Filosofia 

(din greaca antică: φιλοσοφία, philosophia, „iubire de înțelepciune”, literal „înțelepciunea

prietenului”, „prietenia înțeleaptă”)[1][2][3], sau filozofia, este studiul întrebărilor generale și
fundamentale, precum cele despre existență, cunoaștere, valori, rațiune, minte și limbaj.[4][5] Astfel de
întrebări sunt adesea puse ca probleme [6][7] care trebuie studiate sau rezolvate. Termenul a fost
inventat probabil de Pitagora (c. 570 - 495 î.Hr.). Metodele filosofice includ interogarea, discuția
critică, argumentul rațional și prezentarea sistematică.[8] Din punct de vedere istoric, filosofia
cuprindea toate grupurile de cunoștințe și un practicant era cunoscut ca filosof.[9] De pe vremea
filosofului grec Aristotel până în secolul al XIX-lea, „filosofia naturală”
cuprindea astronomie, medicină și fizică.[10] De exemplu, Principiile matematice ale filosofiei
naturale din 1687 a lui Newton a devenit ulterior clasificată drept carte de fizică.
În secolul al XIX-lea, dezvoltarea universităților moderne de cercetare a condus filosofia academică
și alte discipline la profesionalizare și specializare.[11][12] De atunci, diferite domenii de cercetare care
au făcut tradițional parte din filosofie au devenit discipline academice separate, cum ar
fi psihologia, sociologia, lingvistica și economia.
Astăzi, subdomeniile majore ale filosofiei academice includ metafizica, care se preocupă de natura
fundamentală a existenței și a realității; epistemologia, care studiază natura cunoașterii și a
credinței; etica, care se referă la valoarea morală; și logica, care studiază regulile inferenței ce
permit deducerea concluziilor din premise adevărate.[13][14] Alte subdomenii notabile includ: filosofia
științei, filosofia politică, estetică, filosofia limbajului și filosofia minții.

Privire de ansamblu istorică[modificare | modificare sursă]

Într-un sens general, filosofia este asociată cu înțelepciunea, cultura intelectuală și o căutare a
cunoașterii. În acest sens, toate culturile și societățile alfabetizate pun întrebări filosofice, cum ar fi
„cum să trăim” și „care este natura realității”. Prin urmare, o concepție largă și imparțială a filosofiei
găsește o cercetare argumentată în chestiuni precum realitatea, moralitatea și viața în toate
civilizațiile lumii.[15]

Filosofia occidentală[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Filosofia occidentală.

Bustul lui Socrate în muzeul Vatican

Statuia lui Aristotel în parcul Aristotel din Stagira

Filosofia occidentală este tradiția filosofică a lumii occidentale, datând de la

gânditori presocratici care au fost activi în Grecia secolului al VI-lea î.Hr., precum Thales (c.624 -
546 î.Hr.) și Pitagora (c.570 - 495 î.Hr.) care practicau „iubirea de înțelepciune” (latină: philosophia)
[16]
 și erau numiți și „studenți ai naturii” (physiologoi).
Filosofia occidentală poate fi împărțită în trei epoci:

1. Antică (greco-romană)
2. Filosofia medievală (referindu-se la gândirea creștină europeană)
3. Filosofia modernă (începând cu secolul al XVII-lea)
Epoca antică[modificare | modificare sursă]
În timp ce cunoștințele noastre despre epoca antică încep cu Thales în secolul al VI-lea î.Hr., se știu
puține lucruri despre filosofii de dinaintea lui Socrate (cunoscuți în mod obișnuit sub numele
de presocratici). Epoca antică a fost dominată de școlile filosofice grecești. Cele mai notabile dintre
școlile influențate de învățăturile lui Socrate, au fost: Academia Platonică fondată de Platon și școala
peripatetică, fondată de Aristotel.[17] Printre alte tradiții filosofice antice influențate de Socrate se
numără: cinismul, cirenaismul, stoicismul și scepticismul academic. Alte două tradiții au fost
influențate de contemporanul lui Socrate, Democrit: pironismul și epicureismul. Subiecte importante
acoperite de greci au inclus metafizica (cu teorii concurente precum atomismul și monismul),
cosmologia, natura vieții bine trăite (eudaimonia), epistemologia și logosul. Odată cu apariția
Imperiului roman, filosofia greacă a fost din ce în ce mai discutată în latină de către romani
precum Cicero și Seneca (vezi filosofia romană).
Epoca medievală[modificare | modificare sursă]
Filosofia medievală (secolele V-XVI) este perioada care a urmat căderii Imperiului Roman de Apus
și a fost dominată de ascensiunea creștinismului și, prin urmare, reflectă preocupările teologice
iudeo-creștine, precum și păstrarea unei continuități cu gândirea greco-romană.
Probleme precum existența și natura lui Dumnezeu, natura credinței și a rațiunii, metafizica,
problema răului au fost discutate în această perioadă. Printre gânditorii medievali importanți se
numără: Sfântul Augustin, Toma de Aquino, Boethius, Anselm și Roger Bacon. Filosofia pentru
acești gânditori a fost privită ca un ajutor pentru teologie (ancilla theologiae) și, prin urmare, ei au
căutat să își alinieze filosofia cu interpretarea lor a scripturilor sacre.
Această perioadă a cunoscut dezvoltarea scolasticii, o metodă critică a textului dezvoltată în
universitățile medievale bazată pe o lectură atentă și disputarea textelor cheie. În
perioada Renașterii s-a pus accentul crescând asupra gândirii clasice greco-romane și asupra
unui umanism robust.
Epoca modernă[modificare | modificare sursă]
Filosofia modernă timpurie din lumea occidentală începe cu gânditori precum Thomas
Hobbes și René Descartes (1596–1650).[18] În urma ascensiunii științelor naturii, filosofia modernă s-
a preocupat de dezvoltarea unei fundații laice și raționale pentru cunoaștere și s-a îndepărtat de
structurile tradiționale de autoritate precum religia, gândirea scolastică și Biserica. Printre filosofii
moderni majori se numără: Spinoza, Leibniz, Locke, Berkeley, Hume și Kant.[i][ii][iii]
Filosofia secolului al XIX-lea (uneori numită filosofie modernă târzie) a fost influențată de mișcarea
mai largă din secolul al XVIII-lea numită „Iluminism” și include figuri precum Hegel, o figură cheie în
idealismul german, Kierkegaard, care a dezvoltat bazele existențialismului, Nietzsche, un renumit
anti-creștin, John Stuart Mill, care a promovat utilitarismul și Karl Marx, care a dezvoltat
bazele comunismului.
În secolul al XX-lea a avut loc despărțirea între filosofia analitică și filosofia continentală și s-au
dezvoltat tendințele filosofice precum fenomenologia, existențialismul, pozitivismul
logic, pragmatismul și turnura lingvistică (vezi Filosofia contemporană).

Filosofia din Orientul Mijlociu[modificare | modificare sursă]

Portretul iranianului Avicenna pe un vas de argint. El a fost unul dintre cei mai influenți filosofi ai Epocii de aur a
islamului.

Vezi și: Filosofie islamică.

Regiunile din Cornul abundenței, Iran și Arabia găzduiesc cea mai veche literatură de înțelepciune
filosofică cunoscută care astăzi este dominată în cea mai mare parte de cultura islamică.
Literatura de înțelepciune timpurie din Cornul abundenței a fost un gen care urmărea să instruiască
oamenii asupra acțiunilor etice, viața practică și virtutea prin povești și proverbe. În Egiptul antic,
aceste texte erau cunoscute sub numele de sebayt („învățături”) și sunt esențiale pentru înțelegerea
noastră despre filosofia egipteană antică. Astronomia babiloniană a inclus, de asemenea, multe
speculații filosofice despre cosmologie, care e posibil să fi influențat grecii antici.
Filosofia evreiască și filosofia creștină sunt tradiții religio-filosofice care s-au dezvoltat atât în
Orientul Mijlociu, cât și în Europa, având în comun texte iudaice timpurii (în special Tanakh) și
credințe monoteiste. Gânditori evrei, cum ar fi geonimii Academiilor talmudice din Babilonia
și Maimonide s-au ocupat cu filosofia greacă și islamică. Mai târziu, filosofia evreiască a intrat sub
puternice influențe intelectuale occidentale și a inclus lucrările lui Moses Mendelssohn, care a
introdus Haskalah (Iluminismul evreiesc), existențialismul evreiesc și iudaismul reformat.
Filosofia iraniană pre-islamică începe cu opera lui Zoroastru, unul dintre primii promotori ai
monoteismului și ai dualismului dintre bine și rău. Acest cosmogonie dualistă a influențat evoluția
ulterioară iraniană, cum ar fi maniheismul, mazdakismul și zurvanismul.
După cuceririle musulmane, filosofia islamică timpurie a dezvoltat tradițiile filosofice grecești în noi
direcții inovatoare. Această Epoca de aur a islamului a influențat evoluțiile intelectuale europene.
Cele două curente principale ale gândirii islamice timpurii sunt Kalam, care se concentrează pe
teologia islamică și Falsafa, care se baza pe aristotelianism și neoplatonism. Opera lui Aristotel a
fost foarte influentă printre falsafa, cum ar fi al-Kindi (secolul al IX-lea), Avicenna (980 - iunie 1037)
și Averroes (secolul al XII-lea). Alții precum Al-Ghazali au fost extrem de critici cu privire la metodele
„c