NAŞTEREA

Naşterea a fost diferit privită de către psihologi:

Unii o consideră un traumatism care-şi pune amprenta asupra întregii vieţi psihice a
individului,
Alţi autori contrazic însă acest punct de vedere considerând că punerea în funcţie a
automatismelor vieţii (circulaţie sangvină, respiraţie, toate celelalte funcţii vitale) are nevoie
de această agresiune.
Per total ea stimulează potenţialul vital al bebeluşului.
Totuşi, deşi exagerată, prima teorie are meritul de a atrage atenţia asupra faptului că
bebeluşii sunt în pericol de suferinţă în timpul naşterii. Ca urmare, se atrage atenţia asupra
modului în care este tratat bebeluşul imediat după naştere. După naștere:
copilul este manipulat cu grijă pentru a nu-i suprastimula sistemul labirintic, proprioceptiv şi
tactil, i se dă timp pentru autonomizarea funcţiilor respiratorii şi circulatorii, se aşteaptă puţin
înainte de secţionarea cordonului ombilical.
copilul este aşezat pe pântecele mamei,
apoi într-o baie călduţă, unde se poate destinde,
este pus să sugă la sânul mamei.
Astfel se creează o atmosferă blândă pentru a se familiariza cu lumea aceasta. Este lângă
mamă pentru ca puţinul pe care îl ştie deja despre lume (mirosul mamei, vocea, bătăile inimii)
să fie recunoscute.

Copilul prematur
În cazul copilului prematur, născut înainte de termen, cu o greutate mică (˂2500g) şi deci cu
risc, este bine să se evite separarea de durată a copilului de părinte, de mamă.
Numeroase cazuri de abandon, abuz fizic şi neglijare a copilului sunt cauzate de aceste
condiţii de separare în care părinţii nu îşi mai pot investi afectiv copilul absent de lângă ei.

Naşterea are trei faze:

travaliul,
expulzarea fătului
eliminarea placentei.
• Începe cam la 270 sau 280 de zile de la momentul concepţiei.
• Cam cu o lună înainte de naştere, mişcările fătului devin mai variabile, partea de jos a
uterului se deplasează înainte şi în jos, iar fătul se orientează cu capul în jos, pregătindu-se de
naştere.

Travaliul
În faza de început a travaliului, are loc dilatarea completă a colului, iar fibrele musculare ale
uterului se contractă, împingând fătul în jos. Sacul amniotic se rupe („se rupe apa") şi lichidul
amniotic care a protejat fătul se scurge prin vagin, semnificând începutul travaliului.
În acest moment, femeia trebuie să primească asistenţa medicală pentru naştere. Începând din
acest moment, la femeile primipare (aflate la prima naştere) naşterea va dura, în medie, 14
ore, iar la cele care au cel puţin încă un copil în jur de opt ore. În cazul prelungirii naşterii la
câteva zile sau o săptămână, există riscul unor infecţii şi medicul obstretician trebuie să
supravegheze îndeaproape situaţia. La începutul travaliului, durerile apar cam la 15-20 minute
 şi se manifestă cam 25 de secunde. Apoi, ele se prelungesc la 45 secunde, iar perioada dintre
ele se poate scurta la trei-cinci minute.
Partea inferioară a uterului împreună cu colul complet dilatat şi vaginul alcătuiesc canalul
naşterii prin care se va angaja fătul, cu capul înainte, asistat de contracţiile uterine ce-l ajută
să înainteze.

Expulzarea:
Acesta este momentul expulzării, a doua fază a naşterii, care se finalizează prin apariţia
copilului.
Expulzarea poate dura între 20 şi 80 de minute. Contracţiile au loc la fiecare două-trei minute
şi durează 60-65 de secunde.
Mama sporeşte efectul contracţiilor uterine prin contractarea muşchilor abdominali, în efortul
de a-l împinge pe făt. După ce au apărut capul şi umerii, restul corpului copilului apare
imediat.
După expulzarea fătului, după o pauză de aproximativ cinci minute, contracţiile uterine
reapar în vederea eliminării placentei şi a membranelor.

Eliminarea placentei durează aproximativ 20 de minute şi reprezintă ultima fază a naşterii.

Medicamente obstretice: analgezice şi anestezice

Se folosesc în timpul naşterii pentru a proteja mama de dureri prea mari. Analgezicele nu
afectează starea de conştienţă a mamei, în vreme ce anestezicele o fac dar, indiferent de acest
efect asupra mamei, ele au un efect nedorit asupra copilului. Ele deprimă (reduc) reactivitatea
copilului temporar, dar uneori efectele se extind pe toată perioada primului an de viaţă.
Utilizarea acestei medicaţii în timpul naşterii ţine, în mare măsură, de cultură. Cu toate că se
utilizează mult la noi, nu prea sunt studii cu privire la efectele asupra dezvoltării
organismului. Ceea ce se ştie este că apare o scădere reactivităţii copilului timp de câteva zile
de la naştere. Aceasta reduce funcţia reflexelor primitive ale copilului.
Cam la un minut de la administrarea acestor medicamente, ele pătrund în sângele copilului.
Unele studii arată că şi după opt luni de la naştere efectele mai pot fi recunoscute la copil.
O politică de limitare a utilizării lor pare bine-venită.

CARACTERISTICILE NOU-NĂSCUTULUI

Se vorbeşte de patru caracteristici ale copilului nou-născut (Fitzgerald, Stromenn,

McKinney, 1982):
aparenţa (felul în care arată);
dependenţa;
individualitatea;
competenţele.

Aparenţa
toţi nou-născuţii au ochi albaştri (ochi de lapte),
glandele lacrimale inactive (nu au lacrimi când plâng),
gâtul este foarte scurt sau lipseşte,
 prezintă o uşoară acoperire a capului cu păr (la unii copii e mai pronunţată această
caracteristică),
abdomenul este umflat, faţa turtită, au o disproporţie corporală
specifică (cap mare, braţe, picioare şi trunchi mici),
au oase moi, flexibile,
pielea moale,
mişcări neconjugate ale ochilor,
uneori forme mai ciudate ale capului.
Dependenţa
faţă de cei care îl îngrijesc este aproape totală şi îi garantează supravieţuirea.
Prezintă o temperatură a corpului mai ridicată şi cu variaţii, bătăile inimii sunt mai
rapide, respiraţia este neregulată, e incapabil să-şi caute hrana, este econom cu
energiile lui fizice, dormind mult şi având perioade de trezire scurte şi variabile.
Depinde de adult pentru asigurarea igienei necesare, a hranei, a liniştirii şi
reconfortării, precum şi pentru întreaga protecţie pe care o necesită.
Dependenţa copilului faţă de adult este mai lungă decât la oricare altă specie de
mamifere.
Individualitatea
– Ne arată că, în ciuda acestor caracteristici generale, copiii au caracteristici care-i
individualizează în raport cu ceilalţi.

Competenţele

Nou-născutul poate strănute, să sughită, să plângă, să sugă, să ridice capul, să tremure etc.
Deşi abilitatea lui motorie nu este controlată, ci întâmplătoare, el are un registru de reflexe
care îi generează variate comportamente.
Stările nou-născutului pot fi foarte schimbătoare.
Winnicott a introdus termenul de “mamă suficient de bună”: aceea care stă lângă copilul ei şi
răspunde nevoilor lui.

Reflexele copilului la naştere

• reflexul Babinski (cutanat plantar), care se manifestă printr-o mişcare extensie a degetelor
de la picioare atunci când talpa, în zona călcâiului, este zgâriată. Reflexul dispare în jurul vârstei
de 8-12 luni a copilului. Prezenţa lui la naştere şi dispariţia în perioada menţionată anterior sunt
semne ale condiţiilor neurologice normale. Dacă rămâne prezentă peste această vârstă va impieta
achiziţia mersului, iar neurologii vor bănui o leziune a căilor motoare piramidale;

• Reflexul respiraţiei
• Reflexul de târâre: apare prin plasarea pe burtă a copilului şi aplicarea unei presiuni
asupra tălpilor picioarelor; imediat apar mişcări ritmice ale braţelor şi picioarelor. Reflexul
dispare pe la 3-4 luni şi poate reapărea pe la 6-7 luni, ca o componentă a comportamentului
voluntar de târâre.
• Reflexul clipitului,
• Reflexul de apucare: care se manifestă cu putere atunci când un obiect (un creion, un
deget) apasă palma nou-născutului, prin apucarea strânsă cu degetele a obiectului. Dispare în jur
de 3 sau 4 luni, fiind înlocuit de mişcarea voluntară de a apuca, ce se dezvoltă în mişcarea
complexă de coordonare ochi-mână.

• Reflexul Moro, care apare la un zgomot puternic sau la o mişcare neaşteptată de lăsare a
copilului să cadă câţiva centimetri în timp ce este ţinut în braţe, în general la schimbări bruşte ale
combinaţiei de stimuli ce acţionează asupra copilului la un moment dat. Reflexul se manifestă
printr-o aruncare puternică a braţelor în lături, concomitent cu arcuirea spatelui, urmată de
readucerea lor împreună la piept ca şi când ar apuca ceva. Dispare în jur de 4-7 luni, deşi rămâne
permanent de-a lungul vieţii un tresărit la zgomot puternic. Ar putea fi interpretat ca un început al
reflexului de orientare;

• Reflexul de bază se manifestă prin întoarcerea capului şi deschiderea gurii atunci când se
atinge obrazul copilului, în apropierea gurii. Dispare pe la 3-5 luni şi este o componentă
importantă a hrănirii copilului;
• Reflexul păşitului apare atunci când copilul este ţinut în picioare deasupra unei suprafeţe
plane. Copilul va face mişcări ritmice cu picioarele. Reflexul dispare în mod natural în primele
două luni de viaţă şi nu se ştie precis ce scop are. S-ar putea să reapară ca o componentă
voluntară a mersului biped. Există experimente care susţin că antrenarea permanentă a acestui
reflex duce la achiziţia mersului cu câteva săptămâni mai repede;
• Reflexul suptului, ce este iniţiat de orice obiect care ajunge în gura copilului. Este un
reflex permanent şi o componentă principală a hrănirii şi îngrijirii (reconfortării, liniştirii)
copilului.

• Reflexul ochilor de păpuşă se manifestă atunci când capul este întors spre dreapta sau
stânga: ochii rămân aţintiţi drept înainte (privirea, mişcarea ochilor nu urmează mişcarea
capului). Este un reflex care dispare în prima lună de viaţă;
• Reflexul tonic asimetric al gâtului apare atunci când capul, fiind întors într-o parte, pe
partea respectivă determină o extensie a braţului şi a piciorului, concomitent cu o flectare a
braţului, la nivelul cotului, cu ducerea spre cap (postură ce seamănă cu aceea a unui scrimeur).
Dispare pe la 6-7 luni şi este un indicator al unei evoluţii neurologice normale;
• Reflexul înotului se manifestă la plasarea în apă a copilului, prin mişcări de înot
asemănătoare cu cele ale broaştei sau ale unui căţel în apă. Dispare pe la 3-4 luni.

• Evoluţia reflexelor înnăscute reprezintă indicatorul neurologic principal în normalităţii

dezvoltării copilului, primele mişcări ale copilului.

Evaluarea nou-născutului

Se realizează cu trei tipuri de instrumente:

 Teste screening bazate pe semnele de vitalitate. Cel mai cunoscut este Scala Apgar (Virginia
Apgar), aplicată la 5 minute de la naştere, uneori şi la 10 minute.

Scara APAGAR
(adaptată după Fitzgerald, Stromenn, McKinney, 1982)
Scara Apgar 0 1 2

a. Nivelul de activitate Flasc Uşoare flexiuni la Mişcări vii

(tonusul muscular) extremităţi

b. Pulsul (bătăile inimii) Fără Uşor (sub 100 pe Peste 100 pe

minut) minut
c. Grimasa Fără reacţie Are grimasă Ţipă tare
(iritabilitatea)
d. Înfăţişarea (culoarea) Albăstrui Corp roz şi Roz complet
extremităţi albastre
e. Respiraţia Absentă Uşoară Bună, plâns

Evaluările neurologice: evidenţierea reflexelor pentru a aprecia integritatea structurală şi

funcţională a sistemului nervos.
Evaluările comportamentale: examinare comprehensivă a reacţiilor adaptative generale ale
nou-născutului:
• Scara Brazelton (Brazelton Neonatal Behavioral Assessment Scale – BNBAS):
evaluează reacţiile adaptative ale copilului la mediu, în special la cel social, conţinând
itemi comportamentali sau referitori la reflexe;
• Testul Graham / Rosenblith pentru nou-născuţi: identifică nou-născuţii cu leziuni
cerebrale.

Temperamentul nou-născutului

• Temperamentul este acea dimensiune a personalităţii care este înnăscută.

• Este latura dinamico-energetică a personalităţii.
• Este în conexiune cu modul de funcţionare a proceselor cerebrale (excitaţie şi inhibiţie).

Brazelton (1974) descria trei tipuri de comportament la nou-născut:

Facil (are o regularitate în stările de veghe-somn, precum şi în comportamentul alimentar, se
adaptează uşor la schimbările din mediu şi are o stare de confort cu o exprimare temperată).
Dificil (are ritmuri biologice neregulate, este excesiv de negativist şi se adaptează cu
dificultate la schimbări).
Impasibil (comportamente la media celor două descrise anterior).
 Cele nouă caracteristici descriptive ale temperamentului (Thomas, Chess şi Birch, 1977)
nivelul de activitate,
ritmicitatea manifestărilor,
uşurinţa în schimbarea comportamentelor (când plânge şi i se dă hrana încetează să mai
plângă sau continuă),
intensitatea reacţiilor,
reactivitatea la stimuli noi,
starea generală (bună sau sunt mereu iritabili),
comportamentele de apropiere / respingere,
adaptabilitatea,
întinderea şi persistenţa atenţiei.

• Temperamentul copilului nu este bun sau rău, însă este bine să fie luat în considerare de
către părinţi sau alte persoane care-l îngrijesc.
• Un copil cu un temperament dificil poate solicita suplimentar părinţii.

Implicaţii ale naşterii în viaţa psihică

Matricile perinatale fundamentale (Stanislav Grof)

• Sistemul COEX este compus din amintiri cu încărcătură emoţională din diferite perioade
ale vieţii, asemănătoare d.p.d.v. al calităţii emoţiei sau senzaţiei fizice şi care au o temă comună.
• Intensitatea şi relevanţa emoţională ale experienţei sunt cele care stabilesc dacă o amintire
va fi inclusă într-un sistem COEX.
• Fiecare dintre constelaţiile COEX pare să fie suprapusă şi ancorată într-un aspect al
traumei naşterii.
• Experienţa naşterii biologice este atât de complexă şi de bogată în emoţii şi senzaţii fizice,
încât conţine în formă de prototip temele elementare ale celor mai obişnuite sisteme COEX.
• Rădăcinile cele mai profunde ale sistemelor COEX constau în diferite forme de fenomene
transpersonale.

• Între sistemele COEX şi lumea exterioară există interacţiune dinamică:

– Anumite evenimente de viaţă pot activa sistemele COEX corespondente,
– Sistemele COEX pot face omul să perceapă realitatea şi să se comporte astfel încât
să recreeze temele esenţiale în viaţa sa.
• Experienţa naşterii presupune emoţii şi senzaţii puternice de intensitate extremă. Omul
păstrează o reprezentare a acestora, în jurul temei naşterii şi morţii, care constituie inconştientul
perinatal (denumit astfel datorită asocierii cu experienţele imediat de dinaintea şi din timpul
naşterii).
• Experienţele care îşi au originea la nivelul perinatal al inconştientului se prezintă sub
forma a patru tipare distincte, fiecare caracterizat de emoţii, senzaţii şi imagerie simbolică
specifică.
• Tiparele sunt strâns legate de experienţele fătului înainte de începerea naşterii şi în timpul
celor trei stadii consecutive ale naşterii biologice.
• Acestea se constituie în seturi specifice, numite Matrice Perinatale Fundamentale (MPF).
• Deoarece fătul este complet izolat în timpul naşterii şi nu are cum să-şi exprime emoţiile
extreme şi să reacţioneze la senzaţiile fizice intense, amintirea acestui eveniment rămâne puternic
neasimilată.
• MPF au legături fixe cu anumite categorii de experienţe postnatale ordonate în sisteme
COEX.

MPF I (uniunea primară cu mama)

Existenţa intrauterină înainte de travaliul naşterii.
Fetusul nu are conştiinţa limitelor şi nu face deosebire între interior şi exterior.
Experienţa este aceea a unor spaţii fără limite sau graniţe, identificare cu galaxiile, spaţiul
interstelar sau întregul Cosmos.
Episoadele de tulburări intrauterine sunt retrăite cu un sentiment de ameninţare întunecată şi
sinistră, exprimată prin imagini de apă poluată, sentimentul de rău omniprezent, viziuni ale
unor entităţi demonice înspăimântătoare.
Se asociază ulterior, în măsura în care au existat tulburări, ca simdrom psihopatologic cu
schizofrenia paranoidă sau tulburarea hipocondriacă.
Se mai adaugă amintiri ale satisfacerii unor nevoi importante, clipele fericite din pruncie şi
copilărie (îngrijire bună din partea mamei, jocul cu egalii etc.) dragoste împlinită, romantism,
experienţe estetice, înotul în ocean sau lacuri limpezi.

o MPF II (absorbţia cosmică fără ieşire sau Iadul)

Corespunde începutului naşterii biologice, când senzaţia este aceea de a fi supt de un vârtej
gigantic sau înghiţit de o fiară mitică. Contracţiile uterine apasă fetusul şi cervixul nu este
încă deschis. Fiecare contracţie produce compresia arterelor uterine şi fetusul este ameninţat
de lipsa de oxigen.
Experienţa este a unui monstruos coşmar claustrofobic, a unei dureri emoţionale şi fizice
agonizante, însoţită de un sentiment de totală neajutorare sau deznădejde.
Se asociază ulterior, ca sindrom psihopatologic cu schizofrenie, alcoolism şi dependenţă de
droguri, psoriazis, ulcer peptic.
Se adaugă amintirea situaţiilor în care este pusă în pericol supravieţuirea şi integritatea
corpului (război, accidente, răniri, operaţii, boli dureroase, situaţii de înec, episoade de
sufocare, încarcerare, abuz fizic) traume psihologice grave (privare emoţională, respingere,
situaţii ameninţătoare, atmosferă familială opresivă, ridiculizare şi umilire) trăite cu
sentimentul că nu se vor sfârşi, al lipsei de scăpare.
Se vorbeşte de triada experienţială alcătuită din sentimentul de moarte iminentă, nebunie şi
imposibilitatea întoarcerii.

o MPF III (Lupta moarte – renaştere)

Corespunde propulsării prin canalul naşterii, după deschiderea cervixului, când capul coboară
în pelvis. Se experimentează presiuni mecanice zdrobitoare, dureri şi, deseori, un grad mare
de anoxie şi sufocare. Trăirea este de anxietate puternică.
Se asociază ulterior, ca simdrom psihopatologic, în măsura în care au existat tulburări, cu
schizofrenie (cu elemente sado-masochiste, comportament sexual anormal), depresia agitată,
devieri sexuale, nevroză obsesiv-compulsivă sau astm psihogenic, ticuri şi balbism
(bâlbâială), isterie de conversie şi anxietate, frigiditate, impotenţă, neurastenie, nevroze
traumatice sau organice, migrene.
Se adaugă experienţe de lupte, certuri, activităţi aventuroase, amintiri foarte senzuale
(carnavaluri, arcuri de distracţii, orgi sexuale), naşterea propriilor copii, a asista la actul
sexual al părinţilor.

o MPF IV (Experienţa moarte – renaştere)

Este legată de cel de-al treilea stadiu al naşterii clinice, de expulzare finală din canalul naşterii
şi tăiere a cordonului ombilical. Se realizează eliberarea explozivă şi ieşirea la lumină.
Deşi un singur pas desparte omul de eliberarea radicală, are sentimentul unei anxietăţi
omniprezente şi al unei catastrofe iminente.
Eul fals moare, însă, deoarece a fost confundat cu Eul real, întâmpină o frică enormă.
Depăşirea acestei temeri se face prin a lăsa lucrurile să se întâmple şi astfel anihilarea este
trăită la toate nivelurile: distrugere fizică, dezastru emoţional, înfrângere intelectuală şi
filosofică, eşec moral total şi chiar damnarea spirituală. Toate reperele par să fie distruse.
Această experienţă este urmată de cea a renaşterii psihospirituale, asociată cu un val de trăiri
pozitive faţă de sine.
Această experienţă vindecătoare, capabilă să schimbe viaţa, are loc atunci când naşterea nu a
fost prea epuizantă sau afectată de o cantitate mare de anestezice.
În acest ultim caz, perioada imediat următoare lasă impresia unei recuperări lente după o
boală grea sau a trezirii din beţie.
Se asociază ulterior, ca sindrom psihopatologic cu schizofrenie (cu delir pe teme de moarte –
renaştere, salvare, identificare cu Christos), simptomatologie maniacală, exhibiţionism.
Se adaugă amintirea evadării din nişte situaţii periculoase (din război, sau supravieţuirea după
o operaţie), depăşirea unor obstacole grele printr-un mare efort, episoade de luptă grea şi
încordată care se termină printr-un succes remarcabil, scene naturale (curcubeu, răsăritul
soarelui, încheierea furtunii, începutul primăverii).