UNIVERSITATEA DUNAREA DE JOS

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOZOFIE SI TEOLOGIE

PARADIGME ASUPRA EXCLUDERII SOCIALE

COORDONATOR: STUDENT:
LECT.DR. IOSIF LUMINITA ANGHELIU TEODORA

1
 PARADIGME ASUPRA EXCLUDERII SOCIALE

Paradigma este o construcție mentală larg acceptată, care oferă unei comunități sau unei
societăți pe perioadă îndelungată o bază pentru creare unei identități de sine (a
activității de cercetare de exemplu) și astfel pentru rezolvarea unor probleme sau
sarcini.

EXCLUDERE SOCIALĂ
Definiţii şi diferite moduri de percepere a excluderii sociale
Dimensiuni ale excluderii sociale
Cauze şi factori determinanţi ai excluderii sociale
Grupuri expuse riscului de excludere socială
Definiţii şi diferite moduri de percepere a excluderii sociale
Conceptul de excludere socială este înţeles şi utilizat în moduri diferite de specialişti. Pentru
unii autori, excluderea se datorează în primul rând sărăciei. Alţii o văd într-un mod mai
cuprinzător şi o echivalează cu participarea socială insuficientă şi inadecvată, cu neintegrarea
socială şi, în unele cazuri, cu incapacitatea unei persoane sau categorii de a acţiona fără a
primi ajutor. Totuși, în ciuda diferitelor abordări și puncte sau domenii evidențiate, există o
acceptare cu privire la definirea excluderii ca și concept multidimensional.
Produs al sociologiei clasice (Durkheim, Weber, Simmel), conceptul a fost reactivat pentru
prima dată în ţările dezvoltate, în particular în Franţa secolului XIX, excluderea socială fiind
definită ca incapacitate de a participa la schimbările materiale şi la piaţa de mărfuri (Xiberras
1996, p.25), ca fenomen involuntar, distinct de izolarea socială.
Într-o definiţie mai largă excluderea socială este procesul prin care grupuri sau indivizi sunt în
întregime sau parţial excluşi de la deplina participare în societatea în care trăiesc. Astfel este
înţeleasă şi definită ca opusă includerii sau integrării sociale, oglindind cât de important este
pentru individ să facă parte din societate, să fie „inclus”.
Excluderea socială a fost recunoscută în cadrul UE şi ONU, ca fiind una din principalele
bariere în atingerea creşterii economice şi dezvoltării durabile. Provocările pentru o
dezvoltare durabilă cauzate de excluderea socială au fost evidenţiate în cadrul mai multor
documente şi strategii ale ONU (ONU, 2000).
Uniunea Europeană a adoptat o definiţie a excluderii sociale care recunoaşte legătura dintre
individ şi mediul în care trăieşte, precum şi natura dinamică a fenomenului. Grupul de lucru al
Eurostat pentru statistici despre sărăcie şi excludere socială a definit-o ca „un proces dinamic,
care se reflectă pe niveluri descrescătoare: unele dezavantaje conduc la excludere, care, la
rândul său, duce la o situaţie şi mai defavorabilă […] şi se încheie cu o serie de dezavantaje
multiple şi persistente. Indivizii, gospodăriile sau alte unităţi spaţiale pot fi excluse de la
accesul la resurse precum locuri de muncă, asistenţă medicală, educaţie şi viaţa politică sau
socială”.

2
Departamentul pentru Dezvoltare Internațională (DFID) definește excluderea sociala ca
„procedura prin intermediul căreia, anumite grupuri sunt dezavantajate în mod sistematic,
deoarece se confruntă cu discriminari legate de etnie, rasă, religie, sex, orientare sexuala,
origine, vârstă, dizabilitate, migraţie, locul în care trăiesc, etc. Discriminările se creează fie
din partea instituţionalizării publice, precum sistemul juridic, educaţie, servicii de sănatate şi
bunăstare, fie din partea instituţionalizărilor sociale, societăţii și a persoanelor” (Department
of International Development (DFID), http://www.dfid.gov.uk).
Conform Planului Naţional Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale excluderea socială
presupune “plasarea unei persoane în afara formelor normale de viaţă socială, ca rezultat al
unor privaţiuni multiple cu multe şanse reduse de reinserţie într-o viaţă socială normală.
Rezultat al discriminărilor, lipsei de oportunităţi, cumulării de privaţiuni
degradării/nedezvoltării capacităţilor de funcţionare socială normală sau al unui stil de viaţă
individual sau colectiv care marginalizează”.
În ultimii ani conceptul de excludere socială tinde să fie înlocuit cu cel de marginalizare
socială, termen folosit în mare cu acelaşi conţinut ca şi excluderea socială, referindu-se la
poziţia periferică, de izolare a unor persoane /grupuri cu acces limitat la resursele economice,
politice, educaționale, comunicaționale ale colectivității și se manifestă prin absența unui
minim de condiții sociale de viață.
Însă chiar şi în absenţa unei definiţii general acceptate, în dezbaterile despre excluderea
socială apar trei teme recurente:
• Excluderea este direct legată de normele societăţii dintr-un anumit moment. O persoană
defavorizată este percepută diferit în societăţi diferite din punct de vedere cultural sau
economic. Normele înseşi ale societăţii se schimbă în timp şi, odată cu ele, atitudinea
„majorităţii” faţă de o anumită categorie marginalizată sau vulnerabilă;
• Excluderea este cauzată de o acţiune a unui individ, a unui grup sau a unei instituţii. O
persoană se poate autoexclude social prin propria sa voinţă sau poate fi exclusă ca urmare a
deciziilor asumate sau neasumate, voite sau nu, ale altor oameni, organizaţii sau instituţii;
• Excluderea nu este doar un rezultat al circumstanţelor de moment, ci înseamnă şi că
perspectivele de viitor ale persoanei afectate sunt limitate.
Un alt aspect definitoriu al excluderii este acela că se manifestă cu predilecţie la nivelul
comunităţii geografice sau sociale, deoarece afectează în principal grupuri, nu indivizi.
Excluderea socială reflectă o combinaţie de cauze şi de factori favorizanţi aflaţi în strânsă
corelaţie. Ca atare, ea trebuie privită ca un proces, şi nu doar ca un rezultat marcat în timp, de
exemplu, ca un rezultat strict al sărăciei.
Dimensiuni ale excluderii sociale
Concret, excluderea socială este un proces complex şi multidimensional care implică lipsa sau
refuzul unor resurse, drepturi, bunuri sau servicii, precum şi incapacitatea de a lua parte la
relaţiile şi activităţile normale aflate la îndemâna majorităţii oamenilor din societate,
indiferent dacă acestea aparţin sferei economice, sociale, culturale sau politice.
Conceptul are două caracteristici principale:
1. Este multidimensional – indivizi sau grupuri pot fi excluse de la a avea un adăpost, un loc
de muncă, o proprietate, un consum minim, educaţie, un stat al bunăstării, cetăţenie, contacte
personale sau respect. Însă deplasând accentul spre multidimensionalitatea privării – oamenii
sunt privaţi deseori de lucruri diferite – se discută despre trei dimensiuni principale ale
excluderii: economică, socială, şi politică.
2. În al doilea rând (aspect mai puţin discutat în literatură şi poate mai relevant), excluderea

3
socială se referă la procesele şi relaţiile care determină privarea. Există diferite modalităţi de a
exclude, care funcţionează în acelaşi timp şi în aceeaşi arie: grupurile elitei politice îi exclud
pe alţii de la drepturile lor legale, minorităţile pot fi excluse de la a-şi exprima propria
identitate, piaţa muncii (chiar sindicatele) exclud indivizii (respectiv pe cei care nu sunt
membri ai sindicatelor) de la a avea un loc de muncă şi aşa mai departe. Constituirea în
grupuri este o caracteristică fundamentală a societăţii umane şi aceasta înseamnă excluderea
ne-membrilor. Dezavantajele excluderii sociale pot fi interrelaţionate. De pildă, cei care
aparţin unor grupuri minoritare sau copiii care abandonează şcoala, sunt supuşi unui risc
crescut de a fi excluşi de pe piaţa muncii sau de a fi angajaţi pentru munci prost plătite, de a
avea putere politică redusă şi contacte sociale mai puţine. Astfel excluderea afectează atât
calitatea vieţii oamenilor cât şi echitatea şi coeziunea societăţii ca întreg.
Procesele de excluderea sociala se refera la diverse dimensiuni :
Excluderea politică: poate include privarea drepturilor politice/ a drepturilor civile, cum ar fi
de exemplu, participarea politică si dreptul de organizare, precum și dreptul de securitate
personală, libertate de exprimare, egalitate de șanse pentru aplicarea deciziilor judecatorești.
Bhalla & Lapeyre (1997:420)45 susțin că excluderea politică implică și perceptia că statul,
care garanteaza drepturile și libertățile fundamentale, nu este neutru, însa reprezintă
mecanismul esențial al claselor dominante și prin urmare, se pot face discriminari între
diverse grupuri sociale.
Excluderea economică: cuprinde lipsa de acces pe piața muncii, la credite și la alte forme de
capital.
Excluderea socială: poate lua forma de discriminare pe baza diferitelor dimensiuni care includ
sexul, etnia, vârsta, etc., care conduc la șanse reduse de acces, al acestor grupuri, la servicii
sociale si limiteaza participarea lor pe piata muncii. Excluderea socială este un fenomen
relaţional între cei care au putere şi cei care nu o au. Există două aspecte ale acestei relaţii:
mai întâi starea de sărăcie poate conduce la stigmatizare şi marginalizare relativ la instituţii,
iar aceasta determină o accentuare a sărăciei. În al doilea rând, de vreme ce excluderea socială
nu conduce întotdeauna la sărăcie economică, este întotdeauna legată de excluderea din
instituţiile societăţii şi determină sentimentul de lipsă a bunăstării.
Excluderea culturală: se referă la măsura în care diverse valori, norme, stiluri de viață sunt
acceptate și respectate.
Un grup de cercetători de la Universitatea din Bristol a creat o matrice de referinţă care
include dimensiuni sau domenii care pot juca un rol important în excluderea socială, de-a
lungul celor patru etape ale vieţii: copilărie, tinereţe, vârsta adultă (în câmpul muncii) şi vârsta
înaintată.
• Resurse: Resurse materiale/economice
Acces la serviciile publice şi private
Resurse sociale
• Participare: Participare economică
Participare socială
Cultură, educaţie şi deprinderi
Participare politică şi civică
• Calitatea vieţii: Sănătate şi bunăstare
Mediu de viaţă
Cauze şi factori determinanţi ai excluderii sociale

4
Având in vedere complexitatea efectelor asupra indivizilor, este imposibil să se stabilească o
cauza unică și specifică în cadrul excluderii sociale. Persoanele umane pot fi excluse datorită
unor acte intenționate din partea celorlalți (de exemplu, discriminări din partea angajatorilor),
datorită rezultatelor din diverse procese într-o societate care nu include acte intenționate
necesare sau, rareori, prin selectare. În general, cu toate acestea, cauzele excluderii sociale
care conduc la sărăcie, suferință, și uneori, la moarte, pot fi atribuite modului de funcționare a
relațiilor de putere inegale.
Bradley descrie cinci mecanisme ale excluderii sociale, ordonate descrescător în funcţie de
severitatea care se manifestă: geografia, barierele de acces, corupţia, intimidarea şi violenţa
fizică.
Geografia: În zonele rurale distanţele până la centrele de îngrijire a sănătăţii sau şcoli mai
mari (7-10 kilometri) apar două poveri suplimentare pentru localnici: pe de-o parte efortul ce
trebuie depus pentru a ajunge la facilităţile respective, iar pe de altă parte costurile
suplimentare impuse de distanţe care amplifică starea de sărăcie. Reţeaua de relaţii sociale
capătă o configuraţie aparte, cu roluri şi lacune ce reflectă lipsa de legături cu actorii sociali ai
bunăstării. Treptat, pe măsură ce mobilitatea socială devine posibilă, în zonele rurale izolate
se manifestă fenomenul îmbătrânirii demografice, factor suplimentar şi decisiv pentru
condamnarea la sărăcie prin excluderea socială a celor rămaşi. Excluderea se poate manifesta
şi în zone urbane prin stigmatul provenienţei dintr-un anumit cartier asociat cu criminalitatea,
consumul de droguri sau luptele între bande, reducând şansele tinerilor de a obţine un loc de
muncă, ceea ce conduce la foamete, boli, lipsa educaţiei, frustrări şi în ultimă instanţă, crime
şi violenţe pedepsite cu închisoarea.
Barierele de acces: Costurile tranzacționale și documentațiile cerute sunt cele mai comune
bariere de acces. Prin costuri tranzacționale se înțelege orice cost legat de achiziționarea
bunurilor și serviciilor peste costul lor curent. Un exemplu este costul suplimentar ce apare în
cazul spitalizării când, pentru a beneficia de servicii medicale corespunzătoare, este necesară
“întreținerea” relației cu asistentele sau medicul pe baza unei sume de bani. Cu cât durata
spitalizării este mai mare cu atât costurile tranzacționale cresc. O altă categorie de bariere de
acces este determinată de birocrație prin documentațiile cerute. Statul este adesea inflexibil în
a sprijini “exclușii” de a avea acces la resurse. În urma studiilor și cercetărilor, cei mai mulți
săraci intervievați, mai ales în orașe, își exprimă frustrarea privind dificultățile de a accede la
programe, servicii sau chiar locuri de muncă datorită documentațiilor de diverse naturi cerute
de aparatul birocratic. Însă documentațiile sunt doar o parte din barierele birocratice pentru că
la aceste cerințe se adaugă ostilitatea sau maniera de lucru de pe poziții de superioritate a
birocraților față de cei săraci.
Corupția: este legătura existentă între mită și obținerea pensiilor, locurilor de muncă,
îngrijirea sănătății, diplome de studiu, licențe de afaceri, etc. Corupția la nivelul oficialităților
locale este înregistrată ca o problemă comună în întreaga lume (Narayan, 2000, p.233).
Consecințele ei nu se reflectă doar pe plan financiar ci sunt cu atât mai grave cu cât erodează
încrederea în instituțiile statului, încredere absolut necesară funcționării normale a societății.
Accesul egal și tratamentul echitabil al săracilor de către aceste instituții este imposibil și
altfel se accelerează procesul de dezangajare al lor și adâncirea în sărăcie, care se
cronicizează. Datorită corupției societățile nu mai asigură securitate membrilor lor iar
creșterea insecurității conduce la adâncirea clivajelor sociale, creșterea excluderii și
fragmentare socială.
Intimidare și violență: sunt observabile la toate nivelurile societății iar ca mecanisme ale

5
excluderii sociale sunt utilizate pentru reîntărirea stereotipurilor și a relațiilor de putere. De la
excluderile sociale de castă prin intimidare (în India, de pildă, membrii castelor inferioare sunt
amenințați sau bruscați atunci când acced la facilități comunitare vitale cum ar fi sursele
centralizate de apă potabilă) și până la folosirea intimidării de către oficialități pentru
subminarea noilor mecanisme contabile (stabilirea prețurilor în mod arbitrar, obstrucționarea
și boicotul fermierilor săraci de a-și vinde produsele pentru a-i avantaja pe alți fermieri etc),
Există țări (Jamaica, Thailanda, Republica Sud Africană, etc.) în care folosirea violenței este
raportată ca principala modalitate de control exercitat de bărbați asupra femeilor (de la
violența interpersonală la cea economică și politică).
Autoexcluderea se numără printre sursele de excludere sociala și este preponderent pusă pe
seama opţiunii individuale. Menţionăm că în acest caz alegerea individului ţine totuşi de
modul în care acesta este integrat sau nu în comunitate, care practic îl influenţează în luarea
deciziei. Cele mai frecvente explicaţii ţin de modelul cultural, dezinteres, nepăsare,
respingerea de a participa la viaţa socială sau pur şi simplu neimplicarea socială.
Principalii factori de excludere socială sunt:
• erodarea rapidă a veniturilor datorită crizei economice, atât ca valoare cât şi ca număr;
• accentuarea polarizării veniturilor
• reducerea numărului de locuri salariale de muncă
• veniturile celor care au recurs la activităţi economice pe cont propriu au stat sub semnul
incertitudinii
•dezorganizarea controlului social – scăderea gradului de acoperire a populaţiei cu servicii
sociale fundamentale.
Grupuri expuse riscului de excludere socială
Conceptul „grupuri vulnerabile” derivă din principiile universale ale drepturilor omului și se
referă la segmente de populație care se confruntă adesea cu atitudini și comportamente
discriminatorii și/sau au nevoie de o atenție specială pentru a nu fi exploatate. Sunt, conform
definițiilor de lucru ale Comisiei Europene “grupuri ce se confruntă cu un risc mai mare de
sărăcie și excludere socială față de populația generală”. Potrivit art. 6 ,lit. p) din Legea nr.
292/2011 – Legea asistenţei sociale grupul vulnerabil desemnează persoane sau familii care
sunt în risc de a-şi pierde capacitatea de satisfacere a nevoilor zilnice de trai din cauza unor
situaţii de boală, dizabilitate, sărăcie, dependenţă de droguri sau de alcool ori a altor situaţii
care conduc la vulnerabilitate economică şi social.
Memorandumul comun în domeniul incluziunii sociale (Join Inclusion Memorandum – JIM)
defineşte următoarele grupuri vulnerabile: copilul în situaţie de risc ridicat: sărăcie,
vulnerabilitate la procesele de dezagregare socială, delincvenţă juvenilă; tinerii de peste 18 ani
care nu mai sunt cuprinşi în sistemul de ocrotire a copiilor fără familie; persoanele cu
handicap; persoanele aparţinând populaţiei de etnie romă aflate în situaţii de risc ridicat;
vârstnicii în situaţie de risc ridicat şi persoanele fără adăpost.
Grupurile vulnerabile, definite în axa 6 a domeniului resurse umane din PND – promovarea
incluziunii sociale, sunt: persoanele de etnie romă, persoanele cu dizabilităţi, tinerii peste 18
ani care părăsesc sistemul instituţionalizat de protecţie a copilului, familiile care au mai mult
de doi copii, familiile monoparentale, copiii în situaţii de risc, persoanele care au părăsit
timpuriu şcoala, femeile, persoanele aflate în detenţie, persoanele anterior aflate în detenţie,
delincvenţii juvenili, persoanele dependente de droguri, persoanele dependente de alcool,
persoanele fără adăpost victimele ale violenţei în familie, persoanele afectate de boli care le

6
influenţează viaţa profesională şi socială (HIV/SIDA, cancer etc.), imigranţi, refugiaţi,
persoanele care solicită azil, persoanele care trăiesc în comunităţi izolate, victime ale
traficului de persoane, persoanele afectate de boli ocupaţionale.
Grupurile vulnerabile sunt clasificate în funcție de variabile sociale sau individuale ca: gen,
etnie, dizabilitate, vârsta, mediu de rezidență.
Femeile: majoritatea covârșitoare a studiilor PPA relevă faptul că femeile sunt excluse social
sub forme determinate de cultura fiecărei societăți dar cu unele similarități. Identitatea
femeilor în cadrul gospodăriei este centrată pe rolurile de mamă și soție. Femeile sunt datoare
să poarte de grijă copiilor atât material cât și emoțional, indiferent de contribuția sau sprijinul
bărbatului la toate acestea. Grija față de familie le împiedică să participe deplin la viața
publică. În numeroase cazuri rolurile de mamă și soție sunt atât de inflexibile încât cele care
ies în afara lor sunt discriminate, inclusiv de către celelalte femei. Creșterea oportunităților de
a avea un loc de muncă devine atractivă, dar nu le degrevează de rolurile din cadrul familiei și
nici nu le oferă un status superior chiar dacă ajung să fie și ele contribuitoare la veniturile
familiei.
Săracii: sunt o categorie distinctă deoarece, care rămân în sărăcie pentru că nu au acces la
resurse, informații, oportunități și legături cu cei mai puțin săraci, ceea ce în țările dezvoltate,
este denumită ca sărăcie intergenerațională. Cercul vicios al sărăciei este dificil de întrerupt.
Lipsa legăturilor cu instituțiile puterii le limitează accesul la informație și de aici la toate
celelalte resurse. Perpetuarea sărăciei creează stigmatul umilinței și lipsei de putere. Treptat
rețelele de întrajutorare din comunitate se restrâng și ajung să fie excluși din activitățile
comunitare.
Copiii: se numără printre cele mai vulnerabile grupuri din societate. Ei au cea mai mică putere
de influență în procesele sociale care le guvernează existența și cele mai reduse abilități de a
se apăra împotriva diverselor forme de abuz. Familiile sărace recurg la strategii extreme
pentru supraviețuire, în cadrul cărora copiii sunt, ca “proprietate” a părinților, utilizați la
munci grele (în cadrul gospodărie sau în afara ei, pentru muncă plătită), distribuire de droguri
sau prostituție. Accesul lor la educație este blocat sau limitat la câteva clase primare.
Familii care au mai mult de doi copii: copiii ce trăiesc în familii numeroase au cu greu ce
mânca. Familiile monoparentale: sunt adesea victime ale sărăciei, deoarece există un singur
membru aducător de venit în familie, fapt ce conferă familiei monoparentale un grad ridicat
de vulnerabilitate. Părintele munceşte adesea un număr mai mare de ore, pentru a acoperi
nevoile financiare ale familiei, fapt ce afectează calitatea şi cantitatea timpului liber pe care
părintele ar trebui să-l petreacă în compania copiilor.

Persoane care au părăsit timpuriu şcoala: sărăcia, şomajul, lipsa de informare, nivelul scăzut
de educaţie a părinţilor, măsurile de protecţie socială necorespunzătoare, costurile mari pentru
haine, încălţăminte şi rechizite au ca rezultat abandonarea copiilor în maternităţi,
instituţionalizarea acestora, eşecul şi abandonul şcolar, analfabetismul. Mulţi copii
abandonează cursurile sau sunt foarte obosiţi la şcoală pentru că trebuie să muncească. Aceşti
copii se află în riscul de a se alătura populaţiei şomere viitoare sau segmentelor cu venituri
instabile şi insuficiente, obţinute din afaceri îndoielnice. Mai serios este faptul că din ce în ce
mai multe familii de la sat refuză să-şi trimită copiii la şcoală, nemaiconsiderând educaţia ca
fiind în beneficiul copiilor lor. Multe familii sărace din zonele rurale nu sunt interesate să-şi

7
ajute copiii să obţină o calificare sau să supravegheze performanţele lor la şcoală. La acestea
se adaugă subfinanţarea cronică a învăţământului, infrastructura săracă, numărul insuficient
de profesori şi calitatea slabă a ofertei educaţionale, serviciile de orientare profesională
necorespunzătoare şi lipsa perspectivelor pe piaţa muncii, ca rezultat al diversificării sărace a
activităţii economice.

Persoane aflate în detenție: perioada de detenție reprezintă un context al învățării sociale prea
puțin folosit pentru a crește șansele de integrare pe piața muncii a persoanelor private de
libertate. Într-un mediu economic și social în continuă schimbare, izolarea persoanelor din
detenție face ca abilitățile și cunoștințele lor profesionale, dar și sociale, să fie adesea
necorespunzătoare în momentul eliberării.

Persoane anterior aflate în detenție: sunt un grup foarte dificil de ocupat și reintegrat în
societate. Lipsa locului de muncă împiedică foștii deținuți să se susțină financiar,
determinându-i să lucreze la negru sau ca zilieri, să plece în străinătate sau să recidiveze.

Delincvenţi juvenili: educația defectuoasă, influențele negative ale părinților contribuie la

dezvoltarea unei personalități deficitare, ușor influențabile. Infirmitățile, deficiențele fizice
pot duce la frustrări, complex de inferioritate, comportamente agresive, ce pot constitui cauze
ce duc la delincvență juvenilă. Delincvența juvenilă poate fi favorizată și de cauze ce țin de
ereditate.

Persoane dependente de droguri și alcool: diferiți factori personali, familiali sau sociali,
accesul la diferite toxice, anturajul nepotrivit, publicitatea prin media a alcoolului, țigaretelor
sau drogurilor, eliberarea inadecvată a unor medicamente de către farmacii influențează
consumul de droguri și alcool. Nu există, însă, un sistem de monitorizare, de urmărire şi
control al fenomenului și nici un pachet minimal de servicii de asistență socială,
complementar cu resurse importante alocate dezvoltării de programe pilot și înființării de
centre de prevenire, evaluare şiconsiliere antidrog / centre de asistenţă integrată în adicţii
suficiente.

Vârstnicii: sunt grupul cu grad de vulnerabilitate similar celui înregistrat de copii. Ei depind
exclusiv de ceea ce statul bunăstării reușește să ofere prin sistemele de protecție social, iar
puterea lor de influență asupra politicilor sociale este minimală. Izolarea, lipsa de status
social, creșterea costurilor pentru tratarea bolilor, șocurile produse de retragerea din viața
publică prin pensionare, etc., sunt factori care contribuie la excluderea socială a vârstnicilor.

Grupurile etnice: sunt supuse excluderii datorită heterogenității relațiilor de putere care
întotdeauna vor favoriza anumite grupuri în detrimentul altora. În întreaga lume discriminarea
pe bază de rasă, etnie sau religie persistă și poate sau nu să inducă sărăcie, în cazul celor deja
săraci, discriminarea reduce drastic șansele de a scăpa din cercul vicios al sărăciei. Sunt
situații în care slujbele prost plătite și muncile necalificate sunt singurele oportunități ale
membrilor unui anumit grup etnic. Se dezvoltă astfel o “cultură a sărăciei” în cadrul căreia
educația sau calificările în alte domenii ale muncii decât cele tradiționale, nu prezintă interes
câtă vreme discriminările pe bază etincă sunt adânc înrădăcinate. Minoritatea romilor din
România se confruntă cu două riscuri specifice – dintre care unul afectează întreaga populaţie,

8
iar cel de-al doilea numai un segment. Pe de o parte, toţi romii se confruntă direct sau indirect
cu discriminarea. Identitatea de rom/ţigan continuă să fie un stigmat. Pe de altă parte, un
segment disproporţionat de mare al populaţiei rome trăieşte la periferia societăţii
contemporane – în special din punctul de vedere al participării în organizaţii, fie ca elev în
copilărie, ca student întinereţe, sau ca angajat în viaţa adultă.

Persoanele cu HIV/SIDA: miturile și stereotipurile care înconjoară acest tip de afecțiuni

provoacă o suferință suplimentară celor bolnavi în special prin excluderea lor din rețeaua de
relații sociale care le este de multe ori vitală. Stereotipurile au adesea un specific cultural. În
Europa Centrală și de Est, bolnavii de SIDA sunt adesea asociați negativ cu consumatorii de
droguri și homosexuali, iar în țările Africii, cu prostituatele, șoferii mașinilor de transport
mărfuri și săracii. Problema centrală a celor cu HIV/SIDA, este stigmatul și pierderea
accesului la rețeaua de relații și servicii sociale de care au nevoie pentru a face față
consecințelor bolii. Copiii bolnavi sunt excluși din sistemul de învățământ și își pierd
prietenii, iar adulții bolnavi își pierd slujbele. Chiar în cadrul serviciilor de sănătate,
personalul medical descurajează pacienții bolnavi de SIDA să-și trateze diferitele afecțiuni
asociate sau nu bolii.

Persoanele cu dizabilități: în înţelesul legislaţiei românești sunt acele persoane cărora, datorită
unor afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod
normal activităţi cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi
incluziunii sociale (Legea nr. 448/2006, art. 2). Dizabilitățile sunt adesea asociate cu sărăcia,
izolarea și marginalizarea. Pentru că nu pot produce venituri familiei, ci dimpotrivă, necesită
deseori costuri suplimentare pentru îngrijre, cei cu dizabilități sunt adesea considerați o
povară pentru familie (în cazul celor care o au) și societate. Șansele lor de a ieși din nu sunt
acoperitoare și pentru aceste categorii de populație. Persoanele cu handicap,

Persoanele fără adăpost: reprezintă cea mai severă formă de excluziune social și trebuie
intensificate eforturile pentru a asigura mai multe locuinţe accesibile. Când lipsa de adăpost
devine un mod de viaţă, iar strada devine locuinţa permanentă, persoanele aflate în această
situaţie pot ajunge la o formă cronică de deprimare.

Persoane victime ale violenței în familie: cu toate că această problemă a fost acoperită
formal-legislativ, nu s-a asigurat o acoperire reală, de servicii sociale destinate victimilor
violenței familiei. În plus este foarte greu de dovedit actul de violenţă în familie dacă lipseşte
plîngerea depusă la poliţie sau raportul de expertiză medico-legală. În cazurile de violenţă
psihologică, în cazul ameninţărilor, acestea sunt foarte greu de demonstrat în instanţa de
judecată.

Persoane afectate de bolile ocupaţionale: bolile profesionale sunt în continuă evoluţie, chiar
dacă incidenţa unora scade graţie aplicării măsurilor preventive (de exemplu, reducerea
producerii şi aplicării produselor din azbest), altele se extind sau apar noi boli (inclusiv încă
necunoscute) datorită dezvoltării noilor tehnologii şi domenii de activitate ale oamenilor, cum
ar fi biotehnologiile (unde cercetătorii manipulează cu substanţe slab radioactive, fără
aplicarea unor măsuri adecvate de protecţie), existenţa câmpurilor electromagnetice.

9
Victime ale traficului de persoane: prinse în capcana unui deficit major de resurse, viitoarele
victime văd în promisiunile traficanţilor posibilitatea pentru a duce o viaţă mai bună.
Orientarea acestor servicii spre crearea de oportunităţi pe termen lung pentru victime este
extrem de necesară. Însă, ieşite din coşmarul traficării, acelaşi deficit de resurse le împinge la
marginea societăţii sau şi mai grav ajung să fie retraficate.

Persoane care trăiesc în comunităţi izolate: beneficiază de puţine intervenţii menite să le

amelioreze situaţia. De exemplu, locuința socială izolată are efecte negative asupra capacității
rezidenților de a accesa informațiile cu privire la oportunitățile de muncă. Calitatea scăzuta a
ocupării reduce și motivațiile pentru educație în generația viitoare, subminand perspectivele
de muncă și creând o tendință negative auto-consolidată.

Persoane care trăiesc din venitul minim garantat: conform Hotărârii de Guvern 1149/2002 art
49 prin persoana marginalizată se înțelege persoana care beneficiază de venit minim garantat
sau face parte dintr-o familie beneficiară de venit minim garantat, în condițiile Legii nr.
416/2001, și se află în cel puțin două dintre urmatoărele situații: nu are loc de muncă; nu are
locuință în proprietate sau în folosință; locuiește în condiții improprii; are unul sau mai mulți
copii în întreținere sau face parte dintr-o familie cu multi copii în întretinere; este persoana
vârstnică, fără susținători legali; este încadrată în categoria persoanelor cu handicap sau
invaliditate; are în întreținere o persoană încadrata în categoria persoanelor cu handicap grav,
accentuat ori invaliditate gradul I sau II; a executat o pedeapsă privativă de libertate.

Imigranți, emigranți și persoane care solicită azil: sunt excluşi de la participarea deplină în
cadrul societăţii, atât privind contribuţia cât şi beneficiul, fiind considerați persoane refugiate,
„în situație neregulamentară”.

La Conferința de la Nisa (2000), Consiliul European a stabilit că toate statele membre ale
Uniunii Europene să realizeze în 2001 strategii anti-sărăcie și promovare a incluziunii sociale.
Cu această ocazie, au fost formulate 4 obiective globale, reprezentând direcțiile generale de
acțiune, care să structureze concepția planurilor naționale de acțiune:
1. Facilitarea ocupării și accesul tuturor la resurse, drepturi, bunuri și servicii
2. Prevenirea riscului de excludere
3. Ajutorarea celor mai vulnerabili
4. Mobilizarea tuturor instituțiilor relevante
Procesul de incluziune socială reprezintă ansamblul de măsuri şi acţiuni multidimensionale
din domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii,
informării-comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii
excluderii sociale şi asigurării participării active a persoanelor la toate aspectele economice,
sociale, culturale şi politice ale societăţii. (conform art. 6 lit. cc din Legea nr. 292/2011 –
Legea asistenţei sociale).
Statul român a acordat atenţie politicilor de combatere a sărăciei şi excluderii sociale încă din
1997, prin crearea Comisiei Naţionale Anti-sărăcie, transformate ulterior în Comisia Anti-
sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS)... În conformitate cu angajamentele
asumate, numărul de persoane aflate în risc de sărăcie şi excludere socială urmează să se
reducă în ţara noastră cu 580.000 în 2020 faţă de 2008.
Programul românesc cuprinde măsuri pentru reforma sistemului de asistenţă socială, pentru

10
reducerea excluderii sociale în rândul copiilor şi tinerilor şi creşterea calităţii vieţii acestora,
pentru incluziunea socială activă şi dezvoltarea infrastructurii sociale, pentru reforma
sistemului naţional de sănătate. O creştere favorabilă incluziunii presupune asigurarea
autonomiei cetăţenilor prin rate ridicate ale ocupării forţei de muncă, investirea în dezvoltarea
competenţelor, combaterea sărăciei.
La nivel naţional şi european, aspectele privind marginalizarea şi excluderea socială sunt
prezentate şi abordate sub diverse forme: strategii (Strategia Naţională pentru Dezvoltare
Durabilă a României – Orizonturi 2013-2020-2030, Strategia Europa 2020 etc.), reglementări,
studii, alte documente
pragmatice.

11