Unele dintre primele texte mistice și filosofice hinduse care au supraviețuit sunt 

Upanișadele din
perioada Vedică tîrzie (1000-500 î.Hr.). Filosofia indiană este grupată în mod obișnuit pe baza
relației lor cu Vedele și a ideilor conținute în acestea (în special Ātman și Brahman).[vi]
Școlile care se aliniază la gândirea vedică sunt adesea numite tradiții hinduse „ortodoxe” (āstika) și
sunt clasificate în mod tradițional în șase darśanas: Nyaya, Vaisheshika, Samkhya, Yoga, Mīmāṃsā
și Vedanta.[42]
Vedele ca sursă de cunoaștere au fost interpretate diferit de aceste șase școli de filosofie hindusă,
cu diferite grade de suprapunere. Ele reprezintă o „colecție de puncte de vedere filosofice care
împărtășesc o conexiune textuală”, potrivit lui Chadha (2015). [43] Ele reflectă, de asemenea, o
toleranță pentru o diversitate de interpretări filosofice în cadrul hinduismului, împărtășind în același
timp același fundament.[vi]
Filosofii hinduși ai celor șase școli ortodoxe au dezvoltat sisteme de epistemologie (pramana) și au
analizat subiecte precum metafizica, etica, psihologia (guṇa), hermeneutica și soteriologia în cadrul
cunoștințelor vedice, prezentând în același timp o colecție diversă de interpretări. [44][45][46][47] De-a
lungul timpului, cele șase școli ortodoxe au condus la ceea ce a fost numit „sinteza hindusă”, după
cum este exemplificat în scriptura Bhagavad Gita.[48][49][50]
Există, de asemenea, alte școli de gândire care sunt privite ca „hinduse”, deși nu neapărat ortodoxe
(deoarece pot accepta diferite scripturi ca normative, cum ar fi Shaiva Agamas și Tantra), printre
acestea numărându-se diferite școli de șavism, cum ar fi Pashupata, Shaiva Siddhanta, șavism
tantric non-dual (Trika, Kaula etc.).[51]
Tradițiile „hinduse” și „ortodoxe” contrastează cu tradițiile „neortodoxe” (nāstika, literalmente „cei
care resping”). Aceste tradiții resping autoritatea Vedelor și deseori resping concepte și idei majore
care sunt larg acceptate de școlile ortodoxe (cum ar fi Ātman, Brahman și Īśvara).[25] Aceste școli
neortodoxe includ jainismul (acceptă ātman dar respinge Isvara, Vedele și Brahman), budismul
(respinge toate conceptele ortodoxe cu excepția renașterii și karma), Cārvāka (materialiști care
resping renașterea chiar și karma) și Ājīvika (cunoscut pentru doctrina sorții). [25][52][53][54][55][vii][56][57]

Filosofie africană[modificare | modificare sursă]

Filosofia africană prezintă concepții, idei și teme africane despre lume, sau filosofie folosind metode
filosofice africane distincte. Gândirea modernă africană a fost preocupată cu etnofilosofia, definind
însăși semnificația filosofiei africane și caracteristicile sale unice și ceea ce înseamnă a fi african. [58]
În secolul al XVII-lea, filosofia etiopiană a dezvoltat o tradiție literară robustă, după cum este
exemplificat de Zera Yacob. Un alt filosof african timpuriu a fost Anton Wilhelm Amo (c. 1703–1759)
care a devenit un filosof respectat în Germania. Ideile filosofice africane distincte includ Ujamaa,
ideea bantu de „Forță”, Négritude , panafricanism și Ubuntu. Gândirea contemporană africană a
dezvoltat literatura filosofică a diasporei africane, care include curente precum existențialismul negru
al afro-americanilor. Unii gânditori moderni din Africa au fost influențați de marxism, literatura afro-
americană, teoria critică, teoria rasială critică, postcolonialism și feminism.

Ramuri ale filosofiei[modificare | modificare sursă]

Întrebările filosofice pot fi grupate în diferite ramuri. Aceste grupări permit filosofilor să se
concentreze pe un set de subiecte similare și să interacționeze cu alți gânditori care sunt interesați
de aceleași întrebări.
Aceste diviziuni nu sunt nici exhaustive, nici nu se exclud reciproc. (Un filosof s-ar putea specializa
în epistemologia kantiană sau în estetica platonică sau filosofia politică modernă). Mai mult, aceste
cercetări filosofice se suprapun uneori între ele și cu cercetări precum știința, religia sau matematica.
[59]

Epistemologie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Epistemologie.
René Descartes, care adesea este creditat ca părintele filosofiei moderne, a fost preocupat de întrebările
epistemologice în lucrările sale.

Epistemologia (din grecescul ἐπιστήμη, epistēmē 'cunoaștere' și λόγος logos 'vorbire', 'cuvânt') este

ramura filosofiei care studiază cunoașterea.[60] Epistemologii examinează surse presupuse de
cunoaștere, inclusiv experiența senzorială, rațiunea, memoria și depoziția. De asemenea, ei
abalizează întrebări despre natura adevărului, credinței, justificării și raționalității.[61]
Scepticismul filosofic, care ridică îndoieli cu privire la unele sau toate pretențiile la cunoaștere, a fost
un subiect de interes de-a lungul istoriei filosofiei. A apărut devreme în filosofia presocratică și s-a
formalizat cu Pyrrho, fondatorul celei mai vechi școli occidentale de scepticism filosofic. Apare în
mod evident în lucrările filosofilor moderni René Descartes și David Hume și a rămas un subiect
central în dezbaterile epistemologice contemporane. [61]
Una dintre cele mai notabile dezbateri epistemologice este între empirism și raționalism. Empirismul
pune accentul pe dovezile observaționale prin experiența senzorială ca sursă de cunoaștere. El este
asociat cu cunoașterea a posteriori, care se obține prin experiență (cum ar fi cunoștințele științifice).
Raționalismul pune accentul pe rațiune ca sursă de cunoaștere. El este asociat cu cunoașterea a
priori, care este independentă de experiență (cum ar fi logica și matematica).
O dezbatere centrală în epistemologia contemporană este despre condițiile necesare pentru ca o
credință să constituie cunoaștere, care ar putea include adevăr și justificare. Această dezbatere a
fost în mare parte rezultatul încercărilor de a rezolva probleme de tip Gettier.[61] Un alt subiect comun
al dezbaterilor contemporane este problema regresului, care apare atunci când încercăm să oferim
dovezi sau justificări pentru orice credință, afirmație sau propunere. Problema este că oricare ar fi
sursa justificării, acea sursă trebuie să fie ori fără justificare (caz în care trebuie tratată ca o bază
arbitrară pentru credință) ori trebuie să aibă o justificare ulterioară (caz în care justificarea trebuie să
fie rezultatul unui raționament circular, ca în coerență, sau rezultatul unei regresii infinite, ca în
infinitism).[61]

Metafizică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Metafizică.
Începutul Metafizicii lui Aristotel într-un incunabul decorat cu miniaturi pictate manual.

Metafizica (din grecescul μετά metá, 'după' și φυσικά physiká, 'fizică', adică "dincolo de cele fizice")
este studiul celor mai generale trăsături ale realității, cum ar fi existența, timpul, obiectele și
proprietățile lor, întregul și părțile lui, evenimentele, procesele și cauzalitatea și relația dintre minte și
corp. Metafizica include cosmologia, studiul lumii în întregime și ontologia, studiul ființei.
Un punct important de dezbatere este între realism, care susține că există entități ce există
independent de percepția lor mentală și idealism, care susține că realitatea este într-un anumit sens
construită mental sau că este altfel strâns legată de idei. Metafizica tratează subiectul
identității. Esența este ansamblul de atribute care fac din obiect ceea ce este fundamental și fără de
care își pierde identitatea, în timp ce accidentul este o proprietate pe care o are obiectul, fără de
care obiectul își poate păstra identitatea.
Particularitățile sunt obiecte despre care se spune că există în spațiu și timp, spre deosebire de
obiecte abstracte, cum ar fi numerele și universaliile, care sunt proprietăți deținute de mai multe
particularități. Tipul de existență, dacă există, a universaliilor și a obiectelor abstracte este o
problemă de dezbatere.
În istoria filosofiei, metafizica este în primul rând modelată de trei întrebări de bază:

1. Există feluri de lucruri care sunt fundamentale pentru existența altor tipuri? („Categoriile ” lui
Aristotel)
2. Există o primă / ultimă cauză de a cărei existență depinde existența tuturor celorlalte?
(Aristotel)
3. De ce există ceva mai degrabă decât nimic? (după Gottfried Wilhelm Leibniz,[62] declarat
de Martin Heidegger ca întrebare de bază[63])