Subiecte pentru examen

la disciplina opțională Axiologie medicală

a.u. 2022-2023

Subiecte pentru examen

la disciplina opțională Axiologie medicală
a.u. 2022-2023

1. Definirea noțiunii de axiologie.

AXIOLOGIE (din gr. Axios – valoros, preţios şi logos – cuvânt, teorie, învăţătură) sau Timologie – teoria valorilor.
Mai exact, Axiologia constituie studiul filosofic al valorilor preponderent etice, estetice şi religioase.

2. Geneza și evoluarea axiologiei.

Apariţia noţiunii „valoare” începe cu sfârşitul secolului XIX şi e legată de ilustrul filosof I.Kant, care a opus

sfera moralităţii (libertăţii) sferei naturii (necesităţii).

Valorile înseşi n-au existenţă, ele au numai semnificaţie: ele sunt esenţa cerinţei adresate voinţei, scopului propus.

O învăţătură desfăşurată despre valori pentru prima oară o găsim către mijlocul secolului XIX la
logicianul german R.Lotze. Ulterior A. a fost dezvoltată de către reprezentanţii Şcolii de la Baden
H.Rickert şi W.Windelband. În filosofia neclasică contemporană problemele axiologice sunt
abordate îndeosebi în următoarele şcoli filosofice: neokantianismul, fenomenologia, neotomismul,
intuitivismul, pozitivismul logic, emotivismul, marxismul etc.
În spaţiul nostru au fost abordate şi întreprinse valorificări referitoare la domeniile de manifestare
ale valorilor
(social, etic, estetic, religios, politic etc.), diferenţierile noţionale (valoare, orientare valorică, stare
valorică, normă valorică şi normă propriu-zisă, calităţii, principiu etc.), de investigaţii teoretice
privitoare la clasificarea valorilor după anumite criterii – temporal, tipologic, ierarhic, sistematic,
funcţional, medial, efectiv, dinamic, semantic etc. Cercetările domeniului axiologic rămîn a fi la
orice etapă istorică o problemă de actualitate.
Bazele axiologiei au fost puse începând cu a doua jumătate a secolului XIX, proces care s-a
amplificat în secolul următor şi continuă şi astăzi cu contribuţii străine şi autohtone remarcabile.
Dintre acestea evocăm numai câteva nume emblematice pentru acest domeniu: H. Lotze, Nietzsche,
Rickert, Windelband, Scheler, N. Hartmann, P. Andrei, L. Blaga, M. Florian, M. Ralea, E.
Lovinescu, T. Vianu etc.
Axiologia, ca ramură distinctă a filosofiei, constituie o consecinţă a disocierii valorii generice de
valorile speciale studiate de ştiinţele particulare: etica, estetica, teologia, economia, logica etc. Spre
deosebire de acestea, axiologia pune în centrul preocupărilor sale problema raportului dintre
momentul obiectiv şi subiectiv al valorii, modul de funcţionare a sistemului de valori în ansamblu
sistemului social, încercând să clarifice esenţa valorii ca atare. Din această perspectivă, conceptul
de valoare generică fixează într-o denumire şi desemnează exclusiv notele esenţiale şi generale ale
diferitelor specii de valori: etice, politice, economice, ideologice etc.

Problema constituirii axiologiei speciale reprezintă un subiect esenţial în studierea teoriei valorilor medicale. Axiologia
medicală poate oferi soluţii importante în diverse aspecte ale activităţii medicale. În evoluarea axiologiei speciale se
evidenţiază cinci perioade distincte. Studierea procesului constituirii axiologiei speciale presupune etape de timp în care
se perindă anumite transformări în sistemul valoric prin care acestea, etapele, capătă anumite trăsături specifice.
Delimitarea respectivelor segmente de timp facilitează evidenţierea procesului firesc al constituirii axiologiei speciale,
parte componentă a căruia este cea medicală. În evoluarea istorico-civilizaţională a organismului valoric din societate,
începând cu zorii civilizaţiei şi până în prezent, se conturează câteva perioade ce urmează a fi identificate. Prima
perioadă, cea mai de durată, reprezintă existenţa câmpului valoric din societate incluzând antichitatea, evul mediu,
Renaşterea şi un segment de timp din Epoca Modernă. Acest interval imens poate fi definit drept unul preaxiologic.
Istoria filosofiei abundă de idei diverse ca poziţionări cronologice, geografice sau culturologice în care identificăm
referinţe la valori situaţii valorice. Anumite reflecţii de natură axiologică au fost prezente deja în cultura diferitor
popoare antice. Acestea sunt întâlnite la egipteni cu trei milenii î.e.n., fixate în prescripţii scrise tinerilor despre fericire,
dreptate, corectitudine, binefacere, stimă etc. Prezenţe valorice penetrează întreaga filosofie indiană veche: Sankhya,
Yoga, Budismul ş.a., însă conţinutul cel mai „valoric” îl au Vedele. În Babilonul antic „Codul lui Hammurabi” include
valoarea dreptăţii şi a responsabilităţii. Principiul responsabilităţii era promovat mai cu seamă în medicină. Vechiul
Testament [3], reprezintă un adevărat tezaur valoric. Decalogul sau cele 10 porunci este primul cod moral propriu-zis al
omenirii. Aici sunt prezente valorile: divinitatea, devotamentul, puritatea morală, sacralitatea, cinstea, respectul. Noul
Testament, de asemenea include din abundenţă subiecte axiologice. Aici frecvent se întâlnesc valorile: dragostea,
credinţa, puritatea morală, speranţa, blândeţea, milostivirea, dreptatea, pacea, sacrul, divinitatea, iertarea, devotamentul
etc. De fapt sensul scripturistic noutestamental este dragostea – porunca dată de Iisus ce suplineşte întreg Decalogul, de
aici provine şi calificativul că creştinismul este religia sau credinţa dragostei. Anume dragostea faţă de semeni
consolidată prin fapte reale au făcut în perioada patristică, adică în primele secole ale erei noastre, o pornire
revoluţionară în organizarea sănătăţii publice – organizarea spitalelor şi ospiciilor pe lângă mănăstiri sau parohiile mari.
Avem aici şi exemplul implementării în practică a valorilor spiritual-morale promovate în practică a valorilor spiritual-
morale promovate de creştinism. Un avânt teoretic în abordarea valorilor, care poate fi considerat o platformă
multipoziţională în vederea constituirii începutului unei teorii filosofice axiologice, a fost săvârşit de către filosofia
grecească antică. Această filozofie îl ridică pe om în rang de valoare supremă. Identificăm idei cu subiect valoric la
sofişti, Socrate, Platon, Aristotel, Epicur, stoici, sceptici. Filosofia Greciei antice a lansat în circuitul filosofic nu numai
valori spiritual-morale de prim rang, ci şi a pus bazele, la un nivel incipient, fragmentar, a teoriei acestora, făcându-se
primele încercări de structurare, ierarhizare, comparare şi definire. În contextul culturii greceşti antice se înscrie
armonios şi un cod moral de importanţă majoră pentru medicina din toate timpurile ce s-au perindat după sec. V î.e.n.
cunoscut sub titlul de “Jurământul lui Hippocrate”. Acest cod promovează aşa valori ca: medicina, persoana medicului,
sacralitatea profesiei de medic, respectul, datoria morală, viaţa, sănătatea, puritatea morală, omenia, confidenţialitatea.
Anume aceste valori au determinat longevitatea codului în istorie, transformându-se treptat într-o ideologie a medicinei,
într-o misterie sacră cu afinităţi masonice, iar în prezent servind drept bază sau sursă de inspiraţie pentru codurile
medicale sau jurământul medicului (în redacţie contemporană). O altă etapă în evoluarea concepţiilor referitoare la
valori este evul mediu, care startează având un suport teoretic ce include imensul tezaur spiritual al creştinismului epocii
patristice, apoi cel al reprezentanţilor postpatristici. O abordare deosebită capătă valorile: credinţa, adevărul, binele,
frumosul, dragostea. E semnificativ că în medicina epocii patristice se pune temelia sau materializarea, transpunerea în
fapte a unor valori medicale (ajutorul dezinteresat, compasiunea, dragostea, credinţa, fraternitatea, binefacerea, viaţa,
sănătatea etc.). Este interesantă atitudinea ce s-a creat privitor la valori în Epoca Renaşterii, epocă ce generează şi
lansează antropocentrismul vădit opus teocentrismului medieval. Se formulează originale idei politice, juridice, estetice
şi etice. Ideile acestor domenii ale culturii angrenează şi respectivele valori în anumite analize sau dispute. În Renaştere
doar începe, procesul de autonomizare a valorilor, proces ce poate fi identificat prin impunerea unor poziţii ce
sancţionau încercări de reducţie valorică, de plasare în raport de supremaţie a unor valori faţă de altele sau de
„sacralizare” valorică. Această epocă n-a lansat o definiţie filosofică a valorii, n-a stabilit relaţii valorice definite între
diferiţi subiecţi sau forme ale culturii, totuşi, sesizăm o conturare a unor tendinţe în acest sens. Cu toate succesele
obţinute pe calea devenirii unei poziţii teoretice conturate referitor la valorile spiritual-morale, aceasta n-a avut să fie
nici în prima fază a Epocii moderne. Pe parcursul secolelor XVII-XVIII cristalizarea anumitor poziţionări teoretico-
valorice practic este stopată şi chiar erodată accentuat, plasând pe orbita supremaţiei valorile utilului. Concomitent în
realitatea socială a Europei apusene se constată debutul primei eroziuni ale sistemului valorilor spiritual-morale.
Relaţiile de subordonare valorică revin iarăşi din epoca medievală (fapt neînregistrat în Renaştere). După cum subliniază
unii autori contemporani, în mod paradoxal „diferenţierea modernă a valorilor nu s-a asociat însă cu raporturi echitabile
între valori, înlocuind vechile supremaţii cu altele noi. Europa modernă, prin progresele sale tehnicomateriale şi
spirituale, a favorizat noi ordini axiologice, noi atitudini şi practici în care au dobândit ascendenţă, valorile utilului – lor
li se subordonau, într-un fel sau altul, valorile ştiinţei, artei, filosofiei etc. generând conflicte între ştiinţă-morală, artă-
morală, filosofie-ştiinţă etc.” [2, p.107]. Valorile erau plasate fie dincoace de om, fie dincolo de om. Paradoxale pentru
că valorile erau formal proclamate ireductibile, dar erau sistematic reduse la determinaţiile lucrurilor sau ale
cunoştinţelor noastre” [4, p.7]. Epoca luminilor (sec. XVIII) care apare în Franţa dar are mari ecouri şi influenţe peste
hotarele acestei ţări dă un nou impuls de concentrare a atenţiei asupra valorilor şi virtuţilor. Erau lansate imperative de a
schimba moravurile, politica, modul de trai pe calea propagării binelui, dreptăţii cunoştinţelor ştiinţifice. Valoarea –
nucleu promovată în acest secol al marilor căutări a fost cea a cunoaşterii. În secolele XVII-XVIII se produc schimbări
radicale, cu adevărat revoluţionare în sânul medicinei europene. Acest răstimp marchează trecerea medicinei pe baze
ştiinţifice. Saltul realizat de medicină a generat şi inevitabile subiecte spiritual-morale având ca reper corelaţii valorice
notabile. Totuşi, tendinţa feroce de a înregistra realizări marcante în ştiinţă şi tehnică, a neglijat în mare măsură
abordările de ordin etic şi axiologic în medicina devenită totalmente ştiinţă. Numeroşi autori sunt de părere că
manifestarea Romantismului a pregătit terenul necesar apariţiei unei teorii integre a valorilor. Prin activizarea laturii
emoţionale ale fiinţei umane, Romantismul se opune vehement epocii luminilor. Acest fapt a dat posibilitatea de a
genera o nouă atitudine, un nou interes faţă de vre-o acţiune, fenomen sau obiect, evitând cel al cunoaşterii – cea
valorică. Perioada a doua este reprezentată atât de „ajunul” debutului procesului constituirii teoriei valorilor, cât şi de
procesul incipient al cristalizării acestuia, adică e vorba de faza primară a axiologiei. Primul şi decisivul impuls dat
debutului proces de devenire a axiologiei a fost opera filosofică a lui Kant, cu toate că la acest mare gânditor nu găsim o
teorie propriu-zisă a valorilor. În acelaşi timp, însă, la el întâlnim anumite elemente conceptuale necesare de a lansa
axiologia ca atare, acestea se conţin în renumitele sale “Critici”. Kant concepea formele spiritului drept autonome, fapt
din care reieşea autonomia valorilor sale. El remarcă nu numai distincţia creată între raţionamentul intelectual şi cel
afectiv, ci şi ireductibilitatea lumii valorilor şi opoziţia acesteia faţă de lumea existenţei. Existenţa umană presupunând o
natură valorică proprie. Omul trebuia să aparţină parcă la două lumi: naturală şi cea a valorilor. Concepţia kantiană
postează valorile în rolul de a orienta acţiunile umane, din acest motiv ea este rigoristă. Totodată “Kant nu rupe propriu-
zis valorile de existenţă, ci de empiric, arătând că sensul valorilor este unul existenţial, dar numai formal, gândit. Sensul
valorilor nu este real căci conţinutul lor nu este empiric, pe această consideraţie bazându-se de fapt diferenţierea dintre
valori şi bunuri. Valorile sunt recunoscute de către voinţă în imperative şi realizate ca maxime, în aceasta constând atât
discutata autonomie a voinţei, libertatea ei” [1, p.24]. Aşadar devenirea axiologiei a fost pregătită mai tenace cu două-
trei secole înainte de apariţia sa: prin marile transformări şi frământări sociale din Europa secolelor XVII-XVIII, fapt ce
a condiţionat ideologic acest fenomen spiritual-teoretic, prin pregătirea sa psihologică de către Romantismul european şi,
nu în ultimă instanţă, prin remarcabilele postulate filosofice ale lui Kant. Ulterior preocupări axiologice evidente le
întâlnim la postkantieni, Fr.Nietzsche, neokantieni, fenomenologia şi alţi reprezentanţi sau şcoli filosofice, care vor
formula, cu un anumit specific propriu, teoria valorii. Cei mai reprezentativi postkantieni sunt G.Hegel, S.Kierkegard,
A.Schopenhauer. Hegel aduce contribuţii asupra valorii, mai ales prin definirea frumosului ca valoare estetică. Faptul în
cauză se produce prin implicarea şi intermediul artei. S.Kierkegard, în opoziţie cu concepţia dialectică şi spiritualistă a
lui Hegel, propune poziţia pesimistă în care tratează subiecte despre om şi valorile sale. O serie de subiecte ating aspecte
privitor la stări spirituale şi psihologice, viaţă, boală, moarte etc. Idei interesante referitor la fericire şi credinţă le aflăm
în creaţia lui A. Schopenhauer. Din tot contingentul de gânditori ce în mod serios au abordat probleme ale valorilor doar
Fr.Nietzsche a reprezentat un veritabil “extremism” conceptual. El nu recunoştea condiţionarea, suportul teologic sau
metafizic al valorilor morale. Doar voinţa personală transformă lucrurile în temelii ale valorilor. Se pronunţă pentru
răsturnarea sistemului tradiţional al valorilor existente atunci, pentru reevaluarea tuturor valorilor. Această revizie
axiologică starta cu valorile vitalului, ce erau concepute bază al celorlalte valori. Nietzshe conturează supremaţia
valorilor: viaţă, vital, om, frumos. Susţinea că credinţa, morala, gusturile sunt măşti sau falsităţi ale lumii moderne
demne de dispariţie. Prin impunerea forte a vitalităţii omul trebuie să devină supraom prin autoperfecţionare biologică şi
culturală, prin creativitate. Opera lui Nietzsche a stârnit reacţii diverse, contradictorii în mediul cultural european – de la
proteste până la aprecieri şi aplicări “masive” în sisteme ideologice şi politice. De fapt ideile sale, netradiţionale în
concordanţă cu timpul, a reprezentat o tentativă de căutări şi orientări valorice în condiţiile istorice de atunci. Acestea au
avut efecte contradictorii în mediul ştiinţifico-medical ce au dus chiar până la cercetări deseori dubioase, inumane ca
esenţă, apogeul cărora s-a constatat în lagărele de concentrare şi exterminare în masă ale naziştilor în cel de-al II război
mondial. În secolul XIX autorii europeni şi americani „urmăreau să găsească o teorie unificată a valorii – în genere – şi
să descopere un nucleu comun al valorizării pentru toate contextele – extrem de variate – în care au loc procese de
evaluare, mai degrabă decât să accepte o multiplicitate de valori şi să trateze valorizarea ca pe un mănunchi diversificat
interior de fenomene înrudite. Dincolo de pluralismul valorilor, această şcoală de gândire consideră că poate fi operativă
o concepţie unificată a Valorii. A fost lansat, aşadar, proiectul elaborării unei teorii generale a valorii, înţeleasă ca un
întreg unitar şi extrem de cuprinzător” [5, p.7]. Această perioada durează până la formularea noţiunilor „valoare” şi
„axiologie”. A treia perioadă cuprinde timpul de la începutul studierii valorii în accepţie filosofică (Lotze), până la prima
fază a delimitării şi evidenţierii unor direcţii în studiul valorilor. Primul cercetător care considera valoarea în accepţie
filosofică a fost R.H.Lotze (1817- 1881). El a înaintat concepţia dualismului faptelor şi cel al valorii vizând ca acestea să
se asimileze într-o concepţie comună despre validitate. Ideea despre aceste două domenii ulterior a provocat dispute,
dând un prim impuls decisiv devenirii teoriei valorilor într-o disciplină autonomă. R.H.Lotze este considerat primul
autor al unui tratat propriu-zis axiologic. Constituirea axiologiei din perspectivă istorică şi conceptuală a evoluat prin
evidenţierea a câtorva direcţii în care au loc abordări multiaspectuale ale valorilor. Prima direcţie include poziţiile
obiectiviste care cuprinde reprezentanţii şcolilor neokantiene ce constituie cea mai puternică orientare neokantianistă,
care provine din interpretarea concepţiei filosofice a lui Kant: Şcoala de la Marburg (H.Cohen, P.Natorp, E.Cassirer,
K.Vorlander ş.a.) în aspect al studiului valoric aceşti autori preponderent vor aborda probleme metodologice. Şcoala din
Baden–Freiburg (W.Windelband, H.Rickert, H.Munsterberg, B.Bauch, E.Lask ş.a.) pune în prim plan al preocupărilor
subiecte privitor la valori, interpretând opera kantiană într-un mod transcendental – psihologic şi finalizând prin faptul
redării acesteia o interpretare axiologică. Aici cunoaşterea este concepută ca un proces psihic în baza căruia stă
“diversitatea extensivă” a experienţei şi având drept consecinţă cunoştinţe transcendentale, necesare şi generale.
Obiectul de studiu al acestor cunoştinţe sunt valorile care trebuie să corespundă cu cunoştinţele în scopul atingerii
adevărului. Prin aceasta filosofia este interpretată ca o ştiinţă despre valori [6, p.36]. W.Windelband şi H.Rickert tratează
valoarea ca o entitate ideală, independentă şi absolută. Acestea nu sunt nici subiective şi nici reale, nedepinzând nici de
obiect, nici de subiect. Fenomenul valoric este etern, transcendental şi atemporal, aprioric. H.Munstenberg optează
pentru un sistem închis al valorilor pe care l-a conturat incluzând în cercetările sale întregul ansamblu de concepte
fundamentale ale culturii. Alt reprezentant B. Bauch caută să depăşească normativismul impus al Şcolii de la Baden prin
nuanţe luate din hegelianism; totodată abordează subiectul categoriilor valorii [1, p.33]. Adepţii fenomenologiei
(E.Husserl, M.Scheler, N.Hartmann) analizează valorile pe suport fenomenologic. Astfel M.Scheler caracterizează
valorile drept obiecte ideale absolute, neschimbătoare şi apriorice. Altă poziţie autonomistă ce reprezintă pleiada
fenomenologilor este reprezentată de N.Hartmann. Acesta caracterizează valorile ca independente de lucruri bunuri.
Faptele sunt, de fapt, respectivele bunuri, adică sunt condiţii de manifestare ale bunurilor. L.Lavelle este mai apropiat de
M.Hartmann, poziţionând pe poziţii accentuat ontologiste, opunându-se de cea a lui M.Scheler. Această direcţie în
studiul valorilor mai este reprezentată de neotomism şi intuitivism, care, de asemenea, priveşte valoarea în manifestare
transcendentală. Aşadar poziţiile obiectiviste absolutizează momentul obiectiv al valorii, care este concepută drept
transcendentală, independentă, atemporală, absolută, aistorică. A doua direcţie cuprinde concepţiile subiectiviste, care
priveşte valoarea ca fenomen al conştiinţei umane, adică ca un produs subiectiv al efortului spiritual: poziţiile
emotivismului, empirismul logic, voluntarismul. Printre adepţii concepţiilor subiectiviste se numără Fr.Nietzsche,
W.Wundt, A.Meinong, Ch.Ehrenfels, R.Perry, C.Lewis, W.Urban, S.Freud ş.a. Direcţia a treia este constituită din teorii
relaţioniste. Acestea apreciază valoarea drept produs al relaţiei sociale dintre subiect şi obiect. Sunt păreri diferite dacă
în acest context se înscriu aşa teorii, numite teorii naturaliste a valorii: etica evoluţionistă, etica teleologiei cosmice,
teoria interesului. Cu toate că aceste teorii sunt distincte, totuşi tratează valoarea drept expresie a necesităţilor umane sau
ale legilor naturii. S-ar putea că, aici, la această direcţie, să se alăture şi marxismul, care priveşte valorile ca fenomene
sociale, ce rezultă, în ultimă instanţă, din aceleaşi relaţii om-societate (subiect-obiect). Este semnificativ faptul că din
această direcţie au făcut parte şi renumiţii filosofi români M.Florian, T.Vianu, P.Andrei, A.D.Xenopol. Privitor la valori
mai există încă o poziţie teoretică, cu pretenţii de a deveni o a patra direcţie. Aceasta este reprezentată de acei ce
consideră imposibilă definirea valorii. Argumentele reies din natura complexă a valorii fapt ce nu poate satisface o
definiţie deplină a acesteia. Perioada a patra constituie realizarea diverselor studii, multiple ca aspect şi suport
metodologic de abordare. Ultimele decenii prezintă diverse realizări axiologice ale autorilor, realizări ce pendulează
între susnumitele orientări. În acelaşi timp, majoritatea dintre noile, dar „neoriginalele” poziţii, dispun de un anumit
conţinut novator, excelând în originalitate prin prezentarea anumitor accente conceptuale net calitative celor anterioare.
Un exemplu elocvent, în această privinţă poate fi tratarea sociologică a valorii (M.Rokeach) sau fenomenologică
(E.Moutsopoulos), perspectiva axiocentrică a condiţiei umane (L.Griinberg) ş.a. Acest proces va continua şi în
perspectivă, aducând noi mostre de posibilităţi investigaţionale. Printre acestea se înscrie şi în cercetările noastre de a
trata valoarea într-o manieră specifică: a) într-un cadru de activitate concretă (cum ar fi cea medicală) şi b) apelând la
interdisciplinaritate şi pluriconceptualism (în tendinţa de a fundamenta axiologia medicală). Istoria constituirii şi
evoluării axiologiei speciale coincide în linii generale cu trecerea medicinei pe baze ştiinţifice şi dezvoltarea sa
ulterioară. Apariţia posibilităţilor teoretice ale axiologiei în „moşirea” naşterii unei teorii a valorilor medicale survine
mai târziu, în ultimele decenii ale sec. XX. Evoluarea axiologiei medicale poate facilita din plin de realizările axiologiei
universale, atât universale, cât şi cele mai recente. În fine şi axiologia medicală, după fundamentarea sa „suficientă”, se
poate înscrie în categoria celor originale. În acest răstimp se conturează premisele directe ale axiologiei speciale şi
începutul constituirii acesteia. Ultima, a cincea perioadă, cronologic contemporană, reprezintă procesul constituirii
propriu-zise a axiologiei speciale, în cazul nostru a celei medicale. Trebuie să menţionăm faptul a două procese ce se
manifestă pe parcursul ultimului secol: pe de o parte procesul obiectiv al dezvoltării ştiinţei, artei, literaturii, filosofiei
şi , pe de altă parte, imperativul firesc, natural de „înzestrare” a unora dintre acestea cu corespunzătoare teorii ale
valorilor. În acest răstimp medicina a fost supusă unor transformări radicale, înzestrându-şi potenţialul cu cele mai
performante realizări ale ştiinţei şi tehnicii. Vechea medicină s-a pomenit înnoită complet, în afară de vechile sale
principii morale, care, către finele sec. XX au început şi ele să sufere efectul transformărilor. Cristalizarea axiologiei
speciale, apoi extinderea acestui proces s-a derulat pe fundalul unor condiţii sociale caracterizate prin procese
copleşitoare ale informatizării, scientizării şi tehnicizării la care se adaugă problemele globale, globalizarea, criza
sistemului spiritual-moral, polarizărilor politice ş.a. Extinderea axiologiei speciale a condiţionat formarea axiologiei
medicale. De fapt şi procesele din interiorul medicinei s-au caracterizat prin necesitatea unei redresări, perfecţionări a
sistemului valoric din acest domeniu. În „spatele” acestei deveniri stă experienţa multiseculare atâta evaluării valorilor
universale, cât şi a celor din aria medicinei. Specificul noii axiologii, celei medicale, constă în caracterul său
interdisciplinar, multilateral şi, totodată, universal, fapt ce reiese în mare măsură din statutul social-cultural deosebit pe
care îl deţine medicina. Valorile medicale din componenţa noului sistem axiologic necesită abordări prin implicarea
diferitor poziţii metodologice. Se poate afirma cu certitudine că actualmente sunt prezente toate reperele teoretice şi
condiţiile sociale, profesionale ale devenirii axiologiei medicale.

3. Principalele tendințe în constituirea teoriei valorilor.

Axiologia îşi propune să studieze:

a. geneza, natura, structura, evoluţia şi justificarea valorilor;

b) ierarhizarea, realizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială;

c) unitatea şi diversitatea, continuitatea şi discontinuitatea valorilor;

d) corelaţia, legităţile şi dinamica valorilor;

e) relaţia dintre procesul istoric de constituire a valorilor şi încorporare a acestora în sfera motivaţiei individului,
sensul vieţii şi atitudinea omului faţă de valori.

Apariţia acestei disciplini a marcat:

a) descoperirea unui nou continent teoretic - domeniul valorilor;

b) proiectarea unui concept nou, de valoare generică, care-şi validează permanent importanţa operaţională.

4. Subiectele esențiale ale teoriei valorilor.

Apariţia acestei disciplini a marcat:

a) descoperirea unui nou continent teoretic - domeniul valorilor;

b) proiectarea unui concept nou, de valoare generică, care-şi validează permanent importanţa operaţională.

Teza subiectivistă sau psihologistă susţine că valoarea ar fi imanentă unei simple stări sufleteşti. Ea este expresia
dorinţei, voinţei, sentimentelor şi a trebuinţelor umane. Valoarea reprezintă o modalitate subiectivă, corelativă structurii
fiecărei conştiinţe. Valoarea este definită ca un atribut al subiectivităţii, ca trăire interioară, ideal, preferinţă, interes,
plăcere. Subiectiviştii adoptă o anumită formă de argumentare, care constată că nu există valori fără procese interne
psihice, adică fără emoţii şi sentimente, acte de voinţă sau stări cognitive individuale. Are loc un act de apreciere care
rezultă în valorizare. Deci, dacă subiectivitatea este considerată a fi sursa valorilor, atunci şi valabilitatea are conotaţie
de subiectivitate individuală. Această abordare este sinonimă cu ideea că ,,tot ce-mi place mie are valoare”. Este greu de
acceptat că trăirile psihice ale unei persoane sunt adevărate şi unanim recunoscute de alţi indivizi. Această dimensiune
individuală a valorii subminează esenţialmente subiectivismul axiologic. Ea nu este în stare să producă judecăţi
consistente nici despre natura binelui, nici a răului. Raţiunea umană sesizează reacţii simple de plăcere sau neplăcere, de
bine şi de rău, nu doar ca reacţii, ci ca valori, această relaţie presupunând ideea de reciprocitate între oameni. După Petre
Andrei, ,,valabilitatea valorii este obiectul logicii valorilor” [9 p.27.], iar psihologia studiază valoarea ca realitate psihică
independent de orice consideraţie asupra valabilităţii sale. În acest context, psihologia arată geneza şi elementele care
compun valoarea, iar logica are scopul de a explica adevărul judecăţii de valoare. În plan etic, subiectivismul implică
subordonarea valorilor şi normelor preferinţelor subiectului, pe când în psihologie subiectivismul se bazează mai
degrabă pe introspecţie. Cercetările psihologiste asupra valorilor sunt numeroase. Începând cu V.Gioberti, dezvoltarea
filosofiei moderne este acuzată de ,,psihologism”, deoarece se presupune reducerea cunoaşterii umane la modificările
sensibile ale subiectului, în defavoarea judecăţilor care pot afirma fiinţa în sine. Petre Andrei scrie că O.Kraus distinge
două feluri de teorii psihologiste ale valorilor: 1) teoriile personale, care optează pentru valoarea ca un produs personal,
subiectiv al omului; 2) teoriile materialiste, care afirmă că valoarea este o însuşire a unui obiect ce vine în contact cu
omul. Axiologul P.Andrei deosebeşte trei concepţii psihologiste: 1) Concepţiile personaliste, care consideră valoarea
drept un fenomen pur subiectiv. Adepţii acestor concepţii susţin că valoarea nu este ca atare în lucruri, în afară de fiinţa
umană. Tot ce este exterior are valoare numai pentru că corespunde unei trebuinţe pur subiectiviste. 2) O concepţie
materialistă, care este mai veche şi susţine că valoarea este proprietatea unui obiect, atâta timp cât acest obiect are
capacitatea de a fi de folos pentru trebuinţa sau plăcerea vieţii omeneşti. Această modalitate de a înţelege viaţa este
caracteristică concepţiei absolutiste a lumii care domina filosofia în sec. al XVII-lea. Otto Heyn afirmă că valoarea nu
depinde de noi, ci e ceva ,,inerent lucrurilor, ce le aparţine lor, fără o recunoaştere externă, fără judecata noastră’’ [9
p.29]. A.Hőffler opinează că un S T U D I A U N I V E R S I T A T I S M O L D A V I A E Revistă Ştiinţifică a
Universităţii de Stat din Moldova, 2013, nr.5(65) 68 obiect are valoare numai când are capacitatea de a traduce un
sentiment al valorii, iar Hőffding afirmă că valoarea este o proprietate a unui obiect pentru a servi satisfacţiei umane. 3)
Concepţia a treia, care nu este nici subiectivistă, nici obiectivistă, este teoria simţirii intenţionale. Autorul acestei teorii a
evidenţiat rolul afectivităţii, însă a redus sfera valorii la trăirile emoţionale. După M.Scheller, în constituirea valorii
există un element aprioric, numit şi dispoziţie de valori, care este invariabilă. Experienţa umană este o ocazie în care
această dispoziţie, inerentă subiectului, se actualizează. În filosofia modernă şi postmodernă teoriile subiectiviste ale
valorilor pot fi studiate din perspectiva următoarelor abordări: emotivism, empirismul logic şi voluntarism. În
concepţiile reprezentanţilor emotivismului, valoarea reprezintă o legătură între o conştiinţă verificatoare şi un obiect,
relaţie în care subiectul îşi obiectivează predispoziţiile psihice către valoare. Orice reprezentare sau impresie este legată
de sentimente de plăcere/neplăcere, aprobare/dezaprobare, anumite stări sufleteşti care se impun ca sentimente
însoţitoare ale valorilor. Fiinţa umană se bazează pe aprecieri şi sentimente şi nu există ceva de gradul corect sau
incorect ,,în mod obiectiv”. Fiindcă se exclude ideea că judecăţile de evaluare ar putea fi adevărate sau false,
emotivismul este o formă a noncognitivismului. În 1710 George Berkeley scria că limbajul deseori serveşte atât pentru a
provoca sentimente, cât şi pentru a expune idei. Câteva decenii mai tărziu, în 1751, David Hume a constatat că
moralitatea este legată de fapte, dar este determinată de sentimente. În secolul al XX-lea primele formulări ale
emotivismului se găsesc în operele lui C.K. Ogden şi I.A. Richards. J.G. Kreibig deosebeşte patru elemente la care se
reduce viaţa omenească: sentimentul care stă la baza valorii, iar senzaţia, gândirea şi voinţa sunt nişte condiţii în care
apare valoarea. G.Schmőller afirmă că la baza oricărei stări sufleteşti se află sentimentul. Valoarea cauzată de sentiment
este condiţionată de doi factori: dispoziţia individuală şi atmosfera socială. Odată cu evoluţia experienţei, valorile se
schimbă. Prin urmare, Schmőller este primul care introduce factorul social, pe lângă cel individual, în constituirea
valorii. Emotiviştii consideră conştiinţa drept un fenomen pur intelectual, uneori contradictoriu cu sentimentul.
A.Meinong consideră sentimentul drept condiţie a valorii numai atunci când subiectul prin acest sentiment ia o atitudine
faţă de anumite obiecte. Deci, valoarea se atribuie obiectului care produce plăcere sau suferinţă. În cazul când
sentimentul valorii nu este cauzat de un obiect, apare problema legăturii dintre obiectul şi subiectul valorii. După
A.Meinong, în atare situaţie, judecata stabileşte această legătură între valoare şi lucruri inexistente. De aici rezultă că
sentimentul valorii este un sentiment al judecăţii. Când în sufletul individului există convingerea, atunci există judecată
şi sentiment al judecăţii. Convingerea indică spre existenţa sau nonexistenţa unui obiect, deci se produce un sentiment al
judecăţii. În cazul nonexistenţei obiectului, acest sentiment al judecăţii este ghidat de sentimente ale fanteziei care indică
spre valori false. Potrivit concepţiei emotiviste, în poziţia sa faţă de obiect, individul reacţionează printr-un anumit
sentiment: 1) al existenţei, deoarece bunurile reale provoacă o reacţie subiectivă; 2) al inexistenţei; 3) al dorinţei; 4) al
fanteziei. Aceste sentimente produc valorile trăite ale individului. Concepţia lui A.Meinong este ceva mai complicată
faţă de cea a contemporanilor săi, deoarece în alcătuirea valorii, pe lângă elementul afectiv, un rol însemnat revine
elementului intelectual. G.Forsengrive vorbeşte despre culoarea afectivă deosebită a sentimentelor. Legile omeneşti
esenţiale se aseamănă, astfel încât sentimentele omeneşti devin universal răspândite şi alcătuiesc baza generală a oricărei
valori formulate de oameni. În versiunea lui A.J. Ayer a emotivismului, conceptele etice sunt pseudoconcepte, dar care
au funcţia de a exprima stări sufleteşti. Judecăţile morale nu sunt judecăţi empirice şi, respectiv, nu pot fi verificate.
Aceste judecăţi sunt într-o legătură strânsă cu atitudinile, dar se constată lipsa valorii adevărului, deoarece ele nu pot fi
înţelese ca enunţuri despre acele atitudini. Pentru A.Ayer, enunţurile morale sunt expresii de aprobare şi nu de aserţiune.
În timp ce aserţiunea de aprobare este întotdeauna însoţită de o expresie de aprobare, expresiile, la rândul lor, pot exista
fără aserţiuni. Exemplul pe care îl demonstrează A.Ayer sunt cuvintele ,,oboseală/ plictiseală”, care pot fi exprimate prin
aserţiunea ,,eu sunt obosit” sau prin nonaserţiuni, ca tonalitatea vocii sau alte enunţuri verbale. În discursul moral,
judecăţile nu sunt factuale, ci expresii pur emoţionale care traduc atitudinile subiectului. A.Ayer este de părere că
prezenţa unui simbol etic într-o propoziţie nu adaugă nimic conţinutului ei factual. Factual este numai conţinutul
judecăţilor descriptive, pe când judecăţile morale sunt subiective sau emotive. Seria “Ştiinţe ale educaţiei” Pedagogie
ISSN 1857-2103 69 Poziţia lui A.Ayer a suferit transformări datorită lui Ch.Stevenson. Filosoful american acceptă
afirmaţia lui A.Ayer precum că judecăţile de valoare exprimă sentimentele vorbitorului, dar adaugă că aceste judecăţi
conţin un element imperativ, care are intenţia de a schimba sentimentele interlocutorului şi acest component este foarte
important. În timp ce Ayer vorbeşte despre valori şi dezacordul referitor la controversele aplicării valorilor la o anumită
situaţie, Ch.Stevenson vorbeşte despre atitudini şi despre diferenţe de convingeri. Ch.Stevenson a completat
emotivismul cu ideea că termenii etici sunt deseori folosiţi pentru a genera sentimente auditoriului, uneori chiar în
scopuri persuasive. În acest context, reiese că propoziţiile etice nu au proprietăţi, sentimente şi emoţii, iar funcţia
persuasivă a acestora încearcă îndreptarea tuturor acţiunilor altora într-o direcţie dorită. Argumentele logice sunt numite
de către Ch.Stevenson ,,mijloace psihologice de sugestie”. În această viziune, etica este o activitate neutră şi nu poate
ajuta individul să adere la un punct de vedere moral. Din această cauză, concepţia emotivistă a lui Ch.Stevenson este
considerată mai mult decât o teorie, un punct de vedere metaetic care nu vorbeşte etic, ci gândeşte pe marginea eticii.
Emotivismul a fost o doctrină dominantă în lumea anglo-saxonă a anilor 1930-40, iar în anii 1950 a fost înlocuit de
prescriptivism. Ca o teorie semantică, prescriptivismul se centrează pe raţionamentele despre judecăţile etice în funcţie
de care se iau deciziile morale. Judecăţile de tipul ,,se cuvine să…” sunt prescriptiviste, aidoma imperativelor simple, iar
prescriptivitatea are sarcina de a explica. Prescriptivismul pune în discuţie probleme etice, caută, dar nu dă explicaţii ca
în cazul explicaţiei morale. În acest context, capătă amploare aşa-numita filosofie lingvistică. Această abordare era un
pattern de filosofare, în interiorul căruia se spera ca toate problemele filosofice tradiţionale să fie reformulate şi
rezolvate ca probleme de limbaj. Filosofia lingvistică oferea metode de analiză şi de clarificare a limbajului pentru a
rezolva diverse probleme privind înţelegerea lumii. Filosoful de la Oxford, R.Hare, afirma că limbajul moral are ceva
comun cu imperativele obişnuite, trăsătură esenţialmente prescriptivă, ceea ce înseamnă că judecăţile morale trebuie să
fie un ghid al comportamentului. Regulile care guvernează limbajul prescriptiv sunt cu totul altele decât cele ale
limbajului descriptiv. În limbajul prescriptiv, omul are libertatea să decidă, ceea ce nu se poate întâmpla în limbajul
cunoaşterii. R.Hare era convins că prima sarcină a filosofiei morale este înţelegerea mai bună a problemelor morale prin
înţelegerea cuvintelor morale, ceea ce ne ajută să gândim mai raţional. După R.Hare, dezacordurile dintre filosofi pot fi
rezolvate prin eliminarea confuziilor din limbaj. Ceea ce propune Hare este o teorie unificată a moralei, fundamentată în
stil kantian, adică a priori, locul ,,metafizicii morale“ fiind luat de o logică a limbajului moral. R.Hare a avut un rol
central în filosofia morală a secolului trecut, încercând să demonstreze că scopul discursului moral este de a ne îndruma
acţiunea, propriile noastre angajamente morale fiind dezvăluite prin acţiunile noastre. Ca şi orice teorie filosofică,
concepţiile emotiviste ale valorilor au avut parte de o bună critică. F.Krueger îi reproşează lui A.Meinong că a pus
valoarea în dependenţă de plăcere. F.Krueger afirmă că valoarea nu poate fi redusă la sentimentul de plăcere şi că la
baza valorii nu stă aşteptarea plăcerii. Th.Lipps critică introducerea judecăţii ca fundament al valorii. Cercetătorul afirmă
că dacă sentimentul valorii e un sentiment al judecăţii, atunci el reprezintă în acelaşi timp şi un sentiment de plăcere
rezultat din conştiinţa realităţii sale. În acest fel, valoarea ar cuprinde în sine şi realitatea. Sentimentul valorii, în opinia
lui Th.Lipps, e plăcerea legată de sensul unui lucru, nu de existenţa lui. Explicaţia psihologistă a valorilor poate fi
înscrisă şi în aria empirismului logic. Particularitatea empirismului logic constă în reducerea experienţei la ceea ce oferă
simţurile şi la ceea ce poate fi controlat numai prin intermediul lor. În afara faptului că toate noţiunile derivă din
experienţă, tot pe ea se bazează şi valoarea legăturilor lor, adică a tuturor propoziţiilor. Empirismul logic nu acceptă
abstracţiunea, care conduce de la particular la universal şi poate admite numai generalizări de experienţe probabile, dar
nu neapărat adevărate. În viziunea empiristă, simţurile constituie facultatea fundamentală şi cea mai sigură de
cunoaştere, iar ideile sensibile sunt cunoştinţe primare şi autentice. În acest context, intelectul nu produce informaţii noi,
ci are rolul de a combina în diferite moduri cunoştinţele sensibile. Potrivit empiriştilor, intelectul este prezent pe
segmentul cunoaşterii sensibile, fie pentru a orienta observaţiile, ca la F.Bacon, fie pentru a conştientiza diferite stări
sensibile ca la J.Locke. Când intelectul este relativ autonom faţă de simţuri, acesta produce şi idei apriorice, cum ar fi
cunoştinţele matematice. S T U D I A U N I V E R S I T A T I S M O L D A V I A E Revistă Ştiinţifică a Universităţii
de Stat din Moldova, 2013, nr.5(65) 70 Empirismul logic continuă să înţeleagă filosofia ca logică analitică a limbajului
ştiinţei. Prin înţelegerea limbajului se are în vedere structura gândirii. Reprezentanţii acestei teze, membrii Cercului de la
Viena, arată o atitudine antimetafizică accentuată, limitarea oricărei cunoaşteri pozitive la ştiinţele speciale şi o
aversiune extremă faţă de orice forme ale metafizicii. Rudolf Carnap este preocupat de problema valorilor văzută prin
prisma subiectivităţii. Înscriindu-se în aria empirismului logic, R.Carnap ajunge la concluzia că este aproape imposibil a
elabora o teorie a valorilor comprehensivă, din cauza dependenţei valorilor de interesele şi dorinţele umane. În concepţia
lui R.Carnap, toate valorile sunt fără sens, afirmaţiunile cu privire la valori sunt incomplete, deoarece nu au la baza lor
nicio evidenţă logică şi nici ştiinţifică, iar ideea că valorile sunt universale este greşită. Astfel, R.Carnap afirmă că
valorile îşi au geneza în interesele umane, care cu timpul devin norme sau legi. Spre exemplu, regula „să nu minţi” vine
din experienţa umană care exclude minciuna. Valorile, pentru R.Carnap, sunt nişte principii fundamentale care stau la
baza faptelor, iar pentru o cunoaştere mai adâncă a faptelor omul trebuie să-i cunoască valorile. Analizând judecăţile de
valoare, R.Carnap insistă pe ideea că propoziţiile axiologice exprimă o stare emoţională, subiectivă. Din acest motiv,
judecăţile de valoare nu redau nimic sub aspect cognitiv, deci nu sunt nici adevărate, nici false, având doar o
semnificaţie expresivă. Axiologia empirismului logic capătă accente noi în opera matematicianului şi fondatorului
filosofiei analitice Bertrand Russel. Cu toate că a cugetat mult asupra valorilor, B.Russel era iniţial convins că acest
subiect nu aparţine domeniului filosofiei. În perioada timpurie a activităţii, B.Russel a fost puternic influenţat de G.F.
Moore, crezând pe atunci că faptele morale sunt obiective, dar cunoscute prin intuiţie. Mai târziu B.Russel susţine ideea
lui David Hume, care afirmă că conceptele etice produc valori subiective, care nu pot fi direct observabile. De aici
B.Russel trage concluzia că propoziţiile etice nu au sens, dar sunt în cel mai bun caz nişte expresii ale preferinţelor şi
atitudinilor. B.Russel nu a încercat să construiască o teorie despre valori, considerând că acest lucru ţine de obligaţiunea
psihologilor. Considerând că valorile nu pot fi nici adevărate şi nici false, filosoful era de părere că, respectiv, ele nu pot
fi analizate raţional. Astfel, B.Russel propune un aşa-numit program al reformei morale. Acest program ar presupune un
set de scopuri general umane însoţit de metode persuasive nonraţionale şi argumentate din punct de vedere psihologic, al
ştiinţelor sociale, al istoriei şi al „bunului simţ”. B.Russel adaugă că acest set de scopuri umane vor fi atinse numai dacă
oamenii s-ar supune unui cod moral reformat. Judecăţile despre bine şi rău trebuie să fie optative, fapt ce se datorează
experienţei personale. Subliniind rolul judecăţii de valoare în sfera acţiunii umane, B.Russel considera valoarea
dependentă de sentimentele noastre. El recunoaşte că nu a găsit un criteriu obiectiv pentru a dovedi în mod intrinsec ceea
ce este valoare, deoarece în discuţia despre valori nu ştie nimeni precis cine are dreptate. Concepţia filosofică a lui
Ludwig Wittgenstein a fost direct influenţată de către adepţii Cercului de la Viena, membrul căruia L.Wittgenstein a fost
alături de Gustav Bergmann şi Rudolf Carnap. Membrii acestui cerc au promovat reînvierea pozitivismului şi al
empirirsmului logic, numit şi neopozitivism sau pozitivism logic. Caracterisică pentru această grupare este combinarea
empirismului cu interpretarea convenţionalistă a gândirii logice. L.Wittgenstein consideră ca judecăţile de valoare nu au
sens şi nu reflectă valori ale adevărului. O aserţiune morală este o relaţie posibilă, deci nu poate fi adevărată sau falsă,
susţine el, şi dacă nu poate fi adevărată sau falsă, ea nu are sens. Observăm o incoerenţă în observaţiile lui
L.Wittgenstein: pe de o parte, se afirmă lipsa sensului; pe de altă parte, statutul logicii acestor afirmaţii este acceptat, dar
nu este explicat. Tot el consideră că valoarea este prea independentă de cercetările empirice. Această independenţă este
atât de evidentă, încât se ajunge la situaţia când distincţia dintre valoarea pozitivă şi cea negativă îşi pierde relevanţa şi
sensul. Filosoful consideră că o valoare este relativă dacă este în relaţie cu un oarecare standard. Spre exemplu, o operă
de artă are valoare relativă pentru că corespunde unor principii estetice. L.Wittgenstein înţelege aceasta drept o
ascundere a unui fapt obişnuit şi nu drept o valoare adevărată. Dacă valoarea relativă se subordonează unui standard,
atunci valoarea absolută nu se bazează pe niciun standard, deci nu poate fi raţională sau iraţională, rezonabilă sau
irezonabilă. Concomitent, judecăţile de valoare sunt în esenţă „a-raţionale”. Când se vorbeşte despre morală, trebuie
„păstrată tăcerea”. După L.Wittgenstein, tot ce se spune despre domeniul eticii va conduce la propoziţii lipsite de sens;
adică, despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă. Astfel, ceea ce este important nu se poate spune, deoarece
limitele limbajului sunt limitele înseşi ale lumii. Seria “Ştiinţe ale educaţiei” Pedagogie ISSN 1857-2103 71 Empiriştii l-
au înţeles pe om mai ales ca pe o fiinţă sensibilă, care suferă influenţele din mediul natural şi cel social. Ei pun accentul
pe afectivitatea umană, pe care au perceput-o în strânsă legătură cu latura senzorialperceptivă a omului. Ei nu au ignorat,
însă, nici importanţa raţiunii şi voinţei omului şi nici libertatea umană. Pe plan critic, se constată că datele empirice,
subiective nu garantează o corespondenţă oportună cu lucrurile şi calitatea lor. „Opoziţia clasică dintre emprism şi
raţionalism” pare a nu mai fi productivă. Cele două demersuri au puncte tangenţiale care se referă la demersul intelectual
sprijinit pe anumite principii comune, iar în plan gnoseologic ambele orientări împărtăşesc ideea că există surse ultime
ale cunoaşterii. Teoriei empirismului logic i se opune teoria voluntaristă, potrivit căreia se afirmă primatul voinţei asupra
intelectului. Voinţa este absentă în gândirea clasică şi medievală. Voinţa începe să se prolifereze ca concept cu I.Duns
Scotus, care a accentuat libertatea voinţei lui Dumnezeu. R.Descartes face din voinţă momentul determinant al
procesului cunoscător, iar A.Schopenhauer a vobrit despre voluntarismul metafizic, văzând în voinţă esenţa lumii.
Concepţia voluntaristă deduce valoarea din voinţă sau dorinţă. Această teză presupune o legătură dintre sentiment şi
dorinţă, în sensul că nu poate fi nimic dorit, dacă nu este important pentru sentimentul individului. Ch.Ehrenfels vede
valoarea în raport cu dorinţa sau tendinţa. În numeroasele lucrări despre valoare ale lui Petre Andrei găsim următoarea
idee: „Valoarea este raportul obiectiv al unui lucru cu o dorinţă omenească îndreptată asupra lui” [9 p.36]. După Ch.
Ehrenfels, dorinţa nu poate fi actuală, ci potenţială, altfel nu ar exista dorinţe potenţiale. P.Andrei a criticat această
poziţie a lui Ch.Ehrenfels, deoarece a pus valoarea în dependenţă de dorinţă şi nu a făcut deosebirea dintre plăcere şi
valoare. Plăcerea este momentană, afirmă filosoful romăn, iar valoarea persistă chiar dacă nu produce plăcere. F.Krueger
vede în dorinţă ceva trecător, momentan, pe când valoarea este ceva constant şi complex. Voluntarist devine şi R.Eisler,
când afirmă că valoarea unui lucru constă în puterea sa de a mulţumi o trebuinţă, de a realiza un scop dorit, de a da
satisfacţie voinţei. Un voluntarism deosebit prezintă concepţia lui H.Műnsterberg, care critică scepticismul şi
relativismul filosofic. Un filosof trebuie nu doar să critice, ci şi să deschidă perspective noi. Műnsterberg este pentru o
filosofie nouă, care va face dreptate tuturor cunoştinţelor şi aspiraţiilor secolului al XX-lea. Filosoful conchide că orice
conţinut al intereselor, impresiilor sau gândurilor derivă din dorinţa umană. Totul este valoros, dacă se acordă voinţei
sau plăcerii. Műnsterberg recunoaşte, totuşi, că nu orice valoare presupune o voinţă. Uneori voinţa poate cauza o
dispoziţie mentală după care obiectul este valoros, dar nu redă senzaţia de plăcere. În concepţia lui Műnsterberg, în
sistemul de finalităţi individuale nu se mai poate găsi valoare adevărată sau universală, deoarece raportul scopului cu
personalitatea dă naştere unor valori temporare şi condiţionate. De aceea, valorile universale nu sunt nici fizice, nici
psihologice, dar aparţin unei esenţe supraindividuale a lumii. În acest context, valorile ar cuprinde trei grupuri de valori:
valori de conservare, de conformitate şi de activitate. Fiecare grup cuprinde, la rândul său, alte trei grupuri; astfel, se
ajunge la un sistem format din 24 valori, la care se adaugă şi „valorile perfecţiunii”. Voinţa care dă naştere valorilor este
una pură, nedeterminată de plăcere sau neplăcere, se conservă sau se armonizează cu ea însăşi până se desăvârşeşte.
Putem afirma că concepţia lui Műnsterberg despre valoare este voluntaristă şi metafizică. Filosoful Louis Lavelle
abordează valoarea într-un mod diferit. Valoarea, după L.Lavelle, vine din spirit şi exprimă totdeauna raportul lucrurilor
şi spiritului. Spiritul este definit ca o activitate personală specifică individului, ceea ce înseamnă că valoarea provine
totuşi din individ, dar subzistă fără individ. Da aici reiese că valoarea îşi are originea în individ în măsura în care doar
acesta, ca spirit, decide ceea ce este sau nu este valoare, în măsura în care conştiinţa acestuia sau trăirea cea mai pură
face posibilă transformarea valorii în act, care este totdeauna „un dincolo”. L.Lavelle afirmă că valoarea nu se
transformă niciodată în dat; valoarea este în acelaş timp un dincoace de subiect, de activitatea spiritului. Ideea că
valoarea vine din spirit denotă că nu omul, ci spiritul absolut este măsura tuturor lucrurilor şi tot spiritul este arbitrul şi
sursa tuturor valorilor. L.Lavelle recomandă subiectului axiologic să se smulgă din starea de inerţie, pasivitate şi
indiferenţă. Aceasta înseamnă că, pe plan axiologic, individul îşi satisface cerinţele interioare ale universului său psihic
şi spiritual. Acest act înseamnă asumarea valorii, transformarea şi actualizarea ei în experienţa lumii. L.Lavelle
identifică experienţa cu ansamblul de cunoştinţe asupra spiritului absolut sau cu un fel de revelaţie, cu un act de credinţă
şi nu de realizare a unor cunoştinţe şi deprinderi reale. Filosoful francez nu neagă existenţa unei experienţe concrete şi
obiective, ci neagă funcţionalitatea acesteia în înţelegerea valorilor, deoarece valoarea este subiectul unei experienţe
spirituale şi nu concrete. S T U D I A U N I V E R S I T A T I S M O L D A V I A E Revistă Ştiinţifică a Universităţii
de Stat din Moldova, 2013, nr.5(65) 72 În concepţia filosofului francez, valoarea nu poate fi obiect de cunoaştere
senzorială şi nici raţională. Punctul de vedere neospiritualist esenţial în lumea valorilor este de a simţi, de a dori, de a
estima şi de a voi. Valoarea, afirmă filosoful, va depinde totdeauna de iniţiativa unei voinţe particulare şi se manifestă
prin voinţă şi curaj. Pentru L.Lavelle valoarea este ideală, deci nu se raportează la obiect, la dat sau la realitatea
fenomenală. Semnificaţia ontologică a valorii este inseparabilă funcţiei, deoarece fiinţa este cea care o fundează.
Filosoful identifică spiritul şi fiinţa, de unde şi concluzia că fiinţa este însăşi o valoare supremă, absolută şi
fundamentală. L.Lavelle încearcă să ne convingă că la valoare nu se poate ajunge pe calea raţiunii sau a cunoaşterii
raţionale. Valoarea nu poate fi nici transformată în cunoaştere. Filosoful francez nu merge atât de departe încât să ajungă
la o izolare metafizică a facultăţilor intelectuale de cele psihice. El precizează că intelectul şi voinţa se află într-o
legătură indestructibilă şi alcătuiesc unitatea invizibilă a conştiinţei noastre. Pentru el, unde există valoare există om, iar
unde există om există voinţă. Fără om, deci fără voinţă, valoarea ar fi de neconceput, iar însăşi existenţa valorii ar deveni
un nonsens. Niciun om, subliniază L.Lavelle, nu are ca scop ultim al activităţii sale o creaţie materială. Creaţia materială
este doar un instrument al progresului. De pe poziţii idealiste, filosoful neospiritualist afirmă că dominarea lumii de către
ştiinţă şi tehnică este o idee falsă, o prejudecată. Ceea ce este adevărat este progresul spiritual sau interior. Ioan
C.Ivanciu susţine: „Deşi eforturile lui Lavelle sunt vizibile, trebuie spus că axiologul francez nu reuşeşte să depăşească
limitele unei interpretări subiectiviste şi psihologiste” [7, p.122]. Lavelle izolează sentimentul, voinţa şi dorinţa de
contextul social sau le raportează la factori asociali. El se fereşte să ofere valorii un caracter pur subiectiv, însă apreciază
eronat că a recunoaşte obiectivitatea valorii nu înseamnă decât a obliga eul să părăsească limitele fiinţei sale. Axiologul
francez nu a înţeles imposibilitatea explicării psihologiste a valorilor. El, de asemenea, nu a dorit situarea axiologiei în
ansamblul ştiinţelor umaniste. Aceasta iar fi deschis dimensiuni noi în abordarea ştiinţifică a fenomenului axiologic. În
tradiţia filosofică românească, întreaga operă a lui Eugeniu Speranţia cuprinde cercetarea stării de atenţie, valenţele ei şi
tendinţele psihice împreună cu fondul apreciativ şi talentul individului în capacitatea de a crea valori. Toate acestea
împreună oferă continuitatea creării valorilor, iar această continuitate este exercitată prin puterea de persistenţă.
E.Speranţia explică persistenţa individului în primul rând prin dorinţa de a crea, mai apoi prin talentul şi puterea de
inventivitate în a gândi, propune şi realiza valori noi. Astfel, E.Speranţia raportează valoarea la trăirea interioară a
individului. Pentru gânditorul român valorile constituie o lume aparte, unde se afirmă şi trăiesc o viaţă proprie,
asemănătoare în multe puncte de vedere cu cea a indivizilor. În spaţiile acestei lumi intră şi omul ca valoare cu
comportamentul său în parte valoros. E.Speranţia înaintează ideea că în spatele acţiunii insului social ca creator de valori
sunt: a) voinţa de evadare din actual; b) voinţa de a eterniza şi a universaliza valorile; c) voinţa de comuniune sau de
împărtăşire a valorilor. În primul caz, explică E.Speranţia, omul îşi satisface o dorinţă cultural-spiritual-morală. În cazul
al doilea, împlinirea realităţilor volitive trece prin procesele psihice şi se transformă în „chip de atitudine axiologică”.
Această atitudine este o relaţie între conştiinţă şi valoare, obiect şi relaţie. În acest tip de angajare se impune „momentul
axiologic”. În cazul al treilea se relevă voinţa de exteriorizare a valorilor. Această stare a individului de exteriorizare a
valorilor este numită de E.Speranţia Alter. Ea de asemenea cuprinde puterea şi voinţa de a crea şi de a deveni purtător de
valori. Conceptul valorii studiat în contextul socialului şi cel cultural se găseşte la M.Ralea. Demersul axiologic al
filosofului român se bazează pe ideea că valoarea nu există fără afirmarea unei dorinţe sau fără o nevoie de posesiune
care pleacă din suflet. Acest demers constată şi o relaţie dinte subiect şi obiect. M.Ralea proiectează lumea valorilor la
confluenţa datului, care este şi natura construitului, specific faptei şi activităţii umane, iar activitatea umană înseamnă
creare de valori în toate domeniile. Altfel spus, M.Ralea pune în centrul lumii valorilor ideea de om, iar matricea lumii
valorilor, în concepţia lui M.Ralea, este: individul, comunitatea umană din care face parte, cultura şi intensitatea
acesteia. În acest sistem filosofic, rostul şi existenţa omului este acţiunea. Acţiunea umană în procesul de creare,
valorificare şi consum vine din dispoziţiunile psihologice ale insului creator. Seria “Ştiinţe ale educaţiei” Pedagogie
ISSN 1857-2103 73 Ca psiholog, M.Ralea acordă prioritate şi pune în evidenţă trăirea insului creator, dorinţa şi
nerăbdarea acestuia de a-şi transpune personalitatea în valori. În devenirea axiologică, notele definitorii ale puterii de
creaţie a individului sunt: puterea de gândire, cultura, bunul simţ, prezenţa de spirit, talentul. Câteodată, afirmă filosoful,
valorile create de om „artificializează viaţa socială până la neînţeles cu nenumărate creaţiuni factice, uneori absurde şi
inutile, cel puţin în parte” [apud 8, p.221]. Stoparea acestei direcţii distructive a culturii o poate face morala, impunerea
noţiunilor de adevăr, bine şi frumos în viaţa socială, adică conservarea fiinţei umane. M.Ralea este totalmente preocupat
de explicarea omului văzut ca un „sistem de raţiune practică”. Caracteristica viziunii axiologice a lui M.Ralea este
individul în calitatea sa de ins social creator de valori, care doreşte să cuprindă şi să explice varietatea faptelor şi
activităţilor sociale proiectate în antropologia filosofică. În critica adusă adepţilor voluntarismului se înscrie
W.Windelband, care afirmă că orice sentiment este o voinţă de plăcere sau de respingere a valorii. P.Andrei consideră
voluntarismul unilateral, pentru că pleacă de la premise greşite. Din punct de vedere psihologic, consideraţia precum că
sentimentul şi voinţa sunt realităţi originare este falsă. Voluntariştii nu au realizat că intensitatea dorinţei de realizare a
unei valori depinde de valoarea însăşi. H.Schwartz afirmă că uneori conştiinţa valorii nu este însoţită de conştiinţa
scopului. După el, voinţa nu are un obiect şi, deci, nu are reprezentarea unui scop. Adică, noi voim uneori fără a avea un
scop. H.Schwartz stabileşte natura instinctivă a voinţei sau a unor voliţiuni. Instinctivitatea voinţei este criticată de
P.Andrei: „Voinţa noastră este determinată de motive şi mobile, deci de reprezentări şi sentimente” [9, p.42]. Astfel,
reabilitarea sentimentului, considerat ca sursă a adevărului, ca mijloc de orientare a omului în raport cu ceea ce îl
înconjoară, s-a conturat în teoriile subiectiviste ale valorii, unde valoarea este expresia dorinţei, voinţei, sentimentelor şi
a trebuinţelor umane. Se adoptă o anumită formă de agumentare, care constată că nu există valori fără procese psihice
interne, subiectivitatea fiind deci considerată sursa valorilor. Deşi fiind intr-un fel limitată, această perspectivă a valorii a
deschis calea evoluţiei valorilor spre diverse domenii şi cunoştinţe, care au contribuit enorm la încercarea de a răspunde
la întrebările: Ce este valoarea? Care este geneza valorii? Omul creează valorile sau valorile dau existenţă omului?

„Vorbind despre valorile fundamentale ale umanităţii, remarcam că:

adevărul reprezintă chintesenţa valorilor teoretice; binele – chintesenţa
valorilor morale; frumosul – chintesenţa valorilor estetice, şi, am adăuga
noi, libertatea – chintesenţa valorilor social-politice”
 5.Teoriile axiologice. Clasificarea Valorilor. Clase de valori.

2.1. Teorii cu privire la valoare

Aceste teorii pot fi grupate în: a) teorii subiectiviste [psihologiste – emotivismul, empirismul logic,
voluntarismul (existenţialismul)]; b) teorii obiectiviste (de tip autonomist, materialist); c) teorii
relaţioniste.
a) Teoriile subiectiviste (psihologiste) susţin că valorile sunt un produs subiectiv al omului, al
stărilor sale psihologice, al sentimentelor, emoţiilor sau voinţei: 1. în concepţia reprezentanţilor
emotivismului (Paulsen, Schmöller, Meinong, Rickert, Windelband, R. Perry), valoarea
reprezintă raportul dintre o conştiinţă verificatoare şi un obiect, relaţie în care subiectul îşi
obiectivează predispoziţiile psihice către valoare. Orice reprezentare sau impresie este legată de
sentimente de plăcere/neplăcere, aprobare/ dezaprobare, stări sufleteşti care se impun ca sentimente
însoţitoare ale valorilor. Meinong (în „Cercetări etico-psihologice asupra teorii valorilor”, 1894)
subliniază rolul absolut al sentimentului în determinarea valorii dar, continua autorul, nu orice
sentiment constituie condiţia genezei valorii, ci numai acela prin care se ia atitudine faţă de obiecte;
„un lucru are valoare când satisface o trebuinţă a noastră”. Iar Schmöller, ca de altfel mai târziu, şi
reprezentantul pragmatismului contemporan, R. Perry, identifica valoarea cu utilitatea (valoare =
ceva bun, folositor; nonvaloare = ceea ce este nefolositor sau vătămător), cu ceva ce satisface
interesele umane; 2. pentru reprezentanţii empirismului logic (Ayer, Russell, Carnap), valorile se
referă la deosebiri de gusturi, preferinţe, dorinţe şi nu la adevărul obiectiv. B. Russell (în
„Cunoaşterea umană şi limitele ei”) considera problematica axiologiei situată dincolo de domeniul
cunoaşterii. „Când spunem că ceva are valoare – nota gânditorul englez -, noi nu căutăm un fapt
independent de sentimente personale, ci dau expresie propriei noastre emoţii (…) Cei care vorbesc
de natura obiectivă a valorii, fac o confuzie datorită faptului că dorinţa este particulară, pe când ceea
ce dorim este universal”; 3. concepţia voluntaristă (Richter, Köhler, Wundt, Lavelle, curentul
existenţialist etc.) deduce valoarea din voinţa umană; condiţia psihologică generatoare de valori
este contribuţia purtătorului de valoare respectiv la fericirea umană. Un astfel de obiect este dorit şi
devine valoare. Sursa valorii nu este – susţinea Wundt (în „Logica”şi „Etica”) – decât voinţa în
stadiul iniţial al dezvoltării sale psihologice; aceasta relevă trei caracteristici: determinarea valorii,
punerea de scopuri, afirmarea vieţii. Dacă la Richter valoarea se confundă cu scopul, cu tot ceea ce
este dorit, N. Hartman merge mai departe, condiţionând calitatea valorii de calitatea scopului. L.
Lavelle (în „Tratat despre valori”) atribuie calitatea de valori acelor lucruri sau acţiuni care devin
mijloace de expresie sau realizare a cerinţelor spiritului. „Orice valoare este indivizibil obiectul unei
dorinţe (…) motorul voinţei, însă judecata este arbitrul ei”. Pentru gânditorul francez, valoarea este
unitară, eternă, indestructibilă, militantă în sensul că este rezultatul unei voinţe. În acelaşi spirit,
existenţialiştii resping criteriile obiective de valorizare şi ierarhizare a valorilor, valoarea apare ca un
act preferenţial întemeiat de voinţă, izvorât dintr-o trăire autentică a vieţii; eu sunt acela care
alegându-mi scopurile îmi întemeiez valoarea lor. „Activităţile umane sunt echivalente, devine lipsit
de importanţă ce preferi – nota S. de Beauvoir – totul este să preferi”. Libertatea mea, scria
J.P.Sartre, este „unicul fundament al valorilor şi nimic nu mă poate justifica de a adopta cutare sau
cutare valoare, cutare sau cutare scară de valori”.
Precizare. Teoriile subiectiviste, dincolo de sâmburele de adevăr conţinut, au şi serioase limite: 1.
reduc valoarea la fenomenul subiectiv al aprecierii, transformând universul social într-un haos
axiologic, conduc la un relativism şi indeterminism excesiv; 2. exclud orice element transcendental
al valorii, nu orice este dorit, este o valoare; valoarea ia naştere fie dintr-o cerinţă impusă obiectelor
de natura subiectului – la kantieni, fie prin raportarea la nevoile, trebuinţele sau interesele noastre; 3.
rup actul de valorizare de cunoaştere, dezacordul axiologic fiind un dezacord de atitudine şi nu de
cunoaştere; 4. nu surprind specificul subiectului axiologic, dorinţele, plăcerile sau interesele sunt
privite în afara oricăror condiţionări sociale şi culturale, fluctuaţiile valorii sunt apreciate drept
consecinţe ale fluctuaţiilor arbitrare ale subiectivităţii umane, fără „explicaţii şi fără cauze” (Sartre).
b) Teoriile obiectiviste (Locke, Petty, Höffding, Rickert, Scheler, Polin, Windelband) cuprind: 1.
concepţii ce-şi întemeiază valoarea pe un preformism psihologic al valorii; în constituirea valorii
există un element a priori care este dispoziţia pentru valoare, invariabilă la toţi indivizii iar
experienţa nu este decât ocazia în care această dispoziţie inerentă se actualizează, deci există
valori virtuale, potenţiale. Astfel, pentru Windelband şi Rickert, valorile au un caracter
supranatural, aprioric şi transcendental. Obiectivitatea valorilor este susţinută de M. Scheler cu
argumente etice, dacă etica ar fi rezultatul subiectivităţii, ea nu ar putea impune valori, norme de
comportament, legi absolute; nu valorile sunt relative, ci cunoaşterea lor; 2. concepţii care
originează valoarea în obiectul care o întruchipează şi mai puţin în subiectul care o evaluează. W.
Petty remarcă existenţa unei valori intrinseci lucrurilor; Locke defineşte valoarea prin capacitatea
unui lucru de a satisface trebuinţe sau plăceri omeneşti, iar Höffding, concepea valoarea ca fiind
proprietatea unui obiect fie de a procura o satisfacţie imediată, fie de a servi ca mijloc pentru
procurare.
Precizare. Teoriile evocate au următoarele limite: 1. absolutizează momentul obiectiv al valorii;
valoarea este privită ca ceva obiectiv, imanent lucrurilor, ca un fel de esenţe absolute,
supratemporale, transcendentale, independente de subiecţii valorizanţi, un fel de arhetipuri
atemporale, situate deasupra istoriei şi oamenilor; 2. ignoră determinarea social-istorică a valorilor,
fundamentează valorile pe apriorism şi transcendenţă. Aceste concepţii sunt denumite de P. Andrei
concepţii materialiste.
c) Teoriile relaţioniste privesc valoarea ca pe o relaţie de apreciere, o relaţie socială dintre subiect
şi obiectul valorizat, apreciere ce se sprijină pe date obiective, criterii istoriceşte şi socialmente
determinate de practica socială, poziţie la care subscriem, fără rezerve, şi noi. Credem, în acest
sens, că filosofia românească se remarcă prin susţinerea acestui punct de vedere modern. Pentru P.
Andrei (în „Filosofia valorii”), valoarea nu este un atribut nici al subiectului, nici al obiectului, ci o
relaţie funcţională a amândurora; în fenomenul valorii avem două elemente constitutive: subiectul
(persoana) şi obiectul (lucrul); La M. Florian (în „Reconstrucţia filosofică”), instituirea valorii
presupune o relaţie între un obiect valoros şi un subiect care evaluează, situaţie care-l determină să
facă distincţia între „a fi o valoare” şi a „avea valoare”, disjuncţie ce implică imperios corelarea
celor doi termeni; iar T. Vianu (în: „Filosofia culturii”, „Introducere în teoria valorilor”), pornind de
la aceleaşi premise, susţine că valoarea semnifică expresia ideală a acordului dintre Eu şi lume, ea
fiind predicatul judecăţii de valoare.
Valoarea presupune unitatea dintre dimensiunea obiectivă şi cea subiectivă:
a) obiectivitatea este determinată de doi factori: 1. purtătorii valorii – valoarea are întotdeauna un
suport al său, material sau spiritual; nu există valoare în sine, ci permanent vorbim de valoarea a
"ceva", într-o expresie fie materială, fie spirituală; 2. criteriile de apreciere – valoarea este
întotdeauna pentru o anumită parte a colectivităţii; criteriile le găsim în modelele culturale ale
societăţii, au un caracter social-istoric determinat;
b) subiectivitatea desemnează faptul că valorile au semnificaţie numai pentru om, pentru subiect.
Omul instituie şi lărgeşte câmpul axiologic.
Valorile nu au o existenţă naturală, ci una socială, ele nu sunt proprietăţi imanente lucrurilor, ci
calităţi pe care le capătă pentru om elementele realităţii prin prisma atitudinii umane a unei
comunităţi.
c) caracterul absolut ţine de existenţa în conţinutul unor valori a ceva general uman, care le
face dezirabile şi necesare dincolo de spaţiu şi timp.
d) caracterul relativ rezidă în: 1. caracterul social-istoric al valorilor; fiecare epocă îşi produce
un câmp axiologic propriu fie prin selecţie, fie prin producerea de noi valori care să satisfacă noile
trebuinţe, sau restructurarea conţinutului unor valori moştenite. 2. procesul ierarhizării valorilor;
permanentele restructurări în piramida valorică, apariţia unor noi valori centrice sau schimbarea de
poziţie pe scala individuală sau cea socială sunt determinate de amprenta subiectivă a procesului de
valorizare.
Universul axiologic se caracterizează prin prezenţa şi acţiunea principiilor ierarhiei (valori
cardinale şi secundare, specii şi subspecii de valori), polarităţii (realismul economic la un pol şi
idealismul moral la celălalt), finalităţii (valoarea morală ca valoare scop) şi analogiei (socializarea
valorilor). Principiul ierarhiei este conservat şi depăşit de cel al finalităţii; principiul analogiei
asigură continuitatea lor istorică, dobândită prin socializare, înlesneşte aprecierea unitară a mai
multor persoane, ceea ce contribuie la formarea conştiinţei colective.

Valorile sunt caracterizate prin diversitate, istoricitate, autonomie, normativitate, ierarhizare şi

polaritate.
a) Diversitatea – această multitudine, pluralitate de valori o putem ordona după criteriile: 1.
natura obiectului (suportului) – materiale (elemente de tehnică, bunuri de consum etc.) şi spirituale
(ideile ştiinţifice, filosofice, religioase, estetice, politice economice etc.); 2. domeniu – fiecărui
domeniu îi sunt caracteristice sisteme de valori specifice: valorile vitale, economice, politice,
juridice, morale, ştiinţifice, artistice, filosofice, religioase etc.
Valorile vitale privesc starea de sănătate a organismului şi psihicului uman, rezistenţa la boli, forţa temperamentului, capacitatea lui de efort şi de muncă, viteza şi
capacitatea de reacţie, dexteritatea mişcărilor, frumuseţea fizicului uman. Valorile vitale generează puterea fizică şi psihică pentru individ, au ca suport viaţa,
constituie condiţia primară a desfăşurării activităţilor sociale, a asimilării unor deprinderi şi cunoştinţe necesare creaţiei de valori materiale şi spirituale. Ele au o
componentă biologică (materială) şi o alta – culturală. Sunt valori personale, aparţin strict individului, şi se comportă ca valori-mijloc. Sunt valori cu caracter
naţional şi internaţional, se află sub protecţia unor organisme internaţionale care le garantează conservarea şi viitorul.

Valorile economice sunt valori-mijloc, reprezintă, prin natura lor, modalităţi, căi, instrumente de realizare, de obiectivare în
acţiunea concretă a anumitor scopuri.
Valorile politice (libertatea, democraţia, statul de drept, pluralismul etc.) vizează raporturile omului, ale individului cu statul, cu
partidele, cu instituţiile şi ideologiile politice;
Valorile juridice (dreptatea, justiţia, legalitatea, constituţionalitatea, independenţa, egalitatea în drepturi, conştiinţa civică,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţeneşti etc.) reglementează relaţia individului cu ordinea de drept, cu instituţiile juridice.
Valorile morale (binele, răul, echitatea, responsabilitatea, umanismul, solidaritatea umană, fericirea, caritatea, altruismul,
cumpătarea etc.) reglementează relaţiile interpersonale, contribuie la realizarea armoniei axiologice, configurarea sensului vieţii şi
existenţei umane. Ele sunt valori-scop, valori personale, au un caracter imperativ prin dimensiunea normativă. Valorile şi
principiile morale preced normele etice, având un rol hotărâtor în reglementarea comportamentului uman.
Valorile ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate etc.) ocupă un loc sui generis în constelaţia valorilor culturale ale lumii
contemporane.
Valorile estetice (frumos, tragic, comic, sublim etc.) sunt creaţii de ordin cultural, sunt valori-scop, au un caracter singular,
concret, unic, irepetabil şi dezinteresat.
Valorile religioase (divin, sacru, tabu, profan, iubirea faţă de aproape etc.) sunt valori-scop, se bazează pe credinţă şi revelaţie,
pe sentiment şi trăire, au un rol însemnat în relaţiile cu celelalte valori, în educarea morală a indivizilor, în perfecţionarea relaţiilor
sociale, în dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane.
niveluri de structurare – valori general-umane; valori ale unui sistem social-politic, valori ce ţin de
o anumită cultură şi etnicitate; valori ale grupurilor sociale mari şi medii (clase sociale, profesiuni
etc.), valori ale microgrupurilor (familie, organizaţii); valori individuale;
gradul de stabilitate – valori perene (libertatea, dreptatea, adevărul, fericirea, frumosul) şi valori
cu sferă restrânsă de recunoaştere (stat burghez, stat socialist, economie planificată, economie de
piaţă etc.);
gradul de impact cu societatea – valori sociale (solidaritatea, binele, dreptatea, egalitatea,
bunuri de consum etc.) şi valori individuale (valorile profesioanale);
rolul lor în acţiunea umană - valori mijloc (cele care ne ajută să dobândim ceva superior –
valorile materiale şi, în parte, cele spirituale) şi valori-scop sau cum le denumea Blaga – "valori
terminus" (configurează finalitatea acţiunii umane, devin componente ale idealurilor – fericirea,
realizarea umană, în general valorile morale, estetice şi religioase; valori care nu sunt în slujba
altor valori).

b) Istoricitatea – atât prin geneză, funcţionalitate, cât şi prin modul cum evoluează, se transformă,
se integrează într-un sistem sau intră în conflict cu el, valorile poartă o netăgăduită pecete istorică.
c) Autonomia – determinismul social-istoric al valorilor nu este unul rigid, valorile manifestă o
relativă independenţă.
d) Ierarhizarea - valorile se dispun pe verticală, preferenţial, funcţie de interesele individului sau
ale societăţii.
e) Normativitatea – valorile joacă rolul de reguli ale vieţii sociale; multe valori devin idealuri (de
exemplu, libertatea, justiţia, dreptatea etc. au devenit de-a lungul timpului adevărate idealuri ale
comunităţii umane); ele orientează comportamentul uman individual sau colectiv; individul sau
comunitatea optează în câmpul acţional pentru o anumită variantă din perspectiva unui set de valori
la care au aderat şi l-au însuşit.
f) Polaritatea – câmpul axiologic nu este neutru, absolut pozitiv sau absolut negativ, el
pendulează între cei doi poli – pozitiv şi negativ; opţiunea valorică impune acceptarea sau
neacceptarea, aprobarea sau dezaprobarea; binele apare în raport cu răul; frumosul în raport cu
urâtul; adevărul în raport cu falsul; utilul în raport cu inutilul; se vorbeşte de valori pozitive şi valori
negative.

6.Valori fundamentale

Drep valoare juridică şi politică; ea presupune "recunoaşterea în altul a unei

tatea personalităţi egală cu a noastră" (Proudhon), "acordarea libertăţii şi respectul
 demnităţii individului"(M. Ralea); dreptatea constituie izvorul libertăţii şi egalităţii,
formează baza societăţii; generic ea semnifică "respectarea riguroasă a drepturilor
fiecăruia". Pentru Rawls, dreptatea este un compromis între libertate, egalitate şi
recompensă. Dreptatea permite şi anumite genuri de inegalităţi: de prestigiu, avere,
obligaţia de a plăti impozite etc. Deşi inegalităţile trebuie înlăturate, însă în unele cazuri
– remarca autorul "Teoriei justiţiei" - ele sunt singura modalitate care permite să existe
mai multă dreptate în societate
**De la Aristotel s-a păstrat distincţia între diferite forme de dreptate:
comutativă, distributivă şi represivă, în fiecare regăsindu-se exigenţa egalităţii şi
proporţionalităţii:
1. dreptatea comutativă are ca idee centrală o regulă matematică (două
cantităţi egale cu a treia sunt egale între ele) – un schimb este drept când cei
doi termeni schimbaţi au aceeaşi valoare, fiecare din ei putând fi schimbat
pe un terţ comun; un mod de recunoaştere şi afirmare a egalităţii între
persoanele participanţilor la schimb, pentru că fiecare are aceleaşi drepturi;
2. 2. dreptatea distributivă are ca principiu fundamental "fiecăruia după
munca şi valoare sa", care se corelează cu principiul egalizării şanselor şi al
vieţii decente; este nedrept să se distribuie retribuţii egale unor oameni
inegali; dreptatea distributivă stabileşte egalitatea în raporturile a patru
termeni - două lucruri şi două persoane; candidatul bun va primi nota bună,
candidatul slab va primi nota slabă;
3. 3. dreptatea represivă, conform căreia sancţiunea este proporţională
cu gravitatea prejudiciului însuşi; are o formă cutumiară – legea talionului:
"ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Credem că, în perspectivă, va prevala
tipul de dreptate distributivă, iar dreptatea (să dai ce este al lui) va tinde să
se confunde cu caritatea (să dai ce este al tău, fapt ce implică devotament şi
generozitate).
Fericirea Fericirea – valoare şi stare dezirabilă a omului şi umanităţii; omul a depăşit
starea de fericire animală, dar nu a atins încă o formă de fericire umană; ceea ce se
consideră specific omului este conştiinţa fericirii şi capacitatea de a fi fericit.
Pentru Platon numai întemeierea acţiunii pe valori este condiţia fericirii; în
dialogul Gorgias, el susţine că nici un om nu poate atinge fericirea decât prin realizarea
binelui, iar înţelepciunea implică realizarea binelui, deci, ea s-ar constitui în mijlocul
principal de realizare a fericirii. La Aristotel fericirea nu este un mod de a fi sau un mod
de a avea, ci se obţine prin acţiune. Prin acţiune serioasă, fundamentată pe valori
autentice. B. Pascal, parcă vrând să-l completeze, adăuga: fericirea reprezintă motivul
tuturor acţiunilor omeneşti; nu orice activitate, ci cea doar întemeiată pe valori
fundament şi valori mijloc, care pot conferi eficienţă valorilor-scop, cum este şi fericirea
**Scopurile omului modern sunt legate de progres şi fericire, realizabile pe cale
tehnică. J Ellul vorbeşte chiar de o tehnologie a fericirii - omul foloseşte tehnici
individuale în scopul adaptării la mediul tehnic, folosirii eficiente a capacităţilor de care
dispun, iar pe termen lung, în scopul realizării fericirii, obiectivul şi justificarea oricărei
tehnici. Graţie tehnicii, completa autorul, omul va atinge un anumit nivel de realizare a
acestui bun. De fapt, fericirea reprezintă limita superioară a relizării intereselor şi
aspiraţiilor umane. Alţi autori susţin că avansul tehnologic nu este suficient pentru
realizarea fericirii oamenilor. După cum remarca W.Baret sursele fericirii ar fi în altă
parte: îmbogăţirea vieţii spirituale, libertatea spiritului de a-şi constitui propriul
conţinut, valorificarea propriilor calităţi, în principal psihice
**Astăzi, mai mult ca oricând, se vorbeşte de fericirea chimică, flagelul
secolului, supusă unei cenzuri instituţionale şi constituie obiectul unor tratamente
medicale.
Fericirea, consideră L. Pană, este o varibilă ce ţine de trei factori: sursa (viaţa
spirituală a individului); mijloacele (instrumentele culturale ale umanităţii) şi condiţiile
 (tipul de civilizaţie).
Deşi, unii gânditori, consideră că ştiinţa şi tehnica nu determină fericirea,
alţii apreciază că totuşi omul cultivat poate fi fericit; în opinia lui L. Leprince (în
Science et bonheur des hommes), reflectarea supra fericirii sporeşte capacitatea de a fi
fericit a individului.
Libertatea valoare filosofică şi social-politică cu mari rezonanţe în dezvoltarea umanităţii.
Axiologia, în opinia lui L. Leprince-Ringuet (Science et bonheur des
hommes, 1973), arată mai bine decât oricare disciplină filosofică, că finalitatea
cunoaşterii o constituie libertatea, iar scopul fiinţei umane îl reprezintă crearea de valori
în deplină libertate.
Modul de înţelegere al libertăţii în societatea actuală şi, în perspectivă, cea
informaţională trebuie să o realizăm pe următoarele coordonate:
1) premisele naturale şi sociale ale libertăţii (libertatea faţă de natură şi
societate; cercetarea nivelului biologic al existenţei cu mijlocele
moderne oferite de dezvoltarea fizicii, chimiei, biologiei şi tehnicii
informaţionale, caracterul parţial deschis al codului genetic ne arată că
libertatea are premise naturale; deci teza clasică a coabitării necesităţii
cu libertatea este valabilă de la Epicur şi Democrit până în zilele noastre
2) 2) libertatea ca unitate dintre cunoaştere - valorizare - acţiune (libertatea,
în termenii culturii tehnice, este definită prin acţiune umană eficientă;
libertatea este un proces ce trebuie analizat din perspectiva naturii sale
triadice, ca relaţie dintre agent, scop şi obstacol. Altfel spus, libertatea
reflectă posibilitatea unui sistem – persoană, grup sau colectivitate – de
a-şi realiza finalităţile sale. Libertatea defineşte acţiunea umană
eficientă, în spaţiul şi timpul social, bazată pe cunoaşterea adecvată a
realului şi pe evaluarea probabilistă a posibilului) Libertatea, în
viitorul (posibilul) context socio-politic şi cultural, va trebui definită
prin capacitatea de inovare şi creaţie a individului atât în plan teoretic,
cât şi acţional.
Frumosul --este o valoare estetică care semnifică perfecţiunea desăvârşită, perfecţiune
privită, de-a lungul istoriei gândirii filosofice, în mod diferit: Platon echivala frumosul
cu ideea de frumos care sălăşuieşte în lucruri; el ţine nu numai de exteriorul, ci şi de
interiorul lucrurilor; aspiraţia spre perfecţiune se realizează în trepte: frumosul fizic,
frumosul moral, frumosul în sine; Aristotel concepea frumosul în ipostază de substanţa
perfect organizată, el ţine de exterioritatea lucrurilor, de forma lor; Sf. Augustin explică
frumosul prin recurs la divinitate, tot ce este frumos are în sine ceva divin; pentru Kant,
frumosul este ceva ce place fără concept; iar pentru Hegel, frumosul devine
întruchiparea sensibilă a ideii.
*Schleiermacher identifică frumosul cu perfecţiunea; T. Vianu privea frumosul
ca ceva izbutit estetic. Astăzi, frumosul se defineşte ca "ansamblu de reprezentări,
emoţii, sentimente şi idei cu privire la un complex de însuşiri ale entităţilor, relaţiilor,
activităţilor şi produselor activităţii umane, însuşiri care sunt apreciate ca având valoare
estetică"
Frumosul uman reprezintă rezultanta frumuseţii naturale, psihice,
intelectuale şi comportamentale; forme care se intercondiţionează. Frumosul poate fi în
natură şi în artă; în decursul timpului s-a licitatat în special frumosul în artă. Credem că
acest gen de frumos, realizat de artistul calculator, va va invada piaţa, şi ameninţă în
mod alarmant gustul şi discernământul artistic
 Binele (gr."agathos"; lat. "bonus") – constituie valoarea morală fundamentală a
societăţii; toate aprecierile gândirii etice şi filosofice converg spre aceeaşi concluzie.
Platon asimila binele cu o valoare complexă, supremă, sincretică deoarece conţine în el
frumosul şi adevărul; binele cuprinde în sine un element logic (adevărul), unul
matematic (simetria) şi altul estetic (frumosul); binele este valoare şi virtute supremă
din care decurg celelalte virtuţi particulare – dreptatea, cumpătarea, vitejia,
înţelepciunea; el constituie principiu, scop al cunoaşterii şi normă de conduită, valoare
şi finalitate supremă, ideal spre care să tindă omenirea; "Ideea binelui este cunoaşterea
supremă – ideea prin care şi cele drepte şi toate celelalte bunuri devin utile şi de folos
(…) spre care totul să se îndrepte şi la care totul să năzuiască“.
Adevărul – este o valoare gnoseologică, caracterizează cunoştinţele despre realitate; el
poate obţine preţuirea unei epoci sau a unei comunităţi; consacrat şi însuşit ca valoare
este un însemn al onoarei şi al demnităţii. Celebre au rămas cuvintele lui Aristotel -
"Prieten mi-e Platon, dar mai prieten îmi este adevărul" -, care semnifică poziţia acestei
valori în piramida axiologică a unui individ sau a unei comunităţi. În ipostaza de
valoare, adevărul este multidimensional: 1. dimensiunea ontologică (decurge din statutul
său de component al realităţii şi fundament al acţiunilor transformatoare; 2. dimensiunea
praxiologică (posibilă datorită identităţii dintre subiectul şi agentul acţiunii); 3.
dimensiunea anticipativă (temei al prognozelor); 4. dimensiunea euristică (punct de
plecare spre noi descoperiri); 5. dimensiunea valorizatoare (valorizează acţiunea umană,
de cunoaştere sau practică).

7.Funcțiile valorilor

1. Funcția de factor al progresului istoric ce asigură coeziunea şi ordinea

socială; determină continuitatea şi dinamica sistemelor sociale fie prin situaţia de
conflict, fie prin aderenţă şi promovare, sunt un indicator al gradului de
civilizaţie şi cultură.
2. Funcţia normativ-educaţională care motivează acţiunea umană,
fundamentează formarea personalităţii umane.
3. Funcţia cumulativ-comunicaţională – tezaurizează cunoaşterea şi experienţa
umană şi asigură comunicarea între generaţii şi comunităţi.
4. Funcţia de adaptare şi integrare – constituie cadrul condiţiei umane şi
conferă sens vieţii, deoarece existenţa umană se desfăşoară în orizontul valorilor.

8.Noțiunea de axiologie specială.

Axiologia, ca ramură distinctă a filosofiei, constituie o consecinţă a disocierii valorii generice de

valorile speciale studiate de ştiinţele particulare: etica, estetica, teologia, economia, logica etc. Spre
deosebire de acestea, axiologia pune în centrul preocupărilor sale problema raportului dintre
momentul obiectiv şi subiectiv al valorii, modul de funcţionare a sistemului de valori în ansamblu
sistemului social, încercând să clarifice esenţa valorii ca atare. Din această perspectivă, conceptul
de valoare generică fixează într-o denumire şi desemnează exclusiv notele esenţiale şi generale ale
diferitelor specii de valori: etice, politice, economice, ideologice etc
***axiologia medicală generală (preponderent teoretică);
axiologia medicală specială (specifică domeniilor şi ramurilor medicinei,
inclusiv celor adiacente);
axiologia medicinei practice, inclusiv activităţii clinice (preponderent cu
posibilităţi aplicative).

**Subiectul abordării tendinţelor tot mai accentuate ale conturării axiologiei speciale a
apărut recent, fiind actualizat de constituirea sistemelor valorice specifice unor domenii distincte
de activitate umană. Acestea odată apărute, pe lângă originalitatea, utilitatea şi destinaţia lor
general-umană, incluzând un imens arsenal ştiinţific, practic şi cultural, obiectiv necesită şi un
indispensabil component valoric. Din multitudinea domeniilor constituire doar o parte au o
tendinţă mai prezentă de a dispune de un sistem axiologic bine relevat. Printre acestea se
numără: medicina, dreptul, pedagogia, arta ş.a.

9. Trăsăturile esențiale ale axiologiei medicaleTrăsăturile, clasificarea şi

funcţiile valorilor
Valorile sunt caracterizate prin diversitate, istoricitate, autonomie, normativitate, ierarhizare şi
polaritate.
a) Diversitatea – această multitudine, pluralitate de valori o putem ordona după criteriile: 1. natura
obiectului (suportului) – materiale (elemente de tehnică, bunuri de consum etc.) şi spirituale (ideile ştiinţifice,
filosofice, religioase, estetice, politice economice etc.); 2. domeniu – fiecărui domeniu îi sunt caracteristice
sisteme de valori specifice: valorile vitale, economice, politice, juridice, morale, ştiinţifice, artistice,
filosofice, religioase etc.
Valorile vitale privesc starea de sănătate a organismului şi psihicului uman, rezistenţa la boli,
forţa temperamentului, capacitatea lui de efort şi de muncă, viteza şi capacitatea de reacţie, dexteritatea
mişcărilor, frumuseţea fizicului uman. Valorile vitale generează puterea fizică şi psihică pentru individ, au ca
suport viaţa, constituie condiţia primară a desfăşurării activităţilor sociale, a asimilării unor deprinderi şi
cunoştinţe necesare creaţiei de valori materiale şi spirituale. Ele au o componentă biologică (materială) şi o
alta – culturală. Sunt valori personale, aparţin strict individului, şi se comportă ca valori-mijloc. Sunt valori
cu caracter naţional şi internaţional, se află sub protecţia unor organisme internaţionale care le garantează
conservarea şi viitorul.
b) Istoricitatea – atât prin geneză, funcţionalitate, cât şi prin modul cum evoluează, se
transformă, se integrează într-un sistem sau intră în conflict cu el, valorile poartă o netăgăduită pecete
istorică.
c) Autonomia – determinismul social-istoric al valorilor nu este unul rigid, valorile manifestă o
relativă independenţă.
d) Ierarhizarea - valorile se dispun pe verticală, preferenţial, funcţie de interesele individului sau
ale societăţii.
e) Normativitatea – valorile joacă rolul de reguli ale vieţii sociale; multe valori devin idealuri (de
exemplu, libertatea, justiţia, dreptatea etc. au devenit de-a lungul timpului adevărate idealuri ale comunităţii
umane); ele orientează comportamentul uman individual sau colectiv; individul sau comunitatea optează în
câmpul acţional pentru o anumită variantă din perspectiva unui set de valori la care au aderat şi l-au însuşit.
f) Polaritatea – câmpul axiologic nu este neutru, absolut pozitiv sau absolut negativ, el
pendulează între cei doi poli – pozitiv şi negativ; opţiunea valorică impune acceptarea sau neacceptarea,
aprobarea sau dezaprobarea; binele apare în raport cu răul; frumosul în raport cu urâtul; adevărul în
raport cu falsul; utilul în raport cu inutilul; se vorbeşte de valori pozitive şi valori negative.

10. Clasele de valori în medicină.

Putem contura patru clase de valori medicale.
I Prima clasă de valori medicale include valorile primare (iniţiale sau de start) cu referinţă apreciativă
(estimativă): medicul, medicaţia (tratamentul, actul medical), credinţa, încrederea, profesionalismul
(competenţa), speranţa, ajutorul, informaţia, responsabilitatea, protecţia, corectitudinea, sensibilitatea,
decenţa. Aceste valori se manifestă preponderent la contingentul de pacienţi sau de potenţiali pacienţi.
II A doua clasă de valori medicale reprezintă valorile mediatoare sau instrumentale ale medicului. Aceasta
se divizează în: valori individuale ale medicului: vocaţia, nobleţea, înţelepciunea, decenţa, demnitatea,
reputaţia, disciplina, bărbăţia (curajul, eroismul), modestia, corectitudinea, imparţialitatea şi valori
aplicative ce se implică în:
a) actul medical – competenţa, devotament profesional, perspicacitatea, creativitatea, sensibilitatea,
adevărul, comunicarea, imparţialitatea, conştiinciozitatea, echitatea (dreptatea);
b) în relaţiile cu colegii – colegialitatea, bunul simţ, consideraţia, sinceritatea;
c) în contractul cu bolnavul – ajutorul, solicitudinea, echitatea, direcţia, respectul, grija, dragostea,
răbdarea, binefacerea, caritatea, clemenţa, toleranţa.

III A treia clasă de valori medicale cuprinde valorile modulatoare: bioetica, etica medicală, democraţia,
umanismul, libertatea, cunoaşterea, simţul etic (moral), puritate morală, binele (altruist), informaţia,
cinstea, sufletismul, eficacitatea, fidelitatea profesională, transparenţa. Respectivele valori sunt valori din
cadrul social-general proiectate în sfera medicinei după care acestea devin un grup de valori-condiţie cu o
implicaţie activă – toate segmentele activităţii medicale transformând-o pe aceasta din urmă sau, cel puţin
numite să o optimizeze aducând-o/readucând-o la o armonie iniţială care, cu timpul şi-a pierdut sau
deformat anumite sensuri şi meniri.
IV A patra clasă de valori medicale conţine valorile ce constituie un scop general: viaţa, sănătatea,
fericirea, binele, bunăstarea, dragostea, speranţa, securitatea, sacrul, divinitatea, corpul uman, umanul
(omul), pacea, ordinea, frumosul (estetic) sau simţul estetic, libertatea, dreptatea, fraternitatea, egalitatea,
veracitatea, recunoştinţa, supravieţuirea. Acest grup de valori manifestate cu plenitudine în cadrul medical,
devin subiecţi spirituali ai acestuia dar sunt percepute şi devin valori (cu trăsătura medicală căpătată)
pentru întreaga sferă socială

11. Particularități ale valorilor medicale.

Un component structural al axiologiei medicale constituie particularităţile valorilor în medicină.
În primul rând, în medicină structural se disting trei categorii sau entităţi de grupare valorică: 1)
diversitatea valorică unde se atribuie toate valorile specifice sferei medicale; 2) registre de valori care
conţin anumite categorii de valori grupate conform unor criterii; 3) ierarhie valorică ce reprezintă nu
anumite predilecţii propriu-zise sau subordonări, ci anumite poziţionări ocazionate sau de durată ce au la
bază motivaţii general-medicale, individuale, sociale etc.
În al doilea rând, în medicină clasele de valori pot fi calificate drept registre de valori. Se delimitează
două domenii specifice ale faptului axiologic în medicină: registrele/clasele de valori şi
acţiunea/dinamicitatea valorilor
În al treilea rând, se evidenţiază două categorii al registrelor de valori: registre structural-schematice şi
registre funcţional-dinamice. Din prima categorie fac parte câteva registre pe care le vom expune în
continuare.
În al patrulea rând, o paricularitate a axiologiei medicale rezidă în faptul că în cadrul său poate căpăta
statut de valoare: a) categoriile de bază ale eticii medicale: „autoritatea medicului”, „încrederea
pacientului”, „confidenţialitatea medicală”, „riscul” ş.a.; b) unele calităţi, trăsături, virtuţi.
În al cincilea rând, o trăsătură a valorilor în medicină constă în existenţa unei situaţii când o serie de
valori promovează (nu substituie!) alte valori, situaţie care aparent pare a fi contradictorie. Astfel, aşa
valori ca prestigiul, autoritatea medicului, bunăstarea medicului, faima lucrătorului medical, poziţia socială
prioritară a profesiei (sau a persoanei purtătoare a profesiei de medic), onoarea ş.a., se consideră drept
valori „impuse” de situaţie (care poate fi diversă în dependenţă de motivaţie). Anumite prin aceste valori se
manifestă corespunzător alte valori: profesionismul, încrederea, simpleţea, decenţa, conştiinciozitatea,
respectul. Respectivele valori „impuse” ar putea fi considerate drept valori – „mijloc”, fundamentate mai
mult sau mai puţin de teoria valorilor în general şi/sau determinate de noi în special în cadrul medical.
 În al şaselea rând, în cadrul medicinei se evidenţiază o particularitate ce survine din principiul
autonomiei, mai mult sau mai puţin caracteristice valorilor şi structurilor valorice – realizarea valorilor
ierarhic superioare nu depinde de cea din nivelurile mai inferioare.
În al şaptelea rând, o particularitate esenţială a valorilor medicale rezidă în ponderea, stabilitatea
aceloraşi valori tradiţionale şi acelui conţinut semantic a lor de-a lungul timpului.
În al optulea rând, în procesul dinamic de activitate a sistemului valoric din medicină funcţionarea unor
valori de aici se află în relaţie şi cu antivalorile. Neorientarea către unele valori nu numaidecât reorientează
către antivalori, însă pot interveni atare acţiuni. Lipsa potenţialului valoric oferă posibilităţi de reliefare a
antivalorilor.

12.Bioetica – factor catalizant și suport teoretic esențial în dezvoltarea teoriei

valorilor. Aspectul axiologic al Bioeticii.
Componente importante în structura teoretică a axiologiei medicale sunt: depistarea
problemelor medicale cu incidenţă axiologică, perpetuarea şi ierarhizarea valorilor,
studierea unor situaţii problematice concrete, interconexiunea cu bioetica generală şi
clinică ş.a., fapt care necesită studii de amploare aparte, neavând posibilitatea, cel
puţin, de a le enumera în cazul de faţă. Azi se accentuează tot mai vădit cristalizarea
axiologiei medicale ce este, totodată, antrenată într-un proces corelaţional cu bioetica
(la modul cel mai larg de abordare bioetica este domeniul, ştiinţa ce studiază
atitudinea morală umană din societatea contemporană faţă de tot ce este viu, faţă de
întreaga biosferă, având drept0 scop existenţa armonioasă şi supravieţuirea; pe
mapamond preponderează numărul specialiştilor ce includ în bioetică majoritatea
problemelor eticii medicale). Un episod aparte în studierea valorilor medicale se
profilează în cadrul afirmării bioeticii. Bioetica constituie un generator permanent şi
eficace de sensibilizare a problemelor cu implicaţie morală, din care reies nu numai
aspecte situaţionale de constatare, ci şi cele ce ţin de valorile spirituale ca atare. În
mod obiectiv manifestarea multidimensională a bioeticii catalizează procesul studierii
mai profunde şi mai insistente a valorilor medicale. În mod obiectiv, axiologia şi
bioetica devin două repere indispensabile ale medicinii de azi. Ambele se
manifestă în trei aspecte principale ale activităţii medicinale: teoria medicală; actul
medical; medicina şi incidenţa factorului social. Reieşind din faptul că medicina
reprezintă un ansamblu de cunoştinţe şi acţiuni practice utilizate în scopul prevenirii
maladiilor, menţinerii şi consolidării sănătăţii, tratării sau ameliorării afecţiunilor,
suferinţelor şi infirmităţilor, teoria medicală implicând axiologia şi bioetica, oferă
principii etice, orientări valorice care stau la baza activităţii de cercetare în medicină.
Elementul central al medicinii reprezintă, de fapt, actul medical. În jurul său se
structurează întreg sistemul medical incluzând aspectul clinic, teoretic şi valoric.
Dimensiunea axiologică a medicinii începe cu stabilirea diagnozei. Pe măsura
evoluării actului medical se intensifică corelaţia valoare-bioetică. Există multe aspecte
privitoare la incidenţa factorului social în medicină, însă principalul rezidă din faptul
că medicina depinde aproape exclusiv de relaţiile morale din societate. În acest caz
bioetica şi axiologia nu-şi delimitează sferele, ci le plasează pe aceleaşi poziţii.
Axiologia şi bioetica constituie două repere principale şi în activitatea
educaţională în medicină. În acest caz prin educaţie şi instruire se pot atinge
performanţe însemnate, mizându-se mult pe implimentarea valorilor şi a educaţiei din
motivul că educaţia constituie un proces de asimilare a valorilor, de facilitare a
orientărilor valorice prin metode active. Anturajul în care desfăşurăm un atare tip de
investigaţii (şi de care trebuie să ţinem cont) este extrem de complex. E necesar de
menţionat faptul, că activitatea medicală este o parte componentă, specifică, a
activităţii umane. Iar activitatea umană, la rândul ei, actualmente este supusă unor
multiple interacţiuni şi influenţe. Unele orientări valorice capătă, în aceste condiţii,
componente diverse, inclusiv şi de esenţă economică cu accente vădit exagerate.
Analizând unele tendinţe din medicină şi din gândirea filosofică contemporană, putem
afirma categoric oportunitatea fundamentării axiologiei medicale drept un nou
domeniu al axiologiei. Putem conchide, că explorarea aspectului axiologic al
medicinii ar oferi soluţii cu implicaţii importante şi în strategia dezvoltării durabile.
13.Axiologia medicală: domenii, aspecte, niveluri.
Domeniile axiologiei medicale: medicina teoretică, teoria medicinei, medicina
practică, istoria medicinei, filosofia medicinei, bioetica, etica şi deontologia
medicală, biologia, sociologia, axiologia, psihologia, psihologia medicală,
pedagogia medicală, filosofia, etica, estetica, istoria medicinei. Nivelurile
axiologiei medicale: social general, sfera medicală în ansamblu, cadre
medicale, personal.
Principalele aspecte ale axiologiei medicale:
 primul aspect constă în determinarea principalelor domenii ori probleme
de bază ale medicinei cu implicaţie axiologică, fixând ulterior statutul lor
valoric;
 al doilea aspect presupune stabilirea pentru fiecare domeniu complexul
de probleme axiologice;
 al treilea aspect, general-analitic, determină constituirea valorilor,
apreciază conţinutul lor, le sistematizează, ierarhizează, apreciază
potenţialul lor etc.;
 al patrulea aspect, teoretico-metodologic, depistează domeniile de
predilecţie, implicaţia empirică, direcţiile de acţiune investigaţională ş.a.
14.Clase de subiecte ale acțiunii valorice în medicină.
Subiecte ale acţiunii valorice în medicină:
1) caracteristici generale de funcţionalitate şi dinamism valoric;
2) procese, mişcări, acţiuni, deplasări valorice evidente;
3) caracteristici specifice în funcţionarea valorilor;
4) principii axiologice; 5) condiţii pentru caracteristica şi funcţionalitatea
valorilor. Acestea sunt doar o încercare de delimitare generală, realizată în baza
investigaţiilor curente a acţiunii valorice în sfera medicală.
15.Subiecte esențiale ale axiologiei medicinei.
 Persoana umană sau omul constituie valoarea existenţială supremă. Toate
problemele, efectele, referinţele se focalizează asupra persoanei umane. De la om,
prin om, pentru om se manifestă sau se valorifică. Medicina în corespundere cu
tendinţele sociale curente determină nu numai starea de sănătate a populaţiei şi
trasează strategii de conservare a sănătăţii sau de redresare/ameliorare a acesteia.
Omul sau persoana umană reprezintă o valoare obiectivă a tuturor timpurilor, fără
de preţ fiind considerată în tradiţia culturală a umanităţii drept o creaţie divină.
Sănătatea şi viaţa devin valori doar în corelaţie cu valoarea omului ca atare, unica
fiinţă pe Pământ cu raţiune ce raţionează existenţa sa şi a lumii. Omul, viaţa,
sănătatea devin valori esenţiale a civilizaţiei. După sau concomitent cu consacrarea
acestor valori capătă statut similar divinitatea – creatorul universului, omului şi
diriguitorul sănătăţii sale şi tămăduitorul (medicul) care era privit ca realizator al
planului divin de a realiza însănătoşirea persoanei.
Reprezentarea vizualizată, materializată, perceptibilă a fiinţei umane este
realizată prin prezenţa corpului său biologic, purtătorul capacităţilor fizice şi a
calităţilor intelectuale. Privitor la corpul uman în bioetică se delimitează câteva
momente importante. Primul şi cel mai important dintre acestea, din toate timpurile,
se referă la sănătatea fizică şi psihică. Dacă sănătatea fizică dă vigoare şi frumuseţe,
cea psihică facilitează pe acestea adăugând şi o minunată armonie. În istorie se
subliniază ba cultul raţiunii, ba cel al corpului, ba al armoniei dintre ambele punându-
se la mijloc faptul sănătăţii.
Suferinţa provocată de starea de sănătate precară a fost mereu în vizorul aprecierii
social-culturale. Idealul omenirii a devenit „o minte sănătoasă, într-un corp sănătos”,
fapt deja remarcat în maximele antice. De asemenea în toate timpurile a fost prezentă
şi valoarea estetică a corpului uman. Aceasta a devenit subiect al artei, religiei şi nu în
ultimă instanţă al medicinei. Apare aici întrebarea: prin ce se deosebeşte interesul
medical contemporan privitor la corpul uman faţă de cel din etapele anterioare ale
istoriei civilizaţiei? Răspunsul poate fi unul concludent – actualmente medicina se
implică activ în transformarea fizică a corpului, fie de reconstituire a funcţiilor fizice
vitale în urma mutilărilor sau afecţiunilor defectuoase ale maladiilor, fie la conferirea
unor forme fizice dorite de persoană în concordanţă cu unele tendinţe ale modei
curente.
Relaţia medic-pacient. Această relaţie corelează, mai întâi de toate, în mod armonios
componentul profesional-medical, cel psihologic şi valoric. Dacă componentul
psihologic e cel de acţiune, de facilitare a tratamentului prin canalul respectiv, atunci
cel valoric este unul de ghidare a acţiunilor medicului în exercitarea profesiei sale.
Acţiunile terapeutice sunt determinate de acţiuni bine poziţionate moral, anume pe
valori. Că timpul prezent impune schimbări accentuate în relaţiile medic pacient –
apariţia şi implementarea acordului informat, care constituie o paradigmă a bioeticii,
conform căreia pacientul acceptă benevol tratamentul sau procedura terapeutică după
punerea la dispoziţia lui a informaţiei medicale adecvate.
În procesul exercitării profesiei sale medicul în mod inevitabil, este antrenat în
multiple relaţii valorice, toate deosebit de importante personal pentru el şi pentru
scopul terapeutic.  Poziţia medicului devine dependentă de multiplele relaţii, dar
devine prioritară doar atunci când manifestă aplicarea anumitor principii, devenite în
baza anumitor valori. „Simptomatica” prezenţei valorice manifestate prin persoana
medicului încadrat în relaţiile de serviciu, deseori deloc ideale, configurează trei
subiecte individualizate posibile: 1) medicul cu o poziţie profesională şi
comportamentală evident devenită prin asimilarea valorilor spiritual-morale; 2)
medicul cu o poziţie diametral opusă primei (celei precedente); 3) medicul cu
aranjamente comportamentale şi morale „adaptaţioniste”, şovăielnice, mascate etc.,
fapt ce trădează deseori şi o incapacitate profesională ca atare.

În compartimentul dedicat actului terapeutic s-a evidenţiat importanţa unui

actor de bază – medicul. Pe lângă competenţa sa profesională, în exercitarea
funcţiei e necesară o onestitate impecabilă care e motorul altor calităţi sau
valori, de fapt, cum trebuie să fie şi medicina ca atare.  Persoana medicului, în
timpul exercitării competenţei sale ca profesionist, nu numai că are necesitatea
de a se conduce de anumite poziţii spiritual-morale şi axiologice, mereu de a se
orienta spre anumite valori, ale asimila, ci şi el însuşi devine în faţa opiniei
publice un potenţial „emiţător” de valori, „far” ce orientează spiritul uman spre
o conduită demnă de imitat, oferind bunătate, compasiune, jertfire de sine,
competenţă, imparţialitate, spirit de convingere, speranţă, tezaur de cunoştinţe
universale.
Prin profesionalismului medical se observă evident antrenarea nemijlocită în
această activitate a unei întregi clase ale valorii. Nu numai secretele individuale
sunt puse în joc, ci şi calităţile individuale care se contopesc pentru atingerea
unor valori supreme care sunt viaţa şi sănătatea.
O situaţie deosebită se prezintă a fi confidenţialitatea care nu este o valoare,
însă, respectarea principiilor confidenţialităţii în medicină constituie o valoare
veritabilă. Adică, faptul referirii către această modalitate de „conservare” a
informaţiei privitor la pacient generează poziţionării ce determină orientări
valorice. Confidenţialitatea în medicină mai reprezintă nu numai un pretext de
implicări valorice, ci şi de aspecte juridice. În procesul curativ
confidenţialitatea este „o necesitate obligatorie în actul medical competent.
Aceasta va asigura calitatea serviciului de tratament şi va amplifica factorii
morali, precum încrederea pacientului, sinceritatea, corectitudinea etc.
Actul medical (terapeutic) reprezintă însăşi nucleul activităţii medicale. Acesta
constă din câteva faze: adresarea la medic, stabilirea diagnozei, determinarea
strategiei curative, procesul tratamentului activ, tratament sau observarea post
terapeutică activă, finalizarea tratamentului. La fiecare fază ale acţiunii
terapeutice se include şi componentul valoric. Din vremurile demult apuse şi
până la moment tratamentul medical se numeşte şi dar al divinităţii manifestat
 prin mâini şi minte umană, artă, măiestrie, ştiinţă etc. Şi toate acestea din cauza
complexităţii sale, irepetabilităţii, responsabilităţii de a manipula cu viaţa şi
soarta omului. Stabilirea diagnozei, bazându-se pe procedurile de identificare a
adevărului deja prestabilit cu implicarea cazurilor de stări concrete ale
organismului pacienţilor.
Altă ipostază a valorilor este cea a implicării în domeniului medicinei
reproductive. La acest capitol actualmente se specifică două categorii de
probleme: prima cuprinde sexualitatea şi reproducţia umană manifestate în mod
natural, şi a doua înglobând cele survenite din implicarea progresului tehnico-
ştiinţific. Consecinţele acestei implicări au fost diferite – s-a facilitat rezolvarea
unor dificultăţi ce-au persistat de-a lungul istoriei umane; unele, din contra, s-
au acutizat atingând cote maxime; iar o categorie de probleme au fost generate
recent, începând cu mijlocul secolului XX. Chestiunile cu referinţă
reproductivă, cu toate că fac parte din viaţa intimă a fiecărui individ, au devenit
în ultimul timp subiecte de promovare a politicilor sociale de sănătate sau de
strategiile luptei politice pentru putere.
Dacă până la teoria respectivă încă nu s-a ajuns, atunci latura etică se poate
considera deja rezolvată, deoarece ea este preluată de bioetică. Toate aspectele,
chestiunile abordate sunt orientate către acelaşi subiect – valoarea vieţii.
Anumite situaţii caută să atingă, să posede această valoare supremă, altele caută
debarasarea de ea, pasiv sau activ. Tragediile umane în mare parte ţin de aceste
subiecte mereu prezente în toate timpurile şi la toate popoarele.
Un episod interesant actual îl reprezintă contextul axiologic al problemelor
genetice în medicină. Astfel, prin cercetările şi acumularea cunoştinţelor în
domeniul geneticii umane la moment s-au conturat subiectele de predilecţie cu
vădită incidenţă axiologică. Printre acestea se numără şi cele ce vor fi expuse în
continuare. În primul rând, devine necesară delimitarea reperelor teoretice în
studierea aspectelor axiologice ale problemelor genetice. Cristalizarea
postulatelor teoretice priveşte în mod direct posibilitatea examinării obiective a
diferitor aspecte ce ţin de corelaţia moralitate–cercetare şi/sau manipulare
genetică.
La fel de importante devin în aspect axiologic examinarea problemelor din
cadrul:
 transplantologiei,
 stărilor limitrofe dintre viață și moarte;
 îngrijirea paliativă;
 estetica corpului;
 modificarea apartenenței sexuale (schimbarea sexului) etc.

16.Valori medicale esențiale.

Putem contura patru clase de valori medicale.
Prima clasă de valori medicale include valorile primare (iniţiale sau de start)
cu referinţă apreciativă (estimativă): medicul, medicaţia (tratamentul, actul
medical), credinţa, încrederea, profesionalismul (competenţa), speranţa,
ajutorul, informaţia, responsabilitatea, protecţia, corectitudinea, sensibilitatea,
decenţa. Aceste valori se manifestă preponderent la contingentul de pacienţi sau
de potenţiali pacienţi.
A doua clasă de valori medicale reprezintă valorile mediatoare sau
instrumentale ale medicului. Aceasta se divizează în: valori individuale ale
medicului: vocaţia, nobleţea, înţelepciunea, decenţa, demnitatea, reputaţia,
disciplina, bărbăţia (curajul, eroismul), modestia, corectitudinea, imparţialitatea
şi valori aplicative ce se implică în: a) actul medical – competenţa, devotament
profesional, perspicacitatea, creativitatea, sensibilitatea, adevărul, comunicarea,
imparţialitatea, conştiinciozitatea, echitatea (dreptatea); b) în relaţiile cu colegii
– colegialitatea, bunul simţ, consideraţia, sinceritatea; c) în contractul cu
bolnavul – ajutorul, solicitudinea, echitatea, direcţia, respectul, grija, dragostea,
răbdarea, binefacerea, caritatea, clemenţa, toleranţa.
A treia clasă de valori medicale cuprinde valorile modulatoare: bioetica, etica
medicală, democraţia, umanismul, libertatea, cunoaşterea, simţul etic (moral),
puritate morală, binele (altruist), informaţia, cinstea, sufletismul, eficacitatea,
fidelitatea profesională, transparenţa. Respectivele valori sunt valori din cadrul
social-general proiectate în sfera medicinei după care acestea devin un grup de
valori-condiţie cu o implicaţie activă – toate segmentele activităţii medicale
transformând-o pe aceasta din urmă sau, cel puţin numite să o optimizeze
aducând-o/readucând-o la o armonie iniţială care, cu timpul şi-a pierdut sau
deformat anumite sensuri şi meniri.
A patra clasă de valori medicale conţine valorile ce constituie un scop
general: viaţa, sănătatea, fericirea, binele, bunăstarea, dragostea, speranţa,
securitatea, sacrul, divinitatea, corpul uman, umanul (omul), pacea, ordinea,
frumosul (estetic) sau simţul estetic, libertatea, dreptatea, fraternitatea,
egalitatea, veracitatea, recunoştinţa, supravieţuirea. Acest grup de valori
manifestate cu plenitudine în cadrul medical, devin subiecţi spirituali ai
acestuia dar sunt percepute şi devin valori (cu trăsătura medicală căpătată)
pentru întreaga sferă socială

Așa credem că e mai corect !!!

Valori medicale esențiale.
Valoarea vieţii reprezintă cea mai importantă valoare nu numai a medicinei, ci şi a întregii umanităţi.
Totodată, este cea mai enigmatică realitate existenţială care determină întregul sens al fiinţei umane.
Însăşi menirea medicinei constă în protejarea vieţii, salvarea, prelungirea, ridicarea nivelului ei
calitativ prin prevenirea, anihilarea ori eradicarea maximal posibilă a suferinţelor. Recent medicina
şi-a asumat încă o funcţie – cea de estetizare a vieţii, de racordare la normele contemporane ale
frumosului privitor la corpul uman ce menţine în mod fizic viaţa.
Problema valorii vieţii intervine accentuat în cazul problemelor reanimatologice, transplantului de
organe, fecundării in vitro şi celei asistate medical, avortului, eutanasiei, ingineriei genetice,
tehnologiilor biomedicale în general, orientărilor sexuale netradiţionale, schimbării sexului pe căi
medicinale, relaţiilor medic pacient ş.a. Subiectul vieţii şi a protejării ei a devenit azi mai actuală ca
oricând. Faptul implicării mai multor domenii ale ştiinţei sau discipline indică la acuitatea
importanţei salvării vieţii, inclusiv şi prin factorul moral. Apariţia şi implicarea activă a bioeticii întru
protejarea vieţii denotă criza survenită în sistemul moral datorită progresului tehnico ştiinţific, criză
care devalorizează viaţa. În rezultat, pe lângă alte deplasări de ordin spiritual-moral, omul a pierdut
dimensiunea sacră a vieţii şi morţii. Pe parcursul istoriei umane anume sacrul a menţinut integră nu
doar valoarea vieţii, ci şi a unui întreg spectru de valori, constituind axa sistemului valoric.
Un rol de frunte în viaţa umană îl are sănătatea. Dacă viaţa în sens social contemporan este valoarea
supremă, valoarea vieţii în medicină este determinată de altă valoare – sănătatea. Un rol aparte al
sănătăţii este cel valoric. În medicină sănătatea are un sens valoric dublu: e considerată valoare
autonomă distinctă sau, totodată, valoare-atribut al vieţii. Prin sănătate se manifestă la om vitalitatea,
comoditatea fiziologică, psihologică şi socială, calitatea traiului, integritatea fizică şi psihică,
definirea personalităţii. În medicină menţinerea vieţii este scopul suprem, al doilea scop suprem, dar
întrucâtva subordonat celui suprem, este sănătatea. Sănătatea constituie valoarea ce urmează vieţii, cu
toate că mulţi consideră anume sănătatea drept valoare supremă, formulând prin această o definire şi
o condiţionare calitativă a vieţii.
Dacă implicăm şi aspectul religios, atunci antipodul sănătăţii, boala, devine factor valorizant. De fapt,
aceeaşi situaţie poate surveni şi în cazul prezenţei la persoană a unei mari spiritualităţi. Demult e
recunoscut faptul că prin boală, suferinţă se plasează pe planuri mai superioare spiritul, conştiinţa,
inteligenţa, moralitatea, calităţile înalte. Boala devine un veritabil catalizator de sentimente, mai bine
zis, un sensibilizator al acestora. În condiţiile contemporane boala descoperită devine valoare
medicală în sensul bunei determinări a stării generale a organismului, depistării altor maladii inclusiv,
în dependenţă de caz, din categoria celor genetice, infecţioase, sexual transmisibile et
E necesara evidenţierea sacrului în contextul valorilor medicale. Sacrul nu numai constituie o valoare
esenţială, ci şi o realitate ce penetrează şi determină conţinutul altor valori. Existenţa şi actualitatea
permanenta a valorilor spirituale perene (inclusiv în medicina) se datorează şi de faptul că evoluţia
spirituală la om pe parcursul timpului n-a fost urmată de o evoluţie emoţional-afectivă. Propagarea
ori revenirea la valorile autentice trebuie sa combată orientările desacralizante contemporane.
Prezenţa sacrului în sistemul valoric presupune armonizarea sferei spirituale cu perspective de
influenţă pozitiva în domeniul medical. Domeniul medical presupune o multitudine de subiecte cu
implicaţia unei deosebite încărcături spirituale relevând un conţinut valoric major ce se apropie ori
coincide cu sacrul.
Valoarea de „bine”, manifestată în mod practic prin faptul de a face bine, a promova binele, a-l
susţine, a-l educa, a-l percepe adecvat, a avea trăiri şi emoţii corespunzătoare în care intervine faptul
binelui.
Compasiunea devine azi o problemă a orientării valorice extrem de actuală. Fiind definită ca stare
psihică de receptivitate şi sensibilitate în care se manifestă atât sesizarea, cât şi coparticiparea
afectivă la suferinţa sau nefericirea altei persoane: milă, compătimire.
Încrederea reprezintă o valoare specifică în medicină. Încrederea pacientului, alături de autoritatea
profesională a medicului, taina medicală, erorile medicale ş.a. constituie, totodată, categorii de bază
ale medicinei. De fapt, încrederea în medic este o valoare medicală ce persistă milenii, fiind
percepută aproape axiomatic, dar în prezent a devenit o valoare către care pacientul se orientează
realizând anumite exigenţe impuse de propria situaţie – în primul rând, de posibilitatea/necesitatea de
a alege medicul în veacul când nimeni nu-ţi poate dicta cine să te trateze, când ai posibilitatea să
devii partea cointeresată în relaţia medic-pacient, devenind subiect activ în cadrul acordului informat
Demnitatea este cunoscută preponderent drept o noţiune morală ce exprimă viziunile fiecărui
om ca personalitate, ca atitudine morală deosebită a omului faţă de sine însuşi şi a societăţii
faţă de el, în care se recunoaşte valoarea personalităţii. În medicină demnitatea este
interpretată în trei ipostaze:
1) demnitatea medicului;
 2) demnitatea pacientului;
3) demnitatea cetăţeanului ce aspiră să i se ofere anumite servicii medicale.
Umanismul în medicină reprezintă o valoare esenţială, constituind „coloana vertebrală” a activităţii şi
axiologiei medicale. Prin investigarea diferitor aspecte ale umanismului în sfera medicală se poate
contribui la consolidarea unui veritabil sistem valoric. În condiţiile globalizării acesta ar putea sta la
baza unui sistem valoric universal, catalizând procesul umanizării societăţii, întregii civilizaţii.

17.Configurații posibile ale valorilor medicale în perspectivă.

Deşi valorile medicale persistă încă din antichitate, totuşi, constituirea unui sistem
valoric integru şi definitiv în medicină rămâne a fi în faza debutului. Paralel cu
aceasta, sub influenţa unui ansamblu divers de factori, chiar la moment se optează
insistent pentru modificarea principiilor morale în medicină. Întru aceasta oferind
variante de la cele tradiţionale, clasice, având la bază postulate hipocratice ori moral-
creştine până la cele mai bizare, uneori chiar amorale, infecte.
Perspectiva evoluării valorilor medicale se conturează în patru variante posibile: 
Prima. Cu toate că au loc transformări radicale ale realităţii sociale e posibilă
perpetuarea valorilor medicale clasice care s-au constituit sub imboldul ideilor
hipocratice. Pe această cale „clasică”, de altfel, a derulat şi afirmarea bioeticii,
domeniu ce „constituie o sinteză a mai multor discipline medico-biologice şi
filosofico-umanistice ce au scopul de a cunoaşte şi proteja viul (vietăţile) de pe
poziţiile eticii tradiţionale” Sună promiţător, în această privinţă, ideea lui R. Aron că
determinismul tehnologic şi economic nu se va extinde în perspectivă asupra sferei
institutelor politice şi relaţiilor ideologice.
A doua. O cale considerată de numeroşi autori drept fatală, completamente marcând
antipodul primei (susmenţionate), poate fi constituirea unor valori „utilitare” sau, mai
bine zis, dominarea „neglijării” valorilor propriuzise şi afirmării unui utilitarism
medical rigid. Evitarea unei atare căi ar fi cel mai scontat obiectiv, fapt posibil, dar nu
cu o accentuată certitudine. Imperativele aroniene la onestitate intelectuală şi lipsa
garanţiilor împăcării omului cu soarta sa ar fi binevenite întru contracararea acestei
căi. Miză ar putea fi şi gândul lui Sartre prin care dovedeşte că omul, ţinând în
mâinile sale toate firele ce-l leagă pe el cu lumea, nu alege epoca sa, ci se alege pe
sine în ea.
A treia. Prin formarea unui nou sistem valoric ce ar domina în medicină, sintetizând şi
adaptând noi principii morale, dar păstrând, în fond, valabilitatea sistemului moral
tradiţional („clasic”), mai bine zis „pivotul” acestuia, s-ar putea realiza un organism
axiologic integru şi echilibrat. A exista înseamnă, după Sartre, a utiliza libertatea şi a
alege. Credem că omul poate alege şi valorile spirituale adecvat situaţiei date.  A
patra. Devenirea unui sistem moral „sintetic” ori principii valorice respective,
fundamentând moralmente fiecare caz, conform unor formule valorice cu „destinaţie
specială”.
E semnificativ faptul că cercetătorii contemporani au sesizat „că ultimul dintre textele
filosofice fundamentale ale lui Sartre constituie o susţinută pledoarie pentru valoarea
umanului şi devine, prin moartea gânditorului, un veritabil testament spiritual. […]
Sartre a fost un intelectual angajat şi a militat pentru idei progresiste, pentru umanism
şi valoarea culturii”. Ar fi cazul să menţionăm că în ciuda la toate adversităţile
istoriei, cele mai importante valori spiritual-morale au perpetuat de la o epocă la alta.
Să sperăm că provocările progresului tehnico-ştiinţific nu va bulversa întru atât
raţiunea umană ca ea să răstoarne tezaurul spiritual acumulat de milenii.
Promovarea principiilor axiologiei medicale la etapa contemporană a evoluării
civilizaţiei devine o necesitate stringentă, o posibilitate reală de soluţionare a unei
serii întregi nu numai de probleme de ordin spiritual-moral, ci şi de orientare a unor
aspecte importante a activităţii umane, printre care una deloc de neglijat – cea a vieţii
şi sănătăţii.