Nevoi și bunuri

Nevoile sunt stări de necesitate, resimțite ca dezechilibre atunci când nu sunt satisfăcute.
Clasificarea nevoilor:
I. După importanță:
a. Vitale/de subzistență, ex.: foame, sete, nevoia de adăpost etc.
b. Elevate, ex. nevoia de confort, automobil etc.
c. Superioare/de vârf, ex. nevoia de autorealizare profesională etc.
II. După purtători:
a. Individuale
b. Colective/de grup, ex.: nevoile pacienților dintr-un spital etc.
c. Sociale
Nevoile au o dublă determinare:
1. Subiectivă – depind de caracteristicile subiectului purtător (vârstă, grad de cultură, stare de sănătate
etc.)
2. Obiectivă – depind de epoca istorică sau de nivelul de dezvoltare al societății în care se manifestă.
Nevoile evoluează permanent, prin multiplicare și diversificare, având un caracter dinamic și
nelimitat: oricât de multe nevoi ar fi satisfăcute, apar nevoi noi, mai complexe, mai greu de
satisfăcut.

Bunurile (utilitățile) reprezintă ansamblul mijloacelor necesare satisfacerii nevoilor.

După modul în care oamenii pot avea acces la ele, bunurile pot fi:
 Libere – accesul se realizează în mod direct, fără vreun efort ori sacrificiu. Ex. aerul, lumina
solară, apa râurilor etc.
 Economice – accesul la ele nu este posibil decât printr-un efort ori sacrificiu: locuințe,
alimente, servicii de telefonie etc.
Caracteristica bunurilor economice, prin care acestea se diferențiază de bunurile libere, este raritatea (sunt
rare, adică nu pot fi procurate decât dacă sunt produse prin activitate economică ori sunt cumpărate). De ex,
aerul de munte e bun liber doar pentru locuitorii din regiunile muntoase, pentru cei care plătesc pentru a-l
respira, este bun economic.
Clasificarea bunurilor economice:
I. După forma sub care se prezintă:
a. Bunuri tangibile/palpabile (alimente, unelte, caiete etc.)
b. Servicii (transport, telefonie etc.)
c. Informații.
II. După scopul în care se consumă:
a. Bunuri de producție/prodfactori – se consumă pentru a produce alte bunuri (unelte, materie
primă, energie etc.)
b. Bunuri de consum/ satisfactori – se consumă pentru a satisface nevoile (alimente,
îmbrăcăminte, autoturism personal etc.)
III. După modul în care circulă în economie:
a. Mărfuri – circulă prin vînzare – cumpărare
b. Bunuri nemarfare – circulă în mod gratuit (cadouri, servicii gratuite oferite de stat etc)
IV. După gradul de prelucrare:
a. Primare – nu au fost prelucrate
b. Intermediare – au suferit o anumită transformare, dar urmează să fie prelucrate în continuare
(ex. materia primă)
c. Finale – nu vor mai fi prelucrate.
 Economia naturală și economia de schimb
Există două căi prin care oamenii își pot satisface nevoile:

1) Calea directă – economia naturală: se bazează pe autoconsum: consumatorul este și producătorul

tuturor bunurilor de care are nevoie, încât nu mai apelează la schimb. Ex.: în interiorul domeniului
feudal se produceau toate bunurile necesare comunității; în prezent:gospodăriile rurale sau cele familiale.
2) Calea indirectă – economia de schimb: producătorii specializați și autonomi produc bunuri în surplus
pe care le schimbă între ei pentru satisfacerea nevoilor. Apariția economiei de schimb a fost determinată
de manifestarea unor condiții:
a) Diviziunea muncii: specializarea producătorilor și separarea activităților pe ramuri și subramuri,
b) Autonomia producătorilor: fiecare producător poate să dispună în mod liber de obiectul proprietății
sale.
Bunurile care circulă în economia de schimb sunt mărfuri.
Marfa este:
 un bun economic
 ce satisace o nevoie
 este destinat schimbului pe piață prin vînzare și cumpărare.
Stadiul actual, cel mai avansat al economiei de schimb este economia de piață. Principalele caracteristici
ale acesteia sunt:
1. Se bazează pe un pluralism al formelor de proprietate, dominantă fiind proprietatea privată;
2. Subsistemul central, care determină prioritățile activității, este piața, guvernată de raportul dintre
cerere și ofertă;
3. Principalul instrument de reglare a accesului la bunuri este prețul mărfurilor;
4. Motivația agenților economici este maximizarea rezutatelor acestora: maximizarea
satisfacției/utilității pentru consumator și maximizarea profitului pentru întreprinzător;
5. Piața este guvernată de relațiile de concurență dintre participanții la schimburile de mărfuri;
6. Statul democratic asigură cadrul organizatoric și legislativ necesar desfășurării activității
economice.

Resursele

Resursele reprezintă bunuri prezente și viitoare ce servesc satisfacerii nevoilor. Pot fi considerate
sinonime cu bunurile sau se pot distinge de bunuri prin faptul că includ și potențialul economic încă
neexploatat sau încă nedescoperit.
Clasificare:
1. După proveniență:
a. resurse primare – nu rezultă din activitatea economică: naturale și demografice
b. resurse derivate – rezultă din activitatea economică.
2. După durata utilizării lor:
a. Resurse regenerabile – potențialul lor poate fi refăcut în timp (ex. forța de muncă, resursele
biologice, apa, pământul etc)
b. Resurse neregenerabile /epuizabile - ex.: zăcăminte, minereuri
3. După posibilitatea de refolosire sau reciclare:
a. Recuperabile – supuse unui proces tehnologic, pot fi refăcute în forma ianițială (ex.: mase
plastice, hârtie, sticlă)
 b. Nerecuperabile – se consumă definitiv (ex. resurse le energetice, precum, cărbunele, petrolul
etc.)
Indiferent din ce categorie ar face parte, resursele sunt, însă, limitate. Caracterul lor limitat se apreciază în
raport cu nevoile nelimitate: resursele sunt insuficiente în raport cu nevoile. Deși se dezvoltă permanent
ca și nevoile, ritmul lor de dezvoltare este mai lent, astfel încât vor apărea întotdeauna nevoi noi ce nu se
pot satiface. Singurele resurse considerate potențial nelimitate sunt bunurile libere.

Raționalitatea economică

Tensiunea creată între caracterul nelimitat al nevoilor și cel limitat al resurselor presupune realizarea
unei activități economice raționale, capabile să asigure satisfacerea unui volum cât mai mare de nevoi cu un
consum cât mai mic de resurse: maximizarea efectelor prin minimizarea eforturilor.
Raționalitatea presupune anumite principii:
1. Principiul maximului economic: maximizarea efectelor pentru un anumit efort.
2. Principiul minimului economic: minimizarea eforturilor pentru a obține un anumit efect.
3. Mixul de maxim și minim: maximizarea efectelor prin minimizarea eforturilor

Știința economică

Creșterea raționalității activității economice este posibilă prin cercetările din domeniul științei
economice. Economia este știința care studiază comportamentul uman în activitatea de alocare a
unor resurse limitate, cu întrebuințări alternative, pentru satisfacerea unor nevoi nelimitate.
John Kenneth Galbraith apreciază că economia studiază „procesul prin care individul este servit”.

Costul de oportunitate

Limitarea resurselor și caracterul nelimitat al nevoilor fac inevitabilă necesitatea unor

sacrificii: nevoi la a căror satisfacere se renunță pentru a satisface alte nevoi.
Costul de oportunitate reprezintă cea mai bună alternativă sacrificată în activitatea de
satisfacere a unor nevoi nelimitate cu resurse limitate. Sinonime: cost real, cost alternativ, cost
relativ, cost al alegerii oportune, cost de opțiune.
De ex., renunțarea la anumite bunuri dorite când resursele bănești sunt insuficiente, constrângerea la
care e supus un întreprinzător de a alege doar anumite sectoare în care să investească, întrucât nu
poate face investiții în orice domeniu.
Costul de oportunitate se manifesă în orice domeniu al economiei.
CopY = - Δx/Δy Δx= alternativa sacrificată;
Δy= alternativa aleasă.
CopY = Py/Px
Costul de oportunitate ar putea fi egal cu 0 (zero) numai dacă resursele ar fi nelimitate.

Agenții economici

Agenții economici reprezintă acele unități economice sau instituții care desfășoară o activitate
economică, constituie subiectul activității economice. Principalele activități ce se pot desfășura în economie
sunt: producția, repartiția, schimbul și consumul. În funcție de tipul activității desfășurate, agenții
economici se pot grupa în categorii sau sectoare instituționale:

Întreprinderile
Au drept specific producerea și comercializarea bunurilor. Ex.: întreprinderi de prelucrare a
lemnului, oțelării, ferme agricole, companii de telefonie, magazine etc.
 Principala lor funcție este aceea de a produce valoare adăugată. Valoarea adăugată reprezintă un
surplus de valoare obținut peste valoarea prodfactorilor consumați pentru a fabricarea noilor bunuri. Pentru a
produce această valoare adăugată, în întreprindere se realizează:
1. Fluxuri de intrare: factori de producție ce urmează a fi prelucrați, credite primite, subvenții,
venituri încasate din vânzarea producției etc.
2. Fluxuri de ieșire: prețul plătit pentru factorii de producție, credite restituite, dobânzi,
produse văndute pe piață, impozite etc.
Valoarea adăugată se împarte între cei care au contribuit la realizarea sa și fiecare posesor de factori de
producție încasează un venit. Acest proces reprezintă distribuirea veniturilor și determină formarea
veniturilor posesorilor de factori de producție (participanți direcți): salariul (însușit de posesorul forței
de muncă), renta (însușită de posesorul de pământ), dobânda (însușită de posesorul de capital bănesc),
profitul: încasat de întreprinzător.

Băncile sau alte instituții financiare

Colectează sume de bani de la agenții economici care au excedent monetar (depunători) și acordă credite
celor care au deficit bănesc (debitori). Au calitate de creditori. Plătesc o dobândă pasivă depunătorilor și
încasează o dobândă activă de la debitori.
Atât întreprinderile cât și băncile (ori alte instituții financiare, precum societăți de asigurare, fonduri
de pensii, fonduri mutuale, case de economii etc.), au un scop lucrativ sau comercial, adică produc bunuri
economice pentru a le vinde și au ca finalitate obținerea profitului. Împreună sunt numite firme.

Menajele (gospodăriile)
Au drept funcție principală consumul de bunuri (chiar dacă, în mod ocazional, pot să și producă). Pot fi:
individuale (indivizi sau familii), ori colective (grupuri de oameni care consumă împreună bunuri).

Administrațiile
Prestează servicii pentru populație. Pot fi publice și private
Administrațiile publice prestează servicii nemarfare pentru populație și redistribuie veniturile.
Statul și instituțiile sale asigură servicii gratuite, precum: apărare națională, educație și învățământ public,
sănătate publică, justiție, ordine etc. Finanțarea acestor servicii se realizează prin redistribuirea
veniturilor: o parte din veniturile obținute prin distribuire este cedată de agenții economici, prin sistemul de
taxe și impozite, la bugetul statului, din care, ulterior, sunt finanțate aceste servicii gratuite.
Impozitele pot fi: directe (pe venit, pe proprietate etc.) sau indirecte, adică incluse în prețul mărfurilor
(TVA, taxe vamale, taxe de mediu etc.)
Administrațiile private prestează servicii marfare și nemarfare pentru anumite categorii de
populație. Ex.: ONG-uri, partide politice, sindicate etc.

Exteriorul
Cuprinde agenți economici ce realizează schimburi cu agenți din străinătate. Deoarece este alcătuit din
agenți economici care provin din celelalte sectoare instituționale și nu are agenți proprii, este considerat un
sector fictiv.
Între agenții economici se realizează relații de schimb, numite fluxuri economice. Acestea pot fi :
reale, dacă au ca obiect bunuri ori servicii, sau monetare, dacă au ca obiect sume de bani.
Totalitatea fluxurilor economice desfășurate într-o economie la un moment dat reprezintă circuitul
economic.