UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Asistență socială, anul 2, seria 1, grupa 1

COPILUL ABANDONAT
0-3 ani

STUDENT: Botoacă Ana-Maria

BUCUREȘTI
2016

1
 CUPRINS

INTRODUCERE..........................................................................................................................3
STUDIU DE CAZ........................................................................................................................4
CUPRINS.....................................................................................................................................5
1.Factorii abandonului.............................................................................................................7
2.Prevenirea abandonului........................................................................................................8
3.Rolul asistentului social în maternitate.................................................................................8
CONCLUZII................................................................................................................................ 9
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................11

2
 Copilul abandonat în perioada 0-3 ani

INTRODUCERE

Termenul de "abandon" este de origine franceză. Conform dicţionarului Robert Etymologique,

"abandon" e un substantiv care provine din termenul francez "bon" de origine gotică, şi care apoi
s-a transformat în vechea franceză în "abandon" semnificând " la discreţia cuiva", "la bunul plac
al unei persoane". Le Petit Robert arată că "abandonul" e acţiunea de a renunţa, de a părăsi, de a
nu se mai ocupa de, de a lăsa ceva sau pe cineva la discreţia unor persoane. Dicţionarul Quillet
Flammarion afirmă că "abandon" semnifică a încredinţa, a oferi ceva sau pe cineva altuia. În
concluzie, explicaţiile merg în două direcţii diferite: un sens e cel de a încredinţa, a da, a oferi iar
altul, cu conotaţii mult mai negative, e de a părăsi, a neglija, a arunca, a renunţa. Conform
dicţionarului limbii române "a abandona" semnifică a renunţa la un bun sau la un drept şi de
asemenea, într-un sens corelat, dar independent, mai are înţelesul de părăsire a familiei sau a
copiilor. Abandonul de familie este fapta celui care având obligaţia legală de intreţinere faţă de o
persoană, o părăseşte, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o la suferinţe fizice sau morale,
ori nu asigură, cu rea credinţă timp de 2 luni, pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească.

1. În limbaj juridic, se declară abandonat copilul care, în condiţiile legii, se află în grija unei
instituţii, de ocrotire socială sau medicală de stat ori privată, sau a unei persoane fizice, ca
urmare a faptului că părinţii, în mod vădit s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare
de şase luni. Dezinteresul, în acest context, este definit ca încetarea oricăror legături între
părinţi şi copil, legătura care să dovedească existenţa unor raporturi afective normale.

2. Definiţia abandonului se situează, deci, într-un dublu registru – cel al psihologiei şi cel al
socialului. Adesea se manifestă şi o a treia implicare, aceea a psihiatriei. Din perspectiva
acesteia din urmă, A. Porot descrie fenomenele de tulburare psihică profundă a căror pradă
sigură este copilul abandonat.

Abandonul, indiferent de limba în care este exprimat, e unul dintre cuvintele cu cea mai
întunecată rezonanţă.
Trebuinţele comune ale tuturor copiilor nu diferă în mod fundamental de cele ale lumii
adulte. Ele acoperă toate aspectele activităţii umane. Acestea sunt trebuinţe materiale, afective,
morale,intelectuale, culturale şi spirituale. Copilul este o parte dintr-un întreg începând de la

3
venirea sa pelume. Totuşi, condiţia de copilărie se caracterizează prin precaritatea sa: copilul
depinde de adulţi pentru satisfacerea nevoilor sale:
- nevoi fizice, care includ: căldură, hrană adecvată, odihnă, aer,apă, protecţie în faţa
pericolelor;
-nevoia de afecţiune şi ataşament, care include o persoană de care să se poată ataşa, afecţiune,
contact fizic, tandreţe, încurajare,aprobare;
-respectarea individualităţii fiecărui copil, adică respectarea caracteristicilor sale individuale,
a temperamentului, a ritmului propriu de dezvoltare;
-nevoia de securitate care implică: continuitatea îngrijirilor, un mediu şi o rutină stabilită şi
predictibilă, reguli sau limite simple şi clare;
-stimularea potenţialului înnăscut prin încurajarea curiozităţii şi a comportamentului
explorator;
-ghidare şi control pentru a învăţa comportamente sociale, o disciplină adecvată şi consistentă;
-independenţă în a lua propriile decizii;
-responsabilitate pentru lucruri simple la început şi apoi din ce înce mai complexe, pe măsură
ce copilul se maturizează.
Creşterea fizică, ataşamentul emoţional, atitudinile şi comportamentele, limbajul şi
aptitudinile motorii se dezvoltă în această perioadă. Mulţi factori pot influenţa primii ani de
viaţă ai copilului şi pot avea impact asupra lui, tot restul vieţii.
Așadar, imediat după naștere se instalează între mamă și copil atașamentul brusc care „se
numește în literatura de specialitate bonding (termen preluat din limba engleză). În fond,
denumirea în termeni medicali ai cuvântului bonding ar fi cel de atașament brusc al părinților
față de nou-născut, adaptarea lor inițială la prezența copilului, care are loc maximal în primele
10 zile de viață.” (Ciofu, 1989, p. 53)

STUDIU DE CAZ

Maria are 14 ani și locuiește în Centrul de Plasament din județul Vaslui alături de copii cu
vârste cuprinse între 0-18 ani. Maria a fost abandonată de mama ei în maternitate la numai
câteva zile de la naștere. Mama ei era o minoră de numai 15 ani pe atunci. La 6 luni de viață
este internată în centrul unde stă și în prezent. Maria a fost expusă, printre alții, unui experiment
ce reprezintă instrumentul unei cercetări calitative în scopul stabilirii capacității de dezvoltare
fizică, emoțională, psihologică a copiilor instituționalizați. Comportamentul Mariei a fost
monitorizat în primii ani de viață la 3 luni, urmănd ca perioada dintre evaluări să crească treptat.
Cercetătorii au descoperit în cazul Mariei (și a altor copii ce alcatuiau eșantionul) cum

4
capacitățile sale de dezvoltare stagnează. La inceput din punct de vedere fizic Maria a început
să meargă foarte tărziu, primele propoziții corecte le-a rostit cu o întârziere de 3 ani. Din punct
de vedere emoțional s-a constatat că Maria dezvolta tulburări de comportament astfel că avea
tendințe violente când mânca alături de alte persoane, retrasă, rigidă, cea mai mare parte a zilei
având ca activitate țipatul și plânsul. Aceasta nu este atașată nici de îngrijitoarele din centru
sau de un specialist din personal. S-a constatat și o întârziere mintală de nivel mediu, aceasta
nu se concentrează pe activități educative, nu știe să scrie sau sa vorbeacă gramatical corect.

CUPRINS
„TEORIA ATAȘAMENTULUI și a tulburarilor de atașament a fost dezvoltată începând cu
anul 1950 de Jhon Bowlby. A sugerat că atașamentul primar (0-3 ani) este un program
comportamental înnăscut prezent la primate și în special la oameni. Ideea principală a lui
Bowlby era că sistemul de comportament în ceea ce privește atașamentul a evoluat, pentru a
spori gradul de protecție și șansele de supraviețuire a copilului. Această protecție se bazează
în principal pe proximitatea fizică și pe contactul dintre mamă și copil în primii ani de viață.
Dacă această proximitate este deranjată, tulburată (sau exagerată) apar anumite omportamente
caracteristice , atât la părinte, cât și la copil, iar copilul dezvoltă apoi o gamă tipică de reacții
și comportamente sociale anormale.” (Niels, 2011, p.24)
Lipsa acestui atașament sau lipsa calității acestuia accentuează dezechilibrul prin care trece
copilul în prima parte a vieții. Înainte de a se naște acesta se dezvoltă într-un mediu la care el
este adaptat. În momentul trecerii la un alt mediu complet diferit de cel cu care el este obișuit
până la acel moment, copilul suferă un dezechilibru ce tinde să se echilibreze odată cu
adaptarea la mediu.
Copiii crescuţi fără dragoste, deci lipsiţi de ataşamentul afectiv normal sunt de regulă pasivi,
indiferenţi, incapabili să cunoască sau să exploreze lumea. Ei vor demonstra o capacitate
limitată de a dezvolta relaţii personale cu alţii, mai ales adulţi; vor evita relaţiile
permanente.Viaţa lor va fi caracterizată de un şir de relaţii trecătoare. Vor ridica multe pretenţii
asupra lor. Tragedia vieţii lor de adulţi va fi ca, înabsenţa dragostei, nu vor simţi nici un fel de
animaţie, de exemplu: bucurie, umor, vină, în situaţii care presupun acest tip de reacţie. Nu
sunt capabili să se critice pe ei înşişi, au foarte puţin control asupra comportării lor, etc.
Nu putem vorbi de abandon fără a vorbi de separare. În sine, abandon înseamnă separare.
Separarea este despărţirea copilului, pentru o perioadă de timp sau definitiv, de persoanele de
care s-a ataşat. Despărţirile sau separările frecvente şi neaşteptate de adulţii cu care s-a obişnuit
nu trec neobservate de către copil, chiar dacă acesta este mai mic de unan. Uneori se vorbeşte
despre separare ca fiind chiar un "act chirurgical". Reacţia la separarea de persoane cu care s-
a obişnuit nu este întotdeauna imediată. După o perioadă mai lungă sau mai scurtă de aparenta
bunăstare, unii copii pot prezenta diferite tulburări,derulate de obicei în trei faze:

5
 1. Faza de protest: imediat după despărţire copilul protestează viguros, este foarte plângăreţ
şi exigent agăţându-se de orice persoană care intră în contact cu el.

2. Faza de disperare: plânsetele copilului se transformă treptat îngemete, acesta îşi pierde
pofta de mâncare, scade în greutate şi stagnează în dezvoltare.

3. Faza de detaşare: copilul îşi pierde interesul pentru persoanele din jur, se retrage în sine,
expresia feţei devine rigidă, se îmbolnăveşte frecvent, întârzierea în dezvoltare devine
generală se instalează o starede depresie.

Sunt necesare câteva diferenţieri între separarea de durată scurtă faţă de cea pe termen lung.
Separarea temporară este echivalentă cu un stress, copiii resimţind-o ca pe o senzaţie de
insecuritate şi anxietate. Circumstanţele în care a survenit separarea sunt extrem de importante.
Tulburările emoţionale şi comportamentale sunt mai probabile de exemplu în cazul desfacerii unei
căsătorii (divorţ) decât atunci când copilul este internat într-un spital alături de mama sau atunci
când deşi mama nu e internată cu copilul, menţine contacte dese în timpulspitalizării.
Pierderea reală, mai mult decât simbolică a ambilor părinţi sau numai a mamei, survenită în
timpul dezvoltării copilului, constituie un traumatism psihic sever, cu implicaţii imediate sau
tardive asupra dezvoltării intrapsihice. În fond, separarea de părinte pe termen lung se realizează
fie prin decesul acestuia, fie prin separarea faptică, aşa cum se întamplă în cazul copiilor
abandonaţi, fie prin separarea continuă de părinte şi ar trebui să se soldeze cu aceleaşi consecinţe.
Uneori, separarea îndelungată de părinte nu este patogenică, dar poate constitui focarul în jurul
căruia se organizează latent elementele patologice.
Acceptarea psihologică a copilului în familie şi relaţii normale cu mama, asigură cadrul
dezvoltării biologice şi psihice a copilului. Deteriorarea sau destrămarea acestor relaţii în condiţiile
desertismului familial, abandonului real sau simulat, generează starea de frustare cuconsecinţe
severe asupra dezvoltării copilului.Separarea mamei de copil îl frustrează pe acesta de satisfacerea
trebuinţelor primare de alimentaţie, tandreţe comunicare în ambianţa normală de acceptare
psihologică a copilului determinând dezechilibrulbiologic şi psihic, numit de G. Gueux"sindromul
carenţei materne".
Aceasta constituie una dintre cauzele crizei de adaptare a copilului prin internarea în leagăn
manifestate prin anorexie (negativism alimentar) şi refuzul comunicării (închidere în sine, apatie).
Vulnerabilitatea copilului se accentuează în condiţiile deplasării acestuia dintr-o secţie în alta şi a
schimbării personalului şi se manifestă prin distrofie, nervozitate, sensibilitate la îmbolnăviri.
Pentru copilul abandonat cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani s-a constatat: sărăcia repertoriului motric,
cognitiv şi socio-afectiv,motricitate defectuoasă, mers întârziat, limbaj sărac, dificultăţi de
înţelegere, stări afective preponderent negative cu manifestări stridente, deprinderi de igienă
automatizate cu întârziere

6
 Trebuinţele afective ale copiilor fiind mai mari decât posibilităţile de satisfacere a lor
declanşează o stare de nervozitate colectiv ămarcate de crize de afect (plâns şi furie, agresivitate
şi autoagresivitate), atitudini revendicative (gelozie, pasivitate, regresii comportamentale - suptul
degetului, legănatul), refuzul comunicării.

1.FACTORII ABANDONULUI

Sunt considerați, pe tema instituționalizării copilului, drept factori generatori de abandon

următorii:
 Decesul unuia dintre părinţi (sau a ambilor)-sunt mai frecvente cazurile de abandondupă
decesul mamei decât după cel al tatălui, mai ales dacă vârsta copilului este mică. Mamele
rămase văduve încredinţează copiii instituţiei numai în situaţii disperate: şomaj, pierderea
locuinţei, îmbolnăviri. Taţii rămaşi văduvi, mai ales dacă există copii de vârsta mică ce
necesită îngrijire permanentă, îi încredinţează cu mai multă uşurinţă instituţiilor

 Divorţul - acesta, de regulă, este precedat de neînţelegeri, conflicte care se răsfrâng negativ
asupra copiilor. Principalul efect al acestui climat tensionat este neglijarea copiilor. Uneori
divorţul are efecte benefice pentru copii prin eliminarea sursei conflictului, a tensiunilor -
se reechilibrează viaţa de familie). Dar adesea copiii sunt"împărţiţi" între cei doi parteneri
(şi de regulă unul dintre ei îi abandonează apoi instituţiei)

 Situaţia familială precară - mame singure sau care convieţuiesc cu parteneri întâmplători,
în cazul în care aceste mame, deobicei tinere, sunt lipsite de suport social şi sursă de
subzistenţă, sau dacă nu simt responsabilitate şi ataşament faţă de copilul de obicei nou-
născut, atunci recurg la abandon. În cazul lor, acesta îmbracă forme tipice: părăsirea
copilului mic în spitale de copii sau a sugarului în maternitate

 Situaţia materială precară - Aceasta e exprimată în ineficienţa sau absenţa veniturilor,

număr mare de copii în familie, condiţii necorespunzătoare de locuit. Ceea ce se poate
remarca e că nu toate familiile sărace îşi abandonează copiii. Acest factor e dublat, de
obicei, în cazul abandonului cu alţi factori răspunzători de scăderea responsabilităţii
(familii cu înclinatie spre parazitism social, promiscuitatea relaţiilor de familie, afecţiunile
psihice,consum/dependenţă de alcool, droguri, delicvenţă)

 Boli cronice somato-fiziologice sau psihice - Acestea crează o stare de tensiune din cauza
imposibilităţii respectării obligaţiilor vieţii de familie. Mai ales când mama e bolnavă, tatăl
nu-şi asumă de obicei răspunderea îngrijirii copiilor. Dacă vârsta lor e mică atunci ei sunt
mai expuşi abandonului (la o vârsta mai mare ca de ex. pre- şi adolescenţa copiii pot deveni
un sprijin şi riscul de abandon e mai scăzut)

7
  Lipsa suportului social din partea familiei lărgite sau a comunităţii în cazul familiei
imigrate din alte zone, de obicei mai sărace, şi venite în căutarea unei vieţi mai bune. Fiind
în general respinşi de comunitate, ei ajung să-şi dezvolte comportamentele anomice şi nu
ţin de obicei seama de sancţionarea din partea moralei publice a actului de abandon al
propriilor copii
Trebuie remarcat că aceti factori nu acţionează decât rareori separat, de obicei fiind asociaţi câte
2,3 sau 4 pentru producerea conduitei de abandon a copiilor.

2.PREVENIREA ABANDONULUI

În diferitele sale forme, separarea copilului (mic) de familie continuă să fie un fenomen pentru a
cărei combatere se face încă puţin în mod sistematic.În acest sens este necesară stimularea formelor
alternative la instituţionalizare. Un prim pas în acest sens o reprezintă:
1. Clarificarea statului juridic pentru copiii quasiabandonaţi:
 Există în momentul de faţă foarte mulţi copii părăsiţi în instituţii fără a avea un statut clar.
Lipsa acestei clarificări împiedică procedura de găsire pentru aceşti copii a unei soluţii de
perspectivă.
2. Încredinţarea şi plasamentul familial :
 Acestea ocupă o pondere încă destul de mică. În cea mai mare parte a lor, situaţiile de
plasament familial şi încredinţare reprezintă forme pre adopţionale sau încredinţări pentru
diferite perioade familiilor înrudite
3. Adopţia:
 Deşi reprezintă cea mai bună soluţie pentru copilul abandonat este utilizată încă mult sub
posibilităţi.
Dezvoltarea unui sistem de servicii sociale înalt profesionalizate care să realizeze asemenea
activităţi complexe este factorul cheie în obţinerea unor succese notabile în acţiunea de prevenire
a abandonului, respectiv a întregului sistem de sprijin pentru copilul separat de familie.

3.ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL ÎN MATERNITATE

Nașterea unui copil reprezintă un eveniment care provoacă schimbări în viața mamei/ părinților,
în relațiile de cuplu, în familie. Situațiile noi, uneori dificile, de natură emoțională, familială,

8
financiară întâmpinate de părinți pot fi identificate de asistenții sociali, în scopul sprijinirii acestora
și depășirii lor.
Asistența socială poate să ajute oamenii să își mărească capacitatea de rezolvare a problemelor
care i-au făcut dependenți și să obțină resursele de care au nevoie, facilitând interacțiunea dintre
om și mediul său social.
În maternitate asistentul social oferă informații și moderează întâlnirile mamelor sau părinților
care au ca scop dezvoltarea abilităților părintești
Sintetizând, asistentul social din cadrul maternității:
 Oferă sprijin moral în depățirea situațiilor dificile determinate de o sarcină nedorită,
neplanificată
 Oferă consiliere
 Acordă susținere în realizarea planurilor de viitor pentru părinte și copil
 Ajută părintele să identifice resurse pentru depășirea situațiilor de criză
 Informează cu privire la alternativele existente privind protecția socială a mamei și
copilului
 Oferă înțelegere și sprijin în vederea medierii eventualelor conflicte între părinți și familie
 Informează și susține părintele în vederea obținerii drepturilor legale
 Colaborează cu specialiștii din alte domenii și îndrumă părintele spre alte servicii
specializate
 Oferă informații cu privire la planificarea familială
 Organizează și modrează cursuri pentru parinți, care au ca scop dezvoltarea abilităților
părintești

CONCLUZII

În România, ca şi în alte culturi, au existat dintotdeauna copii abandonaţi, fără ca acest fapt să ia
vreodată o amploare, în timp şi spaţiu, prin care ar deveni tradiţie sau ar defini o trăsătură culturală
a poporului român. După căderea comunismului, în anii ’90-’91 s-a sperat la o scădere “naturală”
a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizării avorturilor şi a accesului liber la contraceptive.
Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În anii scurşi după 1989 abandonul a căpătat determinări din ce
în ce mai complexe care au făcut dificilă găsirea soluţiilor pentru scăderea numărului de copii
abandonaţi. În prezent abandonul copiilor sub 5 ani continuă să fie o realitate dură pentru România,
care a fost prea puţin influenţată de reformele implementate în domeniul protecţiei copilului, după
1989.
Prin reducerea numărului de copiii abandonaţi în maternităţi şi secţii de pediatrie, o parte din
fondurile publice pot fi direcţionate pentru rezolvarea cazurilor existente într-un timp scurt şi

9
crearea posibilităţii de a motiva personalul specializat din cadrul serviciilor publice de asistenţă
socială prin diferite recompense.
Recomandări:
-promovarea programelor de planning familial,
-îmbunătăţirea serviciilor din maternităţi şi secţiile de pediatrie,
-creşterea competenţelor profesioniştilor implicaţi în diferite niveluri de decizie,
-campanii de mediatizare la nivel naţional privind amploarea acestui fenomen pentru sensibilizarea
opiniei publice şi pentru a trezi interesul atât din partea actorilor cu putere mare de decizie cât şi
din partea cetăţenilor.
Comunicarea cu persoanele aflate în situaţia de risc reprezintă una din primele acţiuni prin care
se poate aprecia riscul şi se pot lua primele măsuri . Soluţiile survin dezvoltării următoarelor
domenii: - educaţie sanitară , sexuală şi contraceptivă în licee , promovarea imaginii femeii şi a
mamei ; prevenirea sarcinilor nedorite ;
- dezvoltarea serviciului de asistenţă socială ;
- monitorizarea sarcinilor din punct de vedere medical , cu aprecierea din timp, a riscului social ;
dezvoltarea unor activitaţi care să favorizeze ataşamentul mamă – copil ;
- modificarea / adaptarea legislaţiei la nevoile şi la dificultăţile cu care se confruntă societatea
romanească .

10
BIBLIOGRAFIE

Ciofu, C. (1989). Interacțiunea părinți-copii, București: Editura Științifică și Enciclopedică

Niels, R. (2011). Tulburările severe de atașament în copilărie, Iași: Polirom
www.unicef.org

11