SENZATIA:

Poarta de intrare a informatiilor catre creier-pe baza acestor

informatii se va construi intregul sistem psihic uman prin functia de
semnalizare a SNC (primul sistem de semnalizare), se va construi
lumea din capul fiecarui om.
Senzatiile vizuale si auditive sint poarta de intrare principala a informatiilor
dinspre mediul extern catre SNC. 80% dintre informatii ajung la creier pe cale
vizuala. Odata decriptate la nivel central aceste senzatii vor da nastere la perceptii,
apoi la perceptii multimodale, care vor constitui bazele formarii categoriilor
cognitive (reprezentarilor-recunoasterea in sistem anglo-american) ca prima forma
a gindirii. In acest fel creierul construieste in intern lumea externa, dindu-i sens
(functia de semnalizare I).

Senzatiile in viata intrauterina :

În săptămâna a 11-a (~3 luni), incep să funcţioneze mugurii gustativi.

Către 16 săptămâni (4 luni - data recomandată pentru amniocenteză), fătul ştie
să se retragă din faţa acului care penetrează uterul, pentru a se proteja. Dacă
intervenţia durează prea mult, bebeluşul va ataca acul cu pumnii (functioneaza
amigdala si frica, dar si reactia la frica-reflex neconditionat).
În săptămâna a 18-a (4,5 luni), fătul dezvoltă sensibilitatea la lumină
În luna a V-a, se formează pe suprafaţa emisferelor primele şanţuri, iar
perceperea senzaţiilor este deja posibilă, atât la nivelul creierului (perceptie), cât şi
al corpului (senzatie).
În săptămâna 22-a (5,5 luni), fătul este capabil să distingă între diverse sunete.
În săptămâna 24-a (6 luni), creierul începe să regleze toate funcţiile
organismului şi se activează sistemul vizual şi cel auditiv.
În săptămâna 25-a (6.5 luni) ,nervul optic devine capabil să identifice direcţia
din care provine lumina ( apare corelarea miscarii capului cu directia luminii-reflex
neconditionat).
Văzul se dezvoltă încă de timpuriu, manifestându-se prin sensibilitatea la lumina
puternică. Fătul reacţionează prin schimbarea poziţiei sau prin modificarea ritmului
cardiac dacă pe burtica mamei este proiectată o lumină intensă. In cadrul unor

1
experimente s-a stabilit ca fătul vede şi are şi memorie vizuală. Experimentul
principal a constat în proiectarea unei lumini intermitente asupra pântecului
mamei. Senzorii au detectat variaţii sesizabile ale ritmului cardiac al fătului şi ale
activităţii sale cerebrale. La schimbarea culorii luminii, aparatele au sesizat alţi
parametrii, caracteristici fiecărei lungimi de undă proiectate pe burtica mamei.
Concluzia a fost că fătul nu numai că vede, dar poate recunoaşte culoarea luminii,
având preferinţe pentru spectrul cald.
Auzul este activat precoce, aparatul auditiv este complet utilat din luna 4-a, dar
ajunge la maturitate abia în luna 7-a. Certurile conjugale induc fătului tahicardie,
care persistă timp de câteva zile. Fatul manifestă şi certe preferinţe muzicale.
Printre compozitorii preferaţi se numără Mozart, Vivaldi, dar şi autori
contemporani de muzică. Experimentele s-au efectuat studiind ritmul cardiac al
fătului, care are tendinţa clară de a se stabiliza perfect la muzica preferată, în timp
ce la zgomote sau muzica ce nu îi place, apar mişcări bruşte şi tulburarea ritmului
cardiac.
Fiindcă sunetele din exterior străbat ţesutul abdominal al mamei şi lichidul
amniotic din jurul fătului, vocile pe care fătul le aude, începând cu luna a 4-a, sunt
suprimate şi înăbuşite. Dar vocea mamei reverberează prin corpul ei, ajungând la
făt mult mai clar. Şi pentru că fătul este cu ea tot timpul, îi aude permanent vocea.
Odată născut, bebeluşul este capabil să recunoască vocea mamei şi preferă să o
asculte în defavoarea altor voci.
Există experimente care demonstrează că bebeluşii femeilor ce au urmărit un
anumit serial în fiecare zi a sarcinii lor recunosc coloana sonoră a serialului după
ce se nasc. Deci, fătul învaţă chiar şi despre limba care se vorbeşte în lumea în care
se va naşte.
Cercetatorii sint de părere că încă din viaţa intrauterină se pot pune bazele învăţării
unei limbi. Un studiu publicat de curând arată că, din momentul naşterii, bebeluşii
plâng cu accentul limbii materne. Bebeluşii francezi plâng pe o notă înaltă, în timp
ce bebeluşii germani – pe o notă joasă, imitând contururile muzicale ale acestor
limbi. Din momentul naşterii, bebeluşul e receptiv cel mai mult la vocea persoanei
care e cel mai probabil să-l iubească – mama sa. Îşi modelează chiar şi plânsetele
pentru a suna ca limba mamei sale, ceea ce ar putea-o determina pe ea să-şi
îndrăgească copilul, şi astfel i-ar oferi bebeluşului un avantaj în sarcina dificilă de
a învăţa cum să înţeleagă şi să vorbească limba maternă.

2
Gustul intră în funcţiune pe la 5 luni de viata intrauterina, când fătul face diferenţa
între amar şi dulce şi îşi manifestă predispoziţia pentru dulce (existenta la nastere).
Mirosul acompaniază gustul şi se observă diverse grimase ale fătului în momentul
în care hrana ajunge la el. Aceste grimase se datorează atât percepţiei gustului, cât
şi a mirosului hranei respective. La nastere exista predilectia pentru mirosul de
vanilie (se presupune ca este o determinare genetica).
Fătul învaţă intrauterin despre gusturi şi mirosuri. După 7 luni, papilele gustative
ale fătului sunt complet dezvoltate, ca şi receptorii săi olfactivi – aceasta îi permite
identificarea gustului şi mirosului hranei. Aromele hranei consumate de către
mama sa pătrund în lichidul amniotic, care e constant înghiţit de către făt.
Bebeluşii par să-şi amintească gusturile experimentate intrauterin şi preferă aceste
arome odată veniţi pe lume. Într-un experiment, unui grup de femei însărcinate i s-
a cerut să bea mult suc de morcov în al treilea trimestru de sarcină, în timp ce un
alt grup a băut numai apă. Şase luni mai târziu, bebeluşii ambelor grupuri au primit
cereale amestecate cu suc de morcov, iar expresiile lor faciale au fost studiate în
timp ce mâncau. Copiii femeilor care au băut suc de morcovi în timpul sarcinii au
mâncat mai multe cereale cu aromă de morcov, chipul lor exprimând plăcere.
Deci fătul este învăţat despre cultura din care va face parte prin una dintre cele mai
puternice expresii culturale – mâncarea. El are acces, prin mamă, la aromele şi
mirodeniile caracteristice bucătăriei culturii lui, chiar înainte de naştere.
Simţul tactil apare foarte repede, datorită contactului permanent dintre trupul
copilului şi uter. Copilul reacţionează prompt, prin strigăte şi loviri de membre,
oricând cineva încearcă să îl pipăie sau să îl ciupească, prin burtică.
Memoria debutează din luna 7-a. Scoarţa cerebrală a fătului are capacitatea de a
memora diverse informatii.La naştere, toate amintirile achiziţionate în perioada
intrauterină sunt depozitate în inconştient. Fătul incorporează senzatiile traite in
viata intrauterina, astfel incit la naştere el are deja informaţii despre mediul în care
urmează să trăiască.

Senzorialitatea la nou nascut:

La nastere, exista deja depozitate o serie de informatii in creierul nou-nascutului,
informatii corelate cu senzatiile pe care le-a simtit in timpul vietii intrauterine, dar
organele lui de simt sint inca imature, iar senzatiile si perceptiile sint inca slab
conturate.

3
 Senzaţiile vizuale : din primele clipe bebeluşul distinge întunericul de lumină,
dar nu vede forma obiectelor, ci doar nişte pete. Nou-născutul vede cât de cât clar
ceea ce se afla la 30 cm de ochii lui. Abia la sfârşitul primului an de viaţă reuşeşte
să vadă obiectele ce se afla cam la 5 m distanţă.
Senzaţiile auditive : la naştere, copilul are o surditate uşoară datorită lichidului
amniotic ce inundă urechea mijlocie. F. Dolto precizează că bebeluşul aude vocea
părinţilor în timpul vieţii sale intrauterine şi o recunoaşte după naştere. El nu
cunoaşte doar vocea, ci şi limba părinţilor săi. La 1-2 luni, bebeluşul devine
sensibil la vocea umană, la 4 luni percepe muzica, la 6 luni chiar o urmăreşte.
Senzaţiile gustative : receptorii gustativi se găsesc pe întreaga suprafaţă a
limbii, pe pereţii interiori ai obrajilor, pe vălul palatin şi chiar pe o parte a
esofagului. Copilul receptează mai ales senzaţia de dulce, apoi acru, mai puţin
amar sau sărat.
Senzaţiile olfactive: nou-născutul detectează doar mirosurile puternice, legate
în special de nevoile lui biologice.
Senzaţiile tactile : sunt prezente mai ales în jurul ochilor şi a cavităţii bucale,
mai puţin la nivelul palmelor şi al tălpilor şi aproape inexistente la nivelul spatelui.

Trei segmente: (toate facind parte din arcul reflex)

1. Organul de simt (analizatorul)- la nivelul caruia sa formeaza senzatia

(traducerea 1) in interactiunea intre un stimul specific si celulele receptoare
specifice fiecarui analizator ; - perceptia reprezinta integrari ale unui numar
de senzatii si are loc in etajele superioare ale SNC, in zone (arii)
specializate. Fiecare organ de simt poate masura doar un tip de stimuli,
adica stimuli specifici fiecarei modalitati senzoriale si poate masura stimulul
specific doar intre anumite limite (in afara acestor limite stimulul este
insesizabil ; limitele difera de la o specia la alta). Receptorii organelor de
simt sint definiti de sensibilitatea lor (pragul minim de intensitate pe care
trebuie sa il aiba stimulul ca sa provoace un influx/impuls electric la nivel
de receptor ; sensibilitatea subiectului este influentata de catre intensitatea
stimulului, dar si de atentia si de motivatia sa) si prin pragul de diferenta
(adica diferenta minima pentru a putea afirma ca doi stimuli din aceiasi
categorie sint diferiti – cu cit pragul de diferenta este mai mic, cu atit sintem
mai senzitivi la schimbarile din mediu – ex. sintem mai senzitivi la miros

4
 fata de gust, adica pragul de diferenta intre 2 stimuli ai mirosului ca sa ii
putem deosebi este mai mic decit intre 2 stimuli ai gustului, ca sa ii putem
deosebi). La nivelul organului de simt are loc prima traducere implicata in
intelegerea mediului extern si intern. Este tradusa energia luminoasa
(electromagnetica) de catre receptorii analizatorului vizual ; este tradusa
energia mecanica de catre receptorii analizatorilor auditiv, tactil, Kinestezic,
vestibular ; este tradusa energia chimica de catre receptorii analizatorilor
gustativ si olfactiv, este tradusa energia termica de catre termoreceptorii
analizatorului cutanat. Toate aceste forme de energie sint traduse in semnale
electrice (imflux nervos/impuls electric), care vor circula de-a lungul
neuronilor si se vor transmite altui neuron prin intermediul sinapselor.
2. Segmentul aferent : sau calea de transport, sau calea sensibilitatii – este
reprezentat de nervii senzoriali specifici fiecarei modalitati senzoriale :
nervul optic, acustic, olfactiv, gustativ, vestibular, nervii senzitivi care
conduc informatiile de la nivel tactil, termic, al durerii, al mediului intern.
Nervii sint ca niste sirme care leaga organul de simt de aria senzitiva de la
nivelul SNC, specifica modalitatii senzoriale respective. Exceptind nervii
care intra direct in cutia craniana (ex : vizual, olfactiv, auditiv), restul
nervilor au traseu ascendent (calea aferenta, ca si cea eferenta-motorie- are
un singur sens, nu este bidirectionala) prin maduva spinarii, inspre creier,
unde vor ajunge la nivelul ariei corticale primare de receptie specializate in
modalitatea respectiva senzoriala. In cadrul unui anumit nerv pot exista mai
multe tipuri de fibre nervoase, avind specializari diferite : ex : fibrele pentru
rece / fibrele pentru cald de la nivelul termorecetorilor ; fibrele dulcelui,
acrului, saratului, amarului din cadrul nervului gustativ. In functie de fibrele
nervoase care se excita, aria senzoriala ce decripteaza semnalul electric va
putea identifica corect stimulul.
3. Aria corticala senzoriala primara specifica : sau centrul nervos specific.
Desi fiecare nerv conduce (transporta) acelasi tip de energie (energie
electrica / impuls electric), modalitatile senzoriale vor fi identificate si
diferentiate la nivelul ariilor senzoriale primare corticale specifice fiecarei
modalitati senzoriale, loc unde se produce cea de-a doua traducere a
stimului in informatie senzoriala, ce poate fi inteleasa de catre creier, sub
forma de perceptie. Ariile corticale sint numerotate (52 de arii corticale), iar
functiile lor specifice sint descrise intr-o masura mai mare sau mai mica.
5
 Emisferele cerebrale au un numar de lobi: frontal, temporal, parietal si
occipital. Pe suprafata emisferelor cerebrale a fost descrisa harta topografica
a ariilor corticale, adica pozitionarea lor, atit a celor senzoriale, cit si a celor
motorii. Totusi tendinta de a limita ariile corticale prin granite precise este
comentabila, localizarile functionale din scoarta cerebrala nerespectind
intocmai limitele topografice ale unei arii. Decriptarea nuantata la nivelul
creierului a modalitatilor senzoriale necesita, pe linga functiile ariilor
senzoriale primare, si interventia ariilor senzoriale secundare sau si tertiare,
iar integrarea rezultatelor ariilor senzoriale specializate intr-un concept
presupune si interventia ariilor corticale de asociatie. Zonele de asociatie
asigura coordonarea si integrarea intr-un concept unitar a activitatii
analizatorilor vizual, auditiv, kinestezico-tactil, obtinindu-se astfel
constructe cognitive (perceptii mulimodale). Ulterior decriptarii
informatiilor primite din mediul extern si intern, SNC ia decizii pe care le
va transmite efectorilor (muschi si glande) in scopul adaptarii. Ariile
corticale motorii sint cele ce dau comenzile catre efectori. Comanda este
transportata tot sub forma de impuls electric, pe cale eferenta
(motorie),prin intermediul nervilor motorii, catre efector, care va traduce
informatia neurala (impuls electric) in energie fizica (mecanica, chimica…).
Miscarile comandate pot fi : reflexe (rapide, stereotipe, involuntare, prea
putin influentate de controlul voluntar, prescrise, innascute – ex : reflexul
pupilar in adaptarea la lumina) ; miscari voluntare (intentionale-ca raspuns
la un stimul extern / sau voite-care nu sint raspuns la un stimul extern) si
patternuri motorii ritmice (mers, fuga, mestecat / care au fost invatate si au
capatat in timp un grad mare de automatizare ; initierea si terminarea lor sint
voluntare, desfasurarea lor este automatizata).

1.Senzatia vizuala – simtul vizual :

- Organul de simt (analizatorul) este ochiul, care, alaturi de ureche
(analizatorul auditiv) si de nas (analizatorul olfactiv) este capabil sa obtina
informatia de la stimuli aflati la distanta de organism
- Stimulul fizic pentru receptorii specializati ai acestui analizator sint stimulii
luminosi, adica radiatiile electromagnetice, cuprinse intre 400 (culori
albastre) si 700 nm (culori rosii), cu un prag de diferentiere de 2nm.

6
- Ochiul este alcatuit dintr-un sistem de formare a imaginii pe retina (cornee,
lentile, pupila) si un sistem de receptie a stimulului luminos (celulele cu
conuri si bastonase de pe suprafata retinei). Prin intemediul muschilor
netezi ai ochiului, lentilele isi vor modifica forma, in sensul aplatizarii sau
sfericitatii lor (obiecte aflate aproape), in asa fel incit sa formeze pe retina o
imagine rasturnata si mai mica a stimulului. Retina are o zona de maxima
acuitate vizuala (fovea) si o zona in care nu are receptoeri (pata oarba – locul
in care nervul optic paraseste ochiul). Lentilele care nu pot deveni suficient
de aplatizate vor genera miopie ; cele care nu pot deveni suficient de sferice
vor genera hipemetropia. Pupila, tot prin actiunea muschilor netezi ai
ochiului, va fi responsabila de adaptarea la lumina/intuneric, prin
micsorarea/marirea ei. Globul ocular are si musculatura striata (controlata
voluntar), care ii permite miscarile sus/jos/lateral.
- Mecanismele descrise mai sus au ca scop captarea luminii pe suprafata
retinei, unde exista doua tipuri de celule receptoare specifice : celulele cu
conuri (specializate in vederea diurna si a culorilor) si celulele cu bastonase
(specializate in vederea nocturna-sensibilitate mare la spectrul albastru). In
functie de luminozitate, aceste doua tipuri de celule se pozitioneaza mai in
fata sau mai in spate. Ele contin substante chimice, numite fotoreceptori, ce,
sub influenta stimulului luminos pe care il absorb, vor declansa impulsul
nervos ce se va transmite, prin intermediul nervului optic, in ariile corticale
vizuale, 17, 18,19, din lobii occipitali. Fibrele mediane ale nervilor optici
drept sting se vor incrucisa la nivelul chiasmei optice, si vor trece de partea
opusa nervului din care faceau parte, permitind formarea unei singure
imagini vizuale, desi stimulii sint receptionati prin intermediul celor doi
ochi.
- Sensibilitatea ochiului la lumina nu depinde doar de stimularea celulelor cu
conuri si bastonase, ci si de lungimea de unda a luminii : sensibiliatea
bastonaselor este mai mare pentru lungimile de unda mai scurte (culoarea
albastra)
- Vederea cromatica : lungimile de unda scurte (450-500 nm) sint decriptate
ca albastre ; cele medii (500-570 nm) ca verzi, iar cele lungi (620-700 nm)
ca rosii. In intervalul 400-700 nm, cunoscind ca pragul de diferenta este de 2
nm, putem diferentia deci 150 de lungimi de unda diferite, culori

7
 discriminabile, care ele insele pot avea variate valori de luminozitate si
saturatie (putem discrimina 7 milioane de nuante coloristice si avem nume pt
7500 dintre ele). Exista o teorie tricromatica, ce explica perceptia culorilor
prin faptul ca exista la nivelul celulelor cu conuri 3 tipuri de receptori :
receptorul scurt (albastru), mediu (verde si galben) si lung (rosu) – raportul
existent intre activitatile celor trei tipuri de receptori ducind la formarea
senzatiei cromatice specifice si o teorie a colorilor oponente, ce explica
perceptia culorilor prin existenta a doua tipuri de receptori : unii pentru rosu
si verde (excitatie inalta=rosu ; excitatie mica=verde) ; ceilalti pentru
albastru si galben (excitatie inalta=albastru ; excitatie mica=galben),
receptorii lucrind in modalitati contrare, excitatia lor ducind la excitatia unor
celule specifice culorii oponente, situate la nivelul talamusului. In prezent se
incearca formularea unei teorii care sa cuprinda ambele variante prezentate.
- Recunosterea formei (perceptia formei) se bazeaza pe diferentele de
luminozitate (adica de contrast) existente intre diversele parti ale stimulului
sau intre acel stimul si alti stimuli si/sau pe diferentele de culoare, atunci
cind ele exista.

2.Senzatia auditiva –simtul auditiv :

- Organul de simt (analizatorul specific) este reprezentat de ureche, prin partea
ei externa (pavilion si orificiu auditiv extern, cu rol in captarea stimulului),
medie (timpan si lantul de oscioare, ciocan, nicovala si scarita, cu rol in
transmiterea si amplificarea/ stimulului – vibratia acesui sistem ducind la
vibratia ferestei ovale de unde incepe urechea interna) si interna (cohleea,
unde se gasesc receptorii acustici specifici). Este un analizator capabil sa
obtina informatia de la stimuli aflati la distanta de organism
- Stimulul fizic pentru receptorii specializati ai acestui analizator sint undele
sonore (energie mecanica - presiune), iar undele sonore care pot fi masurate
de catre analizatorul auditiv sint cele cu frecventa cuprinsa intre 20 si 20000
HZ (ciclii/sec). Frecventa undei sonore (citi ciclii/sec) genereaza senzatia de
inaltime a sunetului. Intensitatea acesteia (distanta intre virful si baza undei -
masurata in dB -150 db decolare racheta – afectare tympan ; fierastrau : 100
dB ; concert rock : 120 dB), genereaza senzatia de tarie a sunetului.
Schimbarea in nivelul de presiune a undei sonore determina vibratii ale

8
 membranei numite timpan, care va capta si va transmite mai departe aceste
vibratii.
- Vibratiile membranei timpanice sub efectul stimulului (unda sonora) se vor
transmite si amplifica prin sistemul de oscioare din urechea medie : ciocan,
nicovala si scarita. Scarita, prin vibratia ei, va face sa vibreze fereastra ovala,
poarta de intrare in urechea intena, care va face sa vibreze membrana
bazilara. Urechea interna (cohleea) are forma de melc, al carui canal este
despartit in doua camere, prin membrana bazilara. Ambele camere astfel
obtinute sint pline cu lichid ; una dintre ele reprezinta canalul timpanic
(auditiv), in care se gasesc receptorii auditivi – celule ciliate; cealalta
reprezinta canalul vestibular, unde se gasesc receptorii pentru analizatorul
vestibular. Pe suprafata membranei bazilare dinspre canalul timpanic se
gasesc receptorii auditivi, celule ciliate. Presiunea (vibratia) receptionata la
nivelul ferestrei ovale va modifica presiunea lichidului cohlear, care va
provoca vibratia membranei bazilare, care va deforma mecanic celulele
ciliate, iar aceasta deformatie mecanica va genera emiterea unui impuls
electric, ce se va transmite prin intermediul nervilor acustici la nivelul
cortexului auditiv primar, din ariile senzoriale 41,42, in lobii temporali.
- Sintem mai sensibili la sunetele ce au frecvente intermediare fata de cei ce
au frecventa apropiata de capetele benzii. Cea mai mare sensibilitate se
situateaz in vecinatatea a 1000 Hz. Unele deficiente de auz sint generate de
conductii deficitare prin urechea interna ; altele pot fi generate de leziune ale
celulelor ciliate (care nu se regenereaza). La batrini apare acest tip de deficit
si genereaza cu auzul sunetelor inalte.
- In explicarea modului in care este codata (tradusa de catre receptor)
frecventa sunetului receptat intervin doua teorii : teoria frecventei (undele
sonore provoaca vibratia intregii membrane bazilare iar numarul acestor
vibratii ale ei este egal cu frecventa sunetului , ritmul cu care vibreaza
membrana determinind si corelind cu rata de excitatie a cililor celulelor
ciliate si, deci, cu impulsurile electrice ce se formeaza si se transmit prin
fibrele nervoase ale nervului acustic – cu precizarea ca frecventele de peste
1000 Hz ar putea fi codate in grupuri diferite de fibre nervoase) si teoria
locala (stipuleaza ca nu toata membrana bazilara vibreaza, ci doar zone ale
ei specifice fiecarei frecvente a sunetului, si astfel se poate discrimina intre

9
 inaltimea diverselor unde sonore). Teoriile moderne tind sa integreze cele
doua teorii.

3.Senzatia olfactiva – simtul mirosului :

- Organul de simt (analizatorul) este nasul si este un analizator capabil sa
obtina informatia de la stimuli aflati la distanta de organism. Este, alaturi de
gust, unul dintre cele mai vechi simturi.Sensibiliatea olfactiva difera de la
specie la specie ; ea nu este foarte dezvoltata la om, dar nu prin faptul ca
receptorii nu sint performanti, ci pentru ca ei sint putini (10 mil fata de 1
miliard la ciini). Cu toate acestea, simtul mirosului la om este bine
reprezentat (experimentul cu tricourile – 24h ; femeile sint mai sensibile si
menstra - sincronizare). La animale : feromoni (hormoni de comunicare) si
miros de descompunere (furnicile si indepartarea cadavrelor din musuroi)
- Stimulul specific acestei senzatii il reprezinta energia chimica – molecule
din compozitia unei substante, ce circula prin aer si ajung in cavitatea
nazala. Aceste molecule trebuie sa fie solubile in grasime, deoarece
receptorii specifici acestei modalitati senzoriale sint acoperiti de un strat de
lichid viscos.
- Receptorii specifici se gasesc in partea postero-superioara a foselor nazale,
la suparafata mucoasei nazale, care este acoperita cu un lichid viscos, ce are
rol de protectie si in asigurarea dizolvarii moleculelor odorante. Se discuta
astazi de peste 1000 de tipuri de receptori olfactivi. Cind cilii acestor
receptori intra in contact cu moleculele odorante rezulta un impuls
electric/nervos, ce se propaga de-a lungul fibrelor nervoase pina in cortexul
olfactiv, asigurind astfel perceptia constienta a mirosului. Exista conexiuni
si cu sistemul limbic, care asigura componenta afectiva a mirosului
(amigdala si hipocamp – asa explicam alegerea partenerului sexual si a
mincarii + informatii memorate ce se activeaza prin miros).
- Omul distinge intre 10000 si 40000 de mirosuri, desi vocabularul de
descriere a mirosurilor este sarac. Femeile disting mirosurile mai bine decit
barbatii. Sensibilitatea mirosului poate diminua la virsta a treia. Este un
analizator care se adapteaza foarte repede (stimulul isi pierde posibiliatea de

10
 excitatie la aceiasi intensitate).Halucinatiile olfactive cu mirosuri
respingatoare pot aparea corelat cu epilepsia.

4.Senzatia gustativa – simtul gustativ:

- Organul de simt il constituie un ansamblu de componente: limba, mucoasa
valului palatin, a amigdaleleor, a epiglotei si chiar a esofagului proximal.
Informatiile captate de acest analizator necesita prezenta stimulului la
nivelul receptorilor (nu de la distanta)
- Stimulul specific il constituie moleculele de substanta chimica, dizolvate in
saliva. Gustul are si un grad de determinism genetic (unele persoane pot
depista gustul amar din cofeina si zaharina, altele nu) si un grad de
determinism cultural (iute in Pakistan).
- Receptorii gustativi (posibil peste 13 tipuri) se gasesc sub forma de
ciorchini, muguri gustativi, situati la nivelul papilelor gustative ale limbii.
La polul apical al mugurelui gustativ sint situati cilii, ce intra in contact cu
molecule chimice de substante dizolvate in saliva, in urma acestui contact
generindu-se imulsul electic, ce ajunge pe calea diversilor nervi cranieni la
nivel central. Sensibilitatea pentru diversi stimuli gustativi depinde de
regiunea stimulata a limbii : la substantele dulci si sarate – virful limbii ; la
acru – partile laterale ale limbii ; pentru amar – palatul moale. Patru tipuri
distincte de gust au fost bine descrise (orice alt gust poate fi obtinut prin
combinatii intre aceste 4 gusturi) : gustul dulce (zaharina), amar (chinina),
acru (acid acetic), sarat (clorura de sodiu). Se pare ca exista fibre
specializate in fiecare dintre aceste 4 gusturi (fibre sarate, dulci, acre, amare
–fibrele se excita functie de stimul). Reprezetarile centrale ale gustului se
gasesc la nivelul trunchiului cerebral, al talamusului si al cortexului (aria 3).
- Este un analizator care se adapteaza destul de repede. In acelasi timp, daca
un aliment sau o substanta au produs o experienta inalt afectiv negativa (sau
durere), exista o memorie a gustului care va determina rejectia alimentelor
(substantelor) cu acelasi gust (animalele care se otravesc cu o substanta
toxica vor invata sa o evite ulterior)

5.Senzatiile cutanate – simtul cutanat :

11
- In cadrul acestui analizator distingem trei simturi distincte : cel de presiune,
cel termic si cel al durerii. Aceste categorii de simt sint diferite pentru ca
raspund fiecare la o categorie specifica de stimuli ; au fiecare receptori
specifici si genereaza fiecare experiente perceptive diferite. Organul de simt
este pielea (dermul), cel mai mare organ de simt uman.
- Senzatia de presiune : stimulul specific il reprezinta presiunea fizica (energie
mecanica – deformarea mecanica), ce actioneza asupra receptorilor de
presiune de la nivelul dermului. Unele parti ale corpului au o sensibiliate mai
mare la presiune (buze, nas, obraz), altele mai mica (cea mai mica : degetul
mare de la picior). In zonele cu sensibilitate buna, putem distinge o forta de
5mg aplicata pe o suprafata mica. Folosim acest tip de sensibilitate si in mod
voluntar (atingere activa), pentru cunoasterea si identificarea a ceea ce se
gaseste in mediul extern. Senzatiile generate vor fi de presiune si vibratorii.
Se decrie o distanta minima intre doua puncte pe care le putem distinge
separat : aceasta distanta minima este cea mai mica la nivelul degetelor
miinii si cea mai mare la nivelul gambelor.
- Senzatia termica : receptorii, aflati la nivelul pielii, se numesc in acest caz
termorecetori, si sint terminatii nervoase libere, situate in derm si epiderm.
Senzatia termica are ca punct de reper temperatura pielii noastre. Descriem
receptori pentru rece (impulsul nervos este generat atunci cind temperatura
la nivel cutanat scade – fibre nervoase pt rece) si receptori pentru cald (in
situatia inversa). Mentinerea termoreglarii la mamifere (deci si la om) fiind o
situatie de supravietuire, este necesar ca sa putem identifica cele mai mici
schimbari de temperatura. Discriminam incalziri de +0.4 C si raciri de -1.5
C. Acest simt se adapteaza repede.
- Senzatia dureroasa : stimulii sint orice forma de energie care provoaca
leziuni iar receptorii specifici se numesc algoreceptori si sint, cel mai
frecvent, terminatiuni nervoase libere la nivelul pielii (sint descrise 4 tipuri
de astfel de receptori). Ei sint chemoreceptori, excitati de eliberarea, sub
efectul durerii, de substante chimice specifice la nivel cutanat. Este descrisa
o etapa a durerii fazice (apare in timp ce suferim leziunea ; este inalta, pe
termen scurt si are variatii rapide de intensitate) si o etapa a durerii tonice
(apare dupa aparitia leziunii ; este de durata lunga si ferma). Ambele tipuri
de durere merg pe aceleasi cai de conducere. Se discuta despre durere ca o

12
 situatie mai degraba de ordin mental, senzatia de durere necesitind nu numai
excitatia algoreceptorilor, dar si ca « poarta neuronala de acces » situata la
nivelul maduvei spinarii sa fie deschisa si sa permita ajungerea semnalelor
dureroase la nivel cerebral pentru a fi constientizate. Aceasta poarta de acces
poate fi inchisa prin activarea unor tipuri de fibre specifice din maduva
spinarii, dar si prin comenzi venite de la nivel cerebral spre maduva spinarii,
deci intensitatea perceptiei dureroase poate fi redusa/amplificata de starea
mentala (vezi yoginii). Stimularea prin presiune (adica prin frecarea locului
dureros) tinde sa inchida aceasta poarta, la fel ca si utilizarea acupuncturii.
Perceperea durerii este influentata si de cultura, atitudine, experinete
anterioare, motivatie, atentie….
- Toate tipurile de senzatii cutanate urca pe calea aferenta a nervilor senzitivi
catre creier si se proiecteaza in ariile somestezice primare (ariile 1, 2, 3a, 3b)
din lobul parietal.

Senzatiile somatice
a) Analizatorul Kinestezic
- Receptorii acestui analizator sint proprioceptorii situati in articulatii, muschi
si tendoane si sint excitati de energia mecanica (presiunea si tractiunea
exercitata asupra lor).
- Prin intermediul informatiilor venite de la acesti receptori centrii corticali
sint constienti in permanenta de miscarile efectuate la nivelul articulatiilor,
de viteza de miscare a diverselor parti ale corpului si de pozitia in spatiu a
acestora. Prin acest analizator se mentin si tonusul si postura corporala.
Informatia culeasa la nivelul proprioceptorilor urca pe caile aferente
senzitive catre creier si se proiecteaza primar in ariile senzoriale 2,3,4 din
lobul parietal.
b) Analizatorul vestibular :
- Rolul acestui analizator este acela de a informa creierul despre pozitia
capului in spatiu si despre miscarile acestuia prin intermediul organului
receptor utricula si sacula si despre echilibru si mentinerea acestuia prin
intermediul organului receptor canalele semicirculare
- Receptorii specifici din utricula si sacula se gasesc in canalul vestibular din
urechea interna. Canalul este plin cu lichid iar in acest lichid exista cristale

13
 de carbonat de calciu si magneziu, numite otolite. In momentul cind capul
sta nemiscat, receptorii maculari (care sint mecanoreceptori) sint apasati de
greutatea otolitelor si sub aceasta greutate se vor forma impulsuri nervoase
ce se transmit creierului. Daca miscam capul, otolitele se deplaseaza in sens
contrar deplasarii capului, lasind neapasati anumiti receptori maculari. Astfel
creierul va fi informat de schimbarile de pozitie si de miscarile capului.
- Tot in urechea interna sint situate si canalele semicirculare (al doilea organ
receptor al analizatorului vestibular), dispuse in axele x, y si z. Cilii celulelor
senzoriale (care sint tot mecanoreceptori) din canalele semicirculare sint
excitati de deplasarea endolimfei, in conditiile modificarii axei corpului pe
una dintre directiile x, y sau z. Informatia este trimisa pe caile senzorile
vestibulare catre ariile senzoriale 2,5 din lobul parietal si catre arii din lobul
temporal, iar centrii nervosi superiori vor da comenzi motorii necesare
pentru restabilirea echilibrului corpului. Stimularea puternica a acestui simt
genereaza ameteala si greata.

14