Etica și moralitatea în Antichitate, Evul Mediu și Renaștere

Etica reprezinta totalitatea normelor de conduita morala corespunzatoare, stabileste

felul în care trebuie să acţioneze oamenii si reprezinta căutarea unei definiţii a dreptei
conduite si a bunei vieţuiri. Etica este o ramură a filozofiei care se ocupa cu studiul teoretic al
valorilor si conditiei umane.

Potrivit lui Pritchard și Goldfarb (2007), „Etica este despre ceea ce este corect sau
greșit, bine sau rău, drept sau nedrept, responsabil sau neresponsabil, obligatoriu sau
permisibil, lăudabil sau condamnabil. Ea este asociată cu vina, rușinea, indignarea,
resentimentul, empatia, compasiunea și grija. Ea este interesată atât de caracter cât și de
conduită. Se adresează atât unor probleme de politici publice, cât și unor probleme
personale”.

Termenul etică provine din cuvântul grec ethos care se traduce astfel: morav, caracter,
datină, cutumă, obicei, felul sau maniera de a fi.

Dicţionarul Webster defineşte etica astfel:

- disciplina care ne pune faţă în faţă cu ceea ce este bun şi rău, cu datoria şi
obligaţia morală;
- un set de principii şi valori morale;
- teorie sau un sistem de valori morale;
- principiile care guvernează comportarea unui individ sau a unui grup;

Dictionarul Explicativ al limbii române arată că “etica este ştiinţa care se ocupă cu
studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu
rolul lor in viaţa socială” , ca etica reprezintă deasemenea “totalitatea normelor de conduită
morală corespunzatoare ideologiei unei anumite clase sau societăţi” sau “morala”.

Etica in antichitate

Istoria eticii a început practic cu apariția primilor oameni, când au înțeles diferența
dintre bine și rău si astfel au căutat ce era bine și ce nu era în regulă si au stabilit o serie de
valori și norme care trebuiau respectate.

În Egiptul Antic normele etice au fost înregistrate în papirusuri si erau predate in

scolile de scribi, de catre carturari.

In Mesopotamia au fost stabilite aceste coduri morale de conduită, lucru care poate fi
văzut în Codul Hammurabi, care în afară de dreptul la proprietate, actiunea in justitie, comert,
contracte, stabilea drepturile și obligațiile societății și ale medicilor. In India etica era
considerata sufletul aspiratiilor spirituale si morale ale poporului, impreună cu structurile
sociale si politice de-a lungul timpului.
 Tradiția eticii filosofice occidentale a început odată cu grecii antici, Socrate, Platon si
Aristotel care după ce au considerat că zeii lor nu erau referințe etice bune, și-au lăsat
gândurile despre acest subiect în lucrările lor.

Bineinteles cei doi termeni eudaimonia si arete (fericire si virtute) au gravitat in etica
greaca, Aristotel fiind considerat primul ganditor care a folosit termenul etica in sensul de
stiinta a moralei, el considerand că fiecare individ caută fericirea, ceea ce este cunoscut sub
numele de etică eudaemonică.. (Etica Nicomahica).

Etica Evului Mediu și a Renașterii

Evul Mediu a fost o perioadă în care a avut loc o activitate filosofică considerabilă
pentru ca filosofii medievali și-au dezvoltat teoriile etice pornind de la doctrina morală
creștină. Toma de Aquino a făcut-o pe baza scrierilor lui Aristotel, cu diferența că fericirea,
binele cel mai înalt, era echivalată cu Dumnezeu. În aspect religios, etica medievală a furnizat
normele care colectează cele zece porunci.

Etica modernă

Etica moderna este marcata de Eseurile lui Montaigne (1595), operele lui Kant
(1785), Reid(1788), Bentham (1789). Autorul care a reprezentat schimbarea fundamentală
care a dat loc eticii moderne a fost Immanuel Kant (1724-1804) , stabilind ca daca moralitatea
este orientată spre căutarea fericirii, este imposibil ca aceasta să genereze vreo normă
universală.