UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ȘTIINȚE ȘI TEHNOLOGIE

POLITEHNICA BUCUREȘTI – CENTRUL UNIVERSITAR PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, ȘTIINȚE SOCIALE ȘI

PSIHOLOGIE

SPECIALIZAREA: MASTER – CONSILIERE EDUCAȚIONALĂ, ANUL I

PORTOFOLIU

MASTERAND: CERBEANU RAMONA FLORINA

LECTOR UNIV. DR. PĂIȘI-LĂZĂRESCU MIHAELA
ANUL I, MASTER – CONSILIERE EDUCAȚIONALĂ

Pitești
2024
 1. ROLUL MEDIULUI ÎN DEZVOLTAREA PSIHICĂ

Dezvoltarea psihică presupune un concept complex multideterminat și multicondiționat,

elemntar al psihologiei dezvoltării, viața psihică fiind rezultatul unui lung demers care presupune
formarea în timp a proceselor, însușirilor, structurilor psihice, schimbarea, restructurarea lor la
niveluri funcționale cât mai înalte. Acest proces se realizează în trei planuri fundamentale:
biologic, psihic și social.
Ursula Schiopu și Emil Verza spun în lucrarea ,, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții’’
că ,,dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la
condiţiile subiective şi circumstanţiale concrete ale vieţii. (Şchiopu, Verza, 1997, pag. 35).
Dezvoltarea psihică face referire la apariția și manifestarea proceselor, însușirilor, stărilor
și structurilor psihice fiind un proces complex, multideterminat, multicondiționat.
Printre factorii fundamentali care intervin, mediul joacă un rol extrem de important. Este
definit în lucrarea ,,Psihologia copilului’’ de Tina Crețu ca fiind ,,totalitatea influențelor naturale
și sociale, fizice și spirituale, directe și indirecte, organizate și neorganizate, voluntare și
involuntare, care constituie cadrul în care se naște, trăiește și se dezvoltă ființa umană’’. (Crețu,
2005, pag 7).
Prin urmare, acest factor al dezvoltării psihice include legăturile care-l influențează pe
individ atât în mod direct, cât și în mod indirect privind aspectele socio-economice (condițiile
materiale ale existenței sale), socioculturale (referitoare la nivelul de cultură al mediului din care
face parte, nivelului de școlarizare al persoanelor cu care interacționează), socioafective (punctând
climatul afectiv ce stârnește stări emoționale diferite) , dar și din punct de vedere geografic (relief,
climă, vegetație etc.).
Așadare, relațiile dintre om și mediu sunt de interdependență si interacțiune. În acest sens
mediul familial deține unul dintre cele mai importante roluri în formarea și dezvoltarea psihică,
fiind primul cu care ființa umană interacționează după naștere. Influențele exercitate de acesta au
un puternic impact care poate să fie de natură pozitivă sau negativă.
Spre exemplu, unui copil care provine dintr-un mediu familial precar, care au o situație
financiară instabilă și în cadrul căreia apar acte de agresivitate și dezinteres, îi este limitată drastic
dezvoltarea psihică. Pe când un copil care provine dintr-o familie cu legături strânse din punct de
vedere emoțional, stabilă din punct de vedere economic, avansată cultural și în interorul căreia se
pune accent pe dezvoltarea și comunicarea cu cel mic, va avea parte de o evoluție benefică.
Vanya Yudin reprezinta unul dintre cele mai recente cazuri de copii crescuti de animale,
fiind cunoscut sub denumirea de "copilul-pasăre". Baiețelul a fost descoperit de câțiva muncitori
în 2008, când avea 7 ani. Nu știa să vorbească, în schimb ciripea și își flutura brațele precum o
pasăre. Acest tip de comportament s-a datorat faptului că micuțul a fost ținut într-o cameră plină
de cuști cu păsări, iar mama lui nu vorbise niciodata cu el, preferând să îl trateze ca pe una dintre
înaripate.
O asistentă socială care au lucrat la cazul lui Vanya a declarat că băiețelul era complet rupt
de realitate și că, de câte ori se simțea amenințat, fugea să se ascundă printre păsări, iar pe mama
lui o vedea nu doar ca pe o ființă stranie, ci și ca pe un străin din punct de vedere fizic. Hrana celui
mic se limita la mâncarea păsărilor, care îl ocroteau: dacă băiatul dormea, ele îi păstrau pâine
uscată și apă. Vanya era abuzat fizic și acesta era unul dintre motivele pentru care specialiștilor le-
a fost destul de greu să stabilească o relație cu el.
Deși, din 2008 și până în prezent a urmat o serie de tratamante și chiar a fost internat într-
un sanatoriu care să îl ajute să se vadă ca pe o ființă umana, rezultatele au fost destul de
nesemnificative. Specialiștii nu au reușit să îi capete încrederea pe deplin și nici măcar să îl ajute
să aibă emoții si trăiri omenești. Cu toate acestea, Vanya este perfect sănătos și în afara oricărui
pericol.
Un alt caz îl are în prim plan pe Traian Caldarar sau "Mowgli de Făgăraș’’ care a trăit departe
de familia lui, începand cu vârsta de 4 ani. Mama sa a fost o victimă a violenței domestice și și-a
părăsit familia, iar cercetatorii cred că la fel a facut și micuțul. A trăit timp de 3 ani într-o cutie de
carton, iar la momentul în care a fost găsit (2002) în apropiere de Brașov era foarte bolnav: suferea
de o proastă circulație a sângelui, malnutriție, avea paduchi si răni infectate.
Asistenții sociali au stabilit faptul ca micuțul a supraviețuit pentru că a fost îngrijit de câinii
maidanezi ai zonei, alături de care își petrecea tot timpul. După ce a fost dus într-o instituție,
obisnuia să doarmă sub pat, nu pe el și i se făcea foame destul de des, iar dacă nu mânca, devenea
irascibil și usor violent. Din fericire, recuperarea lui a fost totală, sub supravegherea bunicului și a
specialiștilor.
Aceste cazuri atestă faptul că mediul este un factor transformator, elementar în dezvoltarea
ulterioară a oricărui individ. Albulescu și Catalano afirma în lucrarea ,,Sinteze de pedagogie în
învățământul preșcolar’’ că ,,un mediu adecvat de creștere și îngrijire care oferă copilului o
alimentație corespunzătoare, fără toxine, un mediu încărcat de interacțiuni sociale, cu adulți atenți
la nevoile copilului, pregătește arhitectura dezvoltării creierului pentru a funcționa optim. În mod
contrar, un mediu negativ care oferă o hrană neadecvată sau este deprivat de stimularea senzorială,
socială sau emoțională, conduce la afectarea circuitelor cerebrale.’’(Albulescu, Catalano, 2019,
pag. 78).
Așadar, concluzionez că cel mai bun lucru pentru copii este petrecerea unui timp de calitate,
atât în mediul familial, cât și în mediile instituționale (gradiniță, afterschool, cluburi, centre care
organizează diverse activitați extrașcolare). În secolul tehnologiei, copiii noștri au nevoie de
socializare și experiențe practice cât mai variate, departe de ecranele telefoanelor, tabletelor,
televizoarelor.
Bibliografie:
➢ Albulescu, I., Catalano, H. (2019). Sinteze de pedagogia învățământului primar. București:
Editura Didactica Publishing House.
➢ Crețu, T. (2005). Psihologia copilului. București: Editura Universității.
➢ Gheorghe, O.U. (1985). Ereditatea şi Mediul în Formarea Personalităţii Timişoara: Editura
Facla.
➢ Șchiopu, U., Verza, E. (1997). Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții. București: Editura
Didactică și Pedagogică.

➢ https://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/Rolul-mediului-in-devoltarea-
p897.php
➢ https://the24thavenuecom.wordpress.com/2018/04/03/10-copii-crescuti-de-animale-
salbatice/
2. Repere ale dezvoltării psihice (sensibilitatea intrauterină)
și tipuri de reacții

Dezvoltarea intrauterină
Pentru o imagine completă a etapelor de dezvoltare a organismului uman trebuie să
includem și stadiile dezvoltării intrauterine cu principalele ei aspecte senzorio-
motorii.
Dezvoltarea intrauterină a omului se împarte în trei mari perioade:
❖ Perioada embrionară, care cuprinde primele trei luni ale dezvoltării
intrauterine. Este perioada de organizare si diferentiere a organelor si
sistemelor mai importante ale viitorului organism.
❖ Perioada fetală precoce, cuprinsă între 3 si 6 luni ale vietii intrauterine
caracterizată prin perfectionarea structurilor si terminarea organogenezei.
❖ Perioada fetală tardivă, care cuprinde ultimele trei luni de viată prenatală (6-
9 luni) si se caracterizează prin consolidarea somatică (corporală, inclusiv a
organelor de simt).
Cercetări recente, cum sunt acelea ale neurologului Dominick Purpura, Richard
Adams (SUA) Paula Alto si Albert Liley (Noua Zeelandă), efectuate cu ajutorul unei
tehnologii avansate, au reliefat aspecte deosebit de interesante, cum ar fi:
• Departe de a pluti ca intr-un vis, rupt de tot ce se intampla in jurul lui, in uter
copilul munceste din greu sa-si dezvolte simturile si exista numerosi factori
care le stimuleaza.
• Simtul tactil e primul care se dezvolta, la 7-8 saptamani in aceeasi perioada in
care incepe sa se miste incepe sa reactioneze si la atingere. In saptamana 10-
11 incepe sa-si simta fata. La 14 saptamani tot corpul copilului, cu exceptia
 spatelui si creștetului capului, reactionează la atingeri. Copilul se atinge în
permanență de cordonul ombilical și “se joacă” cu acesta.
• La 5 luni fătul e sensibil la contactul matern cu un copil de 1 an, are oroare de
apă rece.
• Prima reacție a copilului la o atingere este să se îndepărteze de stimul, acest
răspuns timpuriu la atingere este un rezultat al imaturității SNC .
• Spre finalul sarcinii acest răspuns se modifică. Copilul îsi suge degetul în timp
ce se află în uter, limba este una dintre părțile cele mai sensibilie, iar suptul e
o modalitate de a studia împrejurimile, descoperă senzația pielii proprii,
experimentând o senzație de bine.

Gust și miros.
Copilul începe să înghită lichid amniotic din săptămâna 12, copilul simțind toate
gusturile din acesta. Copii pot face diferența dintre gustul dulce și amar.
Gustul fătului este net diferentiat (preferă dulcele, exprimă - prin grimase- scârbă
prin gustul particular de lipiodol).
Auz.
Copilul începe să reacționeze la sunete în jurul săptămânii 24 și, cu cât e mai
puternic sunetul, cu atât mai puternică e reacția. Copilul aude sunetele mult mai încet
decât noi, aceasta deorece unda sonoră este reflectată de haine și țesuturi. Doar o
mică parte din zgomot străbate peretele abdominal și ajunge la urechile copilului.
Dintre toate sunetele pe care le aude copilul nenăscut, vocea mamei iese cel mai mult
în evidență.
La 6 luni fătul percepe vocea mamei, a tatălui si bătăile ritmice ale cordului matern;
reactionează diferentiat la diferite genuri de muzică (unele piese muzicale îl linistesc,
altele îl nelinistesc).
La 25 săptămâni se mișcă, sare în ritm de percuție pe muzica unei orchestre.
Văz.
Văzul copilului este simțul cel mai puțin stimulat, în mediul apos în care trîiește
acesta, si ultimul care se dezvolta. Pleopele lui raman inchise pana in saptamana 27,
apoi I se deschid si incepe sa clipeasca.
Încă din săptămâna a VI-a e sensibil la lumină.
La 7-8 luni circuitele nervoase ale creierului fătului sunt dezvoltate ca si la nou-
născut.
După 8 luni sunt înregistrabile undele cerebrale ale fătului cu diferențierea stării de
somn, stării de veghe, probarea faptului de a visa, acestea complicându-se și
cuplându-se la gândurile si visele mamei.
Bibliografie

• Dr. Anne Deans, (2011), Sarcina si nasterea, Ghidul femeii insarcinate,

București, editura Litera
• Emil Căpraru, Herta Căpraru, (2006, )Mama si copilul, ed. a VI-a, rev.,
București, Editura Medicală
• www.medfam.ro
 3. ETAPE ÎN APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA LIMBAJULUI
ÎNTRE 0 ȘI 3 ANI

Nou-născutul are abilitatea de a asculta și a reține atât sunetele de bază cât și pe cele
particulare ale limbajului. Acest proces stă la baza invățării vorbirii.
În primul an de viață copilul va parcurge următorii pași în dezvoltarea vorbirii:
Până la 3 luni
Înțelegere
• își intensifică sau scade ritmul sucțiunii atunci când aude sunete și tresare la cele
foarte intense (reflexul Moro);
• se liniștește sau zâmbește atunci când i se vorbește sau când vede chipuri familiare;
• până la sfârșitul lunii a treia de viață recunoaște vocea mamei și se poate opri din
plâns dacă aceasta îi vorbește.
Comunicare
• are mai multe tipuri de plâns pentru a-și comunica nevoile (plânsul de foame, plânsul
de durere, plânsul de oboseală, plânsul de frig etc);
• își mișcă corpul ca răspuns la voci;
• după 6 săptămâni copilul începe să gângurească (emite sunete simple formate doar din
vocale, prin care își arată plăcerea - „oooo”, „aaaa”).
De la 4 la 6 luni
Înțelegere
• își îndreaptă privirea și capul spre locul de unde vin sunetele;
• reacționează la modificările din tonul vocii celorlalți;
• îi face plăcere să-și audă propriile gângureli și chiote;
• devine atent la muzică și la jucăriile sau obiectele care scot sunete;
• poate face diferența între sunetele din mediu și limbajul celor din jur.
Comunicare
• chicotește și râde mult;
• la gângureli se adaugă și folosirea consoanelor și mai târziu le combină în construcții
de o silabă;
• încearcă să repete sunetele pe care le aude;
 • vocalizează prin sunete specifice atât supărarea (de exemplu când este lăsat singur),
cât și bucuria (de exemplu când te joci cu el);
• sunetele emise variază în intensitate, tonalitate și frecvență;
• își folosește gângurerile pentru a atrage atenția asupra sa.
De la 7 la 9 luni
Înțelegere
• se întoarce din poziția în care se află și se uită în direcția din care vin sunetele;
• ascultă atunci când i se vorbește;
• înțelege cuvinte simple care denumesc obiecte concrete precum „cană”, „suc”, „carte”
etc., dar și altele precum „nu” sau „pa”;
• de cele mai multe ori se conformează atunci atunci când i se spune „nu”.
Comunicare
• limbajul include grupuri de două sau mai multe silabe, combinații de vocale și
consoane precum „ma”, „ba”, „da”, care constituie baza pentru viitoarele cuvinte
• răspunde la solicitări/întrebări simple precum „Vino la mine”, „Mai vrei?”;
• răspunde dacă i se spune pe nume;
• știe să folosească gesturi pentru a comunica (de exemplu, ridică mâinile pentru a fi
luat în brațe); sau gesturi și sunete pentru a-și manifesta protestul;
• imită diferite sunete din limbajul adulților, onomatopee și gesturi;
• cântă și el (atunci când aude un cântec familiar).
De la 10 luni la 1 an
Înțelegere
• recunoaște persoane sau obiecte familiare atunci când sunt numite;
• folosește onomatopee pentru a face referire la unele obiecte;
• știe să folosească gesturi sociale (de exemplu, face cu mâna „pa”);
• se uită la imagini cu obiecte împreună cu un adult;
• dacă i se solicită, aduce obiectele cerute de un adult.
Comunicare
• bebelușul comunică într-un limbaj propriu, specific, dar construcțiile lui încep să
semene mai mult cu cuvintele;
• continuă să imite sunetele;
 • în această perioadă pot apărea spontan primele cuvinte

Dezvoltarea limbajului este intotdeauna corelată cu dezvoltarea neuro-motorie, ceea ce face

ca evaluarea copilului să fie importantă din toate punctele de vedere.
La încheierea primului an de viață, copilul poate sa pronunțe doar câteva cuvinte. Urmează
o perioadă de câteva luni în care se face o pauză, în sensul că mai achiziționeaza doar câteva
cuvinte. Apoi marea majoritate, începând cu 1 an și jumatate, 1 an și 8 luni, ajung ușor la 200-300
și către 3 ani dispun de 1000-1100 de cuvinte.
Totodată este evident și un progres calitativ. În această perioadă dezvoltarea limbajului
urmează trei etape care sunt într-o oarecare măsură distincte dar care, în acelaşi timp se
întrepătrund (Verza, 1993):
1) Limbajul mic “primitiv”, cu circulaţie restrânsă, în familie, onomatopeic, holofrazic,
circumstanţial.
2) Limbajul situativ, folosind cuvinte concrete, cu structură gramaticală, dar puternic colorat
şi încărcat gestual, emoţional.
3) Limbajul contextual, vorbirea desfăşurându-se cu text şi context discret, formă care va
domina treptat limbajul situativ.
La 1 an şi 6 luni, vocabularul creşte până la 30-40 de cuvinte. La 2 ani copilul şi-a însuşit
între 200-300 cuvinte.
După vârsta de 1 an şi 6 luni apare limbajul telegrafic, în care copilul foloseşte câteva
cuvinte, care nu sunt flexionate conform normelor limbii, iar prepoziţiile şi conjuncţiile lipsesc.
Persoanele străine nu înţeleg acest limbaj, iar foarte mulţi adulţi şi părinţi fac greşeala de a imita
limbajul copilului, în speranţa de a se înţelege mai bine cu el, ceea ce duce însă la stabilizarea unor
structuri verbale greşite şi la întârzierea progresului copilului (Birch. A., 2002).
La vârsta de 2 ani copilul dobândeşte, în legătură cu limbajul, 2 feluri de experienţe:
- înţelege că tot ce îl înconjoară poartă un nume, iar el va dori să îl afle, drept pentru care va
pune frecvent întrebarea „ce este asta?;
- înţelege că dacă se exprimă în cuvinte dorinţele sale sunt mai repede şi mai bine îndeplinite,
iar cei din jur îl vor iubi şi îl vor aprecia mai mult.
 - După vârsta de 2 ani apare fraza gramaticală şi copilul învaţă flexionarea cuvintelor şi a
determinativelor (adjective, adverbe). Propoziţiile formate la început din subiect şi predicat
adaugă la acestea adjectivele utilizate mai des de către adult.
Către vârsta de 3 ani, limbajul este folosit de copil în 3 situaţii de bază:
- verbalizarea acţiunilor pe care le întreprinde
- comunicarea cu ceilalţi
- cuvântul este material pentru jocul verbal specific copilăriei, în care copilului îi place să se
joace cu cuvintele, să le modifice şi să le repete.
La 3 ani, unii copii dispun şi de 1000 de cuvinte în limbaj.
Cuvântul nu mai este un semnal sonor, ataşat situaţiilor şi dorinţelor, ci dobândeşte din ce în ce
mai mult funcţie semiotică. Înainte de a pronunţa el însuşi cuvintele, copilul realizează semnificaţia
lor. Însuşirea limbajului ţine şi de relaţia cu mediul (baie de limbaj), dar este condiţionată şi de
relaţia afectivă, în special cu mama. Absenţa acestui factor afectiv poate fi răspunzătoare de
întârzierea apariţiei limbajului, ori de sărăcia acestuia.
Cele mai frecvente particularităţi specifice de pronunţie în acest stadiu, sunt:
- eliziunile (omiterea unor silabe cu valoare mai mică în recunoaşterea cuvintelor),
- simplificarea articulărilor cu abatere mai mică sau mai mare de la structura reală,
- înlocuirea unor sunete mai greu de pronunţat cu altele mai uşoare,
- metateza (mutarea unor sunete sau silabe unele în locul altora),
- perseverarea unor sunete şi silabe,
- contragerea (contopirea a două cuvinte, obţinându-se o structură mai uşor de pronunţat).
Multe din aceste dificultăţi dispar către vârsta de 3 ani, dar unele se păstrează până la vârsta de 4-
5 ani.
În general, competenţa lingvistică este în avans faţă de performanţă, în sensul că înţelege
mai repede şi mai multe cuvinte decât reuşeşte să folosească în comunicarea cu alţii.
Însuşirea limbajului creează copilului punţi noi de legătură cu ambianţa, îi îmbogăţeşte
experienţa şi îi consolidează un instrument al activităţii mentale care influenţează întreaga sa viaţă
şi dezvoltare psihică. Structura gramaticală este asimilată în special în dialogul cu adultul.
Concluzia mea, ca mamă și cadru didactic totodată este că rolul părințior (în special) și al
familie din jurul unui copil mic este crucial. Copiii învață prin imitație, deci vorbiți-le pentru a
avea ce imita, citiți-le pentru ca ei să asculte, să interiorizeze și să acumuleze mai mult. Este un
lucru care se poate realiza și fără resurse materiale și totodată este cel mai de preț bun.

BIBLIOGRAFIE:

1. Morand de Jouffrey P. (2005 ) – Psihologia copilului, Ed. Teora, Bucuresti

2. Emil Verza, (1993) - Psihologia Varstelor, Editura Hiperyon,

3. Tiberiu Mircea – Psihologia și psihopatologia dezvoltării copilului mic - Ed. Augusta,

Timisoara, 1999

4. Tinca Crețu – Psihologia copilului, Ministerul Educației și Cercetării, (2005)

https://www.academia.edu/40786853/Psihologia_Dezvoltarii, accesat la data de 19.11.2023. ora

14.24
 4. Repere în dezvoltarea psihică a copilului preșcolar (3-6/7 ani)
Dezvoltarea cognitivă

La începutul perioadei preşcolare, copilul se situează, după descrierile lui Jean Piaget, în
stadiul pre-operaţional al dezvoltării psiho- intelectuale, caracterizat de imitaţie şi reprezentări
simbolice. Este un stadiu pre-conceptual, axat pe creşterea capacităţilor copiilor de a utiliza
simboluri. Acest fapt le oferă copiilor posibilitatea de a opera cu obiectele şi lucrurile şi de a
comunica despre ele chiar şi atunci când acestea sunt absente.
Caracteristici ale gândirii în perioada preșcolară.
În momentul intrării copilului în acest stadiu pre-operaţional (în jurul vârstei de 2-3 ani),
gândirea preşcolarului prezintă elemente situativ-concrete. De aceea, la grădiniță, se folosesc atât
obiectele reale cât și imagini, jetoane, machete și foarte multe materiale pe care acesta să le manipuleze.
Un exemplu este, la tema săptămânii ”Animale domestice”, grupa mică, faptul că în timp ce vorbim despre
vacă, avem și o planșă mare a unei vaci, o figurină pe care aceștia o pot manipula și studia, vor colora o
vacă folosind culori adecvate, și le putem aduce și câteva produse obținute de la acest animal (lapte, brânză,
unt), putem confecționa o machetă a vacii și să le pregătim o activitate practică de a ”mulge” Și bineînțeles,
îi vom încuraja pe copii să imite mugetul unei vaci. Cu cât le exepmplificăm practic în cât mai multe moduri
aspectele legate de subiectul prezentat, cu atât vor reține mai multe informații.
O caracteristică a gândirii preşcolarului o constituie preoperativitatea, căci aceasta
utilizează acţiuni mentale reprezentate şi simbolizate, numite „preoperaţii”. Cercetările arată că
operaţiile gândirii - clasificarea, scrierea, stabilirea egalităţilor - nu se desfăşoară după criterii
care să confirme caracterul logic al acestora. Preşcolarii pot manipula obiectele doar din punct de
vedere fizic, nu şi mental.
Experimentele referitoare la sesizarea vitezelor diferite în sistemul viteză - spaţiu - timp, precum
şi cele privind distanţele (conservarea măsurii) ori cele cu privire la sesizarea proporţiilor de
mulţimi (bile, nasturi, etc), arată că gândirea preşcolarului se află într-o etapă de explorări şi
dificultăţi, acestea din urmă determinând dezvoltarea unor însuşiri şi caracteristici ale operativităţii
gândirii.
Asistăm la constituirea treptată a claselor logice, iar preconceptele dobândesc generalitate şi
precizie, datorită experienţelor concrete şi verbale, în care este implicat copilul.
 Pe măsură ce înaintează pe palierele preşcolarităţii, copilul intră într- un stadiu tranziţional,
când începe să realizeze, chiar dacă într-o manieră relativ empirică, că există o multitudine de
puncte de vedere şi de concepte relaţionale precum: mare/mic, nord/sud, frumos/urât
Caracteristici:
1. Egocentrismul. Mentalitatea sa egocentrică derivă din incapacitatea de a distinge suficient de
bine realitatea obiectivă de cea personală, copilul crezându-se a fi centrul universului. De aceea,
copilul preșcolar mic consideră că tot ce este în mâna lui îi aparține (o jucărie împrumutată de
exemplu), că toți au aceeși părere ca și el (nu există un alt punct de vedere). Odată cu înaintarea
în vârstă, la grupele mai mari, preșcolarul va conștientiza faptul că gândirea altuia este diferită de
a sa, ceea ce îl va face să admită faptul că perspectiva sa particulară nu este singura posibilă. Începe
să distingă existența a două puncte de vedere diferite. Compararea acestor perspective diferite de
abordare a realității îl face să renunțe treptat la propria sa subiectivitate.
2. Clasificările logice.
O cale prin care copiii înţeleg relaţia dintre evenimente şi unifică experienţele într-un tot unitar, o
reprezintă clasificarea obiectelor în funcţie de caracteristicile lor.
Capacitatea de a realiza clasificări creşte în timpul copilăriei timpurii, dar rămâne fragilă şi suferă
o diminuare atunci când situaţia este mai complexă.
Preşcolarii nu sunt însă capabili de a realiza clasificări complexe ale obiectelor, folosindu-se de
puţine atribute ale obiectelor.
Acesta poate grupa obiecte după formă, mărime, deci după unele criterii stabile, care însă
nu sunt şi proprietăţile esenţiale ale obiectelor respective.
Asfel, exercițiile practice la grădiniță se proiectează gradual, în funcție de grup din care
fac parte preșcolarii.
• La grupa mică vom cere copiilor să grupeze obiecte după un criteriu (păpuși mari-
păpuși mici, sau grupa păpușilor mai puține-grupa păpușilor mai multe)
• La grupa mijocie vom cere gruparea obiectelor după două criterii (trenul cu două
diferențe – jetoane în formă de cercuri mari și roșii – jetoane în formă de cercuri
mici și albastre)
• La grupa mare deja putem cere gruparea obiectelor folosind trei sau patru diferențe
(din trusa Dienes)
3. Conservarea. Copiii de 3 şi 4 ani îşi concentrează atenţia asupra unui singur aspect al vasului -
înălţimea. Ei cred că o anumită cantitate de lichid s-a modificat, ca urmare a mutării ei într-un alt
vas.
Luăm aici ca exemplu mutarea unei cantități de apă dintr-un vas transparent mai înalt, într-unul
mai mic dar cu un diametru mai mare.
Chiar dacă ei văd și li se spune că nu a fost adăugat lichid, vor spune că în vasul mai înalt era mai
multă apă. Și după ce lichidul era adus în vasul iniţial, ei susţineau că în vasul mai înalt este mai
mult lichid.
Piaget a observat că, între 5 şi 6 ani, înţelegerea conservării intră într-o nouă etapă. Copilul
realizează că este nevoie să se analizeze înălţimea şi grosimea ambelor vase, dar îi este greu să le
păstreze pe amândouă în memorie şi să le compare.
4. Animismul (atribuirea lucrurilor a propriilor calități și însușiri ale copilului), Sunt
transferate caracteristici specifice omului către toate elementele din jur (animale, jucării, obiecte).
Astfel, nu este de mirare că dacă aducem o jucărie de pluș în fața copiilor, ca un element surpriză,
aceștia vor vorbi cu ea.
5. Artificialismul (totul este fabricat, făcut de om).
6. Magismul (toate lucrurile se leagă între ele), deoarece copilul raportează foarte firesc lucrurile
la propria sa experienţă, dar şi datorită unui exces de realism (numele obiectelor sunt însuşiri
intrinseci ale lor, precum culoarea sau mărimea), realul nefiind considerat decât în perspectiva cea
mai concretă şi cea mai imediată - norii se mişcă pentru că cineva îi împinge, soarele îl urmează
atunci când merge.
7. Sincretismul gândire globală amestecată nediferențiat în măsura în care la această vârstă copilul
amestecă realul cu imaginarul (n-ai găsit ceva să cumperi vine zâna bună și aduce), raționalul cu
afectivul, generalul cu parțialul (bicicleta este ceva cu roți și pedale și cineva a stricat-o când a
căzut cu ea), temporalitatea (te-a certat tata?- M-a certat maine.).Astfel, perceperea obiectelor şi
evenimentelor este globală, iar atenţia copilului este adeseori îndreptată spre detaliile mărunte,
particulare.
În concluzie, dezvoltarea sistemului cognitiv al copilului preşcolar este complexă şi, în acelaşi
timp, graduală.
Cel mai important progres al gândirii preşcolarului este reprezentat de organizarea
structurilor operative ale gândirii, proces ce se desfăşoară lent, cu suişuri şi coborâşuri. Acest
proces presupune organizarea cunoştinţelor, identificarea conţinutului noţiunilor şi ierarhizarea
noţiunilor simple, empirice.
Tot acum este și perioada ”de ce-urilor”, deoarece copilul are nevoie de o explicație ca să
înțeleagă drumul de la cauză la efect.
Dezvoltare gândirii este în strânsă corelație cu dezvoltarea limbajului, de aceea stimularea
acestora este foarte important să se realizeze simultan.
 Bibliografie:

➢ Crețu, T. (1994). Psihologia vârstelor, București: Editura didactică și pedagogică

➢ Piaget, J., Inhelder, B., (2005). Psihologia copilului, București, Editura Cartier.

➢ Stan, L. (2016). Dezvoltarea copilului și educația timpurie. București: Editura Polirom.

➢ Verza, E. și Verza, F.E. (2017). Psihologia copilului. București: Editura Trei

➢ ORDIN_203851_2010_ANEXA_RFIDT.pdf
➢ https://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/PERIOADA-PRESCOLAR-a-doua-
copi17.php, vizitat la data de 18.01.2024, ora 14,34
 5. Probleme psihologice ale personalității adolescentului

Adolescenţa este o etapă marcată de schimbări şi provocări majore, atât pentru cel care o
experienţiază, cât şi pentru familie. Schimbările care apar pe parcursul acestor ani sunt de multe
ori derutante. Pentru a ne asigura că adolescenţii traversează cu succes această etapă, este important
ca atât adolescentul, cât şi adulţii din jurul lui să înţeleagă ce se întâmplă la nivel fizic, cognitiv,
social, emoţional etc., cum aceste modificări afectează viaţa adolescentului, ce pot face adulţii şi
ce resurse sunt necesare pentru succesul tranziţiei.
Perioada adolescenţei cuprinde o serie de caracteristici specifice, un ansamblu de
transformări evolutive, extrem de nuanţate, de natură bio- psiho-socială, marcând stabilizarea
personalităţii. Adolescenţa reprezintă, astfel, cea mai complexă etapă de dezvoltare a individului,
în drumul său spre maturitate.
Golu Florinda spune în cartea sa Psihologia dezvoltării umane faptul că deși este
”Considerată o perioadă de criză, adolescenţa este şi o perioadă a „doliului”, sau a travaliului de
devenire, transfigurate în coincidenţa a două evenimente majore: „moartea” copilului şi „naşterea”
adultului (....), adolescenţa constituie vârsta construirii unei identităţi” (Golu, F., 2010, pag. 204)
Jean Piaget spunea despre adolescență că aceasta este ”vârstă a marilor idealuri sau a
începutului teoriilor, pe lângă simplele adaptări prezente la real.” (Piaget, J., Inhelder, B., 2005,
pag. 130 )
”Copilul se orientează mai mult către lumea externă, în aspectele ei multiple, dar își
îndreaptă atenția și către propria viață psihică, în cunoașterea căreia tinde să se adâncească tot mai
profund”(Dragu, A., Cristea, S., 2003, pag. 51)
Având în vedere caracteristicile biopsihice şi modelul integrării sociale, putem desprinde, în cadrul
acestei perioade, următoarele trei subperioade:
- Subperioada preadolescenţei (14-16 ani)
- Subperioada adolescenţei propriu-zise (16- 18 ani),
- Subperioada adolescenţei prelungite (18-20/25 ani)
Adolescenţa este acel stadiu de viaţă, în cursul căreia individul pune efectiv în practică ceea
ce a dobândit în cursul procesului social. Un rol important îl deţin sentimentul de autostimă al
adolescentului, aspiraţiile sale, convingerea că va putea accede la rolurile de prestigiu din societate.
 Aspiraţiile, orientările şi sentimentele de autopreţuire ale adolescentului depind de cultura
şi mentalitatea stratului social de apartenenţă, constând în valorile, stilurile, concepţia asupra
societăţii şi asupra şanselor de a accede la social.
Adolescentul renunţă la comportamentele imitative din copilărie, se opune atunci când îi
sunt impuse sarcini care nu sunt pe placul său, pe baza analizei critice respinge ideile care nu sunt
în conformitate cu modul său de gîndire.
Toate acestea îi permit adaptarea la mediile pe care le frecventează (şcolar, familial,
anturaj), integrarea în viaţa socială, adoptarea unor conduite acceptabile din punct de vedere social,
favorizează apariţia unor tendinţe de autodepăşire, sprijină dorinţa de progresa moral şi spiritual,
dar îl fac să aibă şi momente de opoziţie, de respingere a ceea ce nu este rezultat al gândirii sale,
comportamente nonconformiste şi limbaj vulgar.
”Structurile de personalitate ale adolescentului sunt marcate însă de egocentrism (Elkind,
1978), prin apariţia tendinţei de a exagera importanţa, unicitatea, gravitatea experienţelor sociale
şi emoţionale - iubirea, suferinţa, prieteniile, aspectul vestimentar - cu atingerea unei perioade de
vârf în jurul vârstei de 13-14 ani, după care se instituie un uşor declin. Se pare că există două
comportamente ale egocentrismului:
1. tendinţa adolescenţilor de a-şi crea un „public imaginar” - ei par a se afla pe o scenă, iar
restul lumii nu are altă ocupaţie decât aceea de a le analiza comportamentul şi aspectul fizic;
2. tendinţa de a se mitiza - adolescenţii îşi exagerează abilităţile, de unde riscul creării unor
conduite false, chiar dăunătoare, pentru a-i impresiona pe ceilalţi (consumul de tutun, alcool,
droguri, relaţii sexuale).” (Golu, F., 2010, pag. 214)
Adolescenţa este o perioadă de pasiuni şi de furtuni afective pline de romantism,
spontaneitate şi mari elanuri. Nevoia iubirii este înşelată în aşteptări, deoarece caracterul
superficial al relaţiilor interumane anulează posibilitatea de a descoperi profunzimea şi intensitatea
prin afecţiunea reciprocă.
Sumarizând problemele de personalitate cu care se confruntă un adolescent, în continuare mă
voi axa pe următoarele:
1. Criza de originalitate din adolescenţă
Este o perioadă de tranziţie, normală, firească, în viaţă. Ea reprezintă, practic, un ansamblu de
schimbări bruşte de natură psihologică şi socială, ce se bazează pe schimbări biologice, care
caracterizează perioada adolescenţei.
 Criza constă într-o izbucnire bruscă de „revoltă", care se caracterizează prin negarea
sistematică a identităţii sale anterioare (cea de copil) şi dorinţa impetuoasă de a obţine statutul
social al adultului. De aceea, se consideră că adolescenţa este o vârstă între două vârste. În
contextul încercării de definire a propriei identităţi, adolescentul duce un adevărat „război”, pentru
a evita subjugarea sa de către modelele adultului.
Există trei etape ale crizei de originalitate:
- Perioada revoltei
- Perioada închiderii în sine
- Perioada de exaltare și afirmare
2. Găştile de prieteni (de cartier):
Pretutindeni există adolescenţi şi nevoi pe care aceştia nu şi le satisfac prin intermediul
familiei, şcolii ori al grupului de prieteni. Ca orice grup, fiecare gaşcă are anumite caracteristici,
un conducator, o structură, o ierarhie, o reţea de statute şi roluri. De obicei, cei nou-veniţi sunt
supuşi unor probe sau ritualuri cu caracter iniţiatic, prin care să-şi demonstreze abilităţile sau
loialitatea.
Există mai multe motive care îi pot determina pe adolescenţi să adere la astfel de structuri
sociale: probleme familiale (certuri, violenţă, neînţelegeri între părinţi, familii destrămate), lipsă
de atenţie sau de afecţiune din partea părinţilor, un nivel socio-economic scăzut sau mediu, dorinţa
de a impresiona, teribilismul, demonstrativitatea, conformismul, imitaţia, contagiunea, ori chiar
teama.
3. Relația cu părinții și conflictul între generații:
Atâta timp cât adolescenţii locuiesc acasă, părinţii continuă să exercite o influenţă majoră
asupra comportamentului lor. Ca şi la vârstele anterioare, părinţii continuă să ofere recompense,
pedepse, dar şi atenţie, aprobare, afecţiune, suport financiar. Adesea, părinţii nu conştientizează
nevoile de autonomie ale copiilor lor, iar, ca o consecinţă, apar conduite de negativism, datorită
incapacităţii părinţilor de a-şi modifica atitudinile şi expectanţele atunci când copilul lor creşte.
Multor părinţi le este destul de dificil să accepte faptul că propriul copil devine adult.
4. Căutarea unei identităţi proprii:
Dezvoltarea identităţii de sine reprezintă un element central al perioadei adolescenţei, datorită
atât modificărilor ce apar în sistemul de cerinţe externe, cât şi transformărilor generale prin care
trece adolescentul.
 La această vârstă, imaginea „Eu”- lui este confuză, nedefinită şi nesistematizată, ceea ce duce
la nelinişte şi la senzaţia unui gol interior ce trebuie lichidat. Acest lucru îi determină pe adolescenţi
să caute febril asemănări cu semenii şi să-şi demonstreze apartenenţa la grup, fapt care, de obicei,
se materializează în apariţia unui stereotip de grup: modă, jargon, ocupaţii în timpul liber.
Imaginea de sine („eul”) include mai multe componente:
„Eul” real, care este rezultatul experienţelor proprii şi care cuprinde:
„Eul” fizic – acesta se referă la aspectul exterior şi la acceptarea propriului corp, adică la ceea ce
crede adolescentul despre corpul lui şi la cât de confortabil se simte în el.
„Eul” cognitiv include gândurile şi judecăţile, conţinuturile informaţionale despre sine şi despre
lume, modul în care operează cu acestea. În adolescenţă, imaginea „Eu”- lui şi respectul față de
sine depind, în primul rând, de succesul activităţii şi de caracterul interacţiunilor cu cei de jur.
„Eul” emoţional cuprinde totalitatea sentimentelor şi emoţiilor faţă de sine, lume şi viitor. O
achiziţie semnificativă o constituie descoperirea lumii interioare proprii.
„Eul” social este acea dimensiune a personalităţii pe care adolescentul este dispus să o expună
lumii, adică se referă la modul în care se comportă el în societate. „Eul” adolescentului fiind încă
nedeterminat, confuz, deseori este trăit ca o nelinişte neclară sau ca senzaţia unui gol intern care
trebuie împlut cu ceva.
„Eul” spiritual reflectă valorile adolescentului. Descoperindu-se pe sine, descoperind lumea şi pe
alţii, adolescentul îşi formează idei şi sisteme personale, pe care le transformă în criterii
apreciative, valorizatoare
Eşecul în dobândirea unei identităţi ferme, confortabile şi durabile are ca rezultat
difuziunea rolului sau un simţ al confuziei despre ceea ce este şi cine este un individ. Presiunile
puternice din partea părinţilor şi a altor adulţi pot cauza tânărului dezorientare şi disperare, având
ca rezultat înstrăinarea fizică sau mentală. În cazurile extreme ale difuziunii rolului, adolescenţii
pot adopta o identitate negativă, comportându-se într-o manieră inacceptabilă faţă de persoanele
care îi ocrotesc.
Transformările biologice, schimbarea sistemului de relaţii şi a atitudinilor celorlalţi faţă de
tânăr, precum şi avansul cognitiv remarcabil din aceşti ani contribuie la intensificarea căutării de
sine, prin manifestarea dorinţei de a găsi răspuns la întrebări cruciale, cum ar fi:
- „Cine sunt?”
- „Cine vreau să fiu?”
- „Cât de mult mă plac?”
- „Cine vreau să fiu?”
- „Ce pot?”
- „Ce voi fi?”
Adolescentul îşi doreşte să îşi descopere unicitatea şi originalitatea propriei fiinţe şi să se
dezvolte ca o persoană autonomă, capabilă şi matură.
BIBLIOGRAFIE:

• Golu, Florinda, (2010). Psihologia dezvoltării umane, Bucureşti, Editura Universitară.

• Dragu Anca, Cristea, Sorin, (2003). “Psihologie si pedagogie scolara”, Editura Ovidius
University Press Constanta
• Piaget, J., Inhelder, B., (2005). Psihologia copilului, București, Editura Cartier,
• https: /Dezvoltarea%20stimei%20de%20sine%20la%20varsta%20adolescenta.pdf , vizitat
la data de 15.01.2024, ora 15.13