CURSUL 1 – PSIHOLOGIA COPILULUI

Definirea disciplinei, problematica, obiectul de studiu

Psihologia vârstelor este o ramura a stiintelor psihologice, care a luat ființă odata cu
extinderea conceptului de “dezvoltare”, dar si cu intensificarea cercetarilor privitoare la
diferite etape de varsta ale fiintei umane, sau la modificarile aparute in evoluția anumitor
functii, procese si mecanisme ale organismului. În literatura de specialitate mai pot fi
întâlnite sintagmele: „psihologia dezvoltării”, ”dezvoltare umană”, ”psihologia copilului”,
sau mai simplu, „psihologia vârstelor”. Psihologia vârstelor are mai multe subramuri ca
de ex. psihologia sugarului, a antepreşcolarului, a școlarului, adolescentului, adultului,
vârstnicului (gerontopsihologia), etc.

Psihologia vârstelor este o disciplină fundamentală ce studiază condiţiile de

apariție, dezvoltare şi maturizare a vieţii psihice, de-a lungul întregii existenţe a
omului (de la naștere, până la moarte).

Psihologia vârstelor (psihologia dezvoltării sau “dezvoltare umană”) este o

disciplină teoretică şi aplicativă a sistemului ştiinţelor psihologice, care studiază
particularităţile psihice ale fiecărei etape de vârstă, în relaţie cu factorii biologici şi
sociali care le influenţează.

Este cunoscut faptul ca, omul este o fiinta bio-psiho-sociala, a carui evolutie de-a
lungul vietii este influentata de contextul cultural si istoric, in care acesta traieste. Astfel,
factorii care conlucreaza la dezvoltarea individului, sunt (dupa Cavanaugh,
Blanchard&Fields, 2002):
- biologici (factorii genetici si somato-functionali);
- psihologici (factorii perceptivi, emotionali, volitivi si de personalitate);
- socioculturali (factorii interpersonali, societali, etnici, etc.);
In plus, influentele fortelor bio-psiho-sociale asupra individului se exercita in diferite
momente ale vietii sale si intr-un context istoric dat.

Psihologia vârstelor este dupa E. Verza, știința care studiază modificările

ireversibile, irepetabile, cărora li se supune fiecare individ de-a lungul vietii sale, în
plan senzorial-perceptiv, motric, cognitiv, afectiv și de personalitate și modul în care,
aceste transformari influențeaza viața si activitatea acestuia.

Problematica psihologiei vârstelor, cuprinde:

- Studiul caracteristicilor dezvoltării psihice a fiinţei umane de-a lungul întregii
vieți;
- Investigarea factorilor, influenţelor, a condiţionărilor de care depinde evoluția
vieții psihice a fiecărui individ;
- Studiul influenţelor acestor factori asupra comportamentului subiectului, a
atitudinilor sale față de evenimentele familiale, şcolare, profesionale, sociale, care-i
acompaniază întreaga viață;
- Analiza caracteristicilor specifice diferitelor vârste, a conduitelor
reprezentative ale individului în diferite etape ale existenței sale, precum și a exigențelor
specifice perioadei sau ciclului respectiv de viață;
- Evidențierea modului în care individul se adaptează cerințelor mediului
(natural, social și cultural-istoric) în care trăiește;
1
 - Descoperirea de fapte noi şi elaborarea conceptelor corespunzătoare.

La nivel intradisciplinar psihologia vârstelor are strânse legături cu psihologia

generală, psihologia cognitivă, psihologia socială, psihologia personalităţii, etc. Multe
dintre cunoștințele si conceptele importante vehiculate în cadrul psihologiei dezvoltării,
provin din domeniul știintelor biologice. O relatie aparte, interdisciplinară între cele două
domenii o reprezinta etologia (știința comportamentelor umane și animale), care constituie
o importanta sursa de inspiratie, de argumentare sau verificare a diverselor supoziții
lansate în cercetarea comportamentului uman (de ex. Teoria atasamentului).

Această disciplină are două obiective principale:

• de a descrie modul în care se dezvoltă indivizii umani, cum se schimbă ei pe
parcursul vieţii;
• de a explica dezvoltarea, punând în evidenţă factorii care determină aceste
schimbări (Seamon şi Kenrick, 1992).
Faţă de alte psihologii evolutive, cea a copilului poate oferi date şi interpretări ale
începuturilor vieţii psihice umane şi poate surprinde momente semnificative ale
constituirii acesteia. Multă vreme, copilul a fost considerat a fi ”un adult în miniatură. ”S-a
constatat însă, că viaţa psihică a copilului nu este o copie la proporţii mai mici a adultului
ci, are caracteristici specifice pe care ştiinţa trebuie să le cunoască în profunzime pentru a
avea un aport esenţial la dezvoltarea copiilor de diferite vârste. Evoluţia copilului implică
mecanisme specifice şi legi proprii. Psihologia copilului are, prin urmare, un domeniu
propriu de cercetare, obiectul de cercetare al acestei discipline fiind sistemul de legi,
condiţii de apariţie şi principii de funcţionare a vieţii psihice.
În rezolvarea tuturor aceste probleme, psihologia copilului utilizează
ansamblul de metode aparţinând psihologiei generale, dar particularizându-le şi
adaptându-le domeniului său de fapte. Este vorba despre metoda observaţiei, ancheta,
convorbirea, testele psihologice, analiza produselor activităţii, metoda biografică, etc.

Conceptele de ontogeneză, creştere și maturizare

Din perspectiva teoriei sistemice (cf. Ana Muntean, 2006), psihologul preocupat de
dezvoltarea unui copil va analiza concomitent:
- nivelul de dezvoltare atins de subsistemele comportamentale ale copilului;
- calitatea interactiunilor copilului cu mediul (cu realitatea inconjuratoare);
- modul de relationare al copilului, cu cei care-l ingrijesc, in primul rand cu
mama. In lipsa unei abordari sistemice, de ansamblu, demersul psihologului va fi limitat,
incomplet și ca atare, ineficient.
Psihologia vârstelor descrie, alaturi de conceptul central de “dezvoltare”, trei
mari procese prin care se produc modificari in ontogeneza individului si anume, cresterea,
maturizarea si invatarea.
Ontogeneza reprezintă dezvoltarea individului din momentul concepţiei până la
moarte (DEX). Cuvântul “ontogeneză” provine de la cuvintele greceşti ontos = fiinţă şi
genesis = dezvoltare. În ontogeneză individul se dezvoltă din punct de vedere biologic,
psihic şi social.
Filogeneza este definită ca fiind, procesul evoluţiei formelor organice ale speciei
umane, în cursul dezvoltării istorice a lumii vii.
Cresterea este o caracteristica evidenta a dezoltarii copilului, reflectata in modificari
ale inaltimii, proportiilor si greutatii acestuia, fiind strans legata de procesele fiziologice si
de metabolismul organismului. Cresterea este data de proliferarea celulelor si tesuturilor

2
organismului, fiecare individ avand un ritm personal de creștere, determinat de un
program genetic.
Creşterea desemneaza in general, dezvoltarea fizica a individului (ex. creştere osoasă,
musculară, ponderală etc.) (Golu, Zlate, Verza, 1993).
Maturizarea, ca și creșterea, antrenează modificări biologice ale organismului,
semnificând realizarea potențialului biologic al acestuia intr-o ordine predestinata genetic
si ireversibilă. Maturizarea presupune pe de o parte dezvoltarea organelor pana la
atingerea capacității lor funcționale caracteristice unei anumite vârste, iar pe de altă parte,
realizarea tiparelor de comportament prin maturizarea psihica: cognitiva, afectiva, etc.
Termenul maturizare are două sensuri:
1. maturizarea desemnează procesul de dezvoltare fizică şi psihomotorie din
copilărie care se desfăşoară în aceeaşi ordine la toţi copiii, fiind influenţat
preponderent de ereditate (A. Gesell, după Seamons şi Kenrick, 1992). Ritmul
dezvoltării depinde de factorii de mediu, dar ordinea nu se poate schimba.

Astfel de exemplu, dezvoltarea locomoţiei se desfăşoară într-o anumită

ordine: copilul stă in şezand fiind sprijinit, stă in şezand singur, stă în picioare
sprijinindu-se de obiecte, merge cu ajutorul altei persoane, stă singur în
picioare, merge singur (Arcan, Ciumăgeanu, 1980).
Dezvoltarea limbajului se produce de asemenea în aceeaşi ordine la toţi
copiii: ei emit sunete, silabe, silabe repetate, imită sunete, înţeleg cuvintele
auzite frecvent, pronunţă primele cuvinte, asociază două, iar apoi trei cuvinte,
formează primele propoziţii. Tot în acest sens spunem că copilul prin
maturizare devine capabil să înveţe scris-cititul. Mediul este necesar pentru
însuşirea scris-cititului, dar copilul nu învaţă să scrie până când sistemul
nervos nu a atins un anumit grad de maturizare.
Tema de gândire! Găsiți si un alt exemplu de evoluție/involuție etapizată a
unui proces sau activitate psihică specifică omului, la o anumita vârstă.

2. prin maturizare înţelegem dezvoltarea bio-psiho-socială ce are loc până la

vârsta adultă. Etapa în care se atinge nivelul maxim de dezvoltare se numeşte maturitate
(din limba latină maturus = copt) (Golu, Zlate, Verza, 1993). Creșterea și dezvoltarea sunt
influentate si de anumite conditii de mediu (fizic, social, geografic, cultural, etc.).
Invatarea ca proces, induce alte tipuri de modificari in comportamentele individului,
ca urmare a experientelor traite si interiorizate de acesta. Invatarea se poate produce in
toate mediile de viata ale individului, fiind conditionata de crestere, maturizare si de
stadiul de dezvoltare in care acesta se regaseste.

Factorii fundamentali ai dezvoltării psihice

Dezvoltarea psihică este un concept fundamental pentru psihologia copilului
deoarece, de conţinutul şi de valoarea lui explicativă depinde abordarea tuturor celorlalte
probleme. Psihologia contemporană consideră că viaţa psihică a adultului este rezultatul
unui lung proces de dezvoltare, care este multideterminat şi multicondiţionat (T. Crețu).
Între factorii şi condiţiile cu influență asupra acestei dezvoltări, trei sunt consideraţi
fundamentali, (în sensul că lipsa lor face imposibilă sau afectează dezvoltarea psihică a
individului). Aceştia sunt:
• ereditatea
• mediul
• educaţia

3
 Ereditatea
Științele socio-umane contemporane subscriu concepției potrivit căreia, ereditatea
este un prim factor care intervine în determinarea dezvoltării psihologice a ființei umane.
Ereditatea este un fenomen de natură biologică ce constă în transmiterea de la părinţi la
urmaşi a unor însuşiri morfofuncţionale, cu ajutorul codului genetic. Codul genetic este un
sistem de înregistrare în compoziţia nucleului şi citoplasmei din celulele organismului a
unor informaţii privind caracteristicile ce urmează a fi transmise urmaşilor. Sistemul este
identic pentru toate organismele; informaţia genetică transmisă însă, este diferită în funcţie
de rasa, familia, părinţii cărora le aparţine individul.

Pe cale ereditară se transmit :

• caracteristici ale speciei ( Ex. constituirea anatomofiziologică specifică, tipul

de metabolism etc.)
• caracteristici ale familiei căruia îi aparţine subiectul (pigmentaţie, compoziţie
chimică a sângelui s.a.);
• caracteristici ale părinţilor (caracteristici funcţionale ale analizatorilor,
particularităţi ale motricității, memoria brută, temperament, inteligenţă s.a.).

Există în literatura de specialitate referiri la:

1. o ereditate generală, a speciei, ce se transmite genetic (de exemplu: mersul

biped, conformaţia corporală, elemente generale legate de structura şi funcţionarea
analizatorilor etc.)
2. o ereditate specială, ce presupune transmiterea anumitor caractere individuale
urmaşilor.

Este de observat faptul ca, mostenirea ereditară se referă mai

degrabă la un complex de predispozitii, decât la o transmitere a
însuşirilor antecesorilor. De exemplu, anumite caracteristici
funcţionale ale analizatorului auditiv, nu reprezintă condiţia suficientă
pentru ca un copil sa se afirme ca un talent muzical, fiind nevoie de
identificarea acestor predispoziţii şi de o stimulare educativă
adecvată. Altfel, nedescoperită şi needucată, moştenirea ereditară
rămâne un potenţial nevalorificat. In plus, aceleaşi predispoziţii
ereditare pot fi valorificate în mod diferit: de exemplu o bună
motricitate poate sta la baza obţinerii unor performante deosebite în
domeniul sportului, dar la fel de bine conditionează reuşita în arta
coregrafică, sau în profesii care presupun fine coordonări ale
mişcărilor, deci un bun control neuromuscular.

Trebuie precizat că fiinţa umană poate depăşi prin eforturi voluntare, limitele unei
eventuale mosteniri ereditare mai puţin favorabile pentru realizarea de performanțe a unei
anumite activităţi. Prin motivaţie, voinţă, determinare, o persoană poate să compenseze
într-o anumită măsură, absenţa unor calităti cu alte calităti, la fel cum este posibil ca o altă
persoană, având o mostenire genetică favorabilă, să obtină performanţe mai scăzute într-
un domeniu de care nu se simte atrasă. Moştenirea ereditară nu poate fi aşadar considerată
4
o predeterminare biologică fatală a dezvoltării viitoare a unei persoane în planul
psihologic. Ea face doar ca învătarea să se producă mai uşor în anumite domenii, reuşitele
să fie obtinute cu mai puţin efort, iar nivelul performanţelor posibil de atins în urma unei
educaţii adecvate să fie foarte înalt.

Este foarte sugestiv ex. a doi înotători, care au de parcurs aceeaşi

distanţă. Unul însă trebuie să înoate împotriva curentului apei,
celălalt, purtat de cursul apei. Si unul şi celălat vor parcurge distanţa:
primul depunând mai mult efort, cu voinţă, mai încet; celălalt, cu mai
puţin efort, mai repede şi cu resurse de a ajunge încă şi mai departe.
Lucrurile se petrec în mod similar cu cei mai puţin dotaţi pentru un
domeniu, dar hotărâti, sau cu cei pe care o moştenire ereditară
favorabilă îi poate purta spre realizări deosebite, căci le va înlesni
eforturile de învăţare.

Putem deci să concluzionăm că, ereditatea este esenţială în orice proces formativ (de
instruire – educare a individului). Referindu-ne concret la procesele și/sau activitățile
psihice, umane, precizăm următoarele aspecte cu privire la transmiterea ereditară:

• capacitatea senzorio-perceptivă depinde de particularităţile anatomo-

fiziologice ereditare şi înnăscute ale analizatorilor;
• memoria, depinde de însuşirile biofizice şi biochimice ale celulei nervoase, de
însuşirile acizilor nucleici (mai ales ARN) precum şi alte elemente determinate de
particularităţile SNC;
• inteligenţa – ca predispoziţie (în dimensiunea ei aptitudinală) e determinată
genetic.
• formula temperamentală individuală se bazează pe biotipul determinat de
sistemul cerebro-spinal, cel neurovegetativ, cel endocrin şi metabolism.
• kinestezia ca şi capacitate potenţială, este dependentă de particularităţile
biofizice ale materiei osoase, ale fibrelor musculare şi nervoase.

Mediul şi rolul său în dezvoltarea psihică umană

Cel de-al doilea factor fundamental al dezvoltării psihice umane, mediul, poate fi
definit ca fiind, totalitatea influenţelor naturale, sociale și cultural-istorice, care constituie
cadrul în care se naşte, trăieşte şi se dezvoltă fiinţa umană.
Prin urmare, condiţiile de mediu pot fi foarte variate şi pot acţiona asupra tuturor
dimensiunilor fiinţei umane. Condiţiile geografice şi îndeosebi, cele climatice pot
influenţează metabolismul şi alte funcţii ale organismului, de ex. glandele endocrine.
Regimul climatic are importanţă pentru dezvoltarea fizică generală şi pentru activitatea
creierului şi în ultimă instanţă pentru evoluţia psihică a individului. De o mare importanță,
sunt influenţele urmatoarelor tipuri de mediu:
a. socio-economic, privind condiţiile materiale de existenţă ale individului;
b. socio-profesional, reprezentat de statusurile şi rolurile profesionale individului, ale
membrilor familiei sale și/sau ale comunității căreia îi aparține;
c. socio-cultural, referitoar la mijloacele de instruire, la accesul la cultură şi la nivelul
de şcolarizare şi de pregătire a persoanei și a apropiaților săi;

5
 d. socio-afectiv, referitor la diversitatea şi la calitatea relațiilor individului cu semenii
săi şi la climatul afectiv care generează procese şi trăiri emoționale şi contribuie la
formarea de atitudini şi însuşiri de personalitate.
Aceste tipuri de influenţe se exercită în ponderi diferite şi cu grade diferite de
intensitate, în funcţie de fiecare tip de mediu cu care fiinţa umană interacţionează fiecare
după naştere. Primul mediu care exercită astfel de influenţe este mediul familial.

Mediul familial are o importanţă deosebit de mare pentru dezvoltarea psihosocială a

copilului. Au importanţă: structura familiei, nivelul intelectual, cultural, personalitatea şi
sănătatea membrilor familiei, metodele educative utilizate ş.a.m.d.
O importanţă deosebită o are relaţia afectivă dintre mamă şi copil, mai ales în primii
ani de viaţă. Carenţele afective din această perioadă pot avea efecte negative asupra
întregii vieţi a copilului. Importanţa acestei relaţii a fost remarcată în urma observării
modului în care se dezvoltă copiii mici internaţi în instituţii (Spitz, Bowlby) cât şi de
celebrele experimente realizate de H. Harlow. În instituţii (spitale, centre de plasament,
creşe sau cămine săptămânale) copiii sunt îngrijiţi relativ corespunzător fizic: primesc
mâncare, tratament medical etc. De cele mai multe ori insa, sunt neglijaţi afectiv şi
educaţional. Cei care îi îngijesc nu au timp (şi poate nici dispoziţia afectivă) să îi ia în
braţe, să le vorbească, să se joace cu ei.
Chiar acei copii care au parinti si necesita la un moment dat internare fiind privati de
prezenta mamei, la inceput sunt agitaţi şi plâng mult; după un timp devin pasivi, apatici,
nimic nu îi mai interesează; nu se joacă, ci stau liniştiţi în pătuţ. Această stare a fost
numită de cercetătorul R. Spitz “hospitalism” (după Mérei şi V. Binét, 1972) şi are o
influenţă negativă asupra dezvoltării psihomotorii.

Copiii din centrele de plasament se dezvoltă mai încet decât cei crescuţi în familie
atât fizic cât şi psihic: merg în picioare şi vorbesc mai târziu, se îmbolnăvesc frecvent, se
dezvoltă mai greu intelectual (Mironţov-Ţuculescu, Predescu, Oancea, 1986). Unii dintre ei,
la vârsta tinereţii, au dificultăţi în stabilirea relaţiilor afective. Ei devin egocentrici,
hipoafectivi, instabili şi superficiali în legăturile lor afective deoarece, în primii ani de
viaţă, nu au avut posibilitatea să stabilească o relaţie afectivă securizantă cu o singură
persoană. Din aceste motive, mulţi dintre cei crescuţi în instituţii de la vârste foarte mici
(din primul, al doilea an de viaţă) nu sunt capabili să devină soţi şi părinţi buni. Mamele
crescute în instituţii îşi abandonează mai frecvent copiii.
S-a constatat că uneori tulburări asemănătoare în dezvoltare prezintă şi copiii
spitalizaţi frecvent sau perioade lungi de timp, fără mamă, copiii internaţi în creşe sau
cămine săptămânale, copiii proveniţi din familii numeroase în care părinţii nu au timp să se
ocupe de copii sau din familii cu un nivel intelectual şi cultural foarte redus.

Un alt factor cu o mare influenţă asupra dezvoltării copilului este atitudinea

educativă adoptată de părinţi în relaţiile cu copilul. Atitudinile educative au fost
clasificate în funcţie de două criterii:
- relaţia afectivă dintre părinţi şi copii (atitudine „caldă sau rece”);
- gradul de toleranţă (atitudine autoritară sau indulgentă).

Utilizând aceste criterii W. Becker (după Kulcsar, 1978) a descris 4 atitudini

educative: protectoare, democratică, autocrată şi indiferentă.
Copilul crescut într-un mediu educativ protector are tendinţa să devină pasiv,
conformist, exagerat de autocontrolat, prudent, neîncrezător în sine, timid, politicos, serios
şi cu o fire deschisă.

6
 Dacă părinţii au o atitudine educativă democratică copilul devine activ, are simţul
realităţii, o fire deschisă, este comunicativ, serviabil, vioi, sociabil, sigur pe sine şi
încrezător în alţii, puţin nepăsător.
Dacă părinţii au o atitudine autocrată copilul are tendinţa să devină reţinut, retras,
tăcut, rigid, sobru, închis în sine, pesimist, anxios, fără încredere în sine.
Dacă atitudinea educativă este de indiferenţă copilul devine nonconformist, activ,
neliniştit, instabil, impulsiv, uneori chiar agresiv, cu tensiuni interne şi conflicte
emoţionale.

Atitudine educativă caldă

A. ed. protectoare A. ed. democratică

Atitudine educativă Atitudine educativă

autoritară indulgentă

A. ed. autocrată A. ed. de indiferenţă

Atitudine educativă rece

Colectivităţile în care se încadrează copilul au o influenţă deosebit de mare asupra

dezvoltării psihosociale. Grădiniţa are o mare importanţă pentru pregătirea şcolarizării.
Şcoala, pe lângă rolul de a transmite cunoştinţe şi a forma deprinderi, are şi rolul de a
forma, de a modela personalitatea elevilor.
Pentru a se demonstra rolul mediului în dezvoltarea psihică umană s-au făcut
următoarele tipuri de cercetări și analize comparative:
• asupra copiilor care vin din familii defavorizate, în comparaţie cu cei ce vin din
familii cu condiţii foarte bune de viaţă;
• asupra copiilor ce aparţin unei familii care prin munca părinţilor este mai izolată de
comunităţile umane;
• asupra celor ce prin emigrare şi-au schimbat brusc mediul de viaţă;
• asupra elevilor din şcoli, rurale sau urbane, şcoli centrale şi şcoli periferice din
marile metropole;
• asupra copiilor crescuţi de animale;
Înainte de a preciza rolurile mediului, aceste numeroase cercetări au arătat pe de o
parte, că acesta nu exercită doar influenţe pozitive ci şi negative, iar pe de altă parte a
viețui izolat și a nu veni în contact cu medii sociale diferite, poate deveni un ”handicap” în
dezvoltarea unui individ.
Cu privire la rolurile mediului, cercetările au relevat următoarele aspecte:
• Mediul este primul mare „transformator” care acţionează asupra fondului ereditar al
fiecărui individ, îl activează şi îl face să contribuie la dezvoltarea psihică.
• Este factor de socializare pentru că în mijlocul semenilor fiecare individ învaţă să
comunice, să coopereze şi să colaboreze.
• Pregăteşte tânăra generație pentru accesul la cultura comunităţii în care s-a născut.
• Conferă semnificaţie socială comportamentelor fiecărei persoane şi le umanizează.
• Generează valori şi criterii apreciative care devin factorii principali ai orientării,
dezvoltării individului.
• Mediul poate exercita atât influenţe pozitive cât şi negative, care trebuie
contracarate de cel de-al treilea factor fundamental, educaţia.
7
 • Mediul este un factor necesar dar nu suficient pentru dezvoltarea deplină a fiinţei
umane.
• Mediul nu actioneaza direct asupra dezvoltarii individului, ci oferă circumstanțele si
oportunitățile pentru dezvoltare (împrejurarile si conditiile de viata, informatiile si
modelele de conduita, prilejurile de comunicare si schimburile afective cu ceilalti semeni).

Așadar, mediul include toţi factorii naturali, artificiali şi socio-umani

care pot influenţa individul; „mediul şi individul constituie două entităţi corelative cu
funcţii complementare, prima oferind posibilităţi nelimitate pentru acţiunea
celeilalte, iar aceasta îmbogăţind şi diversificând componentele celei dintâi“.

După cum s-a menționat deja, individul se află sub influenţa mai multor tipuri de
mediu. Mediul natural, ca și cel ecologic pot influenţa dezvoltarea şi sănătatea omului prin
climă, relief, radiaţii şi poluare și influenţează indirect dezvoltarea psihică a oamenilor,
prin problemele adaptative pe care le creează, prin ocupaţiile pe care le favorizează şi care
îi obligă pe aceștia, să-si dezvolte anumite capacităţi şi abilităţi. Influenţele acestui mediu
devin din ce în ce mai puţin observabile direct, dar ele există totuși. Dacă iniţial mediul
fizic a determinat diviziunea socială a muncii şi implicit, influenţele educaţionale derivate,
astăzi problemele legate de degradarea echilibrului ecologic conduc spre „noile educaţii“
(educaţia ecologică şi pentru mediu, educaţia nutriţională etc.). Mediul socio-cultural
permite umanizarea şi socializarea individului prin asigurarea condiţiilor materiale, de
civilizaţie şi cultură, prin relaţiile inter-umane, instituţii, ideologii, tradiţii, concepţii,
stiluri de viaţă etc.

Mediul fizic acţionează corelativ cu cel social. Cercetările de până acum nu au putut
pune în evidenţă existenţa unor influenţe directe ale mediului natural asupra dezvoltării
structurilor psihice individuale, cu xcepția cazurilor în care, un înalt grad de poluare a
mediului natural produce mutaţii genetice la nivelul organismului. De asemenea, influența
factorilor de mediu poate fi simultana sau succesivă, astfel încât, interactiunea lor poate
genera doua categorii de consecințe:

- o dezvoltare fără probleme a individului daca actiunea factorilor de mediu este

convergenta și pozitivă;

- blocaje majore în dezvoltare dacă acțiunea mediilor este divergentă (situația

conflictului valoric între mediul familial si cel scolar).

Mediul social acţionează prin intermediul diferiţilor factori educaţionali (familia,

şcoala, instituţii şi organizaţii culturale (şi/sau educative), mass media etc.), neomogen
(influenţele pot fi spontane sau organizate) dar totodată, fundamental.

Educatia
In raport cu natura originară (dependentă de ereditate), educaţia înseamnă influenţare
selectivă, care vizează dezvoltarea anumitor caracteristici umane, ce vor permite
individului să participe la efortul colectiv de satisfacere a acelor trebuinţe si realizarea
acelor idealuri, considerate dezirabile. De exemplu, pornirile naturii umane (instinctele
necontrolate) care nu sunt dezirabile social, nu vor fi stimulate prin educaţie. Posibilitatea
unor asemenea porniri negative de a se transforma, din caracteristici potenţiale, în însuşiri
de personalitate este astfel, diminuată. Concepția larg răspândită și acceptată unanim,
8
potrivit căreia educaţia îndeplineşte rolul de factor conducător în dezvoltarea personalitătii
unui om, trebuie să fie interpretată în sensul că dezvoltarea unei persoane este influenţată
de propriile sale opţiuni valorice. Fiinţa umană are capacitatea de a acţiona transformator
nu numai asupra mediului natural înconjurător, ci -dacă este nevoie – chiar asupra propriei
sale fiinţe. Intreg potenţialul biologic (ereditar) disponibil va fi activat pentru a se dezvolta
acele capacităti adaptative considerate necesare (valoroase) de către individul însuşi. Din
tot ceea ce îi oferă cultura şi civilizaţia epocii în care trăieşte (mediul social), el va
selecţiona doar ceea ce consideră că este în acord cu trebuinţele şi idealurile sale. Acestea,
la rândul lor, sunt puternic influenţate de orientările valorice existente în
societatea/comunitatea din care face parte.
Educatia depinde de ceilalti doi factori (ereditatea si mediul) si nu are influențe nelimitate
(nu poate compensa în totalitate o ereditate defavorabilă și nici un mediu total
dizarmonic).

Copilul devine ființă socială numai prin educaţie. Prin intermediul educaţiei omul îşi
însuşeşte limbajul, cultura generală şi comportamentul moral-cetăţenesc, îşi formează
concepţia despre lume, îşi dezvoltă potenţialul creator şi se pregăteşte pentru integrarea
socio profesională. Individul care trăieşte într-o comunitate umană beneficiază atât de o
educaţie spontană (informală), care acţionează habitudinal asupra lui, cât şi de educaţia
organizată, (formală) realizată prin instituţii specializate, dintre care cea mai importantă
este şcoala. Ereditatea oferă sau nu potenţialul de dezvoltare psiho-fiziologică, mediul
oferă sau nu anumite condiţii, dar educaţia poate dirija, prin procesul învăţării, formarea
armonioasă şi integrală a personalităţii, fiind factorul determinant al acesteia.
Prin intermediul educaţiei, individul îşi extinde existenţa dincolo de limitele
biologice, devenind o personalitate deplină.

În concluzie, dezvoltarea psihica este un proces plurideterminat, având urmatoarele

particularități:

• se sprijina pe ereditate,
• foloseste datele oferite de mediu
• este dirijata de către educatie;
• se desfasoară în contextul activitatii proprii de învățare, fiind impulsionată de
motivație;
• este deplină în conditiile interactiunii optime între cei trei factori, respectiv
atunci când exista o corespondență în timp între desfasurarea programului ereditar si
cantitatea si calitatea influențelor externe;
• are o traiectorie ascendentă din punct de vedere calitativ, non-lineară și
imprevizibilă;
• este individuală, în sensul că prezintă numeroase aspecte de diferențiere,
dincolo de legile general-umane de dezvoltare;
• este sistemică, în sensul că orice schimbare produsă într-o anumită zonă va
avea efecte asupra întregii dezvoltari;

Se vorbeşte adesea despre limitele educaţiei: biologice, sociale, pedagogice. Aceasta

înseamnă pe de o parte, că posibilităţile de acţiune transformatoare ale unei persoane
sinelui şi asupra lumii exterioare - esenţa umană- pot fi limitate în dezvoltarea lor, de
potenţialul biologic disponibil, de instrumentaţia socială pe care o găseşte în cultura şi
civilizaţia mediului social căruia îi aparţine, dar şi de propriul efort de modificare
operativă a capacitătilor personale de acţiune adaptativă. Această îndrumare exprimă rolul
9
esenţial el educaţiei : orientarea valorică a efortului personal, recomandarea modalitătilor
de acţiune cele mai eficiente în raport cu scopurile urmărite şi crearea unor condiţii
favorabile dezvoltării personalităţii.

Interacţiunea factorilor fundamentali ai dezvoltării psihice

Cei trei factori fundamentali ai dezvoltării umane (ereditatea, mediul, educația) nu
acţionează haotic, ci trebuie să se manifeste în conformitate cu o lege foarte importantă a
dezvoltării psihice. Aceasta se numeşte „legea concordanţei optime a acţiunii factorilor
fundamentali ai dezvoltării psihice”. Concordanţa optimă se poate realiza în trei
modalităţi diferite:

1) Influenţele de mediu şi cele educaţionale trebuie să acţioneze în timpul în care se

desfăşoară anumite perioade sensibile ale programului ereditar. O perioadă sensibilă este
cea în care organismul manifestă o receptivitate, o sensibilitate şi reactivitate crescute, la
anumite categorii de stimuli. Dacă această concordanţă se realizează, atunci dezvoltarea
psihică se realizează optim şi fără consum inutil de timp şi energie;

2) Cantitatea şi calitatea influenţelor de mediu şi a celor educative trebuie să

corespundă potenţialului perioadei sensibile. În acest caz, dezvoltarea psihică se realizează
uşor şi deplin. Pot fi cel puţin două abateri de la această relaţie optimă şi anume:
a) subsolicitarea;
b) suprasolicitarea din partea mediului şi educaţiei.

3) Influenţele de mediu şi educaţie trebuie să corespundă cantitativ şi calitativ atât cu

perioada prezentă a programului ereditar, cât şi cu zona proximei dezvoltări (L. S.
Vâgotski).
Aceasta poate fi identificată astfel: dacă un copil desfăşoară o activitate împreună sub
supravegherea unui adult (parinte, educator) la un nivel foarte bun, într-un interval de timp
foarte apropiat, o va putea desfăşura și singur.
Concordanţa cu ”zona de proximă dezvoltare” asigură înfăptuirea rolurilor
stimulative ale mediului şi educaţiei.

Periodizarea vârstelor

Viziunea etologică, ale cărui începuturi datează din secolul VIII î.e.n., ne oferă
cea mai veche împărţire a cursului vieţii, conform celor zece heptomade, dezvoltată iniţial
după modele astrologice de Hesiod şi dusă mai departe de Solon: la 7 ani are loc
schimbarea dinţilor, la 14 ani – pubertatea, la 21 ani – creşterea bărbii, la 28 de ani se
atinge cea mai mare forţă musculară, la 35 de ani este vremea căsătoriei, la 42 de ani se
încheie formarea caracterului.
În tradiţia hipocratică, celor patru umori şi celor patru calităţi le corespund patru
etape de vârstă: copilăria (caldă şi umedă), tinereţea (caldă şi uscată), maturitatea (rece şi
umedă) şi bătrâneţea (rece şi uscată).
După o traducere din secolul al XVI-lea a unei compilaţii de texte latine datând
din secolul VI, există şapte vârste:
- copilăria, adică până la 7 ani;
- pueriţia, care durează până la 14 ani;
- adolescenţa, care se întinde până la 21, 28 sau chiar 35 de ani;

10
 - tinereţea (când persoana este în cea mai mare forţă a sa), care merge până la 45 de
ani (“…aceasta este numită tinereţe pentru forţa pe care o are de a se ajuta pe sine şi
pe alţii”, Aristotel);
- maturitatea, situată între tinereţe şi bătrâneţe, (“în care persoana capătă greutate în
modul de a fi şi în moravuri”, “când omul nu mai este tânăr, dar nu a îmbătrânit
încă”);
- bătrâneţea, care durează până la 70 de ani;
- ultima parte a vieţii este senectutea (după M. Philibert, 1968).
După J. J. Rousseau (1973), esenţial este ca potrivit particularităţilor specifice
evoluţiei naturale a vârstelor (primul an – “infans”, “vârsta naturii”; 2-12 ani, “puer”,
“vârsta educaţiei fizice şi a începuturilor educaţiei sensibilităţii intelectuale şi morale”; 12-
15 ani, “vârsta forţei, a educaţiei intelectuale, manuale şi sociale”; de la 15 ani până la
căsătorie, “vârsta raţiunii şi a pasiunilor”) să se aplice modelului educaţional “principiul
oricărei acţiuni”, care “constă în voinţa unei fiinţe libere”, căci omul a fost “creat liber
pentru ca el să facă nu răul, ci binele, prin alegere”.
Pentru mentorul psihanalizei, S. Freud, copilăria are o importantă valoare,
celelalte faze sau cicluri ale vieţii reeditează şi se exprimă ca rezonanţe psihice ale
copilăriei (U. Şchiopu, 1997).
Utilizând libido-ul drept criteriu de departajare a stadiilor personalităţii în
ontogeneză, el identifică următoarele secvenţe:
• stadiul oral – caracterizează, mai ales, primul an de viaţă;
• stadiul anal – de la 1 la 3 ani;
• stadiul falic – ce cuprinde intervalul 3/4 -5/6 ani;
• perioada de latenţă – de la 6 ani până la pubertate şi
• stadiul genital – ce debutează o dată cu pubertatea şi adolescenţa.
Printre alţi psihologi renumiţi care şi-au adus aportul în problema stadializării
amintim pe: E. Erickson, J. Piaget, H. Wallon. E. Erickson (1963) a fost preocupat de
relevarea importanţei factorilor socio-culturali în edificarea personalităţii. El propune o
stadializare cu opt etape, după criterii socio - culturale: primul an (încredere –
neîncredere), prima copilărie (autonomie – ruşine, îndoială), între 2 şi trei ani; vârsta
preşcolară (iniţiativă – vină), între 3 şi 5 ani; copilăria mijlocie (activitate – inferioritate),
între 6 şi 11 ani; adolescenţa (identitate – confuzie de rol); adultul tânăr (intimitate –
izolare); adultul mijlociu (carieră – retragere în sine); bătrâneţea (integritate – disperare).
J. Piaget (1930) autorul unei stadializări cognitive, afirmă că “dezvoltarea psihică
este corolarul procesului de adaptare, al relaţiei dialectice care se stabileşte între cele două
verigi ale sale: asimilarea şi acomodarea” (după A. Munteanu, 1998). El a creat una dintre
cele mai complete stadializări în care foloseşte drept criteriu dezvoltarea cognitivă a
individului. Aceasta cuprinde următoarele etape: stadiul senzorio – motor (inteligenţa
preverbală), între 0 şi 18-24 luni; stadiul preoperaţional, de la 18/24 luni la 11/12 ani şi
stadiul operaţiilor formale, de la 11/12 ani la 16/17 ani.
H. Wallon (1934) realizează o clasificare a vârstelor plecând de la construcţia
afectivă a eului şi a personalităţii. Stadialitatea propusă de el cuprinde patru etape: etapa
diferenţierii dintre impulsivitatea motorie primară şi cea emoţională, între 1 şi 3 ani; etapa
consolidării puterii de obiectivare, între 3 şi 5 ani; etapa deturnării interesului de la eu la
lucruri, între 5 şi 7 ani; etapa sincretismului personalităţii, între 7 şi 14 ani.
În ţara noastră au existat mai multe preocupări de etapizare a evoluţiei ontogenetice
ale mai multor autori, cum ar fi: I.Popescu-Teiuşan, G.Georgiade, Al.Roşca, A.Tucicov-
Bogdan, S.Teodorescu, U.Şchiopu şi E.Verza, T. Crețu, G. Sion, etc.

11
 Pentru descrierea acestor etape ale vieţii am adoptat varianta pe care U.Şchiopu şi
E.Verza în 1981 au formulat-o cu ocazia primei ediţii a lucrării Psihologiei vârstelor şi pe
care au reluat-o, cu unele mici retuşuri, în ediţiile ulterioare din anii 1995, 1997.
Conform celor doi autori români (1995), pentru identificarea şi decuparea corectă a
stadiilor de evoluţie ontogenetică a fiinţei umane, trebuie avute în vedere trei criterii
majore:
1. tipul fundamental de activitate (autoservire, joc, învăţătură, muncă);
2. tipul de relaţii dintre individ şi mediul său;
3. raportul dialectic dintre cerinţele exterioare (socio-culturale) şi cele interioare,
subiective (dorinţe, idealuri, etc)
În consecinţă, cei doi autori au identificat trei mari cicluri în ontogeneză:
1. Ciclul de creştere şi dezvoltare care reuneşte următoarele etape:
• Perioada prenatală (din momentul concepţiei şi până la naştere);
• Primul an de viaţă;
• Prima copilărie (perioada antepreşcolară, de la 1-3 ani);
• A doua copilărie (perioada preşcolară, de la 3-6 ani);
• A treia copilărie (perioada şcolară mică, de la 6-10 ani);
• Pubertatea (10-14 ani);
• Adolescenţa (14-20 ani);
• Adolescenţa prelungită (20-24 ani).
2. Ciclul adult, care cuprinde:
• Tinereţea (25-35 ani);
• Vârsta adultă precoce (35-45 ani);
• Vârsta adultă mijlocie (45-55 ani);
• Vârsta adultă tardivă (55-65 ani);
3. Ciclul de regresie (al bătrâneţii), se subdepartajează în:
• Perioada de tranziţie (66-70 ani);
• Prima bătrâneţe (70-80 ani);
• A doua bătrâneţe (80-90 ani);
• Marea bătrâneţe (peste 90 ani).

Bibliografie
Crețu, T., (2009) – Psihologia vârstelor, Ed. Polirom
Găișteanu, M., – Psihologia copilului, Ed. Leonardo Da Vinci
Iftene, F., - Psihiatria copilului şi adolescentului, curs universitar, Universitatea ”Babeş-
Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Psihologie şi Știinţele educaţiei
Law Nolte Dorothy, Harris Rachel (2007) – Copiii învață ceea ce trăiesc, Ed. Humanitas
Practic, București
Muntean, Ana, (2006) – Psihologia dezvoltării umane, Ed. Polirom, Iași
Savin, Ana, (2005) – Totul se întâmplă înainte de 6 ani
Şchiopu U., Verza E. (1997): Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică.
Sion, G., (2006) – Psihologia vârstelor, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti
Verza E., Verza, F.E. (2000): Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura Pro Humanitate.
Ziglar, Zig (1989) – Putem crește copii buni într-o lume negativă, Ed. Curtea Veche,
București

12
 Tema pentru seminar

1. Decizia de a deveni parinte

A deveni parinte este un act decizional responsabil sau presupune doar bucuria de a
aduce pe lume un copil?
Raspundeti si argumentati-va punctul de vedere!

"A fi parinte" este unul dintre cele mai dificile roluri pe care si le poate asuma
cineva.

Devii parinte responsabil si ai astfel toate sansele sa fii un bun parinte atunci cand:
-iti doresti cu adevarat sa ai un copil;
-esti mai linistit si mai impacat cu experientele trecutului;
-esti suficient de matur din punct de vedere emotional, pentru a putea oferi copilului
iubirea neconditionata si toata libertatea de a fi el insusi, de a deveni ceea ce el viseaza sa
devina;
-esti informat sau esti dispus sa te informezi cu privire la caracteristicile si nevoile
copilului in toate etapele sale de dezvoltare.

Majoritatea oamenilor nu sunt constienti de ceea ce fac atunci cand isi propun sa
aduca pe lume un copil.

Rezultatul?
Se nasc si cresc copii nevrotici, uneori cu tulburari somatice si in cele mai grave cazuri cu
tulburari psihice.
Acesti copii pot implini totul: singuratatea, destinul, sentimentul pierderii, trainicia
unei familii sau poate chiar o stare de doliu dupa o fiinta pierduta. Oricata educatie ne-am
stradui cu totii (familie, scoala, mediu) sa le oferim, dezvoltarea lor va fi profund
influentata de aceste prime momente ale existentei lor in "reprezentarea" pe care o au
parintii lor despre ei inca din momentul aparitiei dorintei de a fi parinte si asumarii acestui
rol.

13
 2. Comentati versurile:

"Copiii vostri nu sunt copiii vostri.

Ei sunt fiii si fiicele dorului Vietii de ea insasi indragostita.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Si desi sunt cu voi, ei nu sunt ai vostri.
Puteti sa le dati dragostea, nu insa si gandurile voastre,
Fiindca ei au gandurile lor.
Le puteti gazdui trupul dar nu si sufletul,
Fiindca sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine, pe care voi nu o puteti vizita nici
chiar in vis.
Puteti nazui sa fiti ca ei, dar nu cautati sa-i faceti asemenea voua,
Pentru ca viata nu merge inapoi, nici zaboveste in ziua de ieri."

Kahlil Gibran

"Copiii invata ceea ce traiesc. Apoi cresc si ajung sa traiasca ceea ce au invatat."

Daca un copil traieste intr-o atmosfera critica,

Invata sa condamne pe toata lumea.
Daca un copil traieste intr-o atmosfera ostila,
Invata sa fie violent.
Daca un copil traieste intr-un mediu ridicol,
Invata sa fie timid.
Daca un copil traieste in rusine,
Invata sa se simta vinovat.
Daca un copil traieste intr-un mediu stimulativ,
Invata sa fie increzator.
Daca un copil traieste in laude,
Invata sa aprecieze.
Daca un copil traieste intr-un spirit de corectitudine,
Invata sa fie drept.
Daca un copil traieste in siguranta,
Invata sa aiba incredere.
Daca un copil traieste in incurajari,
Invata sa aiba incredere in el.
Daca un copil traieste in acceptare si prietenie,
Invata sa iubeasca lumea.

Dorothy Law Nolte

14