1 DORUTOMPEA

UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” din IAȘI

FACULTATEA de PSIHOLOGIE, ȘTIINȚELE
EDUCAȚIEI ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ
SPECIALIZAREA: PSIHOLOGIE
TEMĂ
la disciplina
ETICĂ

Titular disciplină: Prof. univ. dr. Doru Tompea

Tema : SLAVĂ ETICII

Idealul moral
Sistemul de valori
Riscuri în profesie
Plagiatul

Student : Pintilie Marian Gabriel

Anul II, semestrul II
An univ. 2021-2022
 1.Idealul moral

Idealul şi scopul au o notă comună generică, întrucât ambele

sunt două modalităţi ale lui „trebuie” sau, sunt două praguri ale
aspiraţiei, care este, prin natura ei, proiectată în viitor.
Scopul este proiectat într-un viitor mai mult sau mai puţin
apropiat, de regulă conturat precis, pe când idealul este proiectat
într-un timp mai mult sau mai puţin îndepărtat, uneori
nedeterminat. Scopurile pot fi multiple, pe când idealurile, de
regulă sunt nonmultiple. Scopurile sunt variate şi variabile, pe când
idealurile sunt constante. Scopurile exprimă diverse nevoi parţiale
şi limitate ale omului, care se convertesc în interese, aspiraţii;
idealul exprimă nevoile fundamentale, în strânsă legătură cu o con-
cepţie generală despre viaţă şi despre sensul vieţii. Ratarea unui
scop nu are consecinţe deosebite pentru viaţa unui individ, el
putând fi modificat sau adaptat; ratarea unui ideal are însă efecte
grave pentm viaţa individului. Scopul este de regulă clar conturat,
pe când idealul are o configuraţie relativ difuză şi vagă.
Sartre a considerat omul ca un permanent „proiect”, acesta
fiind o dimensiune constitutivă a conştiinţei, omul fiind singura
fiinţă care se proiectează în viitor. în concepţia sa proiectul este o
determinaţie intermediară între scop şi ideal. Kotarbinski pune sub
semnul îndoielii legitimitatea şi valabilitatea funcţională a idealului
deoarece subiectul ar fi prins într-o reţea de conexiuni tot mai
complexă şi mai dinamică, care ar inhiba şi limita capacitatea
subiectului de a se adapta la condiţiile existenţiale.

Ideal şi realitate
Şcoala de la Baden postulează incongruenţa netă dintre ideal şi
realitate, într-adevăr Kant, vorbind de Supremul Bine, susţine că
acesta este irealizabil cândva, sugerând o fisură între ideal şi
realitate. Fericirea ca realizare a sumei înclinaţiilor eteronome ale
omului este posibilă cândva, fără a şti când. Sarcina vieţii morale
nu ar fi realizarea fericirii, ci realizarea progresivă a binelui moral,
deci a datoriei. Kant a identificat moralul cu supremul bine, dar im-
plicit el le identifică pe ambele cu perfecţiunea; idealul fiind identic
cu perfecţiunea, înseamnă că este irealizabil în sânul realităţii.
Hegel recunoaşte prezenţa şi rolul activ al idealului în toate
formele de activitate umană, ca şi posibilitatea întruchipării lui în
expresie exterioară. Tratând istoric această problemă dezvăluie un
paradox: orice ideal particular şi raţional este realizabil şi realizat,
dar ca ideal particular el stă originar în contradicţie cu idealitatea
universală şi trebuie depăşit. Fenomenologie a spiritului este o
dezvăluire a tensiunii reciproce şi conversiunii progresive între
configuraţiile lui „este” şi cele ale lui „trebuie”, până la punctul lor
ultim de identitate.
Petre Andrei a elaborat o concepţie originală şi umanistă despre
această problemă în studiul Despre ideaf. Metodic, gânditorul român
recurge la trei planuri de abordare:
♥primul se referă la geneza idealului; sursa sa psihologică este
identificată cu dorinţa şi corelată cu mobilitatea sufletească.
Sursa psihologică se corelează cu cea socială, deoarece
societatea conferă idealului formă şi conţinut determinat şi
oferă şi mijloace de realizare ale idealului. Corelarea acestor
două surse se face prin procesul de idealizare, care la nivel
individual constă în disocierea imaginii globale în mai multe
imagini şi apoi în trierea, ierarhizarea şi asocierea în jurul lor a
unei imagini dominante, care este corespondentă idealului. în
geneza idealului Petre Andrei include şi intuiţia şi credinţa,
convingerea, solidaritatea subiectului cu idealul şi hotărârea
de-a realiza.
♥ al doilea este cel logic şi se referă la „structura logică” a
idealului. Remarcabile sunt disocierile făcute de gânditor între
idee şi ideal: ideea e rezultatul inteligenţei, al cunoaşterii;
idealul este rezultatul aspiraţiilor, dorinţelor concentrate în
imagini; ideea constată şi explică realitatea; idealul o
transfigurează, o mişcă. El desprinde şi caracterele idealului;
devenirea, invenţia, perfecţiunea, progresul, armonia.
Caracterele idealului sunt pertinent distinse de către Petre
 Andrei şi ele sunt teoretic valorificabile în ideea că dihotomia
relativ — absolut nu rezistă, nefiind tipuri de ideal, ci caractere
ale idealului.
♥al treilea plan presupune relaţia ideal — realitate. El distinge
trei poziţii teoretice: idealismul, care reduce realul la ideal;
realismul care reduce idealul la real; depăşirea acestora prin
instruirea unei legături între real şi ideal singura asigură temeinicia
şi caracterul realizabil al idealului.

Ideal şi valoare
Relaţia dintre ideal şi valoare poate fî definită pe două planuri
distincte dar corelate:
♥ idealul ca atare este o valoare, intrând în ecuaţia valorii
potrivit parametrilor esenţiali ai acesteia; în acest sens el este
un produs spiritual care satisface o nevoie, nevoia de orientare
în viitor. Aceasta deoarece conştiinţa este întotdeauna o
conştiinţă a ceva, iar acest ceva este conţinutul determinant al
idealului;
- în mod spontan, dar şi în reflecţia sistematizată, idealul este
asociat cu un continui pozitiv şi dezirabil, deci valoros; în acest
sens, idealul se poate asocia, la nivelul conţinutului, cu toate
semnele axiologice. Din acest punct de vedere putem elabora
această schijă tripologică (T. Căfineaiut, op.cit.):
a) idealul valoric promovează, prin conţinutul său, o valoare ca
posibilă şi necesară;
b) contra idealul e o modalitate mai complexă care apare în
situaţii concurentiale ale mai multor idealuri, sau ale aceluiaşi ideal,
în măsura în care el poate avea diferite grade valorice;
c) pseudoidealul promovează, ca posibilă şi necesară,
pseudovaloarea;
d) antiidealurile promovează, posibilă şi necesară, o
antivaloare.

Formele idealurilor
 Se structurează dintr-o triplă perspectivă: scop, realitate şi
valoare:
a) nonidealul echivalează cu absenta idealului sau prezenţa lui
într-o anumită formă specifică. Sursele sale sunt fie mentalitatea
pragmatică de afirmare a oamenilor fie ratarea unui ideal major,
manifestată prin desemnare sau trecere la starea de nonideal;
b) idealul utopic: văzut din interior, el este dezirabil şi
realizabil cândva; văzut din exterior, el este irealizabil, fiind
manifestarea imperfecţiunii asumate. Poate avea ca surse fie
insufucienta cristalizare a nevoilor şi intereselor, fie perceperea
inadecvată a realităţii şi a posibilităţii de realizare a obiectivelor
propuse, fie în exces de imaginaţie, nostalgie, iluzie;
c) disperarea apare legitim în această tipologie, ca limită a ei,
reflectând situaţia critică în care cineva nu mai ştie ce trebuie să
facă; poate indica şi o stare de echivoc, de oscilaţie între mai multe
alternative; în filo- sofia existenţialistă se elaborează reflexiv
conceptul disperării, gradele şi ipostazele sale, conştiinţa disperării,
adică a drumului care nu duce nicăieri; sau disperarea este asociată
cu tema vieţii ca labirint;
d) idealul eroic marchează realizarea idealului prin eforturi şi
sacrificii, împotriva a ceea ce este, depăşeşete disperarea prin
angajarea într-un proiect conturat realizabil;
e) idealul raţional este un ideal realizabil, care trece în rolul de
cauză finală, deci de element motivaţional în desfăşurarea acţiunii,
prin intermediul scopurilor; presupune un grad înalt de elaborare şi
cristalizare, o distanţă optimă faţă de ceea ce este; constituie un
criteriu de apreciere exigent şi de selecţie a tuturor factorilor care
apar în procesul realizării lui; asigură o rezonanţă între idealul ca
pur ideal şi idealul realizat.
Idealul moral
Prezenţa idealului moral poate fi detectată pe trei planuri:
♥ în plan general, care la limită este cel al umanităţii, el
presupune umanizarea şi pacificarea planetei; acesta este un
ideal eteronom, cu diferiţi parametri, care are şi o dimensiune
 morală; realizarea efectivă a acestui ideal este o verigă
necesară pentru atingerea în perspectivă îndepărtată a idealului
moral universal. De pe o poziţie umanistă Teilhard de Chardirt a
definit acest ideal prin conceptul metaforic al „noosferei”, care
indică densificarea şi omogenizarea spiritului la nivelul
planetei;
♥ în planul relaţiilor interindividuale idealul moral poate fi
definit prin mai multe componente:
a) transparenta prin care se asigură interiorul (şinele moral) cu
exteriorul (spiritul moral instituit in societate);
b) colaborarea, fie pe orizontală între parteneri egali, fie pe
verticală, într-o organizare ierarhică; problema moralităţii se pune
mai ales în organizările de tip ierarhic, în care se manifestă mai
pregnant simţul datoriei şi abuzului;
c) afecţiunea care se manifestă prin iubire sau prietenie;
♥ în planul individualităţii moralitatea este văzută ca o
dimensiune a personalităţii omului; este necesar aici un efort de
abstractizare prin care ne apropiem de ceea ce numim omniprezenta
moralităţii în personalitatea individuală.

2.Sistemul de valori

Instituirea sistemului de valori presupune:

a) coerența — vizează relaţiile intervalorice din cadrul unui spaţiu

integrat; se remarcă prezenta diferitelor grade de coliziune (contrarietatea)
intervalorică, atât la nivelul lor ca expresii ale diferitelor sfere (morală, drept,
politică etc.), cât şi în cadrul valorilor aparţinând aceleiaşi sfere, în ce
priveşte gradul de coeziune există două posibilităţi:
♥ cu cât creşte gradul de coeziune valorică într-un sistem de valori, cu
atât scade puterea sa de sugestionare, inflexionare, determinare a com-
portamentelor;
♥ cu cât este mai puternică complementaritatea şi coeziunea valorilor,
creşte puterea lor de influenţare a atitudinilor şi comportamentelor.
b) ierarhizarea — este procesul de ordonare polară a valorilor, expri-
mând semnificaţia acordată de un individ sau de o colectivitate diferitelor
aspecte din realitate; se remarcă aici şi posibilitatea contagiunii valorice,
adică a transferului specificului valorizării dintr-un domeniu în altul.
c) configuraţia — este procesul de asociere a unor valori aparţinând
aceleiaşi sfere valorice sau din sfere diferite, astfel încât acestea ajung să
acţioneze unitar asupra comportamentului; configuraţia valorică se prezintă
ca o structură ce presupune ca elemente atât coerenta cât şi ierarhizarea
valorilor. Ea are dublu regim de funcţionare: sincronic şi diacronic; problema
este importantă în relaţia valoare — comportament (acţiune) deoarece,
deseori, s-a remarcat o disjuncţie între valori şi comportament.
d) intensitatea — se referă la importanta acordată valorilor sau confi-
guraţiei de valori; este un principiu de organizare a diferitelor valori în
configuraţii valorice ce se vor prezenta ca structuri în funcţie de importanta
acordată de subiecţi unor valori sau altora. Procesul de valorizare este asi-
metric deoarece percepţia valorică are loc în condiţiile în care intensitatea
valorizărilor pozitive nu este egală cu intensitatea valorizărilor negative
asociate aceleiaşi instanţe sau fapte sociale. în configurarea unui sistem de
valori un rol important îl deţine şi sistemul motivaţional, respectiv nevoile,
trebuinţele, interesele, scopurile, aspiraţiile şi idealurile.

Tipuri de valori

În lucrarea sa Tratat despre valori, voi. II, LouisLavell structurează valorile

pe trei planuri ierarhice corespunzând existenţei noastre individuale,
universului din care facem parte şi activităţii infinite la care participă
existenţa noastră individuală. Având în vedere şi contribuţia lui Petre Andrei
şi a axiologiei contemporane putem desprinde următoarele tipuri de valori:
a) valori utilitare: constituie „baza şi suportul celor mai înalte valori”
(Lavelle), fiind cele mai palpabile şi mai accesibile; sunt singurele valori care
nu au semnificaţie decât pentru individ şi pentru corpul său condiţionând şi
existenţa valorii spirituale. Ele sunt cele mai apropiate de lucruri deşi nu se
confundă cu lucrurile, deoarece rezidă în utilitate, adică într-un raport al
lucrurilor cu noi. Ele reprezintă cea mai puternică aderenţă la lucruri, fiind
„forma materială a valorii” direct legată de nevoile omului. Fiind, la origine,
legate de menţinerea existenţei noastre, aceste valori presupun un dublu
raport: cu lucrurile care sunt susceptibile de a fi măsurate şi cu ceilalţi
oameni cărora ea le impune legea sa, acolo unde ei întreprind de a o
administra. Ele se manifestă ca: obiecte ale plăcerii, care pot fi utilizate; ca
produse ale activităţii omului; ca posesiuni, fiind obiecte ale unui drept
personal şi exclusiv; ca obiecte care pot fi transferate şi comercializate.
b) valori efective: sunt cele care depind de subiectivitatea care angajează
soarta fiinţei intime şi presupun o valorizare crescândă a afecţiunii (Lavelle);
presupun elemente de afectivitate (emoţia, plăcerea, durerea, dorinţa, voinţa),
corpul şi eul nostru. Elementul central însă este afectivitatea care
caracterizează fiinţa nostră; ea ne permite să recunoaştem formele cele mai
înalte ale valorii şi se manifestă în toate ordinele şi în toate formele
conştiinţei; nu există valoare care să nu ne afecteze, nu există afecţiune care
să nu trădeze prezenţa unei valori. Valorile se manifestă prin: emoţie
(raportul lucrurilor cu viaţa personală, condiţie necesară a genezei valorilor);
plăcerea — durerea (conturează valoarea sub aspect pozitiv sau negativ);
voinţa (actul prin care conştiinţa reflectează asupra dorinţei).
c) valori intelectuale: se raportează la originea funcţiei intelectuale a
omului şi la rolul acesteia în viaţa spiritului; viaţa nostră este un permanent
dialog cu lumea, de aici rezultă că însăşi cunoaşterea este o valoare iar
funcţia intelectuală este inseparabilă teoriei valorilor. în actul cunoaşterii
fundamentală este inteligenţa novatoare care descoperă esenţa lucrurilor şi
nuanţele acestora; fără inteligenţă nu este posibilă discernerea şi ierarhizarea
valorilor. Principala valoare intelectuală este ştiinţa care se constituie pe baza
unei anumite proiecţii intelectuale şi a utilizării conştiente a unei metode; ea
este cunoaşterea produsă şi controlată prin metode, instrumente, dar şi
rezultat al unei atitudini explicativ-interpretative. T.S. Kuhn arată că
revoluţiile din ştiinţă presupun nu doar noi fapte de observaţie, ci şi anumite
„decizii metafizice” adică valori, paradigme noi de cunoaştere, care
stimulează programele teoretice. J. Ladriele sublinia că ştiinţa modernă
integrează în propria structură şi valori metateoretice, adică concepte,
principii şi reguli apte să controleze şi să orienteze cercetarea.
d) valori estetice: exprimă punctul de întâlnire al interiorului cu exte-
riorul, al sufletului cu trupul, al individualului cu universalul. Ele presupun
sensibilitatea, emoţie, plăcere dezinteresată (absoluitatea), expresivitatea,
aparenţa, mesajul. Principala valoare estetică este frumosul. Rezultatele
creaţiei artistice se exprimă sub formă de imagini care reflectă dar şi trans-
figurează realul, datorită personalităţii subiectului creator, a emoţiei, a
sensibilităţii, într-un limbaj expresiv, în care prevalează omonimia, bogăţia
semantică, conotativitatea, dependenţa semnificaţiei de expresie; operele de
artă se caracterizează prin autoreflexivitate şi ambiguitate prin care ele devin
simboluri „prezentative” cu largi deschideri semantice. Teoria care dă un
criteriu pentru determinarea valorilor estetice este teoria empatiei.14
e) valori religioase: vizează identificarea cu absolutul divin, cu lumea de
dincolo, cu transcendentul, cu Dumnezeu. Au rol de sens conferit, pentru că
urmăresc absolutul. Iubind absolutul divin, omul îl şi afirmă ca valoare
absolută. Viaţa religioasă a omului înseamnă „conştiinţa participa- ţiei” la
absolut. Iar aceasta presupune credinţa şi iubirea, cel puţin în gândirea
creştină.
f) valori morale: trebuie abordate din perspectiva omului şi a rapor-
turilor sale cu ceilalţi oameni; presupun interacţiunea individului cu lumea
din care face parte; se manifestă sub forme de norme şi valori cu caracter
nomologic, dar şi imperativ, mediat de conştiinţa, de autonomia morală a
individului; valorile morale supreme sunt binele şi răul alternativă care-i
permite omului sS se manifeste în planul libertăţii. Valorile morale presupun
acţiunea de a ne crea pe noi înşine ca persoane şi personalităţi morale, de a ne
autodepăşi, în perspectiva unor idealuri.
g) valori juridice exprimă aspectul ideal, deziderativ faţă comporta-
mentele indivizilor şi grupurilor de oameni instituind o demarcaţie între
drept-nedrept, permis-nepermis, legal-ilegal; formularea lor îşi găseşte
expresia într-un sistem complex şi coerent de norme şi legi juridice. în orice
societate apar şi teorii, doctrine despre modul în care trebuie organizat
sistemul juridic, vizând mijloacele instituţionale care trebuie utilizate pentru
respectarea legilor, precum şi tipurile de sancţiuni prevăzute pentru
încălcarea lor. Societatea instituie şi concepţii, reprezentări, mentalităţi,
atitudini faţă de modul de funcţionare al sistemului juridic, faţă de legalitatea
juridică. Dreptul exprimă tocmai totalitatea normelor şi legilor juridice prin
care se reglementează relaţiile dintre indivizi şi colectivitate, dintre diferitele
instituţii sociale, dintre state.
h) valori politice: exprimă, în concepţia lui Pâre Andrei, mijloace prin
care se tinde spre realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica; politica
este astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică. De aceea
gânditorul român a rezervat un loc aparte şi valorilor politice. Apropiată este
şi poziţia lui G. Bastide, care situează valorile politice între cele empirice şi
cele spirituale, având funcţia de a le subordona pe primele celor din urmă.
Ele lipsesc la L. Lavelle iar la neokantieni sunt impuse în valorile culturale.
G. B Burdeau susţine că „valorile politice pot fi în mod perfect considerate
nu în funcţie de partea de adevăr pe care o conţin, ci în virtutea atitudinii
sociale pe care o revelează”. Sub raport axiologic ele întruchipează forţe
umane esenţiale în relaţii, instituţii, idealuri cu privire la modalităţile de
conducere şi organizare a societăţii, cu privire la putere, cu privire la
raporturile dintre individ şi societatea civilă, dintre acestea şi stat.
Valorile istorice au fost considerate de Petre Andrei ca „cele mai de seamă
şi cele mai importante” pentru că ele constituie, prin acumulare şi însumare,
tradiţia unui popor.

3.Situații de risc în profesie

Personalul implicat în mod direct în asistenţa socială este supus la trei

tipuri de presiuni: solicitările clientului, imperativele conducerii şi atitudinea
unui public uneori ostil. în acelaşi timp, conducerea superioară şi medie a
agenţiilor de ocrotire este şi ea supusă unei combinaţii de cerinţe
contradictorii din partea publicului, care solicită soluţii simple la dileme etice
aproape insuportabile.
Baker sugerează că în lipsa unui sprijin prompt şi adecvat consecinţele
de risc pot fi următoarele:
 a) personalul nou sau personalul din noile posturi începe cu motivaţie şi
entuziasm care pot fi urmate de stagnare, chiar de apatie, iar în situaţii acute,
persoana pur şi simplu eşuează, cu simptome de stress, manifestări adesea
psiho-somatice;
b) deoarece intervine depresiunea nervoasă, asistentul social devine
dezinteresat de munca lui, ceea ce se reflectă asupra randamentului, inte-
resului său, apărând chiar un nivel scăzut al simţului datoriei;
c) o altă consecinţă este reificarea, adică tratarea oamenilor ca pe nişte
obiecte, ceea ce produce un cerc vicios, deoarece un om îl consideră pe
celălalt un obiect, iar aceasta conduce la o situaţie similară de deper-
sonalizare;
d) comportamentul disfuncţional rezultat duce la ineficienţă şi la un
sentiment predominant de neputinţă. Aceasta are consecinţe negative nu
numai pentru organizaţie şi colegi, dar mult mai important pentru clienţii pe
care îi serveşte.
O trăsătură constantă care creează presiuni asupra personalului de
asistenţă socială este natura activităţii lor.
Deoarece personalul din cadrul departamentului de asistenţă socială se
ocupă atât cu probleme emoţionale cât şi cu cele sociale ale clienţilor, apar
cerinţe suplimentare, asemănătoare celor din domeniul medical, într-o analiză
clasică, Menzies a demonstrat că organizaţiile care lucrează cu persoane
vulnerabile pot ajunge în situaţii ca suferinţa acestor oameni, fie ea
emoţională sau fizică, să pătrundă în toate compartimentele agenţiei. Apare
necesitatea stabilirii unui echilibru între implicare şi detaşare profesională,
altfel o prea mare detaşare şi rutină a muncii ne face să tratăm clientul mai
degrabă ca pe un obiect decât ca pe o persoană.
Byrne şi Long au arătat că o astfel de insensibilitate poate conduce la o
rupere a comunicării între client şi asistentul social. în domeniul asistenţei
sociale, fără un sprijin adecvat, personalul poate ajunge epuizat, neglijat, iar
devotamentul său se erodează in urma „torturii cerinţelor nesatisfăcute”.
O altă trăsătură deosebită a domeniului asistenţei sociale este aceea că
personalul lucrează deseori la periferia societăţii, ceea ce necesită un
echilibru delicat între îngrijire şi control social. Brearty susţine că elementul
de risc pentru asistaţi, pentru lucrătorii de teren, ca şi cei din instituţii de
ocrotire, chiar şi pentru cei din conducere, poate fi foarte mare. Deseori,
personalul din cadrul departamentului trebuie să dovedească o deosebită
discreţie bazată pe o judecată a situaţiilor complexe şi schimbătoare.
Diagrama risc-consecință întâlnită în contextul socio-psihologic
al activităţii în asistenta socială
 Ce se poate întreprinde pentru prevenirea si tratarea starii de epuizare?

Exista o bogata literatura de specialitate care abordeaza aceste aspecte. Unii autori fac referiri la tehnicile de
relaxare, la exercitiile fizice, la respectarea conditiilor de odihna si alimentatie, la necesitatea reducerii
consumului de cafea, tutun, alcool etc. Multe dintre asemenea recomandari se adreseaza simptomelor, nu
cauzelor fenomenului.

Pot fi identificate doua categorii mari de strategii de prevenire a epuizarii: cele individuale si cele
organizationale-societale.

Strategiile individuale, cuprind demersurile care pot fi intreprinse la nivelul practicianului, cum ar fi:

 dezvoltarea unor raspunsuri afective pozitive fata de profesie numai daca exista certitudinea ca munca in
acest domeniu reprezinta ceva de valoare. Altfel spus, este necesara dezvoltarea cunoasterii, a abilitatilor
si deprinderilor specifice profesiei, pe baza carora, in timp, se dezvolta competenta.
 Stabilirea unor obiective realiste, atat pentru asistent in mediul sau profesional, cat si la nivelul
activitatilor sale nemijlocite cu persoanele asistate. Aceasta presupune sa fie luate in considerare si
posibilele esecuri, nu doar succesul deplin.
 Concentrarea asupra aspectelor pozitive, asupra calitatilor si abilitatilor celor asistati.
 Dezvoltarea adecvata a cunoasterii de sine, a propriilor capacitati si limite.
 Asigurarea unui feed-back asupra realizarilor, asupra performantelor.
 Utilizarea adecvata a sistemului de supervizare si a muncii in echipa.
 Imbogatirea vietii personale, stabilirea unor demarcatii, a unor delimitari intre viata profesionala si cea
personala. Ergonomii vorbesc despre fenomenul de „post-actiune”, prin care este desemnata tendinta
organismului de a efectua din inertie, anumite miscari stereotipe o perioada de timp dupa incetarea
muncii. Exemplul cel mai potrivit al acestui fenomen este ilustrat de Chaplin in filmul „Timpuri Grele”,
unde, dupa oprirea lucrului la banda rulanta, el continua sa efectueze miscarile de strangere a unor
piulite imaginare cu o cheie uriasa. In mod asemanator, asistentul poate continua sa fie preocupat de
problemele celor asistati chiar si dupa orele de program, mai ales cand acele probleme prezinta o mare
incarcatura emotionala.

4. Plagiatul

4.1 Este cea mai mare problemă morală a mediului universitar.

Nu numai a celui românesc, chiar dacă acesta din urmă a fost subiectul investigațiilor etice ale revistei
Nature, cea mai importantă publicație științifică din lume. Nu în orice zi un prim-ministru, fost cadru universitar
și procuror, este deconspirat ca plagiator al lucrării sale de doctorat în drept. Când zicem „cea mai mare” ne
referim la vasta sa întindere și la complexitatea metodelor și tehnicilor. În fond, o întreaga „industrie”, cu
„economia” sa, se ascunde sub termenul-umbrelă de plagiat. Care este doar un mod în care poți produce o
fraudă academică, dar e cel mai însemnat. Până acum, sunt mai dese cazurile de plagiat decât cele de falsificare
a datelor. Și acest lucru fără a lua în considerare și lucrările scrise ale studenților. Cu ele, volumul de plagiate ar
putea inunda ușor toate bibliotecile universitare. În care, desigur, se găsesc și cărți care la rândul lor sunt
„impure”, de la compilații grosolane la plagiate complexe, după tehnici avansate, care le fac uneori
nedetectabile. Acestea tind să fie mai degrabă teze de doctorat. Alteori, chiar și cărți ale unor maeștri venerabili.

Nu întotdeauna plagiatul a fost ceva condamnabil moral, cu atât mai puțin legal. El a devenit o problemă
de-abia când s-au împlinit două condiții: s-a constituit instituția autoratului, adică oamenii au fost recunoscuți în
funcția lor de autori, și când lumea universităților și cercetării s-a dezvoltat, devenind una a hiperspecializării și
publicării intensive de articole și cărți, o lume bazată pe aplicații de finanțare. Toate se fac în numele reputației,
singura monedă care poate fi convertită de universitate și profesori într-un număr mare de studenți (buni) sau
într-un buget de cercetare generos (acolo unde nu există constrângeri politice). „Publish or perish!” („publică
sau vei pieri!”) este un dicton contemporan care funcționează ca indicator pentru lupta aprigă dată între
universități. Ultimii treizeci de ani au dus la o explozie a publicațiilor și rezultatelor, într-o atmosferă
internaționalizată, în care domină limba engleză. Această globalizare a complicat și mai mult lucrurile, mai ales
pentru cei care vin din afara lumii anglo-saxone. În plus, universitatea a devenit, în secolul XX, și un garant
pentru societate, o parte din misiunea ei este de a produce oameni instruiți, capabili, buni cunoscători ai unor
date și informații esențiale, metode, idei, teorii, modele și autori din specialitățile lor. Cum ar putea ea să-și
ducă ea la îndeplinire misiunea dacă în locul exercițiilor de documentare, formulare de ipoteze, strângere de
date, raționare, deliberare și scriere originală ar permite copiatul, compilarea din surse fără referințe,
reproducerea mecanică și încercările de fraudă intelectuală? Faptul că există un curent, nu numai în societatea
românească, care e critic, neîncrezător și chiar anti-intelectualist la adresa universităților nu e deloc întâmplător.
Chiar dacă a copia este ceva uman și tolerat moral în multe medii, așa cum afirmam în capitolul precedent, de la
oamenii lumii universitare se așteaptă un comportament integru, responsabil, chiar în opoziție cu practicile
comune. Pare a funcționa un dublu canon moral aici, dar miza sa îl face potrivit: dacă am deveni un centru tip
„Xerox”, de copiere (și falsificare sau fraudare), s-ar pierde nu numai ordinea cunoașterii, cu sursele sale, ci și
orice șansă a inovației și îmbunătățirii, a descoperirii și a construcției unor idei în viitor.

Plagiatul e ușor de definit. Diversitatea practicilor, exprimată chiar prin sintagma „cultura copy/paste”,
ar trebui să ne facă atenți spre a nu scăpa din vedere „asemănările de familie” (cum le-ar numi Ludwig
Wittgenstein), adică gradele de apropiere sau depărtare între plagiate. Definiția apare într-o singură lege
românească, 206/2004, la art. 4, alin. 1, lege care privește buna conduită în cercetarea științifică: „Plagiatul –
expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei,
demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”. Așa cum s-a
mai observat, legea nu ar putea să-i vizeze și pe studenții din ciclurile de licență sau master, ci doar pe cei care
lucrează deja ca profesori și cercetători. Nici cei din alte cicluri educaționale sau școli preuniversitare nu sunt
vizați. Mai poate fi rezolvată problema atunci când practica e deja curentă, încetățenită printre oameni?

Definiția ne ajută să credem că plagiatul s-ar reduce doar la preluarea în propria operă (semnată,
asumată) a unor elemente intelectuale (de la text integral la concepții, teorii sau rezultate etc.), fără a recunoaște
sau fără a recunoaște adecvat, că provin dintr-o lucrare sau operă a unui alt autor. Acest lucru lasă „portițe
deschise” unor forme mai complexe de plagiat, care se pot realiza cu recunoașterea adecvată a contribuției
altcuiva. Totodată, din definiție nu putem afla dacă plagiatul presupune o intenție sau nu. E posibil ca acesta să
fie făcut și din ignoranță sau dintr-o eroare de documentare. Stabilirea intenției e necesară pentru a face
diferența între cazurile în care responsabilitatea revine integral celui care a înfăptuit plagiatul sau în care ea
poate fi împărtășită. De exemplu, nu e drept să facem responsabili doar elevii sau studenții pentru referatele lor
copiate din surse online dacă profesorii nu le explică normele de scriere, citare și trimitere la alți autori.
 4.2 Eradicarea plagiatului

Ghiduri practice în lupta împotriva plagiatului

Studierea cu interes a literaturii despre plagiat nu e pentru a evita o asemenea situație, ci tocmai pentru a
produce plagiate, cred ei, nedetectabile. Dar, cu siguranță, cei care scriu despre plagiat o fac cu speranța că vor
contribui la limitarea flagelului și vor scoate astfel universitatea de sub acest stigmat.
Acest subiect este cel mai consistent din curriculum-cadru privind Deontologia academică, editat de
Universitatea din București în 2017 prin editura proprie și disponibil online la deontologieacademica.unibuc.ro/
documente. Pleacă de la definiția juridică (pe care am prezentat-o mai sus), trece prin textele normative ale
Universității care condamnă și sancționează plagiatul, pentru a face o comparație extinsă între acestea și cele ale
universităților de top din lume (Oxford, Cambridge, MIT sau Stanford) în privința conceptualizării plagiatului
(p. 55). Secțiunea dedicată normelor și procedeelor de identificare a plagiatului (p. 58-63) este ilustrativă pentru
dificultățile pe care le întâmpină o astfel de investigație. Ea trebuie să stabilească gradul de severitate a
plagiatului, pornind de la intenționalitate, volumul de text preluat ca atare și bagajul de idei „contrafăcute”,
chiar și sub alte expresii. Un principiu important susține că nu putem acționa prin compensare: dacă o lucrare,
cu multe elemente originale și care în genere respectă normele de scriere, are și elemente plagiate, atunci ea este
un plagiat. Totuși, există o diferență între plagiatul de tip „copy/paste” și cel elevat, care se folosește de
parafrazare și exprimări echivalente sau care citează selectiv, acolo unde evidența ar fi fost prea mare. Simpla
similitudine între texte este un indiciu, dar nu o dovadă irefutabilă. De aceea programele anti-plagiat doar asistă
persoanele umane, nu iau decizii în locul lor. Similitudini pot să apară din varii motive, dar numai unele sunt
problematice. De exemplu, ceea ce e considerată „cunoaștere comună” (anumite denumiri și descrieri, date
istorice și geografice, proverbe, zicători etc.) nu trebuie citată (chiar dacă, cândva, cineva i-a dat expresie). Dar
chiar și granița dintre cunoaștere comună și cea produsă de autori recognoscibili nu e precisă. Pe de altă parte,
căutând similitudini textuale putem neglija exact preluările unor idei originale și asumarea lor frauduloasă.

Ar trebui să recunoaștem că ne place să copiem, că simțim instant nevoia de a avea o copie a unei
informații (muzică sau cărți, filme, jocuri etc.) sau să deprindem, prin imitare, un anume stil1. Viața fără meme,
fără astfel de conținuturi pe care le dăm de la unii la alții, ar fi mai tristă. Suntem „vânători-culegători digitali”,
o specie care copiază și multiplică conținuturile pe care le descoperă online, de la adrese de pagini web și
referințe bibliografice la documente. Internetul este un dar al zeilor, dar pentru o omenire încă în adolescența sa,
care de foarte puțin timp beneficiază, în principiu, de acces public la educație. Mai mult, omenirea citește și
scrie cotidian, în număr din ce în ce mai mare, de numai cinci-șase secole, de când a apărut tiparul (prin ceea ce
numim „mașina lui Gutenberg”). Istoric, acest fapt este foarte recent, iar la scara istoriei naturale trece drept
echivalentul unor biete secunde.
„Cultura copy-paste” în care trăim nu este decât răspunsul reactiv firesc, natural, dar deloc rafinat, la
cerințele unei civilizații care ne vrea pe aproape toți intelectuali, gânditori autonomi prin limbaj(e). Intelectuali
care au, în ambele sensuri, proprietatea termenilor, expresiilor și atitudinilor lor. Care poartă o responsabilitate
pentru expresiile lor. Ea se manifestă și ca angajament față de difuzarea ideilor, din generație în generație.
Sistemul referințelor este unul care asigură o mai bună selecție și supraviețuire a ideilor în timp, de aceea lumea
academică are atât de multă nevoie de el. Intelectualii trebuie să fie, ca și în cazul genelor, simple gazde
trecătoare, care participă la transmisiune, circulație, și uneori mai inovează. Dacă așa stau lucrurile, cei care
plagiază nu fac decât să-și bată joc de lumea ideilor și de ingeniosul ei sistem de a ne pune la treabă. Acesta ar fi
argumentul epistemic în favoarea onestității intelectuale.
În acest context e rațional să plagiezi? Da, dacă nu vei fi prins sau pedepsit. Plagiatul devine o strategie
ușoară de supraviețuire acolo unde nu există un interes pentru emanciparea intelectuală. Intenția de a plagia nu
este generată nici de abundența informației și nici de aparenta ușurătate a actului. Ea are cauze în viața din
mediul dat. Este școala un mediu în care poți acorda timp fiecărui elev sau student? Se insuflă și cultivă
încrederea în propriile forțe intelectuale subiecților educației? Se explică de ce canonul legăturilor, referințelor
și notelor de subsol, cu tot chinul său, este necesar? Se coroborează virtuțile etice cu cele dianoetice, care țin de
calitatea cogniției și raționamentului? Doar dacă avem răspunsuri pozitive la toate întrebările acestea are sens să
dăm verdicte de plagiat. Plagiatorii nu o fac din lipsă de respect față de o utopică lume a ideilor, ci pentru că nu
au fost convinși să trăiască ca și cum ea ar exista. Nimeni nu i-a motivat să respecte norme și să urmeze
principii într-un „imperiu al scopurilor”, cum ar numi Kant lumea moralității. Sau poate acestora le lipsește o
altă resursă necesară unei munci bine făcute: timpul.
Oamenii au nevoie de recunoaștere și respect pentru a trăi împreună cu ceilalți. În lumea universitară
aceasta se traduce și prin a da credit muncii intelectuale. Un plagiat e o ofensă adusă cunoașterii (fiind o
desconsiderare a procesului prin care ajungem să cunoaștem, să fim „învățați”, profesioniști, și o lipsă de
respect pentru adevăr), dar rămâne riscant moral și dintr-un alt motiv. Cu multă atenție, plagiatele pot fi
detectate, evaluate și astfel marcate, apoi îndepărtate, încât să nu „contamineze” ariile disciplinelor științifice și
circuitul ideilor. „Țesătura cunoașterii” nu se va rupe. În schimb, cea socială da. Autorii originari sunt cei
afectați de plagiat, dar nu numai. Încrederea socială în capacitățile lumii academice de a urmări adevărul scade.
Încrederea între membrii acestor comunități universitare scade. Dorința de performanță va fi redusă în
organizațiile școlare. Altruismul, tradus prin valoarea bunăvoinței, va fi limitat, știind că orice ajutor intelectual
poate fi apropriat fără scrupule. Deschiderea și transparența, care sunt necesare avansului științei, vor fi
înlocuite de secret și rețele informale de acces la resurse. Sună cunoscut? Seamănă cu lumea universitară
românească, dar asemănări găsim pretutindeni pe glob. Toleranța față de plagiat, căci despre ea e vorba, poate
avea efecte și în afara mediului nostru: un titlu academic îți oferă o reputație care poate fi convertită, în mod
imoral, chiar dacă legal, în alte bunuri, sociale sau politice. Se ocupă funcții, oficii, cancelarii și poziții etc. de
către persoane care au ajuns nemeritat la ele și în care, adeseori, se comportă iresponsabil (probabil și pentru că
nu știu ce înseamnă o muncă intelectuală onestă).
Autoratul necesită respect față de sine și încredere în capacitățile tale de a crea și a descoperi, pe cont
propriu, lucruri relevante celorlalți. Plagiatul pare a fi tocmai contrariul.
Într-o lume fără surse riguroase, dezbaterea, deliberarea, găsirea de temeiuri ar fi inutile. Într-o lume în
care efortul autoratului este mai puțin încurajat decât e tolerat plagiatul, oamenii nu vor să se angajeze în fapte
de cunoaștere prin exercițiu și învățare. Fără stabilirea adevărului, autenticității și originalității ideilor, întregul
eșafodaj al vieții comunitare universitare s-ar dezmembra iremediabil.

BIBLIOGRAFIE

„Etica, Axiologie, Deontologie” scrisă de Doru Tompea

„Etică și integritate academică „ scrisă de Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea,
Valentin Mureșan, Mihaela Constantinescu

„Dictionar de politici sociale” scrisă de Pop Luana