CURSUL 3 – PSIHOLOGIA COPILULUI

PROBLEME PSIHOLOGICE LEGATE DE PERIOADA INTRAUTERINĂ ŞI

NAŞTERE

Perioada prenatală
Viaţa nu începe la naştere ci cu 270-284 zile mai înainte, adică odată cu debutul
perioadei prenatale, perioadă în care aşa cum arată P.Osterrieth are loc ”o dezvoltare
miraculoasă”. Până în momentul venirii pe lume, copilul parcurge un lung proces de formare,
viaţa uterină fiind considerată a fi, perioada cu cea mai intensă dezvoltare a fiinţei umane.
Începând din primele zile după concepție, embrionul se dezvoltă vertiginos: volumul
său creşte de 8.000 ori, iar diametrul de aproximativ 20 ori. În paralel, se extinde masa
celulară şi deosebit de rapid, se dezvoltă celula nervoasă. În primele săptămâni, celula
nervoasă are un ritm de multiplicare de circa 20.000 neuroni pe minut şi ajunge să crească, în
luna a treia, la 30.000 neuroni pe minut. Ca urmare a dezvoltării sistemului nervos şi a
organismului în ansamblu sunt înregistrate reacţii tot mai complexe ale copilului: reacţiile
motorii difuze apar pe la 9 săptămâni. Bătăile inimii pot fi înregistrate la 10 săptămâni,
mişcările respiratorii la 12 săptămâni, mişcări ale traiectului digestiv la 16 săptămâni, mişcări
ale pleoapelor, buzelor şi picioarelor la 16-20 săptămâni, reacţii vocale si comunicative la 32
săptămâni etc.
Începând cu luna a 5-a, mama poate simţi mişcările fătului. El deschide şi închide
ochii şi poate să-şi strângă pumnii. Din punct de vedere anatomic, aparatul auditiv este
relativ funcţional din luna a 4-a şi se maturizează în luna a 7-a de la fecundaţie. În lună a
şaptea, copilul poate deja să vadă, ochii fiind complet constituiți. Doarme şi se trezeşte des şi
chiar sughite, după 25 de săptămâni copilul este activ în proporție de 14 % dintr-un interval
de 24 de ore.
Dezvoltarea sistemului nervos in organogeneza
In organogeneza, intereseaza in mod deosebit dezvoltarea sistemului nervos- care este
de provenienta ectodermica. In a 15-a zi dupa conceptie se formeaza pe fata dorsala a
embrionului o ingrosare, numita placa neurala. Aceasta poseda o portiune cu peretii mai
grosi din care se va dezvolta encefalul, iar din partea ce are forma unui sant invaginat, ia
nastere tubul neural ce se afunda in mezoderm. Se poate aprecia ca la 14 saptamani creierul
uman este relativ mare si proportional dezvoltat. Aglomerarile de celule devin tot mai mari si
neuronii formeaza prelungiri (axoni si dendrite) care apoi se vor structura in contacte
(sinapse) functionale legand zone si parti ale formatiunilor nervoase. Prin dezvoltarea tubului
neural se ajunge la alcatuirea intregului sistem nervos.
Maduva spinarii este protejata de coloana vertebrala si pe la 4-6 luni incepe
mielinizarea intensa a terminatiilor sale neuronale. Spre sfarsitul lunii a treia se dezvolta
evident si cerebelul. In luna a cincea se formeaza pe suprafata emisferelor primele santuri; in
luna a saptea scoarta cerebrala dispune de 6 straturi celulare pe cea mai mare parte.
Ca urmare a dezvoltarii sistemului nervos si a organismului in ansamblu apare o serie
de reactii inca din viata intrauterina. Spre exemplu, reactiile motorii difuze apar pe la 9
saptamani, bataile cordului la 10 saptamani, miscarile respiratorii la 12 saptamani, miscari
ale traiectului digestiv la 16 saptamani, miscari ale pleoapelor, buzelor si picioarelor la 16-20
saptamani (acele miscari pe care le simt mamele si spun ca bebelusul "s-a miscat"), reactii
vocale si comunicative la 32 saptamani etc. Asemenea reactii se produc cu intarziere sau sunt
inhibate in conditiile actiunii unor factori nocivi asupra gravidei sau atunci cand fetusul nu
are un mediu favorabil dezvoltarii. Factorii nocivi interni sau externi, influenteaza negativ
dezvoltarea copilului si dupa nastere.

1
 Activitatea senzorială
În perioada prenatală copilul are numeroase experienţe senzoriale, astfel încât uterul
poate fi considerat unul dintre cele mai timpurii centre ale învăţării. Dacă simţul mirosului şi
vederea au fost mai puţin studiate, se ştie că gustul arată o preferinţă pentru dulce iar auzul se
manifestă începând din luna a cincea, copilul auzind bătăile inimii materne, ca şi alte sunete
exterioare care sunt filtrate prin lichidul amniotic. Acesta explică de ce nou-născutul poate să
recunoască vocea mamei şi o preferă în locul altor sunete. Simţul tactil permite copilului să
simtă contactul atunci când abdomenul mamei sale este atins sau mângâiat. În plus, s-a
observat că fătul reacţionează prin tahicardie şi repliere dacă pe abdomenul mamei se
proiectează un fascicul luminos.
Haptonomia sau dialogul tactil cu copilul prin masarea abdomenului mamei permite
stabilirea unui contact cu copilul şi stimularea acestuia. S-a demonstrat că dezvoltarea
motorie a copiilor care sunt fost stimulaţi în acest mod este mult mai rapidă. De asemenea,
aceast tip de stimulare are are un rol deosebit de important în stabilirea ataşamentului
prenatal. De exemplu, s-a demonstrat că stressul mamei însărcinate are ca efect amplificarea
mişcărilor intrauterine ale bebeluşului şi tendinţa acestuia de a fi mai agitat după naştere.
Cuvântul haptonomie își are rădăcina în limba greacă, haptein, însemnând „a aduna
laolaltă, a atinge, pentru a vindeca". Prin haptonomie, care e un contact psihotactil, acest
lucru se realizează încă din perioada intrauterină. Mâna aşezată deasupra pântecelui mamei
nu doar atinge, ci este o emanaţie a unei prezenţe, o prelungire a sentimentelor, a trăirilor
persoanei respective (Ana Muntean, 2006).
Haptonomia prenatală le permite părinţilor să comunice cu copilul lor încă înainte de
naşterea acestuia. Importante legături bazate pe respectul autonomiei celuilalt se pot construi
în acest proces de comunicare emoţională cu copilul nenăscut. ”Contactat” astfel de mamă şi
tată, copilul se simte iubit şi dobândeşte un sentiment de securitate de bază. Pe de altă parte,
„răspunzându-le“ părinţilor, el îi face pe aceştia mai siguri de ei, îi valorizează ca părinţi.
Condiţia de bază a acestui contact este să se realizeze în trei. Dacă tatăl nu este motivat,
comunicarea nu se poate realiza. Catherine Dolto (terapeut) spune: ”Haptonomia nu
înseamnă o simplă gimnastică a fătului şi nici mângâieri ale abdomenului mamei”. Practica
haptonomiei aşa cum le formulează Catherine Dolto, are principii şi reguli precise şi necesită
antrenarea cuplului de către haptoterapeut.
Modalităţi de comunicare ale fătului, cu mama
Între mamă şi copil există multiple canale de comunicare, nu doar fiziologice şi
senzoriale, ci şi emoţionale şi empatice. Experienţele emoţionale trăite în această perioadă de
către mamă au un impact puternic asupra dezvoltării copilului în perioada post-natală. După
luna a şaptea, copilul realizează dacă este sau nu iubit şi/sau dorit de către mamă. În
literatura de specialitate sunt descrise numeroase cazuri în care nou-născutul refuză sânul
matern, ca urmare a faptului că în perioada prenatală mama nu şi-a dorit copilul. Deşi încă
dependent de mamă, în această perioadă copilul are o relativă independenţă manifestată prin
numeroase reacţii specifice.
Mişcările la stimulii interni, alternanţa mişcărilor de repaos cu cele motorii, reacţiile
cu încărcătură afectivă care oscilează între starea de plăcere şi cea de neplăcere, pun în
evidenţă existenţa unui psihism prenatal. Despre acest psihism s-a afirmat că, deşi este vag şi
nebulos, reprezintă o bază de neşters în care se inserează toate impresiile ulterioare. Între
evenimentele externe trăite de mamă şi dezvoltarea fetusului există o strânsă legătură.
Situaţiile tensionate, conflictuale, emoţiile puternice produc modificări ale chimismului
sanguin care influenţeazã viaţa copilului. Mai mult decât atât, cu cât intensitatea şi frecvenţa
factorilor nocivi este mai mare şi cu cât aceştia acţionează în perioade mai timpurii ale vieţii
embrionare, cu atât consecinţele sunt mai grave. Momentul naşterii

2
 După nouă luni petrecute la adăpost în abdomenul mamei, nou-născutul soseşte într-o
lume complet diferită. În opinia lui Otto Rank, traumatismul naşterii este sursa tuturor
angoaselor ulterioare: copilul trece dintr-un mediu lichid, cu o temperatură constantă, în care
stimulările tactice şi auditive sunt filtrate şi este hrănit în permanenţă, într-un mediu complet
diferit, chiar ostil, agresiv, în care este foarte vulnerabil şi complet dependent de părinţii săi.
Toate anxietăţile pe care le trăieşte copilul şi mai apoi adultul au ca prototip şi sursă,
anxietatea de la naştere. Un alt psihanalist, René Spitz, are o poziţie asemănătoare. El
consideră că naşterea este prototipul reacţiilor neplăcute, după care se vor modela reacţiile de
neplăcere de mai târziu.
Psihanaliştii consideră că omul, trăieşte toată viaţa cu nostalgia perioadei intrauterine
– care este ca un fel de „paradis pierdut”. În această perioadă fătul este protejat de corpul
mamei iar sentimentul securităţii este perfect. Un semn al acestei nostalgii ar fi, de exemplu,
poziţia luată uneori în timpul somnului. Copilul mic, dar uneori şi adultul necăjit, se aşează
pe un fotoliu ghemuit, îşi îmbrăţişează genunchii, într-o poziţie asemănătoare cu cea fetală.
Concepţiile psihanalitice referitoare la naştere au influenţat organizarea asistenţei
medicale în ţările bogate. Astfel s-a pus problema diminuării şocului produs de naştere. În
timpul naşterii are loc trecerea dintr-un mediu lichid, cu temperatură mai ridicată şi
constantă, într-un mediu gazos, cu temperatură mai redusă. Pentru a diminua neplăcerile
acestei treceri s-a inventat naşterea copilului în apă şi trecerea progresivă în mediul obişnuit
(în aer). De asemenea a apărut tendinţa revenirii la naşterile la domiciliu. Aceasta este
considerată preferabilă din mai multe motive:
• mama nu este ruptă de restul familiei, de soţ şi de ceilalţi copii, ceea ce are
efecte pozitive asupra stării sale afective;
• tatăl are un rol mai activ. De cele mai multe ori i se permite (sau i se cere) să
asiste la naştere, să o încurajeze pe mamă, ceea ce influenţează pozitiv atât relaţia dintre
părinţi cât şi relaţia dintre tată şi copil; creşte sentimentul responsabilităţii tatălui faţă de
familie;
• se evită infecţiile intraspitaliceşti. Cu cât un spital este mai mare, cu atât aceste
infecţii sunt mai frecvente şi pot fi evitate mai greu.
Naşterea este un eveniment deosebit şi pentru părinți şi pentru copil. Mama aşteaptă
cu bucurie să-şi vadă copilul dar şi cu o anume teamă, mai ales dacă se află la prima naştere.
Nu ştie cum se va desfăşura totul şi dacă va face faţă momentului de vârf. Apoi sunt
diferenţe în ce priveşte travaliul. Unele mame nasc foarte repede, în 2 – 3 ore şi nu trec prin
perioade prea greu de suportat, în timp ce la altele, procesul poate să dureze şi chiar să fie
nevoie de unele intervenţii medicale. Naşterea naturală este un adevărat miracol. Mama
poate să-şi recâştige rapid forţele şi să se ocupe atent de copilul ei. Toate acestea se întâlnesc
în marea majoritate a cazurilor.
Sunt însă şi unele naşteri ce pot fi considerate excepţionale pentru că pot pune unele
probleme privind dezvoltarea fizică şi psihică a copilului. O naştere excepţională poate fi
considerată şi cea prin cezariană, care poate fi pentru mamă relativ dificilă în timp ce la copil
nu apar probleme deosebite. Naşterea gemenilor constituie o altă excepţie. Se constată că la
80 – 85 de naşteri normale poate apărea şi una gemelară. Tehnica modernă permite părinţilor
şi mai ales mamei, să afle din timp despre sarcina ei specială. Cel mai adesea se nasc doi
gemeni, mai rar trei.
Prematurii sunt copii care se nasc mai devreme, de obicei la 7 luni și au o greutate
sub 2500 gr. Frecvenţa apariţiei prematurilor este cam de 10% dar se pare că în ultimele
decenii acest procent a fost depăşit. Ei au câteva caracteristici corporale prin care se
deosebesc de cei născuţi la termen: capul este mare, fontanelele mai mari, gâtul subţire,
toracele îngust. Până ajung la greutatea obişnuită sunt monitorizați în incubator, hrăniţi mai
3
des şi cu cantităţi mai mici de lapte. Au o dezvoltare psihomotorie mai lentă, dar care se
apropie de cea normală, în jurul vârstei de trei ani, astfel încât, dezvoltarea lor ulterioară se
poate realiza în foarte bune condiții.
Dismaturii sunt copiii care se nasc la termen, dar cu o greutate sub cea normală (chiar
sub 2500 gr.). Ei sunt hipotrofici, adică lungi şi slabi, au pielea albicioasă şi uscată dar au
reacţii neurologice normale. Îngrijirea lor se axează pe recuperarea în greutate. Mai departe
totul se înscrie în normalitate.
Postmaturii sunt cei ce se nasc după termenul obişnuit, cu cel mult 7 – 10 zile mai
târziu. Dacă întârzierea este mai mare, poate apărea un handicap neurofuncţional care să aibă
urmări mai mari sau mai mici asupra dezvoltării psihice ulterioare. Dar abia după 12 luni se
poate spune dacă noul născut este normal sau nu, din punct de vedere neurologic (E. Căpraru
şi N. Căpraru).
Cazurile mai rare şi mai dificile sunt reprezentate de copiii care se nasc cu
malformaţii fizice şi neurofuncţionale ce se află la baza diverselor dizabilităţi. Apariţia lor
este greu suportată de părinţi şi generează profunde complexe de culpabilitate şi
inferioritate . Este nevoie de o perioadă de adaptare a mamei, de realizarea consensului în
familie în legătură cu creşterea şi îngrijirea acestor copii şi de sprijinul specialiştilor şi
instituţiilor profilate pe educarea celor cu grade diferite de handicap.
Nou-născutul la termen. Dacă examenul medical al nou-născutului, înfăşatul şi hrana
sunt importante, prezenţa afectivă a părinților şi stimulările senzoriale sunt absolut
indispensabile echilibrului său psihologic.

Primele evaluări ale nou-născutului

Examenul medical al nou-născutului urmăreşte câteva date importante care se notează
la naştere: mărimea sa (aproximativ 50 cm), greutatea (circa 3,3 kg) şi perimetrul cranian (în
medie, 35 cm).
Scorul Apgar
Starea generală a noului născut se evaluează utilizând o scală elaborată în 1953 de
Virginia Apgar, rezultând “scorul Apgar”. Acesta se calculează la unu, cinci şi zece minute
după naştere şi se notează în fişa de sănătate, ţinând cont de mai mulţi parametri:
(a) ritmul cardiac: absent = 0 p; sub 100 bătai/min = 1 p; dacă este între 100-140 bătai/min =
2 p;
(b) efortul respirator: absent = 0 p; lent şi neregulat = 1 p;
semnificativ şi însoţit de plâns = 2 p;
(c) tonusul general: absent = 0 p; flexiuni uşoare ale extremităţilor = 1 p; mişcări active = 2
p;
(d) reactivitate: absentă = 0 p; grimase faciale = 1 p; plâns viguros şi agitaţie = 2 p;
(e) cromogenia pielii: albăstruie /cianoza = 0 p; roz şi extremităţile semnalează hipoxie = 1
p; întreg corpul roz = 2 p.
Scorul optim este de zece puncte – se acordă câte două puncte pentru fiecare dintre
parametrii (a) – (e), fiind acceptat ca satisfăcător un scor de minim şapte puncte. Se constată
că 6% din noi-născuţii care au scoruri medii la primele două evaluări (între 0 şi 2) prezintă
riscuri înalte de mortalitate perinatală şi vor trebui sa beneficieze de atenţie specială din
partea personalului specializat.
Comportamentele reflexe ale noului-născutului
Noul-născut vine pe lume cu un bagaj de structuri comportamentale care sunt activate
sub acţiunea stimulilor externi. Aceste răspunsuri involuntare, relativ simple si independente
de învăţare faţa de stimulii respectivi sunt denumite reflexe. Ele vor deveni mai puţin
evidente în primele şase luni de viaţă. Cele mai importante dintre acestea sunt:

4
 • Reflexul înnotului: (care nu este verificat sistematic în maternitate) permite copilului
nou-născut să îşi ţină respiraţia sub apă, realizând mişcări de înot care îl pot propulsa înainte.
Mişcările de înot automat
vor dispărea treptat până în luna a patra.
• Reflexul Babinsky: se declanşează când este atinsă marginea externă a tălpii
piciorului şi se manifestă prin extensia degetului mare si deschiderea în evantai a celorlalte.
Dispare după 12-18 luni, fiind înlocuit prin curbarea în jos a degetelor de la picioare la acest
stimul.
• Reflexul de orientare: se evidenţiază la atingerea uşoară a obrazului sau a comisurii
buzelor şi se manifestă prin întoarcerea capului în direcţia stimulului, de obicei a sânului
matern; necunoaşterea de către mame a existenţei si configuraţiei acestui reflex poate
conduce la numeroase încercări nereuşite şi frustrante pe parcursul alăptării.
• Mersul automat: când nou-născutul este ţinut vertical, susţinut de sub axile, iar talpa
piciorului atinge o suprafaţă dură (o masă, de exemplu), copilul reacţionează prin alternarea
unor mişcări de flexie şi extensie a membrelor inferioare, ca şi cum s-ar plimba. Aceste
mişcări de păşire a picioarelo nu sunt însoţite de mişcări corespunzătoare ale braţelor. Acest
reflex se observă spre sfârşitul celei de-a doua săptămâni de viaţă şi dispare după 12
săptămâni.
• Reflexul de sucţiune: reflexul de căutare descris mai sus, se manifestă simultan cu
reflexele de supt şi înghiţit care îi permit copilului să se hrănească. Nu este însă un reflex
asociat exclusiv cu hrănirea: nounăscutul are o apreciere pentru activitatea ca atare, degetele
devin obiecte predilecte. Mamele se vor alarma dacă fenomenul se prelungeşte dincolo de 3
ani.
• Reflexul de apucare (prehensiune): la stimularea prin presiune a palmei, de exemplu
atunci când cineva pune un deget în mâna unui bebeluş, se observă acţiunea coordonată a
degetelor pentru apucarea
obiectului stimul. Dispare la 3-4 luni pentru degetele mâinilor şi dincolo de 1 an pentru
degetele de la picioare.
• Reflexul lui Moro – se evidenţiază la pierderea bruscă a sprijinului pentru cap şi gât,
de exemplu atunci când este întins prea repede pe masă; se poate declanşa si după tuse sau
strănut şi se manifestă printr-o extensie bruscă urmată de flexie a braţelor şi picioarelor (ca şi
cum ar îmbrăţişa). Acest reflex dispare în jurul vârstei de 6-7 luni, iar persistenţa sa dincolo
de aceste limite poate semnala o întârziere mentală.
Caracteristicile fizice şi psihice ale noului născut. De la 0 la 28 de zile (E. Căpraru,
N. Căpraru citați de T. Crețu) se consideră că trebuie să vorbim de noul născut ca
reprezentând un substadiu cu particularităţi fizice şi psihice distincte.
La naştere, greutatea medie a copiilor este în jur de 3500 gr. La băieţi şi 3300 gr. la
fete. Înălţimea este de cca. 50 cm. la băieţi şi 49 cm la fete. Copilul păstrează un timp aşa
numita poziţie embrionară, cu membrele pliate şi trunchiul arcuit. Capul este mare în raport
cu celelalte părţi ale corpului. Este ¼ din lungimea totală a corpului.
Cutia craniană are un diametru mai mare decât cea toracică, adică 34 cm. şi respectiv
32 cm. Totodată, cutia craniană prezintă unele porţiuni neosificate numite fontanele care au o
mare importanţă în procesul naşterii. Dintre acestea, două sunt mai importante: cea
anterioară, romboidală de 2 cm care se încheie între 6 – 18 luni şi alta posterioară, mai mică,
ce se închide mai repede. Membrele sunt relativ scurte faţă de corp şi trunchi.
Pielea este roşiatică şi prezintă pliuri caracteristici la mâini şi la picioare. În ceea ce
priveşte sistemul nervos, acesta are numărul de neuroni caracteristici speciei dar se află la
începutul activităţii specifice cortexului. Activitatea bioelectrică este relativ redusă şi există o

5
tendinţă de rapidă epuizare funcţională care face ca cea mai mare parte a timpului, adică 4/5
din 24 de ore, copilul să doarmă.
Când este în stare de veghe, i se satisfac trebuinţele fundamentale, hrănire, baie,
schimbarea scutecelor etc. Sunt prezente multe reflexe necondiţionate care sunt legate de
aceste trebuinţe primare şi reprezintă răspunsurile la unii stimuli vitali din mediu şi constituie
o bază pentru dezvoltarea primelor legături cu ambianţa.
Astfel, noul născut răspunde la o serie de stimuli senzoriali exteriori. Privirea este
atrasă de lumină, reacţionează la sunete, la mirosuri, răspunde prin reflexul suptului la
atingeri în zona gurii. Este vorba de o viaţă psihică foarte simplă, formată din diferite
senzaţii şi stări de afect care se succed într-un flux neîntrerupt fără a se face distincţii şi
organizări (P. Osterrieth). Mişcările pe care le face copilul sunt necondiţionate, spasmotice,
haotice. Nu există încă un Eu format ca un cadru de referinţă a tuturor acestor impresii.
Copilul nu diferenţiază nici trecerea în starea de veghe, nici cea în starea de somn (P.
Osterrieth). Dar treptat periodicitatea apariţiei trebuinţelor sale pune o oarecare ordine în
impresii şi le leagă de momentele satisfacerii acestora. Regimul de viaţă al copilului cuprinde
hrănire numai cu lapte din trei în trei ore, iar în timpul nopţi, există un interval de 6 ore în
care doarme neîntrerupt. Stările de veghe foarte scurte sunt destinate satisfacerii trebuinţelor
primare.
Stabilirea primelor relaţii între noul născut şi părinţi
Perioada imediat consecutivă naşterii are o importanţă deosebită pentru configurarea
ulterioară a relaţiilor dintre copil şi părinţi. O serie de observaţii din acest punct au fost
obţinute din studii realizate pe animale.
Rezultatele unor studii anamnestice şi analiza experienţelor evocate susţin ipoteza că,
şi în cazul oamenilor, intervalul de timp care se scurge între momentul naşterii şi momentul
contactului intim şi semnificativ cu mama, are o influenţă puternică asupra relaţiei care se
stabileşte ulterior între copil şi mamă, influenţă ale cărei efecte directe pot fi identificate
până în jurul vârstei de cinci ani.
Datele de observaţie arată că:
• ritmul vocii mamei influenţează mişcările noului născut;
• plânsul nou-născutului produce un flux crescut de sânge la nivelul glandei mamare
şi stimularea lactaţiei;
• contactul fizic dintre noul-născut şi sânul matern are drept efect eliberarea în sânge a
unui hormon care reduce hemoragiile de la nivelul aparatului genital consecutive naşterii.
De asemenea, există indicii clare care sugerează că, la rândul său, un contact timpuriu
între noul născut şi tată exercita o influenţa favorabilă şi de lungă durată asupra relaţiei dintre
tată şi copil.
Temperamentul nou-născutului
Temperamentul este o trăsătură comportamentală înnăscută, exprimând particulari-
tatea manifestărilor emoţionale, motoare, de atenţie şi autocontrol în relaţionarea cu mediul.
Este dat de modul de funcţionare a proceselor cerebrale sub aspectul echilibrului dintre
excitaţie şi inhibiţie şi al energiei de manifestare. Temperamentul arată doar modul în care
răspunde individul la provocările mediului intern sau extern şi nu ceea ce face ca răspuns sau
motivul pentru care acţionează într-un anumit fel. S-au făcut cercetări sistematice asupra
temperamentului. Ca urmare a acestor studii longitudinale, s-au descris nouă caracteristici
ale temperamentului. (Ana Muntean, 2006)
Din combinaţia acestor caracteristici (Brazelton, 1974) apar trei stiluri de
comportament la copilul nou-născut:
• copilul facil (nu ridică probleme în îngrijire şi relaţionare);
• copilul dificil;

6
 • copilul impasibil (greu de provocat).
Copilul facil are o regularitate în stările de veghe-somn, precum şi în comportamentul
alimentar. El se adaptează uşor la schimbările din mediu şi are o stare de confort cu o
exprimare temperată.
Copilul dificil are ritmuri biologice neregulate, este excesiv de negativist şi se
adaptează cu dificultate la schimbări.
Temperamentul copilului influenţează puternic organizarea interacţiunii cu cel care îl
îngrijeşte. Această interacţiune capătă o importanţă deosebită din perspectiva dezvoltării
emoţionale, intelectuale şi sociale a copilului, a disponibilităţii părinţilor de a-l îngriji şi deci
a şanselor pe care le are pentru a-şi dezvolta un ataşament securizant.
Cele nouă caracteristici descriptive ale temperamentului, aşa cum au fost ele
prezentate de Thomas, Chess şi Birch în 1977(citați de A. Muntean ), sunt:
• nivelul de activitate;
• ritmicitatea manifestărilor;
• uşurinţa în schimbarea comportamentelor (când plânge şi i se dă hrana, încetează să
mai plângă sau continuă);
• intensitatea reacţiilor;
• reactivitatea la stimuli noi;
• starea generală (unii copii au mereu o stare bună, alţii sunt mereu iritabili);
• comportamentele de apropiere/respingere (unii sunt interesaţi de stimuli noi, alţii îi
resping);
• adaptabilitatea;
• întinderea şi persistenţa atenţiei.
Potrivirea dintre caracteristicile copilului cu cel/cea care îi poartă de grijă şi care în
situaţii normale este mama, este de o covârşitoare importanţă pentru dezvoltarea copilului.
(Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, Polirom, Iaşi, 2006).
Aspectele temperamentale sunt prezente de la naştere şi determinate genetic şi
afectează dezvoltarea personalităţii dar în acelaşi timp, temperamentul se schimbă sub
influenţa educaţiei, căpătând mai multă stabilitate în aspectele dezirabile social. La adult,
trăsăturile temperamentale pot deveni benigne sau distructive (Berger, 2003). Astfel, un copil
grijuliu poate deveni un adult stabil, echilibrat, de încredere sau fricos şi inhibat; un copil
care are tendinţa de a se manifesta impulsiv poate deveni curajos şi inovator sau un
neascultător, cu comportamente aventuroase. (Ana Muntean, 2006)
Depresia postnatală
În multe spitale din ţara noastră după naştere, nou-născutul şi mama sunt duşi în
saloane diferite şi mama îşi vede copilul numai în timpul alăptării. Mulţi medici şi psihologi
consideră că pentru dezvoltarea armonioasă a copilului este foarte important contactul
corporal al bebelușului cu mama. Din această cauză în unele spitale nou-născutul rămâne în
acelaşi salon cu mama; aceasta este încurajată să îl ia cât mai des în braţe, să-l pună lângă ea
în pat, frecvent si pe durate de timp cât mai lungi.
La multe femei, la câteva zile după naştere se produce o uşoară reacţie depresivă.
Psihanaliştii explică depresia printr-o pierdere reală sau imaginară (doliul este depresia
datorată pierderii unui membru al familiei. Reacţia depresivă de după naştere se explică prin
pierderea sarcinii, adică ceva ce ţinea de femeie, se înstrăinează de ea. Menţinerea copilului
lângă mamă ameliorează această stare (Munteanu, 1998). Depresia postnatala poate apărea
dupa orice naștere si poate incepe in orice moment pe perioada primului an de viata al
copilului. Aproximativ 10% dintre mame sunt afectate de aceasta depresie in primul an, dar
majoritatea o vor resimti in primele 2-3 saptamani dupa nastere. Pe langa faptul ca necesita

7
tratament medicamentos, este nevoie si de consiliere psihologica. Ea se intinde pe o perioada
mai lunga de timp (pana la cateva luni de zile).
Depresia postnatala nu trebuie confundata cu starile normale de tristete asociate
perioadei imediate dupa nastere. Ea trebuie diagnosticata corect de catre medicul specialist.
Trebuie facuta diferenta intre starea in care te simti ciudat si depresia postnatala. Proaspetele
mamici se pot simti ciudat in primele 2-3 saptamani dupa nastere, acest lucru fiind absolut
normal si datorandu-se aparitiei unei situatii cu totul noi pentru tanara mamica. Inceputul
unei depresii postnatale este uneori dificil de identificat, insa orice mama care simte o stare
ciudata care nu dispare dupa 2-3 saptamani de la nastere trebuie sa ia masuri in acest sens.

DEZVOLTAREA COPILULUI ÎN PRIMUL AN DE VIATA

Dezvoltarea motricităţii sugarului

Dezvoltarea motricităţii este dependentă în mare măsură de maturizarea sistemului
nervos, osos şi muscular. Succesiunea achiziţiilor este programată ereditar. Dezvoltarea
motorie se realizează în aceeaşi ordine la toţi copiii. Momentul apariţiei anumitor mişcări
depinde de condiţiile externe: alimentaţie, factorii care influenţează sănătatea, relaţia afectivă
cu mama (copiii ce experimentează fenomenul hospitalismului se dezvoltă mai încet),
posibilitatea de exersare (de ex., în unele zone copiii sunt înfăşaţi foarte strâns şi nu au
posibilitatea să îşi mişte picioarele. Ei se dezvoltă motric, mai încet).
Cele mai importante achiziţii motorii se află în strânsă legătura cu dezvoltarea psihică
a copilului.
Poziţia şezând. Copilul la vârsta de 3 - 4 luni şade rezemat numai aproximativ 1
minut. La 6 luni şade rezemat un timp mai îndelungat. La 9 -10 luni şade bine singur, se
joacă în această poziţie. Poziţia şezând influenţează pozitiv dezvoltarea psihică deoarece în
această poziţie câmpul vizual se lărgeşte, iar copilul are posibilitatea de a dobândi numeroase
informaţii despre mediu.
Târârea. Copilul se târăşte bine la 8 luni. În acest fel el dobândeşte o oarecare
independenţă motorie.
Mersul. La 10 luni copilul stă singur în picioare, sprijinindu-se de mobilă; la 11 luni
merge susţinut; la aproximativ 16 luni merge singur.
Prehensiunea (prinderea obiectelor). Copilul întinde mâna să prindă obiectele la 4-5
luni. El reuşeşte să prindă obiectele corect, cu opoziţia policelui la 10 luni. Prehensiunea are
un rol esenţial pentru îmbogăţirea cunoştinţelor referitoare la obiecte (Chiriac, Chiţu, 1977).
Dezvoltarea cognitivă
Senzaţiile şi percepţiile sugarului. Copilul nou-născut are senzaţii variate. Simţul
gustativ, cu rol în hrănire, este bine dezvoltat de la naştere. Gustul dulce produce plăcere,
acrul şi amarul neplăcere. Senzaţiile cutanate şi de durere sunt prezente de asemenea de la
naştere. La stimulii auditivi nou-născutul reacţionează global, prin tresărire.
Vederea este incomplet dezvoltată la naştere. Reflexele pupilare, urmărirea vizuală a
obiectelor, convergenţa globilor oculari se perfecţionează în primele luni. Sugarul, chiar şi
nou-născutul, nu are numai senzaţii, ci şi percepţii. Unii cercetători au dovedit faptul că nou-
născutul, după numai 10 minute de la naştere, localizează sunetele (întoarce capul în direcţia
din care vine sunetul; localizarea sunetelor este o percepţie, şi nu doar o senzaţie, deoarece
presupune compararea intensităţii sunetelor din cele două urechi). Sugarul de una-două
săptămâni percepe distanţa şi adâncimea. Nou-născutul de două săptămâni face gesturi de
apărare dacă un obiect se apropie brusc de faţa sa, ceea ce dovedeşte perceperea modificării
distanţei (Seamon, Kenrick, 1992).

8
 Fantz, şi-a propus să studieze preferinţele vizuale ale sugarilor. El a arătat
sugarilor de una-două luni diferite imagini şi a măsurat timpul cât le-au privit. El a
constatat că sugarii manifestă o preferinţă înnăscută pentru stimulii complecşi,
organizaţi într-un model. Dintre stimulii complecşi, cea mai mare atracţie o exercită
figura umană. Preferinţa pentru figura umană are un rol adaptativ, fiind importantă
pentru stabilirea relaţiilor afective (Hayes, Orrell, 1997). Nu se ştie prea bine cum
recepţionează nou-născutul informaţiile despre mediu. Se presupune că pentru el
mediul extern este format din tablouri care apar şi dispar. Nou-născutul nu face
diferenţiere între el şi lumea din jur (a-dualism) şi nu diferenţiază obiectele din jur.

Dezvoltarea limbajului
Primele sunete emise de sugar însoţesc respiraţia, sughiţul, plânsul. După luna a treia
sugarul emite serii de sunete, adică gângureşte. În primele luni de viaţă toţi copiii emit cu
mult mai multe foneme decât există în limba vorbită de cei din jur. Sunetele apar în aceeaşi
ordine, indiferent de limba vorbită de familie. Emiterea primelor sunete se datorează în mai
mică măsură imitaţiei, învăţării, cât maturizării sistemului nervos şi sistemului fonator.
Gânguritul nu este comunicare propriu-zisă. Copiii gânguresc şi atunci când sunt singuri. Şi
copiii surzi gânguresc, deşi mai târziu nu vor vorbi.
La vârsta de 5-6 luni apare lalaţiunea. În această perioadă copilul începe să imite
sunetele auzite şi sunetele nespecifice limbii materne dispar din repertoriul său fonetic.
La 8-9 luni, prin repetarea silabelor se formează primele cuvinte (mama, papa, tata),
care nu au încă semnificaţie. Foarte mulţi părinţi au impresia că aceste silabe au semnificaţie,
şi prin reacţiile lor afective stimulează copilul să le repete. De exemplu, copilul spune
întâmplător mama. Mama merge la el, se bucură, îi vorbeşte şi copilul învaţă că dacă spune
”mama” se întâmplă ceva plăcut (reflex condiţionat). După un timp el va asocia cuvântul
“mama” cu persoana care-l îngrijește.
În general, la 11-12 luni copilul pronunţă primele două-trei cuvinte cu sens. Aceste
cuvinte au valoare de propoziţie. “Mama” poate să însemne: “uite-o pe mama”, “vreau să
vină mama aici” etc. Prin cuvântul “papa” copilul poate să spună “mi-e foame” sau “pe masă
este mâncare”. Printr-un singur cuvânt, copilul exprimă o propoziţie.
La sfârşitul primului an copilul înţelege mai mult decât poate să spună, adică
vocabularul pasiv este mai bogat decât cel activ (Chiriac, Chiţu, 1977).

Dezvoltarea inteligenţei
Cea mai complexă şi mai larg acceptată teorie a inteligenţei este teoria elaborată de
Jean Piaget. Bineînţeles şi teoria sa, ca şi celelalte teorii, a fost criticată, completată,
îmbunătăţită, dar nimeni nu a negat-o. Câteva noţiuni fundamentale folosite de Piaget sunt:
schemă, operaţie, inteligenţă, asimilare, acomodare.
Între schemele şi operaţiile de care dispune individul se stabilesc diferite relaţii. Ex.
copilul vede un obiect, întinde mâna, prinde obiectul şi îl scutură. În acest caz se
coordonează schema „prehensiunii şi scuturării”.
Pentru Piaget inteligenţa este o formă a adaptării la mediu (alături de adaptarea
biologică). Adaptarea implică o relaţie între subiect şi mediu. Această relaţie se realizează
prin asimilare şi acomodare. Prin asimilare se înţelege cuprinderea unor obiecte sau
cunoştinţe noi într-o schemă sau operaţie. De ex. la început copilul scutură întâmplător o
jucărie care produce un zgomot. Pe urmă el asimilează în schema de a scutura şi alte obiecte
şi scutură biberonul, farfuria … pentru a produce zgomot. Cu timpul, schema trebuie să se
modifice, adică să se producă acomodarea. Prin acomodare înţelegem modificarea unei
scheme sau operaţii în funcţie de noile condiţii (Popescu-Neveanu, 1978).

9
 Prima etapă a dezvoltării inteligenţei este etapa senzorio-motorie. Aceasta durează
de la naştere până la aproximativ 18-24 luni. Se numeşte astfel deoarece în această perioadă
copilul obţine informaţii despre mediu prin simţuri şi reacţionează predominant motor (prin
mişcări). Piaget a identificat în cadrul acestei etape mai multe stadii:
1) primul stadiu durează până la vârsta de o lună şi este stadiul reflexelor înnăscute.
Cel mai important reflex este cel al suptului. Deşi înnăscut, modul în care se realizează actul
reflex suferă modificări, îmbunătăţiri datorită exerciţiului funcţional.
2) Stadiul reacţiilor circulare primare (1- 4 luni). Reacţia circulară este un
comportament prin care se reproduce activ un rezultat obţinut întâmplător (Piaget, 1965). Ex.
copilul vede un obiect şi îl apucă, la început întâmplător. Mai târziu, dacă vede un obiect
apropiat, îl apucă, adică reproduce activ schema. Reacţiile circulare din acest stadiu se
caracterizează prin lipsa intenţionalităţii. Copilul nu acţionează pentru a atinge un scop, ci
întâmplător.
3) Stadiul reacţiilor circulare secundare (4-6 luni). În acest stadiu copilul repetă
oarecum intenţionat gesturile care anterior au produs efecte interesante. Copilul încă nu este
capabil să aplice cele cunoscute în situaţii noi.
4) În al patrulea stadiu se realizează coordonarea schemelor secundare şi aplicarea
lor la situaţii noi (7-10 luni). În acest stadiu apar elemente de intenţionalitate, adică scopul
se conturează înaintea utilizării mijloacelor. Copilul încă nu e capabil să inventeze noi
mijloace de acţiune, el utilizează mijloacele împrumutate de la schemele de acţiune
cunoscute (apucarea, balansarea, frecarea, tragerea obiectelor) pentru a atinge anumite
scopuri. In acest stadiu, copilul începe să caute ”obiectul ascuns”. Până la vârsta de 7-8 luni,
pentru copil obiectele au o existenţă situaţională. Dacă sugarul doreşte să apuce o jucărie şi
noi o acoperim cu ceva, el retrage mâna, ca şi cum jucăria ar fi dispărut (nu îşi dă seama că
obiectul există şi atunci când nu îl vede). După 7-8 luni el încearcă să dea la o parte obiectul
cu care am acoperit jucăria, ceea ce arată că pentru el obiectele au devenit permanente. El
ştie că obiectele există şi dacă nu sunt văzute. Spunem că în jurul vârstei de 8 luni se
formează schema obiectului permanent sau constanța obiectelor.
5) Stadiul reacţiilor circulare terţiare (11-18 luni). În acest stadiu copilul începe să
inventeze noi mijloace de acţiune, face diferite încercări pentru a soluţiona unele probleme.

Dezvoltarea afectivă a sugarului

H. Wallon împarte intervalul de la 0 la 3 ani în două mari etape: mai întâi centripetă,
centrată pe sine, şi apoi centrifugă, orientată către lumea exterioară şi către construirea
intelectuală (Wallon, 1957, apud Gabriela Sion).
Perioada centripetă cuprinde două momente ale dezvoltării: impulsiv şi emoţional.
Stadiul impulsivităţii motrice prezintă un apogeu către vârsta de 3 luni şi poate ajunge până
la 6 luni. Satisfacerea nevoilor este total dependentă de mediu şi diferenţa faţă de perioada
anterioară este aceea că satisfacerea nu se mai realizează automat, ca în perioada intrauterină.
Agitaţia motrică a copilului devine un mijolc de exprimare a stării sale de tensiune, care va
diferenţia din ce în ce mai pregnant în mimică şi atitudini.
Stadiul emoţional poate debuta către vârsta de 2, 3 luni, atingând apogeul către vârsta
de 6 luni şi se încheie la sfârşitul primului an de viaţă. Stadiul se caracterizează prin
preponderenţa expresiilor emoţionale care constituie un mod dominant de relationare al
copilului cu anturajul său. Reacţiile emotive, spune Wallon, sunt primele semne ale vieţii
psihice care sunt observabile şi care prin schimburile cu mediul susţin organizarea vieţii
psihice a individului.
Expresiile vocale şi motrice ale copilului se vor diversifica, emoţiile diferite ale
copilului vor contribui la relaţiile copilului cu mediul său şi vor sta la baza sociabilităţii.

10
Graţie reacţiilor sale emoţionale, copilul capătă treptat conştiinţa situaţiilor în care el se
găseşte implicat şi începe să anticipeze. Wallon consideră emoţia ca fiind prima formă de
comprehensiune. Datorită emoţiilor, el va progresa în înţelegerea lumii înconjurătoare.
În primul an de viaţă relaţia afectivă fundamentală este – de regulă – relaţia cu mama.
În acest sens se vorbeşte despre simbioza sau diada mamă – copil (Lăzărescu, 1986).
Psihanaliştii vorbesc despre relaţie obiectuală, deoarece mama este primul „obiect” asupra
căruia se îndreaptă libidoul, energia sexuală a copilului.
Ataşamentul brusc, care se instalează în primele zile după naştere între părinţi şi nou-
născut, se numeşte bonding (în limba engleză “bond” = legătură). Bonding-ul este un proces
prin care părinţii devin brusc extrem de ataşaţi de nou-născut. Ca o reacţie la dragostea
părinţilor, copilul îşi dezvoltă ataşamentul faţă de părinţi şi mai ales faţă de mamă
(ataşamentul precoce sau primar). Nu este obligatoriu ca sugarul să se ataşeze afectiv de
mama sa naturală. Dar pentru ca sugarul să se dezvolte bine fizic şi psihic, este foarte
important ca el să fie îngrijit preponderent de o singură persoană de care să se ataşeze.
Această persoană, în lipsa mamei poate fi bunica, o soră mai mare, o mătuşă etc. (Ciofu,
1998; Mironţov-Ţuculescu, Predescu, Oancea, 1986).
Interacţiunea dintre părinţi şi copii, în primele luni de viaţă se bazează pe
comunicarea nonverbală adică pe gesturile, mimica, vorbele mamei (neînţelese de copil),
respectiv reacţiile copilului. Dintre acestea, o semnificaţie deosebită o are zâmbetul.
Zâmbetul este o reacţie înnăscută cu o mare valoare adaptativă. Dovezi ale
caracterului înnăscut al zâmbetului sunt faptul că sugarii zâmbesc încă din prima lună de
viaţă sau observaţiile făcute pe copii orbi şi surzi din naştere, care, în ciuda marelui lor
handicap senzorial şi a posibilităţilor reduse de a obţine informaţii externe, zâmbesc (Eibl-
Eibesfeldt, după Seamon, Kenrick, 1992).
Zâmbetul are o valoare adaptativă deoarece, chiar dacă copilul încă nu îşi recunoaşte
părinţii, aceştia au impresia că el le zâmbeşte şi reacţionează pozitiv: îi acordă atenţie, îi
vorbesc, se joacă cu el, ceea ce are efecte favorabile asupra stării afective şi dezvoltării
copilului. Încă de la naştere se poate observa un zâmbet spontan. Nou-născutul zâmbeşte şi
în absenţa unor stimuli externi.
În a doua lună zâmbetul dobândeşte un caracter social, dar neselectiv. Sugarul
zâmbeşte mai ales în prezenţa oamenilor sau a unor obiecte care seamănă cu o figură umană
(păpuşă, desen care reprezintă faţa umană). El zâmbeşte neselectiv, oricui.
În luna a V-a – a VI-a apare zâmbetul social, selectiv. Acum copilul recunoaşte
persoanele familiare şi le zâmbeşte mai mult decât necunoscuţilor (Gerwitz, după Seamon şi
Kenrick, 1992).

Alte modalităţi de comunicare non-verbală utilizate de copil sunt plânsul, gesturile

(întinderea braţelor pentru a fi luat în braţe), contactul vizual cu părinţii. Relaţia afectivă
dintre copil şi cei din jur se modifică în cursul primului an. Mulţi copii mici sunt foarte
prietenoşi nu numai cu părinţii ci şi cu bunicii, musafirii, vecinii, chiar şi străinii de pe
stradă. Dar în jurul vârstei de 8 luni se observă o modificare în comportamentul copilului.
Dacă copilul este singur şi se apropie de el o persoană străină, copilul are o puternică reacţie
de anxietate. Copilul, până atunci prietenos faţă de persoanele străine, începe să plângă şi
încearcă să evite această persoană.
Această reacţie, numită de R. Spitz „angoasa de la 8 luni”, este în legătură cu
formarea schemei obiectului permanent. Copilul ştie că obiectele există şi atunci când nu
sunt prezente. Totodată el înţelege că mama există şi atunci când nu este văzută. Copilul se
simte frustrat dacă mama nu este lângă el şi o aşteaptă. Dacă în locul mamei vine o persoană
necunoscută copilul îşi dă seama că nu este ea şi plânge. Acest comportament este un

11
indicator semnificativ al dezvoltării intelectuale a copilului, a capacităţii sale de a diferenţia
familiarul de nefamiliar şi a relaţiei afective pozitive cu mama (Sillamy, 1996; Mérei, V.
Binét, 1972; Seamon, Kenrick, 1982). Dacă acest fenomen nu se manifestă, copilul poate
avea un usor retard intelectual (nu este la nivelul vârstei de 8 luni), sau relaţia afectivă dintre
mamă şi copil poate fi necorespunzătoare (mama poate fi prea nervoasă, nerăbdătoare sau
indiferentă faţă de copil) (Ainsworth, după Seamon, Kenrick, 1992).
Plânsul sugarului (după Graţiela Sion – Psihologia vârstelor, 2006). Plânsul este
prima cale prin care nou-născuţii comunică cu lumea. La naştere, primul ţipăt semnalează
faptul că nou-născutul şi-a umplut plămânii cu aer şi începe să respire şi implică nevoia
copilului de hrană, confort şi stimulare. Studii atente au demonstrat că plânsul copilului este
un comportament complex din punct de vedere fizic şi emoţional. Wolff (1966) a identificat
4 paternuri distincte ale plânsului la nou născuţi:
1. plânsul de bază este asociat de obicei cu foamea, dar are un patern ritmic comun
tuturor celorlalte forme de plâns;
2. plânsul furios;
3. plânsul de durere;
4. plânsul pentru a dobândi atenţie, care se dezvoltă mai târziu, la cca 3 săptămâni
după naştere.
Plânsul copilului stimulează reacţii puternice oricărei persoane aflate în apropiere.
Studiile au arătat că ritmul inimii şi reacția electrică a pielii (la adulţii care ascultă plânsul
înregistrat al copiilor, ca parametri fiziologici, se modifică semnificativ atât în cazul
părinţilor, cât şi în cazul adulţilor fară copii). ,,Acest efect puternic este probabil programat
biologic în toate fiinţele umane, pentru a asigura nou-născuților necesarul lor de grijă şi
protecţie pentru a supravieţui. Părinţii, la primul lor copil, răspund la ţipătul copilului cu
ceva mai multă excitaţie decât părinţii care au avut mai mulţi copii, probabil fiindcă
investesc mai mult în nevoia de a învăţa să interpreteze diferitele tipuri de plâns. Deşi nu
interpretează corect întotdeauna semnificaţia plânsului, experienţa în îngrijire le
îmbunătăţeşte acurateţea. În plus, s-a demonstrat că părinţii disting mai bine plânsul
propriilor lor copii faţă de cel al altora; de asemenea, plânsul de durere pare să determine
un răspuns imediat şi necondiţionat din partea părinţilor (dar şi a altor adulţi), spre
deosebire de celelalte tipuri de plâns.

Plânsul este, de obicei, determinat de stări de disconfort fizic sau fiziologic, cum ar fi:
foamea, schimbările de temperatură, sunetele bruşte şi intense. Starea precedentă a copilului
este un factor important în determinarea plânsului ca răspuns la un stimul vizual sau auditiv.
La nou-născuţi, plânsul poate fi cauzat frecvent de suprastimulări senzoriale momentane,
reacţie care descreşte în frecvenţă cu timpul, pe măsură ce copilul devine mai capabil să
tolereze mai mulţi stimuli senzoriali şi să ignore ceea ce este prea mult.
Cea mai frecventă formă de intervenţie maternă (80% cu succes) este aceea a
contactului fizic, la care se adaugă luarea în braţe a copilului. În particular, ridicarea
copilului la umăr, metodă care implică 3 dimensiuni de stimulare: contact fizic, mişcare şi
postura în picioare (verticală), este cea mai bună tehnică, deoarece încurajează copilul să se
oprească din plâns, să devină alert şi atent la mediu. Alte metode care oferă stimulare tactilă
sau mişcare cum ar fi atingerea copilului întins în leagăn sau ridicarea şi ţinerea lui în poziţie
orizontală nu funcţionează la fel de bine. Hrănirea copilului este iar o altă tehnică ce
determină rezultate bune. Dacă copilului care plânge îi este foame, evident, orice altă măsură
de a-1 calma, în afara hrănirii, are un efect temporar. În vreme ce nou-născuţii tind să
necesite contactul fizic pentru a fi liniştiţi, la copiii de un an funcţionează şi tehnici de
liniştire ce nu presupun contactul fizic între mamă şi copil. Cercetătorii în domeniu au pus
adesea problema cât de des şi cât de prompt trebuie să răspundă o mamă la ţipetele copilului.

12
O reacţie promptă şi consistentă va întări comportamentul de plâns şi va produce un mic
tiran care o va solicita până la epuizare sau aceasta îi va oferi copilului încredere că nevoile
lui vor fi satisfăcute şi, în timp, se va reduce tendinţa lui de a plânge?

Relaţia dintre mamă şi copil este o relaţie complexă în care ambii parteneri au rolul
lor. Uneori, dacă copilul prezintă probleme (nu mănâncă bine, se îmbolnăveşte frecvent etc.),
cei din jur, şi mai ales bunicii, au tendinţa să acuze mama că nu ştie să îşi educe copilul. Dar
situaţia nu este aşa de simplă. Sunt puţine mame indiferente sau rău-intenţionate faţă de
copil. Dar chiar şi o mamă care îşi iubeşte copilul poate fi ambivalentă: ea iubeşte copilul,
dar acesta reprezintă şi un factor frustrant deoarece o împiedică să se odihnească, să se
distreze, să îşi satisfacă anumite dorinţe. Unele mame sunt anxioase, nesigure, nu ştiu cum
să-şi îngrijească copilul. Altele, poate din cauza unor probleme cu soţul, părinţii, socrii, sunt
depresive, nemulţumite, tensionate. Aceste mame, prin gesturile lor, prin modul în care ţin
copilul în braţe, prin modul în care îi vorbesc – sau nu îi vorbesc – adică prin mijloacele
comunicării nonverbale transmit copilului tensiunea, anxietatea, neliniştea (Sullivan, după
Dimitriu, 1973).
Pe de altă parte, unii copii sunt echilibraţi afectiv şi suportă bine aproape orice. Alţii
sunt neliniştiţi, vulnerabili, la ei apar mai uşor probleme chiar dacă mama este echilibrată.
Comportamentul mamei faţă de copil depinde şi de comportamentul copilului. Sugarul care
se alimentează dificil, este agitat noaptea, nu zâmbeşte, nu răspunde afecţiunii mamei, poate
irita mama şi astfel în procesul educaţional apare un cerc vicios (Lăzărescu, 1986).

Principalii factori de risc în perioada primului an de viaţă – deprivarea senzorială

Cercetări punctuale, dar şi longitudinale au pus în evidenţă faptul că un mediu
stimulativ, plin de afecţiune şi atenţie, răspunde nevoilor de dezvoltare ale copilului,
sprijinindu-i propriile eforturi de explorare activă şi achiziţiile timpurii. Cercetările lui
Belsky, Goode şi Most, realizate în 1980, au arătat că mămicile care au aşezat jucării la
îndemâna copiilor, le arată acestora şi le denumesc, au copii care petrec mai mult timp
manipulând obiectele și se joacă într-o manieră mai competentă şi mai matură. Alt studiu a
arătat că acei copii ai căror părinţi iniţiază interacţiunea cu copilul, răspund verbalizărilor
copilului şi oferă acestora jucării, se relaţionează pozitiv cu performanţele cognitive pe
perioada celui de-al doilea an de viaţă (Bradley, Caldwel şi Elardo, 1979). Ambele studii
demonstrează relaţia între experienţa timpurie şi competenţă ca fiind una bidirecţională şi
reciprocă. Stimularea, îngrijirea atentă la nevoile copilului, interacţiunea mamă-copil,
toate acestea conduc la dezvoltarea unor copii dornici de a explora, activi şi plini de
interes faţă de mediu, care, în consecinţă, solicită la rândul lor comportamente stimulative
din partea părinţilor. Astfel de copii profită şi mai mult de experienţa interacţiunii cu
mediul. Cercetările şi studiile efectuate, dar şi teoriile converg către concluzii care postulează
faptul că experienţa timpurie a copiilor cu părinţii lor determină ceea ce sunt ei mai târziu
(Ann Birch, 2000).
Sub influenţa teoriilor psihanalitice, s-a structurat convingerea că experienţele în
cursul dezvoltării copilului pe perioada primului an de viaţă sunt determinante şi
modificarea evoluţiei, mai târziu, este greu de realizat sau chiar imposibil. Cercetări moderne
au pus în evidenţă faptul că legătura dintre experienţa timpurie şi efectele ulterioare asupra
dezvoltării copilului este mult mai complexa decât se credea iniţial.
Studiile efectuate în anii '60 au arătat că dezvoltarea motorie a copiilor crescuţi în
instituţii este întârziată, copiii institutionalizaţi prezintă slabe răspunsuri de explorare, se
angajează în comportamente stereotipe de joc şi sunt anxioşi în situaţii noi de joc şi explorare
(Collard, 1981). în acelaşi timp, a fost pus în evidenţă faptul că majoritatea acestor copii

13
prezintă un nivel de dezvoltare mentală mult inferior faţă de cel al copiilor crescuţi în familii
(Dennis, 1973).
Concluziile acestor studii conduc la ideea că primul an de viaţă al copilului este o
perioadă sensibilă în cursul dezvoltării (Laura E., Berck).
Lipsa stimulării poate conduce chiar la retard sever, dar copilul poate recupera
aceste întârzieri în dezvoltare în condiţiile în care normalizarea în creşterea şi îngrijirea
sa apare înaintea vârstei de doi ani. Procesele înregistrate de copii ce au fost de exemplu
respinşi, supuşi deprivării în instituţii şi adoptaţi după vârsta de doi ani, au recuperat retardul
mult mai greu (şi nu complet) decât cei adoptaţi înainte de doi ani (Dennis, 1973).
Ca şi în cazul copiilor sălbăticiţi sau ”copiilor lup”, concluzia este că încheierea
mielinizării fibrelor nervoase reduce mult plasticitatea ţesutului neuronal şi face imposibilă
implantarea unor operaţii şi funcţii superioare (Neveanu, 1976). De aceea intervenţia
timpurie este mai de succes, iar prevenţia deprivării este şi mai însemnată.
Problematica deprivării poate fi abordată din punct de vedere teoretic pe două
dimensiuni esenţiale: deprivarea senzorială şi deprivarea afectivă, emoţională:
1. Deprivarea senzorială, înţelegând prin aceasta toate gradele ei de la carenţa
mediului de stimulare, care dacă este remediată de timpuriu nu produce efecte permanente şi
de lungă durată, până la expresia limită, care conduce la întârzieri seminificaţive în
dezvoltarea copilului.
Gradul de recuperare depinde în mare măsură şi de diferenţele individuale. În
condiţiile în care vorbim de copii instituţionalizaţi, este necesară educarea personalului din
instituţii cu privire la trebuinţele copilului şi abilitatea de a se angaja în activităţi de stimulare
a copiilor. În concluzie, este esenţială intervenţia timpurie şi de calitate.
Faptul că au fost raportate recuperări spectaculoase în perioade de timp scurte, deşi
intervenţia a început abia la vârsta de 5-6 ani (Koluchova, 1972), în timp ce alţi copii
dovedesc slabe elemente de recuperări în ciuda unor intervenţii timpurii calificate arată că
diferenţele individuale sunt, de asemenea, un foarte important lucru în ceea ce priveşte
consecinţele pe termen lung ale deprivării, Asemenea situaţii sunt întâlnite, de exemplu, în
acele instituţii unde copiii sunt hrăniţi şi lăsaţi în pătuţurile lor, interacţiunea cu adultul
limitându-se la satisfacerea trebuinţelor elementare necesare supravieţuirii.
2. Deprivarea afectivă a fost un subiect larg dezbătut în cadrul problematicii legate de
ataşament şi separare. La începutul anilor '50, pe fondul angajării tot mai multor femei în
procesul muncii şi a extinderii instituţiilor specializate de învăţământ preşcolar, se punea
problema dacă copiii preşcolari suferă de deprivare emoţională când petrec mai mult timp în
instituţii specializate decât în situaţii familiale convenţionale.
Ipoteza „deprivării senzoriale" a fost formulată de John Bowlby. Potrivit acestei
teorii, deprivarea maternală poate conduce la depresie, enurezis şi la retard în dezvoltarea
fizică şi psihică. La adresa cercetării lui Bowlby şi a celor ce i-au îmbrăţişat ideea, s-au
formulat numeroase criterii, dar teoria sa a fost valoroasă mai ales prin aceea că a atras
atenţia cercetătorilor asupra nevoilor afective ale copiilor într-o vreme când domina
preocuparea pentru problematica dezvoltării intelectuale.
Bowlby a observat o simptomatologie comună şi extrem de frecventă la copiii
instituţionalizaţi sau spitalizaţi.
Mulţi prezentau anumite tulburări de comportament, retard intelectual şi erau
incapabili de a dezvolta relaţii sociale. Teoria lui era aceea că în lipsa posibilităţii de a
dezvolta o relaţie de ataşament cu mama sau doica, în primii ani de viaţă, copilul va prezenta
mai târziu probleme sociale şi/sau intelectuale. (Graţiela Sion, 2006 )
Continuând studiile lui Bowlby, Michael Rutter critica utilizarea conceptului de
„deprivare maternală", arătând necesitatea descrierii mai precise privind aspectele îngrijirii

14
deficitare şi ale efectelor-negative şi examinarea mai în amănunt a relaţiei dintre ele. Rutter
(1981) face distincţia între efectele de scurtă durată şi cele de lungă durată ale separării
copilului de părinte. Ca şi Bowlby, el descrie trei stadii ale „sindromului de disconfort":
protestul, disperarea şi detaşarea. Rutter este cel care concluzionează că „sindromul de
disconfort" se datorează perturbării procesului de ataşament, dar nu în mod necesar al celui
stabilit cu mama. Privitor la ipoteza retardului mental asociat deprivării afective, tot el afirma
că acesta este mai bine explicat de lipsa unor experienţe stimulatoare adecvate.
Studiile privind deprivarea afectivă au arătat importanţa stabilirii legăturilor afective
în perioada copilăriei timpuri. Rutter arată că dizarmonia în familie şi absenţa unei relaţii
stabile cu un părinte sunt asociate devianţei comportamentale. Legăturile afective cu mama,
mult exagerate desigur în teoria lui Bowlby, sunt importante desigur, dar Rutter atrage
atenţia şi asupra importanţei stabilirii unor relaţii ale copilului şi cu alte persoane, în special
cu tatăl. în concluzie, studiile privind deprivarea senzorială au adus un plus în ceea ce
priveşte calitatea îngrijirii copiilor în instituţii, dar şi calitatea îngrijirii copiilor în familii.
Copilul chiar într-un mediu sănătos şi cu o dezvoltare normală are nevoie de stimulare pentru
a-şi atinge cu adevărat posibilităţile maxime de dezvoltare. (Graţiela Sion, 2006)

Bibliografie
Crețu, T., (2009) – Psihologia vârstelor, Ed. Polirom
Găișteanu, M., – Psihologia copilului, Ed. Leonardo Da Vinci
Iftene, F., - Psihiatria copilului şi adolescentului, curs universitar, Universitatea ”Babeş-
Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Psihologie şi Știinţele educaţiei
Law Nolte Dorothy, Harris Rachel (2007) – Copiii învață ceea ce trăiesc, Ed. Humanitas
Practic, București
Muntean, Ana, (2006) – Psihologia dezvoltării umane, Ed. Polirom, Iași
Savin, Ana, (2005) – Totul se întâmplă înainte de 6 ani
Şchiopu U., Verza E. (1997): Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică.
Sion, G., (2006) – Psihologia vârstelor, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti
Verza E., Verza, F.E. (2000): Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura Pro Humanitate.
Ziglar, Zig (1989) – Putem crește copii buni într-o lume negativă, Ed. Curtea Veche,
București

15