Sunteți pe pagina 1din 24

Denumirea cursului: Axiologie I (Filosofia valorii)

Tip de curs: obligatoriu


Durata cursului/Nr. de credite: un semestru/3 credite
Perioada de accesare a cursului: consultaţii
Manualul recomandat: – prof. univ. dr. Marin Aiftincă, Axiologie, în
vol. „Facultatea de Filosofie şi Jurnalism.
Sinteze. Anul III”, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2004;
– Idem, Valoare şi valorizare. Contribuţii
moderne la filosofia valorii, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1994, pp. 7–
37; 175–200.

Obiectivul principal al cursului: Implicată profund în viaţa fiecărei


persoane şi a comunităţii umane în ansamblu, Axiologia sau Filosofia valorii
operează cu un set de concepte, categorii, principii, valori, a căror cunoaştere
este mai mult decât necesară. Acestei cerinţe îşi propune să răpsundă cursul de
faţă.
Titularul cursului: – Prof. univ. dr. MARIN AIFTINCĂ
Conţinutul tematic al cursului
1. Introducere. Probleme terminologice. Poziţia axiologiei în ansamblul
disciplinelor filosofice. Obiectul filosofiei valorii. Raportul filosofiei valorii cu
alte discipline ale spiritului. Orientările principale în evoluţia filosofiei valorii.
2. Natura şi definiţia valorii. Interogaţii fundamentale specifice
filosofiei valorii. Răspunsurile date acestor interogaţii: 1) teza subiectivistă,
psihologistă sau relativistă; 2) teza autonomistă, absolutistă, transcedentală.
Valoarea privită ca relaţie între subiect şi obiect. Valoarea din perspectiva
nivelului actual de cunoaştere şi reflecţie filosofică.
3. Relaţiile valorii cu dorinţa, voinţa şi interesul. Dorinţa, condiţie a
realizării valorii. Distincţia dintre nevoi, înclinaţii, aprehensiuni obscure.
Dorinţa posibilă ca măsură reală a valorii. Dorinţa nu crează valoarea, doar o
revelează.
Voinţa, factor definitoriu pentru obiectivarea valorii. Actele de voinţă şi
acţiunile conştiente orientate spre obiectivarea reprezentărilor. Voinţa şi
libertatea de a alege. Valoarea ca obiect al voinţei şi judecăţii.
Interesul este legat de valori sau, dimpotrivă, li se opune. Interesul
determină finalitatea acţiunii omeneşti. Există categorii de interese, care nu au
caracter axiologic.
4. Valoare, preferinţă, normă şi imperativ. Valoarea nu suportă
indiferenţa. Realizarea valorii implică preferinţa, norma şi imperativul. Ca act
uman, preferinţa se împlineşte ca o cunoaştere, selecţie a valorilor. Preferinţa
subiectivă implică dimensiunea normativităţi. Raportul dintre valoare şi normă.
Norma depăşeşte ceea ce este şi pune temeiul pentru ceea ce trebuie să fie,
imperativul. Imperativul este o constrângere ce se adaugă valorii.
5. Relaţiile dintre valoare, scop şi ideal. Există o competiţie în
realizarea valorilor. Rolul judecăţii de valoare. Scopul ca reprezentare anticipată
a unui obiect. Conştiinţa teleologică. Valoarea nu se identifică pe deplin cu
scopul. Idealul ca principiu de valorizare a valorilor. Structura idealului. Idealul
nu se confundă cu ideea. Idealul transfigurează realitatea.
6. Caracterele valorilor. Valorile au unele elemente comune definitorii,
dincolo de pluralitatea lor. Ce sunt caracterele valorilor. Caracterele valorilor
identificate de Tudor Vianu: excentricitatea, generalitatea, valabilitatea valorii,
volumul, gradualitatea valorilor, polaritatea. Explicarea fiecăreia dintre aceste
caractere.
7. Explicarea caracterelor valorii: Excentricitatea, generalitatea,
valabilitatea, volumul, gradualitatea, polaritatea. Diferenţierea valorilor, pe baza
criteriilor enunţate.
8. Clasificarea valorilor. Orice clasificare este un procedeu metodologic
ce serveşte unei construcţii teoretice. Criterii de clasificare a valorilor.
9. Clase sau tipuri de valori. Criteriul cel mai uzitat pentru clasificarea
valorilor este după obiectul sau conţinutul lor. Din această perspectivă se
disting următoarele tipuri sau clase de valori: valorile vitalităţii, v. economice,
v. politice, v. juridice, v. teoretice, v. morale, v. estetice, v. Religioase.
Descrierea fiecărei clase de valori dintre cele menţionate.
10. Definirea, identificarea şi descrierea claselor de valori ale:
vitalităţii, economice, politice, juridice. Categoria valorilor utilitare.
11. Definirea, identificarea şi descrierea claselor de valori: teoretice,
morale, estetice, religioase. Categoria valorilor spirituale.
12. Ierarhia valorilor. Valorile se ordonează într-un sistem axiologic.
Fiecare valoare are o poziţie relativă în interiorul unui sistem gradual. Structura
valorii. Ierarhia valorilor se realizează în funcţie de componenta raţională.
Principii de ierarhizare a valorilor într-un sistem.
13. Sistemul valorilor grupează totalitatea claselor de valori cunoscute,
pe care conştiinţa noastră le poate cuprinde. Sistemul valorilor se referă la
articularea raţională a claselor de valori într-un ansamblu ce constituie cultura
în întregul ei. Sistem închis sau sistem deschis.
14. Sensul şi semnificaţia valorilor. Sensul şi semnificaţia – concepte cu
profunde iradieri axiologice. Sensul înseamnă nu doar ce vor să ne spună
cuvintele, ci înseamnă şi o direcţie, intenţionalitate, finalitate. Elemente comune
sensului şi valorii. Sensul nu se confundă cu valoarea. Valoarea fundează
sensul. Sensul trimite la gândire, semnificaţia implică expresia şi vizează
cuvintele. Semnificaţia ca însuşire a valorilor.

2
Bibliografie minimă obligatorie

– Marin Aiftincă, Nietzsche. Fiinţă şi valoare, Cluj-Napoca, Editura


Argonaut, 2003.
– Petre Andrei, Filosofia valorii, Polirom, Iaşi, 1997.
– Ioan N. Roşca, Introducere în axiologie, Bucureşti, Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, 2002.
– Tudor Vianu, Introducere în teoria valorilor, în vol. „Tudor Vianu,
Opere, 8”, Bucureşti, Editura Minerva, 1979 (sau orice altă ediţie).
N.B. Aceste lucrări se găsesc la Biblioteca Facultăţii de Filosofie şi
Jurnalism, Bucureşti, precum şi în alte biblioteci publice.

Bibliografie facultativă

– Marin Aiftincă, Lumea umanului şi lumea valorilor, în revista


„Academica”, nr. 38/mai, 2005, pp. 42–46.
– Lucian Blaga, Artă şi valoare, în „Lucian Blaga, Opere filosofice”,
vol. 10, Bucureşti, Editura Minerva, 1987.
– Alexandru Boboc, Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971.
– Nicolai Hartmann, Vechea şi noua ontologie, Paideia, Bucureşti,
1997, pp. 101–112; 113–140.
– L. Lavelle, Traité de valeurs, Paris, P.U.F., vol. 1, 1951; vol. 2, 1955.
– E. Moutsopoulos, Valorile, Bucureşti, Editura Omonia, 2005.
– Friedrich Nietzsche, Voinţa de putere, Editura Aion, Bucureşti, 1999.
– Platon, Dialogurile: Phaidros, Banchetul (în orice ediţie).
– D. D. Roşca, Valori veşnice, în vol. „Studii şi eseuri filosofice”,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.
– Ion Tănăsescu, Principiul intenţionalităţii la Franz Brentano,
Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2004.

N.B. Lucrările indicate se găsesc la Biblioteca Facultăţii de Filosofie şi


Jurnalism, precum şi în orice bibliotecă publică.

Prezentarea temelor din cadrul cursului

1. Introducere

3
Tema de faţă inaugurează cursul de Axiologie. În consecinţă, vor fi
abordate aici unele probleme ce vizează numele acestei discipline; obiectul de
studiu al axiologiei; poziţia sa în sistemul disciplinelor filosofice şi raportul cu
alte discipline ale spiritului; constituirea axiologiei şi direcţiile majore conturate
în evoluţia sa. Tema introductivă oferă o imagine asupra axiologiei. Concepte
cheie folosite: axiologie, valoare.

În sistemul disciplinelor filosofice, Axiologia este o apariţie nouă.


Numele acestei discipline vine de la două vocabule greceşti (axia = valoare;
logos = cuvânt, ordine raţională, teorie), care, toate împreună, se traduc prin
sintagma teoria valorii. În paralel, se foloseşte, în spaţiile de cultură francez şi
românesc, denumirea de Filosofia valorii, pe care o preferăm, întrucât este mai
adecvată obiectului de cercetare filosofică pe care îl constituie problematica
valorii. Obiectul de studiu al axiologiei îl constituie geneza şi natura valorii ca
valoare; specificul şi caracterele valorii; clasificarea valorilor şi tipurile de
valori; ierarhia şi sistemul valorilor.
Ca ramură a filosofiei, Axiologia sau Filosofia valorii este o disciplină
ştiinţifică recentă, dar noţiunea de valoare, cu toate elementele ei specifice,
fiind intim legată de fiinţa omului şi de sensul existenţei în general, este
implicată în filosofie chiar de la începuturile sale. Cel ce se interoghează asupra
existenţei pentru a înţelege dacă diferitele idealuri ale vieţii sunt demne de
urmat, dacă obiectele întâlnite în lume sunt vrednice de atenţie sau nu, acela îşi
pune problema valorii. În neîncetata sa confruntare cu viaţa, conştiinţa umană,
susţinută de o impresionantă gamă de trăiri şi sentimente, cel mai adesea
tragice, s-a raportat la valori, determinând, astfel, sensul reflecţiei teoretice şi al
acţiunii practice.
Abia în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, când a devenit limpede
că valorile alcătuiesc un domeniu distinct, ce nu se confundă nici cu existenţa
fizică, nici cu lumea obiectelor ideale, nici cu fenomenele psihologice,
axiologia s-a individualizat ca un perimetru aparte în ansamblul disciplinelor
filosofice, căreia i se circumscriu cunoaşterea, creaţia şi acţiunea umană înţelese
prin sensul pe care îl includ. Factorul cel mai fructuos şi stimulator al
dezvoltărilor teoretice proprii acestei discipline a spiritului l-a constituit opera
filosofică a lui Kant. Delimitând „lumea noumenală” de „lumea fenomenală”,
funcţiunea teoretică de funcţiunea practică a raţiunii, Kant a formulat criteriile
autonomiei, ireductibilităţii şi valabilităţii valorilor.
Într-un alt orizont teoretic, Friedrich Nietzsche a conceput valoarea ca
expresie a voinţei de putere a omului şi a abordat temele majore ale filosofiei
valorii, afirmându-se ca un remarcabil precursor al noii discipline. Aşa cum s-a
recunoscut, autenticul fondator al filosofiei moderne a valorii este Lotze, care

4
tratează filosofic nu despre valori, ci „valorile însăşi” (vezi: Valoare şi
valorizare…, pp. 9–37).
În perspectivă istorică, s-au conturat trei direcţii filosofice care au
abordat problematica valorilor. Prima o constituie şcolile germană şi austriacă,
socotite ca întemeietoare ale axiologiei. Gânditori ca Lotze, F. Brentano, W.
Windelband, H. Rickert, A. von Meinong, Chr. Von Ehrenfels, Brentano au
creat fundamentele sistematice ale filosofiei valorii. Lor li s-au adăugat apoi
Max Scheler şi Nicolai Hartmann, care au elaborat sisteme axiologice
închegate. A doua direcţie o reprezintă şcoala engleză, reprezentată de G.E.
Moore, Hastings, Rashdall şi W.D. Ross, care, sub influenţa şcolii germane şi
austriece, dezvoltă filosofia valorii într-un orizont analitic. În fine, a treia
direcţie este dată de şcoala americană, în care filosofi ca John Dewey, C.I.
Lewis, Ralph Barton Perry, Archie Bahm etc., au redus valoarea la interesul
uman, în conformitate cu esenţa pragmatismului.
În România, filosofia valorii s-a afirmat aproape concomitent cu
preocupările în domeniu pe plan European. Gânditori români au intrat uneori în
dialog cu reprezentanţi ai noii orientări filosofice. Sub influenţa şcolilor
germană şi austriacă în principal, A.D. Xenopol, Petre Andrei, Tudor Vianu,
Lucian Blaga, Vasile Pârvan, Mihai Ralea, Mircea Florian, D.D. Roşca etc. au
elaborat construcţii teoretice sistematice, care poartă pecetea originalităţii.
Legătura foarte strânsă dintre valoare şi natura umană explică, în mare
măsură, atenţia deosebită ce s-a dat, chiar de la început, filosofiei valorilor în
contextul unei filosofii care îşi centrează reflecţia pe studierea omului. Astfel,
în sistematica disciplinelor filosofice, axiologia este menită să înlocuiască
filosofia spiritului, elaborată de Hegel, şi să pună bazele unei filosofii a culturii.
O asemenea intenţie era motivată de faptul că filosofia valorii se înrudeşte şi
chiar îmbrăţişează toate celelalte discipline ale spiritului sau ale culturii. În
orice caz, ea se înrudeşte cu metafizica, logica, epistemologia, istoria filosofiei,
etica, estetica (Vezi: cursul, p. 88).

Întrebări pentru autoevaluare:


– Ce este axiologia ?
– Când a apărut axiologia ca disciplină filosofică independentă ?
– Care sunt principalele direcţii de cercetare în filosofia valorii ?
– Cine sunt fondatorii filosofiei valorii?
– Contribuţii româneşti la filosofia valorii.

2. Natura şi definiţia valorii

5
O serie de idei fundamentale, referitoare la geneza, natura şi definiţia
valorii, le vom aborda, pe cât posibil, pe parcursul acestei teme. Conceptele
cheie folosite sunt: valoare, subiectivism, relativism, autonomism, absolutism,
valoarea ca relaţie, subiect, obiect axiologic, întruparea sau realizarea valorilor.
Problema fundamentală a filosofiei valorii rezidă, în ultimă instanţă, în
identificarea naturii şi definirea valorii. Ce este valoarea ? Care este geneza şi
care sunt elementele constitutive ale valorii ? Aparent, răspunsul la aceste
interogaţii este foarte simplu. Mai ales când auzim în fiecare zi afirmaţii de
tipul următor: cutare obiect este o valoare; persoana aceea reprezintă o valoare;
cutare carte nu are nici o valoare. În realitate, însă, geneza şi elementele
constitutive ale valorii, ca şi definirea acesteia sunt probleme filosofice foarte
delicate şi nu mai puţin dificile.
Din perspectiva experienţei cotidiene, se pare că valoarea ar desemna tot
ceea ce căutăm, preţuim, iubim. Dacă examinăm cu atenţie şi în profunzime
realitatea, vom observa că valoarea autentică nu ţine de jocul periculos al
preferinţelor, dezideratelor sau aspiraţiilor personale. Pentru că nu orice lucru
dorit, nu orice aspiraţie sau preferinţă este o valoare sau exprimă o valoare.
Interogaţiile formulate mai sus, ca şi altele similare, dezvăluie un aspect
aparent paradoxal sub care stă valoarea: ea reprezintă tot ceea ce avem mai
intim, mai legat de viaţa noastră personală, şi, totuşi, valoarea este tot ceea ce
poate fi mai transcendent, mai deasupra noastră, mai „ideal”. De aceea,
răspunsurile date acestor interogaţii se regăsesc în două teze esenţile, care s-au
înfruntat în explicarea naturii valorii: 1) teza subiectivistă, psihologistă sau
relativistă; 2) teza transcendentală, absolutistă sau autonomistă.
Prima teză, subiectivistă sau psihologistă susţine că valoarea ar fi
imanentă unei simple stări sufleteşti, că este expresia sentimentelor, dorinţelor,
trebuinţelor noastre; că valoarea constituie o modificare subiectivă, corelativă
structurii fiecărei conştiinţe.
A doua teză, transcendentală, autonomistă, absolutistă (după cum a fost
numită în diferite lucrări teoretice) afirmă că, dimpotrivă, valoarea este o
existenţă ideală sau o pură valabilitate ce nu poate fi ştirbită de contingenţele şi
schimbările lumii naturale în care trăim. Valoarea este independentă de
conştiinţa individului şi i se impune ca ceva absolut.
Această teză are în filosofia valorii orientări diferite. Prima o constituie
concepţia lui Windelband şi Rickert, care consideră valoarea ca fiind superioară
oricărei existenţe, întrucât esenţa ei stă în valabilitate. Valoarea nu există, ci
este valabilă, iar valabilitatea este neatârnată de realizarea sau existenţa ei
empirică. A doua concepţie, mai nouă, este reprezentată de gândirea lui Max
Scheler şi Nicolai Hartmann, care susţin că valoarea este o existenţă ideală,
independentă de conştiinţa care o recunoaşte cu ajutorul unor acte emoţionale,
îndeosebi a actului de iubire (Vezi: Valoare şi valorizare…, pp. 24–37).

6
Explorând mai profund complexitatea fenomenului valoric, cercetările
moderne în domeniul filosofiei valorii au conturat unele concluzii, care încearcă
să depăşească cele două teze divergente, subordonându-şi o serie de alte poziţii
subiacente. Astfel, a devenit larg acceptată poziţia conform căreia valorile nu
sunt doar simple manifestări arbitrare ale subiectivităţii, după cum nu sunt nici
pure şi abstracte entităţi ideale, desprinse de realitatea naturală şi socială, de
viaţa trecută, prezentă şi, mai ales, viitoare a oamenilor. În esenţă, această
orientare teoretică argumentează că valorile nu există în afara realităţii naturale
şi sociale şi cu atât mai mult în afara omului, a subiectului valorizator. Ele se
nasc în viaţa socială şi ne apar ca un raport între subiect şi obiect.
Concepţiile, teoriile asupra valorii, ca şi definiţiile date acesteia, la care
ne-am referit succint până aici, determină noi interogaţii şi tocmai de aceea sunt
amendabile. Dar aceasta este o cale firească a reflecţiei filosofice şi a
cunoaşterii în general. Problema care se pune acum este următoarea: cum putem
totuşi defini valoarea într-un mod acceptabil, pe măsura nivelului actual de
cunoaştere şi reflecţie filosofică?
Dată fiind natura sa atât de complexă, cum am arătat mai sus, valoarea
nu se lasă uşor surprinsă într-o definiţie pe deplin satisfăcătoare. Unii autori au
declarat chiar imposibilitatea de a defini valoarea. Totuşi, câteva delimitări ne
pot îndruma către răspunsul căutat. Mai întâi trebuie să reţinem observaţia lui
Rickert, după care valorile, deşi sunt unite cu aprecieri ce au suporturi reale şi
cu bunuri reale, ele nu se confundă cu acestea. Rezultă că valorile se deosebesc
de raporturile lor de fiinţare sau de realitate. Binele, adevărul şi frumosul sau
oricare alte valori nu se istovesc (epuizează) în bunurile sau în obiectele în care
se întrupează. Aşadar, după natura lor, privită în sens ontologic, valorile sunt
„esenţialităţi”, care se disting prin autonomie, obiectivitate şi universalitate.
Aceste însuşiri nu presupun indiferenţa valorilor faţă de realitate, de lumea
sensibilă. Având o „fiinţă ideală”, ele nu se constituie într-o lume pentru sine.
Valorile sunt independente numai în raport cu situaţiile diferite ale realizării lor.
În acest sens, valorile sunt, în mod pozitiv, condiţii ale posibilităţii bunurilor şi,
astfel, conţinutuile de fapt sunt valabile. Se poate spune, deci, că valoarea este
un arhetip sau, mai exact, o posibilitate care poartă în ea motivul ce ne
îndeamnă permanent să o actualizăm, să o înfăptuim. Întruparea sau realizarea
valorilor, de la cele care satisfac cerinţele primare ale vieţii, la cele mai înalte
exigenţe şi aspiraţii dezinteresate ale spiritului, este determinată de varietatea
infinită a condiţiilor istorice, geografice, culturale, ceea ce face posibilă
pluralitatea formelor de manifestare sau de fiinţare a lor. Numai modalităţile de
întrupare sau de realizare a valorilor explică relativismul şi subiectivismul lor.
Oricare dintre formele de fiinţare a valorii nu coincide pe deplin cu valoarea
pură căreia îi aparţine. În orice întrupare valorică, sub forma unei creaţii de
orice tip, a unei atitudini de viaţă, rămâne mereu o exigenţă neîndeplinită.

7
Idealitatea şi perenitatea valorilor fac posibilă o chemare neîncetată spre
transcendent, dând sens existenţei omului doritor să le realizeze, în decursul
vieţii finite, prin participare (angajare), creaţie şi libertate. Astfel, omul este o
oglindă a lumii, îşi structurează un destin şi se deosebeşte de orice altă
vieţuitoare.

Întrebări pentru autoevaluare


– Care sunt principalele teze ce se confruntă, referitoare la natura şi
definiţia valorii ?
– În ce constă teza transcendentală, autonomistă sau absolutistă
referitoare la natura valorii ?
– Definiţia valorii ca relaţie între subiect şi obiect.
– Cum se poate defini valoarea din perspectiva nivelului actual de
cunoaştere şi reflecţie filosofică ?

3. Relaţiile valorii cu dorinţa, voinţa şi interesul

Valoarea are o dimensiune subiectivă, ceea ce face ca, dintr-un anumit


punct de vedere, ea nici să nu poată deveni un obiect. Nu putem spune despre
un obiect că are valoare decât dacă îl considerăm în raport cu un subiect, care îl
cuprinde, nu numai pentru a-l recunoaşte, dar chiar îl valorizează şi încearcă să-
i menţină existenţa sau să i-o producă. Putem vorbi astfel despre două lumi
diferite: lumea obiectelor, tributară cunoştinţelor, care ne aduc informaţii
despre existenţa sau propietăţile lor şi despre relaţiile dintre ele; şi lumea
valorilor, unde nu atât problema de a cunoaşte, cât mai ales de a simţi şi dori,
de a aprecia şi a vrea, ceea ce ţine de pura interioritate a subiectului, care este
invizibilă şi, totodată, inseparabilă de sentimentul care o încapsulează sau de
actul ce o obiectivează. De această interioritate a subiectului ţin o serie de acte
ca dorinţa, voinţa şi interesul aflate în relaţii strânse cu valoarea, pe care le vom
aborda în continuare.
Conceptele cheie tratate aici sunt: dorinţă, voinţă, interes.
Dorinţa: cercetând valoarea, observăm că ea are, între altele, o însuşire
de importanţă deosebită – implică ideea participării la existenţă, la viaţă, ceea
ce ne asigură echilibrul interior şi ne permite exercitarea funcţiilor superioare
ale conştiinţei, cu mai multă libertate. Nu este vorba însă doar de o participare
la bogăţia realităţii, cum este forţa biologică, sănătatea, diversitatea lucrurilor,
ci de o participare consimţită, dorită la realizarea valorii. Aceasta înseamnă că
ea nu este posibilă decât printr-un act interior, o dispoziţie lăuntrică prin care ne
angajăm cu toată fiinţa, în pofida oricăror solicitări şi obstacole, care ni se opun.
Aşadar, dorinţa este o condiţie a realizării valorii.

8
Există multe dorinţe care nu sunt condiţionate de valori. Dorinţele de
acest tip le numim nevoi, înclinaţii, aprehensiuni obscure. Astfel de dorinţe se
dezvoltă pe toate instinctele omului şi ele nu sunt incluse în sfera axiologicului.
Se cuvine să mai adăugăm că dorinţa are un fundament metafizic, ceea
ce o înrudeşte cu valoarea
Voinţa: dacă dorinţa este o condiţie pentru realizarea valorii, voinţa ete
factorul definitoriu pentru obiectivarea dorinţei. Valoarea nu există doar pentru
a fi contemplată, ci pentru a fi întrupată în bunuri. În acest caz, voinţa este actul
ce pune în mişcare acţiunea care aduce valoarea în prezenţă. Mai mult, voinţa
ne ajută nu atât să ştim ceea ce sunt lucrurile, cât mai ales ceea ce am vrea noi
ca ele să fie.
Fără susţinerea voinţei, valoarea rămâne în orizontul dezirabilităţii.
Libertatea voinţei capătă aici o semnificaţie fundamentală atunci când omul
trebuie să aleagă între valoare şi nonvaloare, între ceea ce îl înalţă, potrivit
exigenţelor spiritului care îl definesc, sau ceea ce îl coboară în zonele
întunecoase ale biologicului. Se poate spune că nu există nimic de valoare, care
să nu vină din voinţă.
Interesul: Valorile nu lasă pe nimeni indiferent. De aceea, interesul este
legat de valori sau, dimpotrivă, li se poate opune. Interesul este o modalitate
determinată de raportare activă a persoanei sau comunităţii umane faţă de
realitate, obiectivată în aşteptări, trebuinţe, opinii, atitudini, acţiuni. Sub
impulsul interesului, subiectul se orientează deliberat şi activ către obiectele
realităţii şi acţiunii umane, în măsura în care acestea îl atrag şi îi dau satisfacţie.
Ca stimuli fundamentali ai comportamentului şi activităţii omeneşti, interesele
se grupează în diverse categorii, de la cele individuale, care se diferenţează ca
nivel până la egoism, la cele generale ce solidarizează comunităţile umane în
jurul uneia sau unor valori. În funcţie de aspiraţiile către diferitele tipuri de
valori, conştientizate sub forma scopurilor, idealurilor, interesele determină
finalitatea acţiunilor omeneşti. Interesele, în raport cu motivaţiile care le susţin,
orientează valorizările, alegerile pentru comportamente, acţiuni, obiecte etc. ce
reprezintă suporturi ale valorilor. Se poate distinge, astfel, între interese ce
susţin valori utilitare, care satisfac exigenţele naturii din noi, şi interesele ce
vizează atingerea valorilor spirituale, care dau sensul înalt al vieţii omeneşti.

Întrebări pentru autoevaluare


– Ce este dorinţa ?
– Toate dorinţele sunt condiţionate de valori ?
– Ce tip de dorinţă dă măsura valorii ?
– Ce este voinţa ?
– Ce relaţie este între voinţă, libertate şi valoare ?
– Ce relaţii sunt între interese şi valori ?

9
4. Valoare, preferinţă, normă şi imperativ

Tema de faţă îşi propune să analizeze relaţiile dintre valoare, preferinţă,


normă şi imperativ, ca elemente ce contribuie la întruparea valorilor.
Conceptele cheie aplicate aici sunt: preferinţă, normă, imperativ, preferinţă
normativă.
Valoarea nu suportă indiferenţa, care face ca toate lucrurile să ne apară
în acelaşi plan şi toate acţiunile să fie echivalente. S-ar părea că o asemenea
indiferenţă este totuşi posibilă. Oricum, prezenţa valorii spulberă indiferenţa şi,
ca urmare, lumea nu mai este pentru noi un simplu spectacol la care asistăm
pasiv; acţiunea nu mai este un simplu eveniment. Valoarea determină
implicarea noastră în spectacolul lumii, după cum impune adoptarea unei
atitudini faţă de evenimente. Prezenţa valorii în realitate înseamnă introducerea
diferenţelor, nuanţelor, care sunt întotdeauna relaţionate cu preferinţele. Orice
valoare este inseparabilă de o activitate de selecţie, de alegere, care introduce în
joc preferinţa.
Discuţia referitoare la natura valorii aduce în atenţie o serie de aspecte
ce vizează realizarea valorii, aşa cum sunt preferinţa, norma şi imperativul. De
fapt, problema statutului normei şi a raportului dintre valoare şi normă, valoare
şi imperativ trimite, îndeosebi, la comportamentul şi acţiunea umană, devenind
o chestiune fundamentală a eticii moderne. Această temă a angajat o discuţie
specială despre preferinţă şi despre modelul etic.
Mult disputata clasificare a valorilor, în „superioare” şi „inferioare” nu
ţine de esenţa valorilor, de statutul lor obiectiv. Aşa cum afirmă M. Scheler,
ceea ce face ca o valoare să fie considerată superioară alteia ţine de un act
particular al cunoaşterii valorilor, care se numeşte preferinţă. Regulile
preferinţei sunt principial variabile şi privesc nu o ierarhie absolută (cum
susţinea Scheler), ci o ierarhie determinată de funcţionalitatea valorilor în viaţa
cotidiană a oamenilor.
Ca act uman, preferinţa se împlineşte ca o cunoaştere şi selecţie a
valorilor, nu în ordinea acestora. Ea dă profilul conştiinţei valorilor, precum şi
pe cel al delimitării între valori şi întruparea acestora.
Fireşte, valoarea are în structura sa o componentă psihologică, dar ea
este mai mult decât atât. Fiindcă ea nu se reduce la constatări, ci prescrie o
conduită, dă norme, pretinde să i se recunoască valabilitatea. Fondarea critică
este normativă, întrucât porneşte de la diferenţa dintre constatare (existenţă) şi
valoare. Existenţa sau fiinţarea valorii se constată şi cere să-i fie considerată
valabilitatea. Cerinţa ei impune un „trebuie”, o normă care orientează simţirea,
comportamentul, reprezentarea; o regulă a gustului, în cazul artei. Norma

10
conţine, cum ar spune Kant, „condiţiile posibilităţii” formării unor relaţii noi în
sfera umanului. Ea depăşeşte ceea ce este şi pune temeiul general pentru ceea ce
trebuie să fie, imperativul (Sollen).
Imperativul este o constrângere ce se adaugă valorii, atunci când
aceasta nu se instituie spontan, mai ales din lipsa condiţiilor subiective sau a
receptivităţii speciale. Imperativul presupune societatea sau raportul de
comunitate între două conştiinţe, dintre care una comandă sau dă norme, cum
spune Mircea Florian, şi o altă conştiinţă care ascultă sau refuză să asculte. Ca
şi normativul, imperativul se adresează întotdeauna voinţei libere, unei activităţi
ce decurge din atitudinea persoanei. De aceea, există imperativ în etică, întrucât
morala are ca obiect acţiunea umană. Imperativul nu se întâlneşte în estetică,
unde activitatea de creaţie scapă reglementării, deşi creaţia se mişcă pe planul
valorii. În estetică domină valoarea şi lipseşte imperativul, normativul, întrucât
esteticul nu este un fenomen redus la voinţă. Numai partea tehnică, de
meşteşug, a creaţiei estetice este supusă normativităţii.
De asemenea, nu există un imperativ în logică dacă ne referim la
gândire sau la cunoştinţă; noi gândim sau cunoaştem obiectul aşa cum este dat.
Reglementarea normativă este oportună în logică, numai în măsura în care se
referă numai la voinţa de a se instala în condiţiile cele mai bune, pentru a obţine
rezultatele cele mai pozitive.

Întrebări pentru autoevaluare


– Ce este preferinţa?
– Rolul preferinţei în realizarea valorilor.
– Ce relaţie apare între preferinţă şi normativitate ?
– Care este poziţia valorii în raport cu norma ?
– Valoarea coincide cu imperativul ?
– Ce este imperativul ?
– Care tipuri de valori refuză imperativul ?

5. Relaţiile dintre: Valoare, scop, ideal

Existenţa persoanei umane este, cel mai adesea, jalonată de scopuri şi


idealuri, care sunt, în genere, expresii ale valorii. De aceea, tema de faţă
examinează relaţiile dintre valoare, scopuri şi idealuri. Conceptele cheie folosite
aici sunt: judecată de valoare, scop, ideal.
Valorile se realizează în forme generale de cultură, care cuprind
bunurile culturale din viaţa istorică. În viaţa socială, omul se înconjoară de
multiple valori, care alcătuiesc împreună un univers axiologic sau o existenţă
specific umană, diferită de existenţa naturală. Nu toate aceste valori se

11
realizează cu acelaşi succes; adică nu toate au aceeaşi generalitate şi acelaşi
volum. Unele se impun în viaţa socială şi durează, devenind cauzele unor
fenomene sociale noi; altele dispar foarte repede. În această autentică
competiţie între valori pentru realizarea lor, decisivă este intervenţia
individului, printr-un proces de apreciere sau de valorizare. Expresia acestui
proces o reprezintă judecata de valoare. Spre deosebire de sentimentul valorii,
judecata de valoare este rezultatul unei „măsurări”, a unei comparări între
valori. Afectivitatea este oarbă, ne îndrumă cel mai adesea într-o direcţie
întunecată, pe când judecata de valoare, întrucât implică raţiunea, ne arată
limpede ce este bine şi ce este rău, ce este util şi ce este inutil, ce este frumos şi
ce este urât.
Obiectul judecăţilor de valoare îl constituie, fireşte, valorile, iar
rezultatul lor capătă forma scopului, care este valoarea cu cea mai largă
recunoaştere sau cea mai valabilă, pe care individul, societatea o ia ca ţintă a
acţiunii sale.
S-ar putea spune astfel că valorile sunt scopuri ale acţiunilor. Prin scop
înţelegem reprezentarea anticipată a unui ceva, pe care vrem să-l realizăm sau
să-l dobândim. Scopul nu trebuie confundat cu motivul acţiunii. Motivul este o
reprezentare, iar scopul este realizarea anticipată a reprezentării. Acelaşi scop
poate fi dorit şi realizat din motive diferite.
În genere, valoarea se exprimă prin urmărirea unui scop, dar valoarea nu
se identifică cu scopul, întrucât nu orice scop este o valoare. Pe de altă parte,
chiar şi atunci când se întrupează într-un obiect, valoarea nu poate fi confundată
cu obiectul respectiv; ea reprezintă doar forma spirituală care i se aplică. Dacă
scopul implică o activitate care se încheie odată cu realizarea lui, valoarea
reprezintă o exigenţă a spiritului, niciodată satisfăcută pe deplin şi, tocmai de
aceea, ea solicită permanent energiile noastre, dând un sens existenţei umane.
Idealul. În genere, valorizarea valorilor, în procesul realizării lor, are ca
principiu un ideal, o valoare a cărei realizare se impune, întrucât acea valoare
corespunde mai bine unor anumite trebuinţe şi aspiraţii. În structura idealului
sunt cuprinse elemente luate parţial din realitate, dar şi altele de natură
imaginativă. Idealul teoretic este o valoare de adevăr; idealul artei este
frumosul; idealul vieţii pratice, însă, constă într-un sistem de valorificări, de
satisfacţii, de realizări, în conformitate cu o valoare ce ne călăuzeşte existenţa.
Idealul nu poate fi considerat ca ceva ce ni se impune din exterior. El
izvorăşte din adâncul sufletului nostru şi variază în raport cu persoanele,
comunităţile umane, perioadele istorice. Odată cu idealul variază şi valorile.
Idealul este o valoare pe care o proiectează individul sub influenţa societăţii.
Aceasta din urmă îl determină pe individ să se depăşească pe sine, să adopte o
valoare generală spre a cărei realizare să năzuiască din toate puterile şi în
funcţie de care să aprecieze toate valorile. Deci idealul nu este o pură abstracţie,

12
ci este o forţă individuală sau colectivă, susţinută de o valoare. Idealul este un
mobil pentru acţiune. Evoluţia umanităţii este o continuă realizare de idealuri.

Întrebări pentru autoevaluare


– Valoare şi evaluare. Rolul judecăţii de valoare.
– Ce este scopul ?
– Scopul este totuna cu motivul acţiunii ?
– Scopul poate fi mijloc pentru realizarea altor valori ?
– Care este structura idealului ?
– Ce este idealul ?
– Ce efect are idealul asupra realităţii ?
– Cum explicăm faptul că idealul are întotdeauna o latură nesatisfăcută ?

6. Caracterele valorilor

Păstrând distincţia între valoare şi valori, adică valoarea ca valoare


general-valabilă şi realizările valorice, putem spune că pluralitatea valorilor
particulare nu periclizează natura şi statutul valorii. Deşi atât de multiple şi
diverse încât cuprind întreg orizontul existenţei umane, valorile au totuşi o serie
de elemente comune care le definesc. Aceste elemente au fost numite de Tudor
Vianu caracterele valorilor şi le-a identificat ca fiind următoarele:
excentricitatea, generalitatea, valabilitatea, volumul, polaritatea şi gradualitatea
valorilor. În cele ce urmează ne vom referi la fiecare dintre acestea, aşa cum au
fost descrise de Vianu.
Conceptele cheie folosite aici sunt: excentricitatea, generalitatea,
valabilitatea, volumul, polaritatea, gradualitatea, acte, obiecte ale conştiinţei.
Excentricitatea este primul dintre caracterele valorilor. Prin
excentricitate se înţelege acea însuşire a unora dintre obiectele conştiinţei de a fi
cuprinse de actele lor corelative sub forma unor structuri exterioare conştiinţei
însăşi. Excentricitatea aduce în atenţie ideea obiectivităţii valorilor despre care
se vorbeşte în axiologie. Caracterul de excentricitate se aplică atât valorilor, cât
şi imaginilor şi abstracţiunilor. Excentricitatea valorilor, la fel ca şi a imaginilor
şi abstracţiunilor, este o dată imediată a conştiinţei. Adevărul, frumosul şi
binele sau valorile mai particulare: tragicul, sublimul, graţiosul, austeritatea,
modestia, caritatea sunt cuprinse de conştiinţă ca nişte obiecte excentrice (Vezi:
Cursul, p. 96).
Generalitatea. Atât valorile, cât şi abstracţiunile (legi, noţiuni etc.) sunt
generale, în vreme ce imaginile şi afectele sunt individuale. Abstracţiunile sunt
generale pentru că se referă la o multiplicitate de cazuri, omogene şi concrete.
Dimpotrivă, imaginile sunt neînsumabile, întrucât fiecare este unică.

13
Generalitatea şi individualitatea valorilor ne apar altfel decât aceea a
abstracţiunilor, imaginilor şi afectelor. Ca obiect al unor dorinţe, valorile nu vor
putea fi cuprinse de conştiinţă decât în măsura în care sunt corelative cu
dorinţele sale. De aici urmează că orice om cuprinde un număr limitat de valori.
O valoare este dată numai pentru o singură dorinţă, dar în monmentul în care o
cuprinde, conştiinţa postulează în valoare obiectul posibil al unei multiplicităţi
de dorinţe identice, a totalităţii dorinţelor identice. Valorile cuprinse de
conştiinţa unui individ nu constituie obiectul unei dorinţe ce nu poate fi
împărtăşită cu nimeni.
Valabilitatea valorii. Din perspectiva psihologismului, nu există decât
valori individuale, întrucât, fiind obiecte ale dorinţei, ele nu există decât pentru
conştiinţa care le doreşte şi numai în momentul dorinţei sau posesiunii lor. Cu
adevărat generale nu ar fi decât pseudovalorile. Cercetările moderne au respins
această poziţie a psihologismului axiologic, socotind-o ca inconsistentă. Pentru
că, dacă valabilitatea valorii s-ar restrânge la unicul moment de fulgerare a
dorinţei, atunci nu s-ar mai putea vorbi despre nici un fel de cultură omenească,
adică despre nici un sistem de valori mijlocind între spirite. Adevărurile
metafizicii lui Aristotel, frumuseţea dramelor lui Shakespeare sau a poeziilor lui
Eminescu ar fi nişte simple convenţii, lipsite de orice realitate axiologică pentru
generalitatea cunoştinţelor (Vezi: Cursul, p. 97).
În raport cu modul de a raţiona al psihologismului, trebuie subliniate
câteva aspecte distincte. Mai întâi, nu este adevărată afirmaţia că valabilitatea
generală a valorilor ar fi produsul unui act secundar de valorificare. Nu este
adevărat că actului de cuprindere a valorilor trebuie să-l adăugăm pe acela de
măsurare a valabilităţii lor, pentru a putea vorbi de generalitatea lor. Măsurarea
valabilităţii valorilor şi cuprinderea lor sunt două acte solidare; mai mult,
primul este implicat în cel de-al doilea. A cuprinde o valoare înseamnă a o
cuprinde ca fiind generală.
În altă ordine de idei, afirmând valabilitatea generală a valorilor, aceasta
nu înseamnă că periclităm legătura solidară a valorilor cu conştiinţa, deschizând
posibilitatea izolării şi trecerii lor în rândul unor reci invenţii generale.
Dimpotrivă, afirmând individualitatea valorilor, se subţiază şi slăbeşte aderenţa
lor la conştiinţă. Dacă uneori apare impresia că unele valori, către care aspirăm,
sunt strict individuale, deci numai ale noastre, aceasta se datoreşte faptului că
dorinţele respective nu provin din adâncurile fiinţei noastre, ci din zone cu totul
superficiale. Individuale sunt numai acele obiecte ale dorinţei pe care nu le
putem numi, cu deplin temei, valori, cum ar fi plăcerea unui joc, a unui
exerciţiu fizic etc. Dar, când prin actul care le cuprindem stabilim şi
generalitatea adevăratelor valori, atunci dorinţa corelativă urcă din straturile
afunde ale fiinţei omeneşti. Tocmai de aici vin profunzimea, trăinicia valorilor
şi, prin urmare, valabilitatea lor.

14
Volumul este o altă caracteristică a valorii. De regulă, toate valorile sunt
generale, întrucât pot fi cuprinse de actele de dorinţă de acelaşi fel. Dar valorile
pe care le cuprinde o conştiinţă sunt corelative cu dorinţe permanente sau
intermitente, mai mult sau mai puţin rare, mai mult sau mai puţin reprezentate
în conştiinţa proprie, în aceea a unui grup social sau a unei epoci. În asemenea
situaţii, avem de-a face cu un volum mai mare sau mai mic al valorilor. Dacă
generalitatea exprimă raportul logico-teoretic dintre dorinţe şi obiectele lor,
volumul valorilor exprimă raportul psihologic dintre constituţia empirică a
conştiinţei deziderative şi obiectele ei.
Gradualitatea valorilor. Un alt caracter al valorilor este gradualitatea.
Valorile sunt cuprinse, prin actele deziderative ale conştiinţei, pe una sau alta
din treptele unei ierarhii valorice. Există valori mai mult sau mai puţin
importante. Acestei constatări i s-ar putea aduce o obiecţie de ordin psihologist:
dacă valoarea este obiectul unei dorinţe, ea ar fi, în momentul cuprinderii sale,
valoarea cea mai importantă. Pentru un om flămând, izolat într-o pustietate, o
bucată de pâine are valoarea cea mai importantă.
Un asemenea raţionament însă provine din confuzia între gradualitatea
valorilor şi intensitatea afectelor, care însoţesc actele cuprinderii valorilor.
Această confuzie poate fi depăşită, precizând că intensitatea afectelor şi
gradualitatea valorilor sunt două „sisteme eterogene” de estimaţie diferite.
Intensitatea este obiectul unei estimaţii calitative; gradualitatea este efectul unei
estimaţii cantitative. Importanţa unei valori se decide în funcţie de criterii
calitative, care formează, de altfel, şi temeiul comparaţiei dintre valori (Vezi:
Cursul, p. 98).
Polaritatea valorilor este un fenomen omniprezent şi constituie o
trăsătură caracteristică a valorilor. Este lesne de observat că, dacă dorinţa are ca
obiect valorile, repulsia are ca obiect nonvalorile. Aşadar, valorile aparţin unui
sistem polar înăuntrul căruia nonvalorile sunt paralele şi corelative cu ele.
Adevărul, frumosul şi binele sunt corelative cu eroarea, urâtul şi răul. O lume
lipsită de valori ar fi o lume fără nonvalori.

Întrebări pentru autoevaluare


– În ce constă generalitatea valorilor ?
– Ce înseamnă excentricitatea valorilor ?
– Măsurarea valabilităţii şi cuprinderea valorii de către conştiinţa
axiologică sunt ori nu sunt acte solidare ?
– Pe ce se întemeiază profunzimea, trăinicia şi, deci, valabilitatea
valorii?
– Ce este volumul valorii ?
– Ce diferenţă există între gradualitatea valorilor şi intensitatea
afectelor?

15
– Explicaţi polaritatea – trăsătură caracteristică a valorilor.

7. Clasificarea valorilor

O clasificare nu este numai o ordonare, o grupare de idei pentru a


înlesni travaliul ştiinţific, ci ea trebuie să servească unei teorii, să constea din
judecăţi adevărate, încât să faciliteze o construcţie teoretică. S-au făcut
numeroase clasificări ale valorilor după criterii variabile. Aceste criterii de
clasificare sunt: valabilitatea valorilor; calitatea lor; subiectul lor; motivele ce
au determinat valorile; obiectul sau conţinutul lor; facultatea psihică din care
izvorăsc valorile; sfera de aplicare a valorilor.
După criteriul valabilităţii, se deosebesc: valori relative şi absolute;
valori subiective şi obiective. Prin valori relative sau subiective se înţeleg
valorile determinate de sentimentul individual şi, ca atare, valabile numai
pentru subiect. În corelaţie cu acestea sunt valorile absolute, a căror
caracteristică este maxima lor generalitate şi, deci, valabilitate pentru orice
subiect conştient.
După criteriul calităţii lor, există valori scopuri şi valori efecte; valori
pozitive şi valori negative. Prin valori pozitive sau negative se înţeleg valorile
care procură plăcerea sau neplăcerea. Această grupare a valorilor nu este
altceva decât denumirea valorilor după perechea de sentimente elementare ce le
indică, cum sunt plăcerea şi durerea etc.
Dacă ţinem seama de aspiraţia noastră spre realizarea unui lucru pentru
el însuşi sau în vederea altui scop, există valori scopuri sau prime şi valori
efecte sau derivate. Nu poate fi admisă această grupare a valorilor, întrucât, aşa
cum am arătat într-un capitol precedent, valorile nu derivă unele din altele;
fiecare valoare este o entitate şi ele se pot înlănţui în anumite moduri şi condiţii.
Aşa, de exemplu, există valori scopuri şi valori mijloace, care servesc la
realizarea altor scopuri mai înalte. În acest sens valorile spirituale ca: binele,
adevărul, frumosul, sacrul sunt scopuri absolute, în timp ce valorile utilitare,
cele ale vitalităţii, puterea politică sunt simple mijloace.
După obiectul sau conţinutul lor există valori ale vitalităţii, economice,
politice, juridice, morale, estetice şi religioase. Este criteriul cel mai frecvent
folosit, când vine vorba de clasificarea valorilor. De aceea, îl folosim şi noi aici,
urmând să ne referim, în continuare, la clasele de valori structurate după acest
principiu.

Întrebări pentru autoevaluare


– Ce sens are procedeul clasificării, în travaliul ştiinţific ?
– Care sunt criteriile cele mai folosite pentru clasificarea valorilor ?

16
– Care sunt valorile ce se disting, pe baza criteriului valabilităţii ?
– Clasificaţi valorile, după criteriul calităţii lor.

8. Clase sau tipuri de valori

Aşa după cum am arătat, în cadrul temei referitoare la clasificarea


valorilor, cel mai larg acceptat criteriu de clasificare este: după obiectul sau
conţinutul valorilor. Pe parcursul acestei teme vom descrie sumar clasele de
valori delimitate în funcţie de criteriul enunţat.
– Valorile vitalităţii: în această clasă intră o serie de valori personale,
ca: sănătatea, puterea, frumuseţea fizică, prospeţimea şi forţa temperamentului.
Valorile vitalităţii au generat multe controverse. S-a contestat că ele ar fi simple
mijloace pentru realizarea unor valori mai înalte şi că suporturile la care ele
aderă ar fi întotdeauna materiale. Anumite manifestări ale lumii moderne dau
impresia că valorile vitalităţii ar fi considerate uneori ca nişte scopuri ale vieţii
şi nişte categorii ale spiritului.
Fireşte, nu pot fi subestimate valorile vitalităţii pentru viaţa oricărui
individ; de aceea, ele sunt obiect al dorinţei noastre. Dar dezvoltarea vitalităţii,
a biologicului din noi nu poate umple cadrul unei vieţi. Sănătatea şi forţa
omului nu exprimă superioritatea spirituală a tipului său biologic.
Conştiinţa noastră cere frumuseţii fizice a omului expresie, adică
prezenţa unor valori morale, care modelează din adâncuri materia biologică,
dându-i plasticitate şi putinţa de a trezi rezonanţe, pe care simplul animal din
om nu le suscită niciodată în acelaşi fel. Vitalităţii din noi nu-i cerem altceva
decât să ne menţină fiinţa în condiţiile biologice capabile să asigure împlinirea
finalităţilor autentice ale omului.
– Valorile economice. În general, valoarea economică rezidă în
conştiinţa utilităţii unui bun în raport cu altele. Deci, în viaţa economică
valoarea este rezultatul unei comparaţii, al unui travaliu de gândire.
Valorile economice, alături de cele morale, au fost cel mai mult
cercetate. Problema valorii economice o găsim abordată întâia oară de Aristotel,
în lucrările sale consacrate eticii şi politicii. El consideră drept valoare ceea ce
satisface o trebuinţă. Trebuinţele sunt fizice şi psihice; de aceea filosofia
deosebeşte două grupe de valori: spirituale şi materiale. Valoarea economică
este materială. Un lucru are cu atât mai multă valoare cu cât satisface o
trebuinţă mai imperioasă. Tot Aristotel distinge două speţe de valori
economice: valoarea de schimb şi valoarea de întrebuinţare. El a considerat,
pentru prima oară, banul ca unitate de măsură a valorii (Vezi: Cursul, p. 100).
– Valorile politice. În această clasă de valori intră: puterea publică,
democraţia, ordinea şi autoritatea, organizarea coexistenţei sociale în diferitele

17
ei planuri etc. Valorile politice sunt valori personale. Spiritul le atribuie unor
persoane individuale, dar şi colective în formă instituţionalizată, cum sunt:
statul, naţiunea, biserica etc. Aici apare deosebirea fundamentală a valorilor
politice faţă de cele juridice. Spre deosebire de bunurile reale, bunurile
personale sunt nu numai valorificate, dar şi valorificatoare. Astfel, în vreme ce
căsătoria, divorţul, ipoteca, embaticul şi toate celelalte instituţii ale dreptului
privat nu iau ele însele nici o atitudine axiologică, nu valorifică, statul,
naţiunea, biserica, parlamentul, partidul politic şi toate celelalte instituţii
politice adoptă atitudini şi dovedesc prin aceasta calitatea lor de persoane.
Vorbim astfel de atitudinea statului, a organelor constituţionale şi
administrative, de hotărârile, preferinţele şi estimările lor (Vezi: Cursul, pp.
100–101). Valorile politice sunt mijlooace pentru atingerea unor valori mai
înalte.
– Valorile juridice. Dreptul, ca regulativ al vieţii sociale şi acţiunii
indivizilor, este o totalitate de reguli, norme, care sunt create de voinţa
organizată a unei personalităţi sociale, a statului. Dacă, aşa cum am mai arătat,
norma este o regulă pentru realizarea unei valori, atunci normele juridice, legile
juridice sunt căi pentru realizarea unei valori juridice fundamentale, cum este
dreptatea. Întrucât aceste norme sunt ele însele sancţionate ca valori ce trebuie
respectate, este evident că în domeniul dreptului avem de-a face cu un sistem de
valori pe care le putem aşeza în două grupe: 1) valoarea juridică supremă; 2)
valori juridice mijloace, în care intră: normele, legile juridice a căror
valabilitate este dependentă de scopul pe care îl serveşte (Vezi: Cursul, p. 101).
– Valoarea teoretică. Adevărul este valoarea teoretică fundamentală. Ea
este cuprinsă de conştiinţă ca aparţinând conţinutului judecăţilor ştiinţifice
cristalizat în constatări, legi, formule, postulate, axiome, teorii etc. Adevărul
este un scop. În actul cuprinderii adecvate, adevărul îşi ajunge sieşi. Fiind
scopuri, adevărurile ştiinţei sunt integrabile, ceea ce face posibilă dezvoltarea
cunoaşterii. Înaintarea ştiinţelor nu poate fi explicată decât prin capacitatea
valorilor teoretice de a se însuma prin caracterul lor integrabil. Ecoul atingerii
adevărului îmbogăţeşte şi amplifică conştiinţa.
– Valorile morale constituie punctul principal, împreună cu cele
economice, care a concentrat atenţia filsofiei încă din cele mai vechi timpuri.
Dacă terminologia valorilor politice, juridice este destul de săracă, cea a
valorilor morale este foarte bogată. În acest domeniu, conştiinţa axiologică a
cunoscut o diferenţiere amplă. Valorile morale cuprind: austeritatea, bunătatea,
vitejia, bărbăţia, demnitatea, curajul, laşitatea, cumpătarea, dreptatea,
francheţea, iubirea, devotamentul etc.
Valorile morale sunt scopuri ale vieţii. Conştiinţa resimte atât de clar
însuşirea lor de a fi scopuri, încât ea legitimează sacrificarea unor valori
utilitare sau relative pentru a salva valorile morale (Vezi: Cursul, p. 102).

18
– Valorile estetice. Valoarea estetică fundamentală este frumosul; ea
este urmată de alte speţe, ca: sublimul, tragicul, comicul, agreabilul etc.
Diversele speţe ale frumuseţii naturii şi artei, subsumate valorilor estetice, aderă
la suporturi reale şi personale. Purtătorul valorilor estetice este atât opera de
artă, un aspect al naturii, cât şi artistul sau divinitatea. În unele cazuri, ca cel al
actorului, dansatorului, interpretului virtuos, artistul face corp comun cu opera
sa, încât suportul valorilor estetice respective este numai personal. În afară de
aceste cazuri, în toate celelalte, transparenţa operei reale a artistului cuprinde
sufletul însuşi al creatorului, patosul şi etosul său, lirismul lui esenţial, adică tot
atâtea însuşiri pe care le atribuim unor suporturi personale şi reale.
Valorile estetice sunt scopuri absolute ale conştiinţei.
O caracteristică esenţială a valorilor estetice este solidaritatea
indestructibilă cu suportul lor. Orice modificare a suportului tulbură valoarea pe
care acesta o susţine sau chiar o poate distruge. Stricta individualitate a formei
artistice şi absoluta originalitate a personalităţii artistului sunt elocvente în acest
sens.
– Valorile religioase. În această clasă de valori intră următoarele:
diferite forme ale sacrului ca bunătatea, puterea divină, caracterul ei august,
perfect, omniprezent şi providenţial, dar şi pietatea, iubirea, mila, evlavia etc.
Toate acestea sunt valori personale şi spirituale. Purtătorul lor este Persoana
spirituală a lui Dumnezeu şi a omului (Vezi: Cursul, p. 103).
Există o trăsătură prin care valorile religioase se deosebesc fundamental
de toate celelalte valori spirituale, aceasta constă în caracterul lor integrativ.
Valorile religioase nu sunt integrabile cum sunt valorile teoretice şi, ca urmare,
nu putem vorbi de un progres religios al omenirii. În schimb, valorile religioase
sunt integrative. Ele integrează, unifică într-un tot solidar şi coerent toate
valorile cuprinse de conştiinţa omului. Prin valorile religioase se înalţă arcul de
boltă, care uneşte valorile cele mai îndepărtate, adună şi adăposteşte pe cele mai
variate.

Întrebări pentru autoevaluare


– Daţi exemple de valori ale vitalităţii.
– Valorile vitalităţii exprimă superioritatea spirituală a tipului biologic?
– Care sunt principalele valori economice ?
– În ce constă deosebirea fundamentală dintre valorile politice şi cele
juridice ?
– Care sunt cele două grupe de valori ce alcătuiesc un sistem juridic ?
– Care este valoarea teoretică fundamentală ?
– Numiţi valorile morale.
– Care este caracteristica esenţială a valorilor estetice ?
– În ce constă caracterul integrativ al valorilor religioase ?

19
9. Ierarhia valorilor

Aşa după cum am arătat mai sus, existenţa umană se petrece într-un
orizont axiologic. Multitudinea valorilor cu care se înconjoară viaţa omului nu
alcătuieşte o realitate indistinctă, haotică, ci una ierarhizată. Această temă o
vom trata în cele ce urmează. Conceptele cheie folosite aici sunt: sistem
axiologic, ierarhie axiologică.
Problema ierarhiei valorilor vizează ordonarea valorilor într-un sistem
axiologic, ceea ce nu este simplu de rezolvat. Stabilind însă caracterul gradual
al valorilor, se poate spune că fiecare valoare ocupă o anumită treaptă în
interiorul unei ierarhii. Fiecare valoare are o anumită poziţie relativă în
interiorul unui sistem gradual, iar această însuşire a valorii alcătuieşte o dată a
conştiinţei, înaintea oricărei comparaţii. De aici rezultă că este posibilă
conmparaţia între valori, dar nu obligatorie, pentru a sesiza caracterul lor mai
înalt sau mai jos.
În genere, structura valorii cuprinde un nucleu, în care au corespondent
afectele noastre şi care este iraţional, şi ceea ce am putea numi un înveliş
exterior, care este raţional, constituit din însuşirile generale ale valorii ce îi dau
dimensiune universală. Ierarhia valorilor se realizează în funcţie de componenta
lor raţională, care introduce în joc un mecanism complex de estimări.
Stabilirea succesiunii treptelor axiologice este binevenită atunci când
conştiinţa, se găseşte într-un moment de indecizie, privind opţiunea pentru una
sau alta dintre valorile care o solicită concomitent. Ea trebuie să afle principiile
potrivite spre a o călăuzi în alegerea sa. O astfel de alegere este, de obicei, o
acţiune spontană. Când alegerea este lipsită de funcţiunea spontaneităţii, atunci
principiile sunt de mare folos. Desigur, axiologia nu dă reţete practice pentru
orientarea alegerii şi acţiunii. Un asemenea rol şi-l asumă alte discipline
ştiinţifice. Totuşi, axiologia a conturat o serie de principii de ierarhizare a
valorilor într-un sistem. Valorile implică diferenţe de grade între ele, însă este
vorba de grade calitative sau de calitate. Tudor Vianu, de exemplu, a stabilit un
set de opt principii foarte utile pentru conturarea imaginii unui sistem axiologic.
Nu ne referim la ele aici, în detaliu. Este de reţinut însă că, în principiu, suntem
de acord că valorile spirituale sunt superioare celor utilitare, că valorile
personale sunt superioare celor reale; că valorile scopuri sunt superioare
valorilor mijloace. Alte criterii ce pot fi adoptate vor exprima, în esenţă, aceste
principii, care se reflectă în structura valorii.
În orice caz, valoarea comportă o scară ierarhică, de la satisfacerea
nevoilor corpului, a naturii din noi, până la aspiraţiile spirituale dezinteresate, în
serviciul cărora se află corpul însuşi ce poate fi chiar sacrificat atunci când

20
împrejurările o cer. Valoarea nu se rupe complet de natură, decât pentru a o
depăşi, dar depăşind-o face din ea vehiculul spiritului.

Întrebări pentru autoevaluare


– Ce înseamnă o ierarhie a valorilor ?
– Ierarhia valorilor face posibilă comparaţia între valori ?
– Ce rol are stabilirea succesiunii valorilor pentru conştiinţa axiologică ?
– Care sunt principiile stabilite de T. Vianu pentru edificarea sistemului
axiologic ?

10. Sistemul valorilor

În cadrul acestei teme ne vom referi pe scurt la problematica sistemului


valorilor – fundamental pentru orice filosofie a valorii şi, totodată, pentru
existenţa culturală a omului. Conceptele cheie folosite aici sunt: sistem valoric,
sistem axiologic deschis.
Sistemul valorilor grupează totalitatea claselor de valori cunoscute şi pe
care conştiinţa noastră le poate cuprinde. Este vorba despre valorile care
alcătuiesc, în genere, cultura omenească (nedespărţită de civilizaţie). Dacă în
cazul ierarhiei avem de-a face cu ordonarea valorilor, în funcţie de gradele lor
calitative, sistemul valorilor se referă la articularea raţională a claselor de valori
într-un ansamblu ce constituie cultura în întregul ei. Din acest punct de vedere,
aşa cum susţin şi alţi filosofi, precum Rickert, Vianu, sistemul de valori este
închis, întrucât nu mai poate primi alte clase de valori, în afară de cele
identificate şi cunoscute, de la cele ale vitalităţii şi utilitare, ce servesc
întreţinerii vieţii, până la cele mai înalte valori spirituale. Acestea acoperă
întregul orizont al culturii şi, evident, existenţa omului.
Altfel stau lucrurile în privinţa interiorului claselor şi tipurilor de valori.
Cuprinsul lor este extensibil, în raport cu dezvoltarea experienţei de viaţă şi a
cunoaşterii, cu rafinarea sensibilităţii şi conştiinţei umane. Un exemplu: valorile
morale au călăuzit viaţa omului din momentul în care a dobândit conştiinţa de
sine, dar evoluţia sa ca individ şi a comunităţii umane în care a trăit i-a permis
descoperirea şi însuşirea unor noi valori morale, care îndrumă relaţiile
interumane în ansamblu. Ca urmare, există, în prezent, o diversitate de valori
morale ce reglează comportamentul şi luminează profunzimea spirituală a
omenirii. Dar cum omul nu încetează să evolueze, este posibil ca, în viitor, să
lărgească clasa valorilor morale cu altele ce vor exprima noile conţinuturi de
viaţă. Situaţia este identică şi în cazul celorlalte tipuri de valori, ceea ce ne
permite să afirmăm că, privit din această perspectivă, sistemul de valori este

21
deschis, având posibilitatea de a se îmbogăţi cu noi valori, pe măsura
diversificării şi adâncirii experienţei de viaţă a omului.

Întrebări pentru autoevaluare


– Ce este un sistem valoric (axiologic) ?
– Sistemul axiologic este închis sau deschis ?
– Cum se articulează valorile într-un sistem axiologic ?
– Clasele de valori sunt extensibile ?

11. Sensul şi semnificaţia valorilor

Privite din perspectiva funcţionalităţii lor, valorile sunt conexate cu


două noţiuni esenţiale pentru viaţa fiecărei persoane şi a culturii în ansamblu:
sens şi semnificaţie. Vom încerca aici să dezvăluim unele aspecte ale
semnificaţiei şi sensului valorilor. Conceptele cheie folosite sunt: sens,
semnificaţie.
Sensul şi semnificaţia sunt noţiuni cu profunde iradieri axiologice.
Desigur, sensul constituie obiectul unui evantai larg de abordări – lexical,
gramatical, formal, pragmatic, semiotic, logic, metafizic etc. – fiecare încercând
să-i cuprindă funcţionalitatea într-un context teoretic anume. Aici vom face
câteva referiri la sens şi semnificaţie în orizont axiologic.
Potrivit observaţiei lui Greimas, „taina” sensului ne atrage atenţia că
înţelesul acestui concept nu se rezumă doar la ceea ce vor să ne spună cuvintele.
El înseamnă, în acelaşi timp, şi o direcţie, o intenţionalitate şi o finalitate.
Sensul abstrage în sine un act intenţional şi este întotdeauna orientat spre ceva.
Putem spune, în acord cu Louis Lavelle, că sensul exprimă posibilitatea de a
recrea lucrul în sine prin inteligenţă, ceea ce nu este încă valoare, dar este
presupus de aceasta. Pentru că nu vom şti să aplicăm lucrului dorinţa sau
voinţa, fără ca inteligenţa noastră să pătrundă şi să arate raţiunea lui de a fi. De
aici derivă încă două elemente comune între sens şi valoare: 1) ambele noţiuni
(sensul şi valoarea) ne ridică deasupra individualului şi particularului, întrucât
nimic din ceea ce este particular nu are sens pentru inteligenţă, decât în raport
cu întregul din care face parte şi la menţinerea căruia contribuie. Apoi, atât
sensul, cât şi valoarea, întrucât se definesc în relaţie cu o activitate care le aduce
în prezenţă, ceea ce presupune ca respectiva activitate să se exercite în timp, să
fie orientată dinspre trecut spre viitor. Sensul exprimă tocmai această ordine
temporală, în care prezentul provoacă viitorul; realul este mereu negat şi depăşit
în numele unei idei care nu există decât în spiritul nostru, dar pe care trebuie să
o înfăptuim.

22
Totuşi, nu poate fi confundat sensul cu valoarea. Deşi sensul şi valoarea
sunt forme ale universalităţii, sensul exprimă, de fapt, direcţia pe care valoarea
o dă existenţei noastre. Ca urmare, valoarea fundează sensul şi nu invers. Dacă
ne întrebăm: care este sensul existenţei noastre? Răspunsul este următorul:
existenţa nu are pentru noi alt sens decât cel pe care i-l dăm noi. Într-un fel,
sensul existenţei noastre rezidă în modul în care spiritul nostru poate să o
folosească.
Semnificaţia desemnează legătura lucrurilor cu gândirea, care descoperă
în ele raţiunea lor de a fi şi le justifică, le dă legitimitate. Dacă sensul trimite la
gândire şi se conexează cu idei, semnificaţia implică expresia şi vizează
cuvintele. Semnificaţia se obiectivează într-o formă de expresie. Abordând mai
aplicat această temă, Vianu înţelege semnificaţia ca fiind acel caracter al
valorilor ce rezultă din faptul corelaţiei lor cu un anumit tip de dorinţă.
Oarecum reducţionist, Vianu spune că, de fapt, conştiinţa nu cunoaşte valoarea
în genere, decât ca pe un obiect al gândirii. În realitatea experienţei axiologice
avem de-a face întotdeauna cu valori particulare (deşi au o valabilitate
generală), adică valori specifice, după felul dorinţei care le cuprinde. În
domeniul abstract – omogen al valorii, varietatea dorinţelor introduce varietatea
valorilor şi semnificaţia fiecăreia în parte. Aceasta nu în sensul că valorile ar fi
produse de actele conştiinţei, ci în acela că semnificaţia lor proprie nu se
lămureşte decât atunci când ele sunt cuprinse de actele lor corelative.

Întrebări pentru autoevaluare


– Sensul ca temă a unui evantai larg de abordări.
– Ce este sensul ?
– Dimensiunea intenţională a sensului.
– Elementele commune valorii şi sensului.
– Ce înseamnă ordinea temporală exprimată de sens ?
– Sensul este totuna cu valoarea ?
– Ce este semnificaţia ?
– În ce constă semnificaţia valorilor ?
– Cum ni se dezvăluie semnificaţia valorilor ?

23
24