DEŞEURI ŞI SUBSTANŢE PERICULOASE: GENERARE, DEPOZITARE, AMBALARE,

ETICHETARE- studiu de caz

Principalul avantaj al reciclarii:

Prin reciclarea materialelor refolosibile se reduce consumul resurselor

naturale (petrol, apa, energie), precum si emisiilor nocive în aer.

Câteva exemple:
Hârtia - materie refolosibila.
Materia prima utilizata pentru fabricarea hartiei sunt: lemnul, celuloza,
hârtia veche.
Hârtia reciclata permite economisirea aproximativ a un sfert de electricitate
în raport cu hârtia alba, 90% din cantitatea de apa necesara pentru producerea
a 1 kg. de hârtie alba (300 l apa).

De asemenea, prin reciclarea deseurilor de hârtiei, se elimina clorul toxic

necesar producerii hârtiei albe.
Sticla - materie refolosibila.
Sticla se produce folosind urmatoarele materii prime: nisipul de cuart,
calcarul, soda (produs poluant) s.a.
Reciclarea sticlei menajeaza mediul si economiseste în timp bogatiile
naturale, apa si electricitatea.
Ambalajele PET - o problema pentru mediul înconjurator
PET este prescurtarea de la polietilen tereftalat si se prezinta sub forma
unei rasini (o forma de poliester). Mai precis, polietilenul tereftalat este o
combinatie a doua monomere: etilen glicol modificat si acid tereftalic purificat.
Acesta a devenit un material foarte raspândit în industria alimentara
(îmbuteliere de bauturi racoritoare, apa, lactate, ulei, otet) si nu numai, fiind
ieftin, usor, rezistent la socuri, reciclabil.
Posibilitati de reciclare
Ambalajele PET, ca dealtfel toate materialele plastice, nu sunt
biodegradabile.
Cresterea consumului acestora, mai ales în ultimii 10 ani, a dus la sporirea
alarmanta a numarului de sticle depozitate necorespunzator în natura. Prin
colectarea ai reciclarea acestora, se stopeaza practic impactul negativ asupra
mediului înconjurator.
Polietilenului tereftalat reciclat (RPET) poate fi folosit pentru:
  fibre de poliester (75%) folosite la rândul lor ca materie prima pentru
covoare, tapiterii, jucarii, pâsle pentru industria textila, ca izolatie la paltoane,
saci de dormit, industria auto s.a.;

 folie industriala;

 chingi si benzi;

 noi ambalaje PET alimentare si nealimentare (ex.: cartoane pentru oua,

obiecte de uz casnic etc).

Un alt aspect pozitiv al reciclarii PET-urilor consta în reducerea cantitatilor

de deseuri ce merg spre gropile de gunoi, ponderea acestora crescând înfiorator
în ultimii ani, ajungând pâna la 30% din volumul total.
Sticla, hârtia, materialele plastice si metalele nu pot fi reciclate decât prin
procese tehnologice, ceea ce înseamna ca nu este indicat sa depozitam
deseurile la întâmplare (pe potecile turistice, în locurile unde am pus corturile,
pe malul râurilor si al lacurilor etc.)
Depozitarea neglijenta a acestora duce la formarea unor mormane de
deseuri ce polueaza mediul în care venim sa ne recreem, sa ne plimbam cu
copiii sau sa facem sport.

Mediul ambiant si dezvoltarea durabila

De-a lungul ultimilor ani, s-a petrecut o mutare a centrului de greutate al

preocuparilor ecologice, de la problemele vizibile si demonstrabile, la probleme
potentiale si în mare parte invizibile. Aceasta mutare a accentului a schimbat
modul în care stiinta este implicata în abordarea aspectelor practice legate de
ocrotirea sanatatii omului si de regulamentele privind ocrotirea riscurilor
cronice, prin intermediul institutiilor libere si democratice.

Societatea industriala în ansamblul ei este daunatoare sanatatii sistemelor

naturale de care depinde în ultima instanta viata si nu accepta faptul ca exista
limite ale capacitatii planetei de a furniza resurse si de a absorbi reziduuri
industriale.

Nevoia de hrana si de alte bunuri de consum, extinderea agriculturii pe

seama altor structuri de mare stabilitate ecologica, exploatarea marilor,
oceanelor si uscatului, în masura mai mare decât ar fi potrivit, reprezinta
realitati carora omul a trebuit sa le faca fata, fara a le putea ignora. Numai
pastrând echilibrul între natural si artificial, între ce poate da si ce poate lua din
natura, între crestere si descrestere, se putea evita actuala situatie de criza,
care, daca se continua, va pune sub semnul întrebarii însasi existenta omului pe
Pamânt. Avem, de fapt, nevoie de o analiza ecologica a fiecarui aspect principal
al produtiei, folosirii si evacuarii bunurilor materiale, luând în consideratie,
circuitul global al resurselor în natura.

Figura 10.1. Schema simplificata a circuitului resurselor [1, 17]

Activitatea industriala intensa din ultimele decenii a fost însotita de

fenomene de poluare, datorita în mare parte lipsei de previziune pe termen
lung, dar mai ales faptului ca realizarea productiei industriale are drept
consecinta pierderi necontrolate de materiale în diverse stari de agregare.

Cresterea poluarii în diferite zone ale globului nu depinde în principal de

caracterul orânduirii sociale, desi aceasta din urma poate determina, printr-o
gospodarire chibzuita a resurselor si printr-o legislatie adecvata, o oarecare
scadere a gradului de poluare. Cresterea poluarii trebuie privita drept o
consecinta a celui de- al doilea principiu al termodinamicii, o crestere a entropiei
corelata patratic cu cantitatea de energie cheltuita.

Mediul înconjurator cade victima nevoii de industrializare a acestor tari,

fiindca ele nu poseda mijloacele de a controla felul în care acesta este afectat.
În plus, tarile dezvoltate isi promoveaza uneori cele mai nocive industrii tocmai
pe teritoriul tarilor în curs de dezvoltare, ori alteori isi transporta acolo cele mai
periculoase deseuri.

Industria produce probleme mediului, oriunde pe glob. Ea consuma 37%

din energia planetei si emite 50% din dioxidul de carbon mondial, 90% din oxizii
de sulf si toate chimicalele care afecteaza acum stratul de ozon. În fiecare an,
industria este si producatoare a 2,1 miliarde tone de deseuri solide si 338
milioane tone de deseuri periculoase. În tarile dezvoltate, industria a început sa
accepte ideea ca protejarea mediului trebuie luata în seama, macar din motive
fiscale, contribuind uneori chiar la îmbunatatirea productivitatii.
 Dupa unele pareri, pentru ca lumea sa revina într-o stare de echilibru
ambiental, tarile avansate vor trebui sa foloseasca mai putin produse sintetice,
costisitoare din punct de vedere ecologic, recurgând tot mai mult la bunuri
obtinute din produse naturale - un proces care, pe temeiuri atât ecologice, cât si
economice, ar trebui sa se concentreze si în regiunile în curs de dezvoltare.

Recuperarea si reintroducerea în circuitul economic a resurselor materiale

trebuie considerate ca fiind parti componente ale strategiilor de armonizare a
relatiilor dintre cresterea economica, consumul de resurse si protectia mediului
natural de existenta a sistemului economico-social.

La scara globala, sunt evidente o serie de restrictii în privinta resurselor

materiale, ceea ce a facut ca reciclarea acestora sa devina o necesitate
obiectiva. Chiar daca nu se poate vorbi de o epuizare absoluta a resurselor
minerale si energetice, trebuie luata în considerare tendinta evidenta de
reducere a continutului util al rezervelor si de crestere, din aceasta cauza, a
eforturilor financiare, energetice si tehnologice pentru introducerea acestora în
circuitul economic.

Importanta acestei activitati a crescut în ultimul timp, datorita dificultatilor

crescânde de procurare a resurselor naturale si energetice, precum si
manifestarii unor grave dezechilibre ecologice.

Reciclarea trebuie considerata ca fiind ansamblul fluxurilor materiale de

revenire de mai multe ori, în ciclul productie -consum, a tuturor resurselor
încorporate în bunuri scoase din uz. În componente ale acestora sau diferite
reziduuri provenite din procesele de prelucrare si de consum individual.

Din punct de vedere tehnic, notiunea de reciclare semnifica actiunea de

reintroducere, într-o fractiune de circuit sau într-un ciclu de tratare a unor
materiale, care au mai parcurs, anterior, ciclul respectiv; deci, reciclarea
înseamna atât recuperarea, cât si reintroducerea materialelor într-un circuit de
utilizare.

În urma acestor procese de recuperare, reziduurile care apar sunt

considerabile mai reduse cantitativ, decât cele generate în etapele anterioare
ale fluxului tehnologic integral: acelasi lucru se poate spune si despre cantitatile
de materii prime si energie consumate în fazele de recuperare, reciclare si
refolosire.

Avantajele recuperarii si reciclarii substantelor utile din deseurile lor

industriale au determinat tarile dezvoltate sa induca aceasta activitate în
strategia dezvoltarii economice.

Statisticile ne evidentiaza tendinta de reciclare a resurselor dintr-o serie de

tari puternic industrializate.
 Se poate concluziona faptul ca impactul unui produs asupra mediului
înconjurator nu se reduce la o singura dimensiune, cum ar fi poluarea cu
produsul uzat, ci implica o viziune globala de-a lungul ciclului de viata al
produsului - extractia materiilor prime, fabricarea, desfacerea, utilizarea - care
poate da o imagine reala a impactului asupra mediului.

Managementul în sfera valorificarii deseurilor

Politica economica a oricarei tari trebuie sa includa si sa prevada, pentru

protectia mediului, o organizare pe principii manageriale, cu o temeinica
fundamentare legislativa, institutionala, administrativa, tehnologica si
financiara, care sa actioneze atât în directia combaterii si prevenirii poluarii, cât
si în directia integrarii deseurilor în structura ecologica a biosferei.

Managementul deseurilor are un scop dublu:

- valorificarea optima prin integrare a deseurilor, pornind de la obiectivul

esential de protectie a mediului -neutralizarea efectelor negative asupra
mediului ambiant,

- conservarea maxima a resurselor neregenerabile.

Valorificarea deseurilor se realizeaza pe baza manageriala printr-un sistem

de masuri, de actiuni si de activitati viabile, prin intermediul unor pârghii
juridice si administrative sustinute financiar pe termen lung.

În etapa de dezvoltare pe care o traverseaza tara noastra, se simte

necesitatea unui cadru legislativ specific reciclarii deseurilor, care sa permita
societatilor comerciale si regiilor autonome, pe baza principiului autonomiei
administrative, sa trateze deseurile în contextul mecanisme lor economiei de
piata, cu liberalizarea preturilor conform cererii si ofertei. Conform actiunii
acestor mecanisme se estimeaza efecte notabile în reducerea proportiei
deseurilor, prin reciclarea lor, în favoarea productiei si a conservarii resurselor
materiale si energetice.

Masurile generale de protectie a mediului, inclusiv politica în domeniul

gestionarii deseurilor, au fast reglementate de Ordonanta de Urgenta cadru cu
privire la Protectia mediului înconjurator. Aceasta Ordonanta aliniaza tara
noastra la recomandarile si practicile internationale cu privire la gestionarea,
depozitarea si valorificarea deseurilor.

Deosebit de important ar fi initierea unor actiuni specifice, pe plan local si

national, aliniate la practicile internationale, cum ar fi:
 - pretratarea industriala a apelor reziduale;

- separarea apelor reziduale menajere de apele reziduale industriale si

reciclarea namolurilor;

- producerea biogazului cu valorificarea rezidiilor ca îngrasaminte agricole;

- statul sa detina informatii complete privind protectia, transportul,

tratarea si depozitarea deseurilor toxice periculoase;

- statul sa reglementeze domeniile de interes national si sa actioneze prin

lege pentru eliminarea unor deseuri deosebit de periculoase;

- aplicarea sanctiunilor, stabilite conform acordurilor la care si tara noastra

a aderat;

- sa se organizeze colectarea separata a hârtiei, cioburilor, metalelor,

textilelor si maselor plastice din deseurile menajere si stradale;

- organizarea eficienta a fluxurilor de recirclare a deseurilor, conform

practicilor mondiale: reciclarea deseurilor în cadrul firmei în care au rezultat,
circulatia directa a deseurilor prin vânzare - cumparare, cu valorificarea în
unitati specializate, organizarea unei reteIe de mici intreprinzatori care
colecteaza si vând deseuri, specializata pe dezmembrarea utilajelor grele
casate, unitati specializate în prelucrarea anumitor tipuri de deseuri, etc.;

- formarea de specialisti în domeniu;

- educatia ecologica, în sensul eliminarii deseurilor conform standardelor de

reglementare a protectiei mediului;

- cooperarea internationala în domeniul reciclarii deseurilor si protectia

mediului contra poluarii prin deseuri.

Desi dificila si costisitoare, eliminarea si valorificarea deseurilor ramâne

problema centrala a strategiei în sfera industriei reciclarii deseurilor si, implicit
în sfera protectiei mediului.

O problema aparte o constituie aspectele strict economice ale procesului de

recuperare - reciclare, nu numai a produselor uzate, dar si a deseurilor si
rezidiilor ce provin din diferite procese tehnologice.

Este desigur necesar ca, în costul unui produs realizat prin reciclare,
materiile prime reciclate sa intre cu o valoare cel mult egala cu cea a materiilor
prime naturale si a energiilor substituite. Pe de alta parte, însa, trebuie ca în
costuri sa se reflecte corect eforturile impuse de activitatile de colectare,
sortare, stocare si redistribuire a resurselor reciclabile, permitând si o cota de
rentabilitate stimulativa pentru intreprinderile specializate în aceste activitati.
Generatorii de resurse reciclabile (atât întreprinderile, cât si populatia) trebuie
stimulati pentru predarea efectiva a acestor resurse, prin preturi de achizitie
interesante.

Pentru a se asigura implementarea legislatiei europene si o compatibilitate a actelor

normative nationale cu cele internationale, tara noastra a adoptat Sistemul International de
Clasificare al substantelor periculoase, sistem care asigura o modalitate unica de etichetare si
avertizare asupra pericolului ce îl prezinta aceste substante. Conform sistemului international,
clasele de substante periculoase (SP), în functie de natura pericolului sunt urmatoarele:

Etichetarea

Clasa: Explozivi

o Substante periculoase(SP) sau materiale cu pericol de explozie a întregii mase;

o Substante sau materiale cu risc de proiectare a unor fragmente dar fara pericol de
explozie, fie de lovire accidentala cu mici fragmente dar fara pericol de explozie a întregii
mase.
o Substante sau materiale cu pericol de incendiu, cauzat fie de o mica explozie, fie de o
lovire accidentala cu mici fragmente dar fara pericol de explozie a întregii mase.
o Substante sau materiale care nu prezinta pericol semnificativ, efectele exploziei fiind
retinute de ambalaj. Nu prezinta pericol de raspândire a unor fragmente (schije) mari.
o Substante extrem de sensibile si care nu prezinta risc de explozie a întregii mase.

Clasa: Gaze

o Gaze inflamabile
o Gaze neinflamabile, netoxice, necorozive (necaustice).
o Gaze toxice (otravitoare).
o Gaze corozive (caustice).

Clasa: Lichide Inflamabile

o Lichide cu punct de aprindere mai mic de -18 0C.

o Lichide cu punct de aprindere cuprins între -18 0C si 23 0C.
o Lichide cu punct de aprindere cuprins între 23 0C si 61 0C.
 Clasa: Substante solide inflamabile susceptibile la aprindere spontana (autoaprimdere),
substante care în contact cu apa emana gaze inflamabile:

o Solide care în conditii normale de transport sunt usor inflamabile si ard violent sau
persistent. Pot cauza sau contribuie la incendiu prin frecare sau încalzire datorita
prelucrarii sau procesarii ori sunt substante autoreactive
o Substante care sunt supuse aprinderii spontane în conditii normale de transport sau
când, în prezenta aerului, suporta o încalzire spontana pâna la punctul la care se
autoaprind.
o Substante care în contact cu apa emit cantitati periculoase de gaze inflamabile ori devin
spontan inflamabile în contact cu apa sau cu vaporii de apa.

Clasa:Substante oxidante, comburante, peroxizi organici

o Substante care produc sau contribuie la ardere. Alte materiale care produc oxigen sau
substante oxidante, chiar daca ele sunt sau nu combustibile.
o Compusi organici care contin structura bivalenta -O-O- fiind puternic oxidanti. Pot fi
supusi descompunerii prin explozie ori sunt sensibili la caldura, soc si/sau frecare.

Clasa: Substante toxice (otravitoare) si substante infectante

o Solide sau lichide care sunt toxice (otravitoare) prin inhalare a vaporilor, contact cu
pieleea sau ingestie.
o Microorganisme (organisme) infectioase sau care se banuieste a fi infectioase pentru
oameni sau animale.

Criterii de definire a toxicitatii

Ambalajele substantelor toxice (otravitoare) se marcheaza, în plus, cu cifrele romane I, II,

III, reperezentând grupe de toxicitate, astfel:

Grupa de ambalaje I:pentru produse, materiale si preparate care prezinta risc foarte
grav de toxicitate;

Grupa de ambalaje II: pentru produse, materiale si preparate care prezinta un risc grav
de toxicitate;

Grupa de ambalaje III:pentru produs, materiale si preparate care prezinta un risc relativ
usor de toxicitate;

Sunt luate în consideratie trei cai de intoxicare: prin ingestie, prin absorbtie,cutanata;
prin inhalarea pulberilor, cetii, gazelor sau vaporilor de substante toxice.
 Criterii de clasificare:

Grupa de ambalaj Toxicitate prin ingestie Toxicitate prin Toxicitate prin

absorbtie cutanata inhalare
DL50 (mg/kg corp)
DL50 (mg/kg corp) CL50
I <5 <40 <0,2
II 5-50 40-100 0,2-2
III Solide 50-200 200-1000 2-10
III Lichide 50-500 200-1000 2-10

Substantele lacrimogene vor fi incluse în grupa II chiar atunci când marcajul este facut
pentru grupa III.

7. Clasa : Materiale radioactive.

Materiale radioactive, în sensul definit de Agentia Internationala pentru Energie

Atomica, cu activitati mai mari de 24 kBq/kg.

Categoria I- Valoarea cea mai ridicata de la suprafata containerului de transport nu

trebuie sa depaseasca 0,005 mSv/h (0,5 mrem/h).

Categoria a II-a -Nivelul de radiatie de la suprafata containerului de transport nu trebuie

sa depaseasca 0,5 mSv/h (50 mrem/h)

Categoria a III-a -Nivelul de radiatie de la suprafata exterioara a containerului de

transport nu trebuie sa depaseasca 2 mSv/h (200 mrem/h).

8. Clasa: Substante corozive si caustice

Substante care produc arsuri vizibile pe piele sau care corodeaza otelul ori alumuniul
neprotejat.

Art.245. - (1) Conform Sistemului International de clasificare a substantelor periculoase,

clasele si subclasele de SP indica tipul pericolului astfel:

"1 semnifica explozie;

2 semnifica emisie/scapari de gaze sau vapori;

3 semnifica inflamabilitatea lichidelor, vaporilor si/sau gazelor;

 4 semnifica inflamabilitatea substantelor solide;

5 semnifica efecte datorate oxidarii sau arderilor;

6 semnifica toxicitate;

7 semnifica radioactivitate;

8 semnifica efecte datorate actiunilor corozive si/sau caustice;

9 semnifica pericolul unei reactii puternice, spontane;

X semnifica reactie periculoasa cu apa;

0 semnifica pericolul de extindere a efectului distructiv".

(2) Dublarea unei cifre are semnificatia amplificarii corespunzatoare a pericolului.

(3) Extinderea pericolului este marcata de cifra 0 (zero) la sfârsitul numarului.

(4) Pe timpul transportului acestor SP, exista riscul producerii accidentelor chimice, ceea
ce a impus adoptarea masurilor de siguranta atât pe timpul pregatirii, organizarii, cât si al
executarii acestor transporturi; aceste masuri, în special cele care pot avea drept scop
avertizarea personalului (trupe, populatie) despre posibilul pericol pe care îl reprezinta
respectivele transporturi, se refera în special la avertizarea asupra naturii si pericolelor pe care
le prezinta transporturile de substante periculoase prin marcarea cu însemne international-
valabile, si anume etichete si indicatoare de avertizare.

(5) Etichetele de avertizare: sunt romburi patrate care contin simboluri de recunoastere
a transportului de substante periculoase. Etichetele se marcheaza pe partile laterale ale
autovehiculelor (vezi anexa nr.12 cu tipurile de etichete standardizate la nivel international).

(6) Indicatoarele de avertizare: sunt dreptunghiuri (30x40 cm) de culoare portocalie

plasate pe mijlocul de transport astfel: la autovehicule - în partea din fata si din spate; la
mijloace de transport pe calea ferata si la autocisterne cu mai multe compartimente - lateral,
pe ambele parti.

(7) Pe indicatorul de avertizare sunt înscrise doua numere sub forma de fractie, astfel:

a) la numarator: 2-4 cifre care reprezinta tipul de pericol;

b) la numitor: 4 cifre care reprezinta tipul substantei periculoase.

 (8) Exemple ale semnificatiei numerelor ce exprima tipul pericolului pe indicatoarele de
avertizare prezentat prin combinatii de 2-4 cifre:

,, 20 Gaze inerte(neinflamabile,netoxice,necorozive);

22 Gaze la temperaturi foarte joase(puternic racite) sau lichefiate;

223 Gaze inflamabile care se pastreaza la temperaturi joase sau lichefiate;

23 Gaze inflamabile;

265 Gaze toxice care se aprind în contact cu aerul;

268 Gaze toxice, caustic si/sau corozive;

30 Lichide inflamabile( punct de aprindere 210C-1000C);

33 Lichide usor inflamabile(punct de aprindere sub 210C);

X333 Lichide care se autoaprind, a caror ardere se intensifica în contact cu apa;

40 Materiale inflamabile închise ermetic;

X423 Materiale inflamabile închise ermetic, a caror aprindere si ardere se

intensifica în contact cu apa; în timpul arderii degaja gaze daunatoare care se pot împrastia;

63 Substante toxice otravitoarecare pot afecta sanatatea si care se pot aprinde(punct

de aprindere 21-950C);

66 Substante toxice foarte otravitoare;

67 Substante toxice otravitoare sau daunatoare sanatatii (corozive, caustice);

856 Substante corozive(caustice) sau slab corozive(caustice) care în contact cu aerul

(prin ozidare) devin inflamabile si otravitoare;

88 Substante puternic corozive(caustice)"1.

(9) Numarul cu patru cifre de la numitor, înscris pe indicatorul de avertizare,defineste

substanta periculoasa - cu acest numar se identifica substanta respectiva (vezi tabelul din anexa
nr.13).

Art.246. - (1) Pentru situatiile în care are loc un accident pe timpul transportului de substante
periculoase, exista ghiduri de actiune2 utilizate de Apararea Civila.
 Deşeurile periculoase sunt reprezentate de materiale, substanţe sau produse de care posesorul
se debarasează, are intenţia sau obligaţia să le elimine, provenind din gospodării, instituţii, Ghid privind
gestionarea deşeurilor periculoase din deşeurile menajere 13 companii, din zona rurală şi urbană şi care
au proprietăţi periculoase – explodează, oxidează, sunt puternic inflamabile, iritante, nocive, toxice,
ruginesc, infectează, sunt cancerigene sau mutante . Conform Listei europene a deşeurilor şi a Hotărârii
Guvernului nr.856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând
deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase, din cele 40 tipuri de deşeuri municipale, 14 sunt încadrate ca
deşeuri periculoase. Deşeurile clasificate ca periculoase sunt marcate cu un asterisc (*). În tabelul de mai
jos sunt prezentate tipurile de deşeuri periculoase din deşeurile municipale şi codul aferent.

Stocarea deseurilor industriale

Gestiunea deşeurilor industriale produse constă în valorificare(reciclare), stocare, depozitare finală, incinerare.
Ponderea acestor opţiuni este în medie aproximativ aceeaşi în fiecare an:

• depozitare-81,0%
• valorificare-15,0%
• stocare temporară-3,3%
• incinerare-0,7%.
Depozitarea deşeurilor pe teren descoperit reprezintă calea cea mai importantă pentru eliminarea deşeurilor
industriale în România, peste 80% din deşeurile generate fiind depozitate în fiecare an. Astfel, în decursul anilor, s-
a acumulat o cantitate foarte mare de deşeuri în depozitele existente. In prezent, în România sunt înregistrate 951
depozite industriale care ocupă peste 11000 ha.

Tabel 1. Situaţia depozitelor de deşeuri industriale

Depozite Iazuri de Halte de Halte de zgura si Depozite simple Depozite Total

industriale decantare steril cenusa subterane

Numar 209 251 108 354 29 951

 Suprafata 2466 5932 2823 748 17 11986
ocupata (ha)

Doar 30% din depozitele industriale deţin autorizaţie de funcţionare. Restul funcţionează fără autorizaţie, deşi
multe dintre acestea sunt amplasate necorespunzator şi nu sunt depozite controlate. De exemplu, 34% din
depozitele industriale sunt amplasate intravilan, iar 6% din depozitele industriale sunt amplasate pe malul unor
cursuri de apă. Doar 60% din depozite sunt în afara localitaţilor.

Judeţele cu cele mai numeroase depozite de deşeuri industriale periculoase sunt: Prahova (7 depozite), Alba,
Argeş şi Vaslui (cate 6 depozite) şi Timiş (5 depozite).

Din totalul depozitelor de deşeuri industriale, cel putin 50 nu dispun de nici un fel de amenajare pentru
protecţia mediului, iar cele mai multe sunt doar împrejmuite. Unele dintre depozite au una sau mai multe
amenajări special (impermeabilizare, drenuri, canal de garda, foraj de monitorizare), dar foarte puţine dispun de
toate amenajările astfel încât să îndeplinească condiţiile necesare pentru protecţia calităţii mediului

Cele mai mari suprafeţe sunt ocupate de urmatoarele depozite de deşeuri periculoase:

• iazurile de decantare de la Uzinele Sodice Govora (168 ha)

• halda de zgură/cenuşă de la MittalSteel Galaţi (100 ha)
• iazurile de decantare de la Upsom Ocna Mureş (92 ha)
• depozitul industrial Turnu Magurele (62,3 ha)
• iazurile de decantare de la Doljchim Craiova (15,8 ha).

Figura 2. Iazuri de decantare Figura 3 Combinat metalurgic

 Deşeurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sănătate datorită continuţului lor în
substanţe toxice precum metale grele (plumb, cadmiu), pesticide, solvenţi, uleiuri uzate.

Problema cea mai importantă o constituie materialele periculoase (inclusiv nămolurile toxice, produse
petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate în comun cu deşeuri solide orăşeneşti.
Această situaţie poate genera apariţia unor amestecuri şi combinaţii inflamabile, explozive sau corozive; pe de altă
parte, prezenţa reziduurilor menajere uşor degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase
complexe şi reduce poluarea mediului.

Probleme generale privind depozitarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase

Depozitarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase reprezintă activitatea agenţilor economici de a

pune la păstrare şi conservare aceste produse, în depozite sau orice alte spaţii de depozitare, în vederea
introducerii lor în circuitul productiv sau comercial ori a utilizării pentru prestarea unor servicii către populaţie.

Sunt considerate depozite sau spaţii de depozitare clădirile, construcţiile şi orice alte locuri amenajate special
în acest scop, prevăzute cu echipamentele şi dotările necesare prin care să se asigure păstrarea şi conservarea
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.

Figura 4 . Recipiente de depozitare a substanţelor toxice

Echipamentele şi dotările necesare amenajării unui depozit sunt următoarele:

 • ventilaţia naturală sau instalaţii de ventilaţie;
• ziduri sau diguri de protecţie;
• canale sau şanţuri de scurgere;
• furtune speciale pentru operaţiunile de încărcare-descărcare şi sisteme de drenare a scurgerilor;
• mijloace şi dispozitive de stingere a incendiilor, cum ar fi: lăzi cu nisip, lopeţi, extinctoare, hidranţi şi
furtune de apă etc;
• instalaţii de răcire cu apă, dacă este cazul;
• instalaţii de pulverizare a apei sau aburului, prevăzute cu duze pentru stingerea incendiilor sau
exploziilor ;
• instalaţii de neutralizare a produselor corosive sau toxice.

Reguli privind depozitele şi spaţiile de depozitare a substantelor şi preparatelor chimice periculoase

La realizarea depozitelor şi spaţiilor de depozitare pentru substanţele şi preparatele chimice periculoase

trebuie să fie avute în vedere următoarele:

1. categoriile de pericol de incendiere sau explozie, corozivitatea şi efectele toxice sau nocive ale
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase ce urmează a fi depozitate.
2. gradul de rezistenţă la foc al construcţiei, sensibilitatea la coroziune şi posibilitatea de nu se impregna cu
produse toxice sau nocive;
3. distanţele minime de siguranţă între depozite sau spaţii de depozitare şi alte construcţii.

Figura 5. Echipamente folosite la contactul cu substanţele toxice

Etichetarea substantelor periculoase

Substanţele periculoase pot fi plasate pe piaţă numai dacă eticheta include următoarele indicaţii lizibile, care
nu pot fi şterse (art. 16 a OUG nr. 200/2000):

 numele substanţei (denumirea din anexa 2 a H.G. nr. 490/2002);

 coordonatele (nume, adresa, telefon) celui care răspunde de plasarea pe piaţă a substanţei chimice
periculoase, respectiv producătorul, importatorul ori distribuitorul;
 simbolurile referitoare la pericol şi indicaţiile de pericol atribuite substanţei periculoase (anexa 2 a H.G. nr.
490/2002), - fraze-tip specifice utilizării substanţelor periculoase, referitoare la riscurile care pot apărea la utilizare
(frazele R - lista prevăzută în anexa 5 a HG nr. 490/2002), pentru substantele periculoase care nu sunt cuprinse în
anexa nr. 2 se vor atribui fraze R, care trebuie sa fie definite în conformitate cu prevederile anexei nr. 1- fraze-tip
indicând recomandări referitoare la prudenţa cu care trebuie utilizată substanţa periculoasă (fraze S - lista
prevazută în anexa 6 a HG nr. 490/2002), pentru substanţele periculoase care nu sunt cuprinse în anexa nr. 2 se
vor atribui fraze S, care trebuie să fie definite în conformitate cu prevederile anexei nr. 1 .

Ambalarea substantelor periculoase

Plasarea pe piaţă a substanţelor periculoase este permisă numai dacă sunt respectate următoarele cerinţe
pentru ambalaje (art. 14 a OUG nr. 200/2000):

 să fie astfel proiectate şi realizate încât să împiedice orice pierdere prin manipulare, transport şi
depozitare;
 materialele pentru ambalaje şi dispozitivele de etanşare să fie rezistente la atacul conţinutului sau să
formeze compuşi periculoşi cu acesta;
 ambalajele şi sistemele de etanşare să fie rezistente pentru a se evita orice pierdere şi a îndeplini criteriile
de siguranţă;
 ambalajele şi sistemele de închidere care se reînchid vor fi proiectate astfel încât să se poată reînchide în
mod repetat fără pierderi de conţinut;
 orice recipient, indiferent de capacitate, care conţine substanţe destinate comercializării sau punerii la
dispoziţie a persoanelor fizice, pentru anumite categorii de pericol (anexa 4 a H.G. nr. 490/2002 - categorii de
pericol şi simbolurile corespunzatoare), trebuie să fie prevăzut cu dispozitiv de securitate pentru protecţia copiilor;
Concluzii

Prin prezenta lucrare am vrut sa evidenţiez problemele existente în ţara noastră privind depozitarea
deşeurilor şi substanţelor periculoase dar şi punctarea principalelor criterii pentru o ambalare şi etichetare
corespunzătoare .

In România cea mai mare parte a deşeurilor şi substanţelor periculoase sunt depozitate. Depozitarea se face în
951 depozite pe o suprafaţăde peste 11000 ha. Problema majoră constă în ssfaptul că doar 30% din depozite au
autorizaţie de funcţionare.

Ambalarea şi etichetarea trebuie să se facă conform criteriilor stabilite pentru a nu pune în pericol mediul
înconjurător şi organismele vii.

Procedura de acceptare a deşeurilor la depozitare

Deşeurile periculoase stabilizate vor fi acceptate pe depozitele de deşeuri nepericuloase, în

celule separate faţă de deşeurile biodegradabile, numai dacă îndeplinesc criteriile specifice
prevăzute de normele legislative în vigoare. Lista posibilelor operaţii de tratare a deşeurilor
periculoase în vederea stabilizării/denocivizării este prezentată în anexa nr. 1.
Operatorul depozitului trebuie să se asigure că deşeurile pe care le primeşte la depozitare se
încadrează în condiţiile impuse de autorizaţia de mediu şi respectă cerinţele legate de protecţia
mediului şi a sănătăţii umane.
Deşeurile primite trebuie să fie:
- clasificate în funcţie de natură şi de sursa de provenienţă;
- aduse de transportatori autorizaţi;
- însoţite de documente doveditoare, în conformitate cu normele legale sau cu cele impuse de
operatorul depozitului;
- cântărite;
- verificate pentru stabilirea conformării cu documentele însoţitoare.
La primirea unui transport de deşeuri se vor face o serie de verificări – inspecţievizuală,
prelevare de probe şi analizare la faţa locului, verificarea analizelor furnizate, eventual prin
comparare cu rezultate anterioare - în funcţie de natura deşeurilor, modul de transport etc. În
funcţie de rezultatele acestor verificări preliminare, operatorul de la platforma de cântărire va
direcţiona transportul către zona de depozitare sau către o zonă destinată unei verificări mai
detaliate.
Operatorul de la recepţia deşeurilor trebuie să fie instruit astfel încât să aibă competenţa
necesară pentru verificarea transporturilor de deşeuri şi a documentelor însoţitoare şi pentru a
sesiza neconformările.
Neconformările pot apărea din mai multe motive, printre care:
- documentele însoţitoare sunt incorecte, insuficiente sau necorespunzătoare;
- deşeurile transportate nu corespund cu cele descrise în documentele însoţitoare sau nu se
încadrează în condiţiile impuse de autorizaţia de mediu ori de normele legislative în vigoare.
În caz de neconformare operatorul trebuie să aplice procedurile stabilite, vehiculul de transport
fiind direcţional către o zonă special amenajată, unde va rămâne până când autoritatea
competentă ia o decizie în ceea ce priveşte deşeurile pe care le transportă. În cazul în care
deşeurile au fost deja descărcate, acestea vor fi izolate pe cât posibil, iar vehiculul de transport
va rămâne în depozit până la luarea unei decizii.
Operatorul depozitului va realiza înregistrarea datelor referitoare la: cantitatea şi caracteristicile
deşeurilor primite, sursa, data livrării, alte informaţii considerate relevante. În cazul depozitelor
zonale pentru deşeuri nepericuloase, aceste informaţii vor fi disponibile şi în format electronic.

Modul de exploatare a unui depozit de deşeuri

Modul specific de exploatare utilizat de către operatorul depozitului depinde de natura deşeurilor
acceptate şi de specificaţiile autorizaţiei de mediu, ţinându-se cont de:
- starea fizică a deşeurilor;
- condiţiile meteo din momentul depozitării;
- cerinţele speciale pentru evitarea riscurilor.

Metode de depozitare/descărcare
Cele mai utilizate metode de depozitare/descărcare a deşeurilor municipale sunt:
- depozitarea pe suprafaţă - prin descărcarea şi compactarea deşeurilor se formează o
platformă relativ orizontală a cărei înălţime maximă (care de obicei nu depăşeşte 2,5 m) este
stabilită prin autorizaţia de mediu;
- depozitare prin înaintarea frontului de lucru - este similară depozitării pe suprafaţă, diferenţa
fiind că deşeurile sunt descărcate şi compactate pe o suprafaţă înclinată care se deplasează pe
măsura depozitării.
Activitatea de descărcare propriu-zisă a deşeurilor se supune unor reguli stricte pecare trebuie
să le cunoască toţi lucrătorii depozitului, precum şi conducătorii vehiculelor de transport. Printre
acestea se numără:
- restricţionarea numărului de vehicule în zona de descărcare;
- necesitatea ca lucrătorii din zona de descărcare să poarte uniforme de protecţie, în culori
vizibile şi uşor de identificat;
- interdicţia de a fuma în zona de descărcare;
- necesitatea de a urma proceduri specifice în cazul vehiculelor supraîncărcate sau care pot
deveni instabile atunci când părţi componente ale lor se pun în mişcare.
Descărcarea unui transport de deşeuri este supravegheată şi controlată de o persoană instruită
în acest scop. În cazul în care apar îndoieli cu privire la caracteristicile deşeurilor şi
acceptabilitatea acestora la depozitare, va fi informată imediat conducerea depozitului, astfel
încât să poată fi luate măsurile necesare.

Nivelarea şi compactarea
Deşeurile descărcate vor fi imediat nivelate şi compactate, această practică având mai multe
avantaje:
- creează posibilitatea depozitării unei cantităţi mai mari de deşeuri în unitatea de volum;
- reduce impactul determinat de împrăştierea gunoaielor pe diferite suprafeţe, proliferarea
insectelor, a animalelor şi păsărilor şi apariţia incendiilor;
- minimizează fenomenele de tasare pe termen scurt.
Pentru compactare se utilizează pe scară largă utilaje de tip compactoare cu role din oţel.
În cazul depozitării deşeurilor cu potenţial biodegradabil ridicat se va calcula un grad de
compactare optim, astfel încât densitatea stratului de deşeuri să nu împiedice procesele de
formare şi evacuare a levigatului şi a gazului de depozit. Datele de literatură sugerează că o
valoare a densităţii deşeurilor compactate de 0,8 t/m3 este optimă pentru desfăşurarea normală
a proceselor de biodegradare în deşeurile menajere. În cazul în care autorizaţia de mediu a
depozitului prevede condiţii de stabilizare accelerată, gradul de compactare va fi foarte redus,
aplicându-se alte metode pentru minimizarea proliferării dăunătorilor şi a împrăştierii deşeurilor.

Acoperirea zilnică
Acoperirea zilnică a deşeurilor descărcate şi compactate se realizează pentru a preveni apariţia
mirosurilor neplăcute, împrăştierea de către vânt a deşeurilor uşoare, proliferarea insectelor, a
păsărilor, precum şi pentru a conferi depozitului un aspect relativ estetic. Acoperirea zilnică
trebuie să se realizeze mai ales în perioadele cu temperatură şi umiditate ridicate, aceste
condiţii favorizând degajarea de mirosuri neplăcute şi proliferarea dăunătorilor.
Materialul folosit pentru acoperire poate fi sol obişnuit (eventual de la excavările efectuate
pentru amenajarea depozitului) sau deşeuri inerte de materiale de construcţie. Există şi alte
variante de materiale de acoperire, cum ar fi:
- folii groase de plastic;
- filme de plastic nerecuperabile;
- ţesături din fibre, geotextile;
- spume;
- pastă de hârtie;
- deşeuri de grădină mărunţite.
Utilizarea unui material de acoperire alternativ se poate stabili numai prin studii pentru fiecare
caz concret, evaluându-se atât aspectele economice (costurile implicate), cât şi cele referitoare
la apariţia unor fenomene secundare nedorite.
Autorizaţia de mediu trebuie să conţină prevederi referitoare la natura şi grosimea stratului de
acoperire, aceasta din urmă fiind stabilită în funcţie de o serie de criterii, printre care:
- necesitatea ca stratul de acoperire să poată fi străbătut de fluxul de levigat, respectiv de cel de
gaz de fermentare;
- necesitatea ca stratul de acoperire să nu ocupe un volum prea mare din depozit, ceea ce ar
reduce volumul util al acestuia.

Delimitarea zonelor de lucru

Delimitarea zonelor de lucru se face în conformitate cu autorizaţia de mediu, ţinând cont de:
- securitatea muncii;
- prevenirea efectelor dezagreabile (mirosuri, insecte, păsări, impact vizual);
- suprafaţa necesară pentru buna exploatare a depozitului;
- tipul şi dimensiunea vehiculelor de transport deşeuri;
- forma celulelor de depozitare;
- modul de eliminare a gazului şi a levigatului;
- stabilitatea depozitului.
Delimitarea zonelor de lucru se poate face în două moduri:
- prin celule de descărcare: se realizează pereţi despărţitori între care sunt depozitate deşeuri;
are dezavantajul că necesită material inert suplimentar pentru construirea pereţilor, iar aceştia
pot împiedica circulaţia normală a gazului şi a levigatului;
- prin marcaje temporare: metoda este foarte simplu de aplicat, dar necesită un control strict,
pentru a evita amplasarea incorectă a marcajelor şi deci descărcarea deşeurilor în afara zonei
de lucru.

Echipamente mobile pentru exploatarea depozitelor

Exploatarea depozitului se realizează cu ajutorul echipamentelor mobile de tipul: compactoare,
buldozere, încărcătoare, excavatoare, screpere.
Alegerea echipamentului necesar se face ţinându-se cont de:
- amplasarea şi modul de operare ale depozitului;
- cantitatea deşeurilor descărcate;
- tipul deşeurilor depozitate;
- densitatea ce trebuie obţinută în urma compactării deşeurilor;
- tipul de acoperire şi materialul utilizat;
- cerinţe tehnico-economice (în locul unui echipament aflat temporar în stare de nefuncţionare
să poată fi utilizat un altul, cu aceleaşi rezultate);
- cerinţe referitoare la securitatea muncii operatorilor.

Automonitorizarea tehnologică
Monitorizarea tehnologică realizată pe toată perioada de exploatare a depozitului esteesenţială
pentru buna funcţionare a acestuia, având ca scop reducerea riscurilor de accidente, de
distrugere a stratului de impermeabilizare şi de colmatare a sistemelor de drenaj.
Automonitorizarea tehnologică constă în verificarea permanentă a stării de funcţionare a tuturor
componentelor unui depozit de deşeuri: drumul de acces şi drumurile din incintă,
impermeabilizarea, sistemele de colectare şi evacuare a levigatului şi a gazului de depozit, alte
dotări existente (sortare, compostare, incinerare). De asemenea, se vor urmări gradul de tasare,
precum şi stabilitatea depozitului. Scopul acestor activităţi este asigurarea funcţionării în
condiţiile proiectate a tuturor echipamentelor şi instalaţiilor, având ca rezultat reducerea
riscurilor de accidente pentru mediu şi sănătatea umană.
Un alt aspect important al activităţii de automonitorizare tehnologică îl constituie controlul
intrărilor de deşeuri. Documentele ce însoţesc transporturile de deşeuri trebuie să fie verificate
în scopul stabilirii încadrării în condiţiile prevăzute de autorizaţia de mediu. În funcţie de tipul de
deşeuri şi/sau dacă există îndoieli cu privire la caracteristicile deşeurilor, vor fi efectuate
prelevări de probe şi analize fizico-chimice şi biologice pentru verificarea conformităţii cu
prevederile autorizaţiei de mediu şi/sau cu documentele însoţitoare.
În caz de neconformare vor fi aplicate procedurile stabilite prevăzute de autorizaţia de mediu.
Toate rezultatele verificărilor şi ale eventualelor neconformări vor fi înregistrate sistematic şi
arhivate într-un mod accesibil.
Asigurarea stabilităţii depozitului atât în perioada de exploatare, cât şi după închidere reprezintă
un factor esenţial. Corpul propriu-zis al depozitului trebuie construit într-un asemenea mod încât
să asigure stabilitatea mecanică a straturilor de deşeuri unele faţă de altele şi în relaţie cu
zonele învecinate. Aceste aspecte trebuie abordate încă din faza de proiectare, pe baza
analizei caracteristicilor mecanice ale solului pe amplasamentul vizat şi în funcţie de tipurile de
deşeuri depozitate. Calculele de stabilitate trebuie revizuite periodic şi, dacă este cazul, ele vor
fi refăcute, aplicându-se corecţiile necesare.
Condiţiile pentru o tasare uniformă sunt de obicei realizate prin nivelarea şi compactarea
deşeurilor şi prin aşezarea corectă a straturilor de acoperire. Totuşi proiectantul depozitului
trebuie să ţină cont de posibilitatea apariţiei unor tasări diferenţiate şi să stabilească măsuri de
prevenire, cum ar fi: grosimi suplimentare de material de acoperire pentru anularea tasării
diferenţiate sau pentru a permite îndepărtarea de material de acoperire dacă tasarea nu atinge
cotele prognozate.

PROIECTARE

7.1 PRINCIPII DE PROIECTARE

7.1.1 Reţele Retelele se vor proiecta pentru o durata de viata de minimum 50 de ani. Retelele se vor
proiecta avand in vedere toate combinatiile de incarcari care pot aparea, inclusiv:

• Presiunea maxima in exploatarea retelei finalizate • Presiunile la probe, pentru sectoarele finalizate
din retele precum si pentru intreaga retea (presiunile de proba in situ)

• Presiunea hidrostatica nominala de incercarea fiecarei tevi si a legaturilor acesteia la locul de montaj
• Presiunile hidrostatice de incercare si presiunile de incercare in situ vor fi presiunile mentionate in
specificatiile fiecarui tip de teava si pentru fiecare dintre tipurile de retele proiectate. Fara a aduce
atingere celor mentionate si tinandu-se seama de cerintele specificatiilor pentru tipurile de straturi
suport prevazute atat pentru tevile de tip rigid cat se pentru cele de tip flexibil, toate tevile, fitingurile si
toate sistemele de legaturi, si/sau elemente de retea se vor proiecta cu un coeficient de siguranta
corespunzator fata de: • Valoarea maxima a fortelor interne rezultate in urma incercarilor de presiune;
 • Valorile minime si maxime ale socurilor de presiune ce pot aparea in conditii normale de exploatare;
• Valorile maxime ale fortelor provenite din conditiile de incarcare externe inclusiv acele forte provenite
din greutatea proprie, flotare, supraincarcare si din variatiile de temperatura;

• Coroziunea externa tinand cont de tipul de protectie specificat si de natura apelor de suprafata si a
celor freatice ce pot aparea in contact cu tevile;

• Incarcarile aparute la manipularea si montarea tevilor si fitingurilor.

7.1.2 Blocurile de ancoraj şi reazem Blocurile de ancoraj si reazem pentru tevile de presiune se vor
proiecta pentru a rezista oricaror forte de intindere sau compresiune aplicate. Daca la executie apar
miscari inacceptabile ale acestor blocuri, Antreprenorul va executa din nou structura si la reproiectare
va creste coeficientii de siguranta astfel incat sa obtina rezistenta necesara pentru aceste structuri.

7.1.3 Cămine Toate caminele vor fi prevazute cu posibilitati de inchidere a capacelor. Caminele de
vizitare (in general cele mai mari de 900 mm adancime) se vor prevedea cu o zona de ascces avand cel
putin 900 mm x 750 mm. In toate caminele se vor prevedea trepte din otel. Pentru caminele de vizitare
cu o adancime mai mare de 1,5 m se vor prevedea scari cu trepte, iar pentru caminele cu adancime mai
mare de 2,5 m scarile vor fi prevazute cu sisteme de incastrare si cosuri de proiectie exterioare.

7.1.4 Robineţi de aerisire Se vor prevedea robineti cu diametre mari in numar suficient si amplasati
corespunzator astfel ca:

• Sa se impiedice inchiderea de volume mari de aer in oricare dintre punctele inalte ale retelei pe
durata umplerii acesteia;

• Sa permita ca sectiuni de conducta intre doi robineti sa poata fi umplute cu apa si golite de aer in
siguranta, intr-o perioada de timp nu mai mare de 4 ore;

• Sa impiedice formarea de presiuni negative mai mari de 3 m coloana vid care pot aparea oriunde pe
traseul conductei pe durata golirii sau in conditii de soc. Se vor prevedea pentru instalarea in toate
punctele inalte ale retelei a unor robineti de diametre mici ( cu exceptia punctelor inalte deschise) in
vederea aerisirii in conditii normale de operare a conductei. Un punct inalt pe traseul reteli este definit
ca fiind oricare dintre cele enumerate mai jos:

• Orice deschidere in camin sau orice schimbare abrupta de traseu a conductei, cum ar fi
intersectarea sau ocolirea unui obstacol, sau orice astfel de punct;

• Orice punct in care conducta se ridica in mod constant pe directia normala de curgere pe o lingime
mai mare de 750 m, si la o panta medie mai abrupta de 1 in 500 si dupa aceasta fie este dreapta fie
coboara sub un anume nivel, sau pentru lungimi de conducta orizontala mai mari de 750m. Ca
dimensiune minima de diametru pentru robinetii de aerisire, acestia trebuie sa aiba suprafata la capatul
de intrare cel putin 1,25% din sectiunea transversala a conductei. Daca insa din proiectare se impun
diametre mai mari, atunci se vor respecta prevederile proiectului. Mai jos sunt prezentate cerintele
minime pentru acesti robineti: Diametru conducta principala Robinet aerisire Diametru flansa mm mm
mm

Camine de golire

Caminele de golire se vor amplasa in punctele joase de pe profilul in lung,sau in apropierea acestora
in cazul in care exista posibilitatea descarcarii gravitationale directe atronsonului de conducta intr-un
emisar apropiat. In cazul in care golirea directa nu este posibila, instalatia caminului se adapteaza pentru
o golire partiala a tronsonului de conducta la suprafata terenului printr-o gura de descarcare laterala.
Apa care va mai ramane in conducta se va evacua prin pompare Se recomanda ca gura de descarcare la
suprafata sa fie amplasata in prelungira conductei de golire la marginea unei viroage sau sant pentru
evitarea inundarii terenului din vecinatate. Robinetul de golire se va amplasa pe o ramificatie a
conductei si va avea diametrul de 0.2....0.4 din diametrul tronsonului de conducta ce trebuie golit
pentru a permite golirea in 3-4 ore

Depozitul de deşeuri este definit drept un amplasament pentru eliminarea finală a

deşeurilor prin depozitare pe sol sau în subteran, inclusiv:
- spaţii interne de depozitare a deşeurilor, adică depozite în care un producător de deşeuri execută
propria eliminare a deşeurilor la locul de producere,
- o suprafaţă permanent amenajată (adică pentru o perioadă de peste un an) pentru stocarea
temporară a deşeurilor, dar exclusiv:
- instalaţii unde deşeurile sunt descărcate pentru a permite pregătirea lor în vederea efectuării
unui transport ulterior în scopul recuperării, tratării sau eliminării finale în altă parte,
- stocarea deşeurilor înainte de valorificare sau tratare pentru o perioadă mai mică de 3 ani, ca
regulă generală, sau stocarea deşeurilor înainte de eliminare, pentru o perioadă mai mică
de un an.
Depozitele se clasifică în funcţie de natura deşeurilor depozitate, astfel:
a) depozite pentru deşeuri periculoase (clasa a);
b) depozite pentru deşeuri nepericuloase (clasa b);
c) depozite pentru deşeuri inerte (clasa c);
Depozitele de deşeuri menajere sunt cuprinse în categoria depozitelor de deşeuri
nepericuloase fiind clasificate ca depozite clasa b.
Pentru deschiderea depozitului de deseuri pentru inceput trebuie să se facă dovada
existenţei unei garanţii financiare, conform legislaţiei în vigoare.
Autorizaţia integrată de mediu
 Autorizaţie integrată de mediu: actul administrativ emis de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o instalaţie,
în anumite condiţii, care să garanteze că instalaţia corespunde prevederilor privind prevenirea şi
controlul integrat al poluării; autorizaţia poate fi emisă pentru una sau mai multe instalaţii ori
părţi ale acesteia, situate pe acelaşi amplasament şi exploatate de acelaşi operator.
Instalaţie: orice unitate tehnică staţionară sau mobilă precum şi orice altă activitate direct
legată, sub aspect tehnic.

Fig.2 Imagini ale depozitului

Variantele acceptate de impermeabilizare a bazei pentru depozitele de deşeuri

nepericuloase (clasa b) conform pct. 3.1.6.2. din Normativului tehnic privind depozitarea
deşeurilor sunt prezentate în Fig. 4.1 .
Cantitatile de deseuri

Pentru toate obiectele enumerate mai sus ca si pentru Depozitul de deseuri in intregime,
Antreprenorul are obligatia de a intocmi documentatiile tehnice pentru eliberarea si actualizarea
avizelor cerute in Certificatele de urbanism si obtinerea in baza acestor avize a Autorizatiilor de
construire. Antreprenorul se va ingriji ca toate proiectele tehnice pe care le va executa sa obtina
acordul verificatorilor de proiecte autorizati. Toate detaliile de executie vor fi proiectate in
conformitate legislatia de specialitate in vigoare la nivel local si national. In conformitate cu
mentiunile Specificatiilor Tehnice Generale, Constructorul va inainta Consultantului spre
aprobare aceste detalii, ca fiind Documente ale Constructorului. Constructorul va obtine, apoi,
toate aprobarile, acordurile si avizele necesare de la autoritatile locale, proprietarii de drumuri si
servicii, etc. 9.2.1 Partea generală de proiectare Din punct de vedere tehnic sunt obligatoriu de
indeplinit urmatoarele exigente pentru procurare si service, care nu-l scutesc pe Constructor de
responsabilitatea de a procura instalatii complet functionale din toate punctele de vedere. Daca,
in anumite cazuri nu se vor putea conforma anumitor prevederi, sau daca, aceasta conformare ar
conduce la dezavantaje de ordin tehnic, Constructorul le va aduce la cunostinta Consultantului, si
dupa atingerea unui conses, va specifica in proiectul sau aceste cazuri specifice. In cele ce
urmeaza sunt insiruite exigentele pentru lucrarile civile. Statiile, inclusiv toate componentele si
echipamanetele auxiliare vor fi proiectate, construite si puse in opera in conformitate cu
standardele in vigoare referitoare la statia de tratare mecano-bilogica a deseurilor, incluzand
ultimele legi si hotarari, regulile general recunoscute referitoare la protectia muncii si sanatate
pentru lucrari industriale, precum si in conformitate cu ultimele noutati in materie. Pe toata
durata functionarii, va fi posibila operarea statiilor la sarcini intermediare intre capacitatile
minima si maxima, pe orice durata, si acestea vor fi pregatite de repornire din orice stadiu
operational, adica in conditii de temperaturi ridicate sau scazute, fara a fi nevoie de masuri
speciale sau de alt gen de pregatiri. In cazul unei defectiuni operationale a statiei sau
echipamentelor, va trebui asigurat un sistem de intrerupere automata a functionarii care sa nu
produca defectiuni sau deteriorarea altor componente sau elemente.Statiile vor fi astfel echipate
incat saposibilitatea unui transfer sigur de la modul intergal automat la mersul in gol. In cazul
unei intreruperii activitatii unia dintre echipamentrle operationale ventilatoare, pompe, etc),
intrarea in operare a echipamentelor de rezerva – atat cat este nevoie pentru mentinerea statiei in
functiune – se va face in mod automat, fara intreruperea functionarii instalatiei in intregul ei.
Perioada potrivita pentru uscarea componentelor statiei, in conformitate cu cerintele procesului
de functionare, va fi perioada cand statiile nu opereaza, e.g. conducte si rezervoare. Astfel de
masuri vor fi initiate in mod automat daca ele sunt imperios necesare pentru a impiedica
deterioarea instalatiei. Componentele care sunt supuse procesului de uzura si/sau care sunt
expuse defectarii, si care ar putea limita major diponibilitatea statiei, si/sau in cazul unei
intreruperi ar impiedica operarea in conditii de normalitate a statiei, vor fi proiectate avand o
configuratie redundanta si vor fi astfel proiectate si montate incat sa fie usor de inlocuit si de
reparat.
Principii de abordare privind ciclul de viaţă al produsului
 În general, evaluarea ciclului de viaţă al produsului include extracţia şi prelucrarea
materiilor prime, producţia, transportul şi distribuţia, utilizarea/reutilizarea/întreţinerea,
reciclarea şi depozitarea finală.

De exemplu, pentru realizarea evaluării ciclului de viaţă al unei sticle de plastic, trebuie să
se ia în considerare sursa de materii prime, adică obţinerea petrolului, rafinarea şi cracarea lui şi
transformarea în peleţi (granule) de plastic. Sticla trebuie să fie apoi turnată şi, odată umplută,
urmează a fi distribuită şi utilizată. Sticla poate fi apoi reumplută sau reîncorporată în noi sticle
sau produse alternative prin reciclare. Eliminarea finală se poate realiza în diferite forme cum ar
fi incinerarea sau depozitarea în depozite de gunoi.

Importanţa abordării ciclului de viaţă constă în faptul că permite extinderea dezbaterilor

referitoare la mediu, dincolo de unele aspecte particulare cum este problema deşeurilor solide sau
reciclarea, permiţând o mai profundă înţelegere şi implementare a conceptului de management
integrat al mediului.

Închiderea circuitelor materialelor intra- şi extra-întreprindere, în care trebuie ca produsele

să poată fi reutilizate, respectiv revalorificate pe cât posibil în orice etapă a ciclului de viaţă al
produsului, precum şi prelungirea duratei de utilizare a produselor în vederea diminuării
cantităţii de deşeuri, reprezintă actualmente domeniul prioritar de sarcini în cadrul politicii
europene privind deşeurile.

Faptul că extracţia materiilor prime din zăcământ se produce într-un ritm mai mare decât
refacerea lui prin circuitele biogeochimice naturale, cu mare consum de energie, cu randamente
mici şi generare de deşeuri, face ca ciclul materiei să fie perturbat prin “linearizare”, adică
acumularea materiei (sub formă de deşeuri), în cantităţi mari, în locuri mult îndepărtate de locul
iniţial şi prin deteriorarea mediului.

Ca o primă etapă trebuie îndepărtate substanţele toxice (pentru a nu ajunge în mediu) şi

poluările datorate lor, iar apoi trebuie facilitată utilizarea raţională a resurselor naturale.
Obiectivul principal în cadrul fluxului deşeurilor l-a constituit şi îl constituie evitarea formării
deşeurilor. Strategiile şi planurile managementului deşeurilor sunt astăzi conturate la nivel
internaţional astfel:

Evitarea formării deşeurilor

înaintea
 Valorificării deşeurilor

înaintea

Îndepărtării deşeurilor

Diminuarea poluării mediului înconjurător, prin evitarea formării de reziduuri, predomină

în toate conceptele de gospodărire a deşeurilor. Pentru aceasta, este recomandată o intervenţie
adecvată încă din timpul procesului de producţie a bunurilor de consum şi a alimentelor de tot
felul, după care este necesară punerea în aplicare a tuturor posibilităţilor de valorificare a
deşeurilor, în condiţiile luării în seamă a efectelor asupra mediului.

În România, datorită situaţiei economice, problematica deşeurilor este diferită de situaţia

existentă în statele UE. Principalele diferenţe constau în faptul că unui consum din ce în ce mai
mare de bunuri, îi corespunde o infrastructură puţin dezvoltată în domeniul salubrizării. Deşi
există încă o conştiinţă pregnantă a valorificării, prin preluarea produselor şi obişnuinţelor de
consum occidentale, cantitatea de deşeuri a crescut considerabil de la începutul anilor ’90.

Plecând de la ordinea de priorităţi a managementului deşeurilor:

1. evitarea formării deşeurilor,

2. valorificarea deşeurilor,
3. depozitarea ecologică,
scopurile gestionării “în circuit” se pot formula după cum urmează:

 prezervarea resurselor naturale prin reducerea utilizării de materii prime şi substituirea

acestora prin materii secundare, ca şi obţinerea de energie din deşeurile adecvate acestui scop;
 reducerea cantităţii de deşeuri;
 reducerea toxicităţii deşeurilor şi a poluării induse de aceasta;
 îndepărtarea controlată şi ecologică a deşeurilor nevalorificabile.
În perspectiva aderării la UE, România a adaptat legislaţia naţională normativelor europene, prin
OUG 78/2000 privind regimul deşeurilor, modificată şi aprobată prin Legea 426/2001, creându-
se astfel cadrul juridic pentru implementarea unui management integrat al deşeurilor.
 Transportul deşeurilor spre statiile de transfer
Transportul deşeurilor trebuie realizat în condiţii curate, pentru a limita dispersia în aer a
poluanţilor.
Deşeurile municipale se transportă în autogunoiere compactoare, autotransportoare cu
containere, autocamioane cu obloane, autobasculante, tractoare cu una sau două remorci şi alte
tipuri de autovehicule.
Deşeurile voluminoase se transportă în vehicule speciale, unele prevazute cu instalaţii de
măcinare şi compactare sau în containere fără echipamente de măcinare sau compactare. în acest
ultim caz, în staţie deşeurile voluminoase sunt măcinate în instalaţii speciale şi apoi depozitate în
aceleaşi buncăre cu deşeurile municipale.