UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ṢI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

Specializarea : Asistenţă Socială

SEMPRONIA FILIPOI

PSIHOLOGIA VÂRSTELOR

ANUL II
C.F.C.I.D

Cluj-Napoca
2018

1
 Universitatea ,,Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca

Psihologia Vârstelor

Suport de curs pentru învăţământul la distanţă

anul II
Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

autor: Sempronia Filipoi

2018

2
 Obiectivele cursului

1 Întelegerea conceptului de dezvoltare, a proceselor de învăţare socială şi de adaptare progresivă la

interrelaţii umane.
2 Abilitatea practică de a aproxima nivelul dezvoltarii psihice a copilului mic ( sub 6 ani) pe baza
aplicarii unei scale de dezvoltare. Utilizarea unei scale de dezvoltare în scopul observării
comportamentului copilului, pe parametri şi aprecierea condiţiilor de reabilitare dacă este vorba de
un decalaj de dezvoltare faţă de vârsta cronologică.
3. Capacitatea de a sesiza elemente de anormalitate comportamentală pe vârste, pe baza cunoaşterii
caracteristicilor specifice normei fiecarei vărste. Prezentarea unui caz de vârsta adultă.
4. Exersarea abilităţilor adecvate de comunicare și principii de intervenție la persoane de vârste
diferite.

Tematica cursului

1.Perspectiva psihologică asupra primei copilării; factorii dezvoltării psihicului la om; controversa
dezvoltării: prevalenţa influenţei eredităţii sau a mediului
2. Invăţarea socială; scalele de dezvoltare: principalii parametri (tipuri de scale şi utilizarea lor)
3. Prima copilărie, problema ataşamentului; rolul mamei şi al familiei, rolul stimularii
multisenzoriale în dezvolarea copilului mic
4. Vârsta preşcolară; jocul ca factor de dezvoltare; procesul maturizării emoționale
5. Vârsta şcolară mică şi pubertatea
6. Adolescenţa : aspecte normale şi aspecte patologice. Particularităţile delincventului şi a
toxicomanului. Reguli de intervenție ținând cont de particularităle vârstei
7. Parametrii psihologici ai vârstei tinereţii: dragostea şi căsătoria ca evenimente de viaţă şi
implicaţiile lor psihologice şi sociale
8. Problemele psihologice ale adultului. Reguli de intervenție pentru adultul activ și pentru adultul
părinte
9. Imbătrînirea bio-psiho-socială. Reguli de intervenție pentru vârstnic și bătrân
10. Aspecte psihologice ale bolii şi morţii

3
 Condiţiile admiterii la examenul final:

-1. Redactarea în scris a unei caracterizări din care sa reiasă nivelul dezvoltării psihomotorii a unui
copil mai mic de 6 ani. Se va aplica o scală de dezvoltare. Pe baza itemilor ei va fi observat şi
evaluat pe parametri nivelul de dezvoltare al copilului. Se recomandă observarea comportamentului
în timp, de-a lungul a 2-3 întâlniri şi descrierea comportamentelor observate, pe baza cărora s-a
efectuat evaluarea. Lucrarea nu va depăşi 5 pagini. Va fi predată până în 15 Ianuarie.

-2. Redactarea schemei de Interviu cu un tânăr dezadaptat ( de ex. prezentând o situaţie complexă,
cu una sau mai multe dificultăţi cum ar fi: pe plan şcolar, familial, consumator de droguri, gambler,
şomer, fără familie, externat din clinica de psihiatrie sau eliberat din puşcărie, fără adăpost, etc.).
Interesează realizarea în urma Interviului a unui profil psihologic, cu posibile "puncte slabe" şi
"puncte tari", capacitatea de autoevaluare, imaginea de sine, motivaţia pentru viitor, capacitatea de
rezilienţă şi de colaborare în vederea reabilitării sociale. Lucrarea implică şi cunoştinţele de
psihologie generală.Nu va depăşi 5 pagini. Predarea cel târziu la data începutului sesiunii de iarnă.
Sau:
-3. Două referate la alegere pe temele sugerate de profesor la începutul anului.

Evaluarea finală

Nota finală se compune din 40% nota la examenul scris şi câte 30% pentru realizarea
fiecărui referat. Se va aprecia pe lângă valoarea cunoştinţelor, calitatea, originalitatea,
documentarea, consistenţa, logica expunerii şi nu în ultimul rând corectitudinea ortografică.

4
 Bibliografie orientativă

Bocus Anne, Copilul de la 1 an la 3 ani, Ed. Teora, Bucureşti,1998

Botiş Adina, Tărău Anca, Disciplinarea pozitivă, Ed. ASCR Cluj-Napoca, 2oo4
Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, ed. a 2-a Ed. Medicală Almatea,Bucureşti, 1998
Cosman Doina, Sinuciderea, studiu în perspectiva biopsihosocială, Risoprint, Cluj-Napoca 2000
Dopfner, Schurmann,Lehmkuhl, Copilul hiperactiv si încăpătînat, Ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2004
Dumitrana Magdalena, Copilul instituţionalizat, Ed. did.şi pedagogică, Bucureşti, 1998
Experienţa învăţării mediate în clasă şi în afara acesteia. Programul de Cercetare Cognitivă,
Universitatea din Witwatersrand, (trad.), ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2002

Ferreol G. Adolescenţii şi toxicomania, Bucureşti, Polirom 2000

Filipoi Sempronia, Steluţa Palade, Cum să ajutăm bebeluşul să se dezvolte? Exerciţii de
stimulare multisenzorială, Cluj-Napoca, Ed. Forum, 2003
Filipoi Sempronia Psihologia Vârstelor, suport de curs pentru învățământ la distanță, UBB,
2018
Fischer G.,Riedesser P.,Tratat de psihotraumatologie, Bucureşti, Ed. Trei, 2001
Fontaine R. ,Psihologia îmbătrânirii, București Polirom, 2008
Holdevici Irina, Gândirea pozitivă, Bucureşti, Ed. Dual Tech 2000
Mitrofan Iolanda, Mitrofan N.Elemente de psihologia a cuplului, Ed Sansa Bucureşti 1994
Oancea Ursu Gheorghe Ereditatea şi mediul în formarea personalităţii, ed. a 2-a Edit. All
educational, Bucureşti, 1998
Preda V. Delincvenţa juvenilă, o abordare multidisciplinară, Presa universitară clujană, l998
Robert-Ouvray, B. Susanne, Copil Abuzat, copil meduzat, Timişoara, Ed. Eurostampa, 2001
Templar R., Cele 100 de reguli ale educării copilului, București, ed. Rentrop&Straton, 2008
Internet: Scale de dezvoltare neuropsihică a copilului

5
 I. Cu ce se ocupă Psihologia vârstelor?

Se ocupă cu studiul comportamentului uman pe etape de vârstă, de la naştere până la moarte

(studiul copilului, adultului şi al intervalelor de viaţă). Explicarea comportamentului implică
investigarea dezvoltării fiinţei umane, adică a factorilor care determină, influenţează
comportamentul precum şi a parametrilor prin care poate fi evaluat, măsurat. Există implicaţii
interdisciplinare cu sociologia, antropologia, biologia, medicina şi mai ales cu pedagogia, conceptul
de dezvoltare fiind cuprins în sensul filosofic existenţial al fiinţei umane.
Obiectivele studierii dezvoltării sunt descrierea, explicarea, predicţia, respectiv intervenţia
în cursul dezvoltării. Astfel recunoaştem practic că omul îşi poate influenţa propria dezvoltare.
Metodele psihologiei dezvoltării sunt studiul natural, studiul clinic, experimentul, metoda
colectării datelor.

Cum înţelegem noţiunea de dezvoltare?

În ultimii 25 de ani ai secolului XIX psihologia a trecut de la o perspectivă filosofică la una
care se baza mai ales pe observaţie directă şi experimentare. În ultimii 10 ani ai secolului XX,
psihologia s-a apropiat foarte mult de cercetările genetice, paralel cu tendinţa de a urmări prin
cercetarea devoltării umane câştigarea unor informaţii care să amelioreze politica socială (ocrotirea
minorilor, a persoanelor cu handicap şi a categoriilor de vârstă defavorizate).
Dezvoltarea reprezintă un patern de schimbare care începe din momentul conceperii şi
continuă de-a lungul întregii vieţi. Caracteristicile psihologice ale fiecărei vârste au o origine, o
sursă de dezvoltare şi trebuie înţelese în funcţie de mediul în care se manifestă. Dezvoltarea este
evidentă mai ales la vârsta copilăriei. A privi comportamentul din perspectiva dezvoltării înseamnă
a accepta ideea de schimbare şi de unitate, de coerenţă în ciuda schimbării. Asfel, deşi de exemplu
copilul de 6 ani este total diferit faţă de omul care va fi el la 60 de ani , multe trăsături
comportamentale se dezvoltă şi continuă să se manifeste sub diverse forme de-a lungul celor 6
decenii. Practic nimeni nu-şi dă seama că este o persoană diferită de la o vârstă la alta, cu toate că
este conştient cât şi cum s-a schimbat. Rata dezvoltării diferă de la individ la individ.
Acest fapt presupune şi ideea că la fiecare vârstă, dar mai ales în copilărie, o anumită
trăsătură îşi are originea într-o capacitate manifestată la o vârstă anterioară. Nimic nu apare din
nimic. De exemplu capacitatea de a scrie şi a citi a unui copil de 6 ani este prefigurată încă la 2 ani
prin capacitatea de a ţine creionul şi de a mâzgăli, la 4 ani de capacitatea sa de a recunoaşte şi
diferenţia forme , mărimi, distanţe, iar la 5 ani de capacitatea de a observa relaţii de succesiune în
timp şi spaţiu. Vorbirea, atenţia, stabilitatea motorie sau emoţională, jocul, abilitatea în relaţiile
interpersonale, aproape toate capacităţile unei persoane, sunt precedate de manifestări

6
premergătoare mai simple, care apoi sunt repetate, îmbogăţite şi exersate până la perfecţionare.
Dezvoltarea este implicată în toate procesele psihice ( de cunoaştere, emoţionale, motivaţionale,
volitive, relaţionale etc.). Istoria dezvoltării unui individ oferă perspectiva a ceea ce el a devenit sau
poate deveni. Adultul de azi este explicat de copilul de ieri, deşi copilul nu este un adult în
miniatură.
Schimbările sunt cantitative şi calitative. În copilărie de exemplu, îmbogăţirea cantitativă a
capacităţilor este mai evidentă. Vocabularul creşte vertiginos, la fel abilităţile perceptive şi cele
motorii. Acumulările conduc la modalităţi mai complexe de procesare a informaţiei, deci la o mai
bună capacitate de înţelegere. Când înţelegerea este mai bună, se ameliorează şi capacitatea de
relaţionare, sau de acţiune. Pe de altă parte, condiţiile confortului emoţional devin mai complexe şi
ele, depinzând tot mai mult de condiţii exterioare decât de cele interioare.
Ipoteza de start a copilului este :"Totul este posibil, totul este îngăduit". Spre deosebire,
adultul gândeşte: "totul este imposibil, cu mici excepţii...". Adultul rămâne puţin copil, dar
experienţa de viaţă îl face să dobândească necesităţi calitativ diferite şi astfel vede " cu alţi ochi"
ceea ce-l înconjoară.
Comportamentul specific fiecărei vârste reprezintă o reorganizare faţă de vârsta
anterioară şi o schimbare calitativă. La vârstnici schimbările calitatative încetează de obicei să aibă
un sens pozitiv, pentru că odată cu bătrâneţea intervine degradarea proceselor psihice.
Reorganizarea comportamentului poate fi profund marcată de aceste pierderi. La fel trăirile
subiective. În acelaşi timp însă, experienţa vieţii se transformă în înţelepciune.
Ca proces dezvoltarea nu este omogenă. Are aspecte multidirecţionale. De exemplu
capacitatea de exprimare verbală prin vocabular va tinde să crească cu vârsta, dar timpul de reacţie
tinde să scadă (la vârsta bătrîneţii timpul de reacţie creşte din nou); cu vârsta se îmbunătăţeşte
capacitatea de asociaţie de idei, dar poate scădea inteligenţa concretă. La adult unele abilităţi au
forme de manifestare inexistente în copilărie . De exemplu pe plan fizic forţa musculară sau pe plan
social capacitatea de interrelaţionare socială.
La diferite vârste, diferite funcţii au ponderi diferite în dezvoltare. La fel, influenţele cu
rol formativ care vin din mediu, variază de la o vârstă la alta. Datorită schimbărilor multe şi rapide,
se produc dezechilibrări urmate de reechilibrări, care fac ca anumite vârste să fie perioade mai
vulnerabile decât altele ( de exemplu copilăria medie, adică pubertatea sau adolescenţa sunt
perioade mai vulnerabile decât perioada adultului tânăr, sau mediu).
Scările de dezvoltare abordează punctul de vedere cantitativ. Ele se referă la performanţele
motorii, perceptive, de cunoaştere, sociale, de autoservire, de comunicare prin limbaj la copilul
până la 6 ani. Pentru aceeaşi perioadă de timp teoriile stadiale încearcă să explice dezvoltarea din
punct de vedere calitativ. (v. anexele ).Abea după vârsta de 3 ani pot fi aplicate şi anumite teste de

7
inteligenţă cu scopul de a evalua gradul dezvoltării sau deteriorării cognitive, sau alte probe
psihologice, cum ar fi testele de atenţie, de memorie, percepţie, de personalitate, etc.

Care sunt factorii dezvoltării?

Dezvoltarea este predictibilă în mare măsură datorită cadrului genetic care prescrie etapele
de dezvoltare şi manifestare pentru toate comportamentele specific umane (mers, vorbit, conştiinţă
de sine) ca şi pentru comportamentele instinctive (de supravieţuire, de reproducere). Planul genetic
conţine instrucţiunile de bază prin care fiecare individ se aseamănă cu toate fiinţele umane. Zestrea
ereditară este stocată în cromozomi, compuşi din molecule de ADN. Fiecare caracteristică umană
(ţinând de înfăţişare sau de comportament) este controlată de o genă. Un singur cromozom conţine
până la 20000 de gene. La om există 23 perechi de cromozomi, reprezentând informaţia ereditară de
la mamă şi respectiv de la tată .Cromozomii sunt capabili să se copieze pe ei înşişi în duplicate,
pentru a se transmite informaţia lor generaţiei următoare.
Totuşi, fiecare individ se deosebeşte de toţi ceilalţi, fiind unic în felul său.Codul genetic nu
poate prevedea condiţiile de mediu în care va trăi Individul. Multe aspecte ale comportamentului nu
sunt prevăzute genetic ( de ex. limbajul pe care am învăţat să-l folosim, hainele pe care le purtăm,
mâncarea consumată). Mecanismul învăţării este de aceea foarte important de studiat pentru a
înţelege comportamentul. In permanenţă factorul biologic interacţionează cu cel social. Genele nu
influenţează direct comportamentul pentru că nu întîlnesc în mod obligatoriu condiţii favorabile
care să le activeze. Genele "dialoghează” cu mediul.
Se recunoaşte că determinanţii dezvoltării creierului sunt: Informaţia genetică (factor
Intrinsec) şi respectiv factorii extrinseci (trofici şi de experienţă) Cercetările din ultimii ani
dovedesc "plasticitatea neuronală", respectiv capacitatea creierului de a se schimba datorită
experienţelor pe care i le oferă mediul. Acesta este reprezentat de factori fizici, biochimici,
geografici, nutriţionali, de boală, sociali ( contextul familial, economic, politic, cultural),
evenimente accidentale, sau intervenţii educative . Agenţii din mediu intervin acţionând
independent sau cumulativ şi modifică sau generează circumstanţe nefavorabile exprimării
informaţiei genetice. Este de asemenea de menţionat că nu toate trăsăturile unei persoane au şansa
de a se transmite genetic descendenţilor în aceeaşi măsură. Se transmit caracteristicile general
umane, unele trăsături genotipice neesenţiale, urmând ca unele trăsături fenotipice transmise ca
potenţe, să se definească numai sub influenţa condiţiilor de mediu.
Dezvoltarea nu se termină în adolescenţă. În orice moment al vieţii pot interveni modificări
importante. Factorii de mediu şi cei genetici interacţionează în mod obligatoriu, chiar dacă este
greu de înţeles sau de prevăzut în ce mod se petrece interacţiunea.
În schema următoare se observă forme ale acestei interacţiuni: dacă zestrea ereditară (e) are
şansa să fie activată, într-un mediu (m) structurat cu supleţe, care oferă condiţii favorabile pentru

8
toate potenţialităţile moştenite genetic, individul are şansa să se remarce prin realizările lui (A).
Când dinpotrivă potenţele genetice (e) sunt normale, dar întîlnesc un mediu (m) sărac în posibilităţi,
doar o parte din ele vor fi activate(B). În acest caz individul este defavorizat. De exemplu copiii
orfani sau abandonaţi care erau crescuţi în Instituţii manifestau o întîrziere generală a dezvoltării
("piticism psihosocial").Împrejurările timpurii de viaţă nu le permiteau să experimenteze şi să
realizeze tot ceea ce ar fi putut. În cazuri nefericite potenţialităţile transmise genetic sunt fie sărace,
fie conţin anomalii sau boli genetice, sau anumite predispoziţii patologice. Dacă mediul oferă totuşi
condiţii bune de dezvoltare, zestrea ereditară, modestă, are datorită mediului şanse de a se activa la
maximum, defecţiunile pot fi compensate, sau măcar atenuate (C). Situaţia cea mai critică este
atunci când atât zestrea ereditară cât şi condiţiile de mediu care o activează sunt modeste (D).

m m m
m
e e e e

AUn alt tip deBexemplu pentru interacţiunea

C dintre gene şi mediuDeste dezvoltarea sexuală.
Perechea 23 de cromozomi conţine informaţia sexuală (de tip feminin dacă este vorba de o pereche
de cromozomi X sau masculin, dacă este o pereche formată dintr-un cromozom X şi unul
Y).Spermatozoidul care fertilizează ovului poartă "secretul" dezvoltării fie a ovarelor fie a
testiculelor embrionului uman. Dar diferenţierea sexuală este oarecum amânată, pentru că în
primele 6 săptămîni de la concepţie nu este nici o diferenţă între ţesuturile organelor sexuale
primitive. Abea în a şaptea săptămână îşi face simţită prezenţa cromozomul Y (în cazul că a fost
purtat de spermatozoid) şi astfel începe diferenţierea sexuală prin dezvoltarea testiculelor. În caz că
este prezent un cromozom X, în următoarea săptămână se vor dezvolta organe sexuale feminine.
Dacă apar testicule, ele vor secreta hormoni androgeni,care continuă să influenţeze dezvoltarea unui
făt de sex masculin prin apariţia tractului reproductiv masculin, respectiv hormoni care vor atrofia
structurile din care s-ar putea dezvolta sistemul reproductiv feminin. Pentru dezvoltarea unui făt de
sex feminin nu sunt necesari hormoni, ci este suficient să absenteze testiculele. Experienţe (pe
animale), cu hormoni androgini adminstraţi în anumite perioade critice au arătat că un embrion
care genetic este mascul va dezvolta organe sexuale de femelă. Invers, homoni androgeni
administraţi în cantitate mare embrionilor genetic femele, conduc la apariţia unor organe genitale

9
masculine. Efecte similare poate avea tratamentul cu hormoni administraţi unei femei gravide. în
perioada critică pentru diferenţierea sexuală a embrionului.

Ce se înţelege prin perioadă critică de dezvoltare?

Este un interval de timp, precizabil mai mult sau mai puţin exact, în care anumite
influenţe sau evenimente din mediu au cel mai mare impact asupra unor aspecte ale
dezvoltării. Acest lucru înseamnă că fie prezenţa sau alteori dinpotrivă absenţa unei anumite
influenţe din mediu conduce la pierderea definitivă a şansei de dezvoltare a unei funcţii. Astfel de
perioade critice există nu numai la embrion, în faza intrauterină,( cum ar fi perioada în care se
produce diferenţierea sexuală), ci şi după naştere. Postnatal se pot da câteva exemple: perioada
necesară dezvoltării limbajului, care se pare că expiră la 12 ani, perioada necesară dezvoltării
sensibilităţii şi echilibrului social şi emoţional (perioada formării ataşamentului), sau a unor
aptitudini speciale (de motricitate fină, grosieră sau de dezvoltare a aptitudinilor artistice) .
Ghidarea dezvoltării rezultă permanent din interacţiunea factorilor ereditari cu cei din mediu.
Încă din perioada prenatală mediul (intrauterin) poate mijloci apariţia unor malformaţii ale
fătului chiar în ciuda integrităţii zestrei genetice. Sunt agenţi numiţi "teratogeni" care intervin
întâmplător prin intermediul organismului mamei exact în perioadele critice ale stadiilor de
dezvoltare embrională (când se formează organe vitale sau părţi ale corpului).Cu cât vârsta sarcinii
este mai mică, efectul factorilor teratogeni este mai important. Aceşti agenţi sunt: drogurile,
alcoolul, tutunul, anumite medicamente sau hormoni, viruşi, alimentaţia gravidei, vârsta ei, stările
de stres pe care trebuie să le suporte pe parcursul sarcinii. Din păcate nu se cunoaşte la modul
absolut acţiunea factorilor teratogeni, toate perioadele critice şi toate consecinţele posibile.
Cercetările au dovedit câteva consecinţe comportamentale evidente postnatal, ale expunerii
prenatele la factori teratogeni (droguri):
- În domeniul motor: greutate în realizarea coordonărilor (ochi-mână), tremurături când vrea să
atingă obiecte, hiperactivitate, învaţă cu greu să folosească lingura, creionul sau obiecte, jucării
mici.
- În domeniul limbajului: gângurit "anemic", greşeli de articulare, dificultăţi de denumire a
imaginilor, vocabular sărac;
- În domeniul capacităţii de cunoaştere: diminuarea puterii de concentrare, dezorganizarea
cunoaşterii, inabilitatea de a structura jocul sau alte activităţi, inabilitatea de a-şi fixa scopuri,
sărăcia jocului imitativ şi de explorare;
- In domeniul afectivităţii : contactul din priviri este deficitar, schimbarea obiectelor, a rutinii sau
persoanelor din jur este greu tolerată, autoreglarea comportamentului precum şi disponibilitatea de
a interacţiona cu cei din jur sunt scăzute, în schimb sunt frecvente descărcările nervoase sau diferite
frici.

10
- În domeniul jocului: evitarea iniţiativei, comportament agresiv din când în când, inabilităţi şi
confuzii în diferite situaţii de joc, mai ales faţă de parteneri.

Studierea perioadelor critice este importantă atât pentru biologie sau medicină, cât şi pentru
educaţie. Educaţia ( prin instrucţie, activităţi specifice vârstelor, cultură, civilizaţie) reprezintă cel
mai important factor prin care mediul influenţează dezvoltarea.A educa înseamnă a stimula
procesul de informare. Capacitatea de cunoaştere este vizată progresiv şi logic. În domeniul
educaţiei momentele critice sunt ca nişte ferestre, care după un timp "critic" se închid şi rămîn
închise pentru totdeauna. Cu cât funcţiile psihice sunt mai complexe, momentele critice sunt mai
greu de stabilit. Se poate afirma că ele nu mai sunt "momente" ci "perioade" critice, în care agenţii
sociali din mediu au cea mai mare influenţă. Doar situaţii speciale întâmplătoare ne informează
despre durata probabilă a unor perioade critice (pentru că dacă s-ar face experimente în acest
domeniu s-ar încălca norme etice elementare ). De exemplu se pare că fără contribuţia mediului
social, fără stimulare verbală, pînă la 12 ani limbajul nu mai poate fi însuşit niciodată. De
asemenea, dezvoltarea morală are o perioadă critică mai lungă, cuprinsă undeva între vârsta
preşcolară şi adolescenţă. Se poate considera că aproape fiecare perioadă de viaţă este “critică”
pentru dezvoltarea anumitor modele de comportament.
Influenţa mediului asupra dezvoltării este o influenţă gradată: de normele impuse de vârstă,
de normele social-istorice (civilizaţie, cultură, evenimente sociale) şi de evenimente de viaţă
nonnormative (accidente, catastrofe, pierderi sau câştiguri neaşteptate, etc.)

Recapitulând, să exersăm.....

1. De ce este schimbarea cea mai stabilă trăsătură a copilăriei?

2. Poate fi înţeleasă dezvoltarea ca o modificare de structuri? Dacă da, de ce?
Dacă nu, de ce? (vezi anexele pt. stadiile dezvoltării)
3. Dacă am compara noţiunea de dezvoltare a omului cu noţiunea de dezvoltare
aplicată unui pui de maimuţă, la ce ar trebui să ne gîndim ca elemente
diferenţiatoare ?
4. Cum explicaţi diferenţele dintre indivizi prin prisma a ceea ce ştiţi despre
dezvoltare?

11
II. Aprecierea cantitativă şi calitativă a dezvoltării

Dezvoltarea continuă toată viaţa, influenţată de caracteristicile înnăscute şi de cele

achiziţionate. Totuşi, diferenţierea între cantitativ şi calitativ este mai temeinic studiată în perioada
copilăriei.Faptul că organele de simţ sunt dezvoltate şi funcţionale încă din ultimele luni de
sarcină, deci înainte de a cîştiga un rol în activitatea de cunoaştere, este un argument bun pentru
ideea că dezvoltarea cantitativă se deosebeşte şi o precede pe cea calitativă. Mulţi neuroni sunt
prezenţi la naştere, dar sinapsele se dezvoltă în număr mare după naştere pînă la vârsta
adultă.Experienţa şi Implicit stimularea senzorială afectează şi stimulează dezvoltarea sistemului
nervos prin inducerea şi modularea formării sinapselor.În plus cu ajutorul diferitelor experienţe
senzoriale se menţin anumite sinapse deja formate. Acestea, împreună cu neuronii, în lipsa
stimulării nu ar supravieţui.
Aspectele cantitative (cronologice) ale dezvoltării se referă la descrierea schimbărilor
măsurabile, a performanţelor, (creşterea fizică, volumul vocabularului, ş.a.) din care pot fi deduse
normele fiecărei vârste. Măsurătorile sunt clinice sau psihologice. Ele sunt parţial standardizate, în
scale de dezvoltare, mai ales pentru 0-6 ani ( Gesell, Brunet-Lesine, Portage, Danver, Scala
muncheneză de evaluare a dezvoltării ş. a.) şi în baterii de teste psihologice pe funcţii, pentru
vârstele superioare. Scalele au caracter descriptiv şi sunt ordonate pe luni sau ani. Sunt des utilizate
în practică. (v.anexa 4 unde apare o formă simplă de scală de dezvoltare).
În schimb, aspectele calitative se referă la modul de organizare a structurilor de ansamblu
ale comportamentului ( stadii de dezvoltare), la operaţionalitatea lor, cauzele care le explică, şi care
fac posibilă predicţia lor.Teoriile stadiale nu ascultă de cronologie, (ca durată nu sunt fixe) ci de
ordinea de succesiune a achiziţiilor, a funcţiilor, care nu se juxtapun, şi au un caracter integrativ (de
exemplu structurile perceptiv- motorii construite între 1-3 ani, devin parte integrantă a structurii
inteligenţei preoperative de după 4 ani, după Piaget). Stadiul este delimitarea în timp a perioadelor
necesare consolidării unor particularităţi ale activităţii psihice, exprimate printr-un anumit nivel de
organizare (intelectuală, afectivă, volitivă, instinctuală, etc.). Fiecare stadiu presupune un nivel de
pregătire şi unul de realizare a funcţiilor considerate, deci există o succesiune de perioade stabile şi
instabile, de continuitate şi discontinuitate ( a se vedea stadiile dezvoltării după Piaget, Freud,
Erikson, Wallon în anexe).

12
 Cum împărţim intervalele de viaţă?
De obicei împărţirea este după criterii fizice, biologice sau sociale şi este destul de arbitrară. Se
vorbeşte despre:
 intervalul de la concepţie pînă la naştere (perioada prenatală)
 naştere - 1 an (perioada de sugar)
 1-3 ani (perioada antepreşcolară)
 3-6-7 ani (perioada preşcolară)
 7-12 ani (copilăria medie)
 12-20 ani (adolescenţa)
 20-40 ani (perioada adultului tînăr)
 40-65 ani (vârsta medie)
 peste 65 ani (perioada adultului vârstnic)
Copilăria are o durată mai lungă din cauza gradului evoluat al speciei umane, care impune
trei nivele de integrare: biologic, psihologic şi social. Criteriile după care se periodizează copilăria
sunt de ordinul parametrilor: staturo-ponderali (greutate, înălţime , etc ) fiziologici (indice de
osificare, dezvoltare endocrină etc) psihologici (dezvoltare cognitivă, afectivă, imagine de sine,
etc.) respectiv după tipul relaţiei cu mediul (activitatea specifică vârstei, calitatea integrării sociale,
natura şi conţinutul influenţei educative, etc.).

Perioada prenatală

Concepţia marchează debutul acestei perioade. Pînă în sec. al 18-lea se credea că în ovul sau
în spermatozoid se află un homunculus, un individ în miniatură care are nevoie de uterul matern
doar pentru a se dezvolta de la mic la mare.
Perioada prenatală este de fapt un timp al celor mai rapide transformări, creşteri şi
diferenţieri. Primele 3 luni sunt marcete de cea mai mare vulnerabilitate. Din resurse iniţial limitate
la 2 celule care se contopesc, din genele lor, se dezvoltă incredibil de repede structuri organice
extrem de complexe. Programul acestor modificări este prefigurat, predeterminat cuprinzînd cîteva
etape: a) germinală (formarea şi implantarea zigotului în primele 2 săptămîni); b ) etapa
embrională (pănă la 8 săptămîni în care are loc organogeneza); c) etapa fetală (pînă la naştere,
perioadă în care organele formate cresc rapid, după un program prestabilit, iar datorită rapidei
maturizări a sistemului nervos, din a 10-a săptămînă, fătul este chiar capabil să răspundă prin
mişcări la anumite stimulări).
Până la naştere sistemul nervos evoluează calitativ permiţînd fătului răspunsuri din ce în ce
mai specifice, în funcţie de stimulare. Fiinţa iniţial pasivă se transformă treptat într-una activă,

13
reactivă. Din luna a5-a bătăile cordului sunt ascultabile cu stetoscopul. Fătul adoptă chiar o anumită
poziţie cînd doarme şi alts cînd este în perioade de veghe. Din luna a 7-a îşi suge degetul şi închide
ochii cînd doarme. Din luna a 8-a reacţionează la sunete moderate. Dezvoltarea lui evidenţiază
importante modificări de structuri şi de funcţii.
Durata etapei prenatale este de circa 266 de zile. 75% din copii se nasc între a 259 şi a
273 zi de la fertilizare.
Agenţii care pot influenţa negativ evoluţia fătului au fost deja amintiţi ca agenţi teratogeni.
Din fericire, în prezent o bună parte din defectele genetice ca de pildă sindromul Down, sunt
detectabile prenatal.
După senzaţia de “masaj “mai apăsat pe care o are copilul în momentul naşterii,venind pe
lume stimulii care-l invadează sunt neobişnuiţi: zgomotele nu mai sunt atenuate de lichidul
amniotic, temperatura este diferită, destul de rece, lumina este puternică, atingerile dure. Probabil
din cauză că naşterea normală nu este propriu-zis dureroasă pentru copil, acesta este destul de alert,
mai treaz şi mai atent la ceea ce este în jur, decît în următoarele cîteva zile. Scorul de la 1 la 10 cu
care se evaluează normalitatea manifestărilor sale în aceste prime momente, se numeşte
APGAR.Scorul mic se Ia adesea în considerare pentru aprecierea şanselor de dezvoltare ulterioară a
copilului, mai ales în cazul nevoii de a lua unele măsuri de supraveghere medicală mai atentă a
sugarului.

Perioada de sugar

Nou-născutul se deosebeşte esenţial de adult prin faptul că nu are nici o cunoştinţă

anterioară despre lume. El o descoperă treptat. După naştere are loc un complex fenomen de
ajustare cu reacţii de alarmă, sau de căutare de stimuli, care indică un anumit nivel de prelucrare a
informaţiei. Îl ajută doar capacităţile înnăscute de care dispune: reflexe şi abilităţi de a învăţa.
Acestora li se adaugă rapid abilităţi motorii şi perceptive, care toate, contribuie la adaptare. Din
primele momente intră în interacţiune cu oamenii care-l iau în primire, dintre care contează desigur
mai ales mama sa, a cărei bătăi de inimă, şi voce le-a auzit încă intrauterin şi pe care o cunoaşte
acum prin miros şi atingere. Dependenţa de adult este totală în primele luni.Performanţele de care
este totuşi capabil au fost studiate de medicul american T.Berry Brazelton.
Competenţele nou-născutului sunt uimitoare. Ele se bazează pe faptul că deşi neuronii luaţi
individual nu funcţionează încă eficient, creierul asigură controlul reflexelor. Aceste competenţe
sunt: nevoia de supravieţuire manifestată prin reflexul de supt ,respirat, clipit şi plîns, organizarea
comportamentului (la început în secvenţe simple, apoi tot mai complexe), selectivitatea reacţiilor,
capacitatea de a detecta relaţia dintre o acţiune şi urmarea ei. Funcţiile neuronilor se
perfecţionează odată cu mielinizarea, proces care este intens în primul an, dar continuă de-a lungul

14
copilăriei. Există şi alte reflexe care încă nu-i sunt utile, cum ar fi reflexul de înot, de apucare şi de
păşit.
De menţionat că precocitatea sugarului nu este neapărat predictivă pentru un nivel înalt de
inteligeţă ulterior.
Dezvoltarea motorie evidenţiază principiul diferenţierii mişcărilor, (de la mişcări globale
ca răspuns la orice stimul, spre mişcări adecvate), principiul dezvoltării cefalo-caudale (de la cap în
jos) şi proximodistale (dinspre centrul axial spre extremităţi).
Pe lîngă reflexe, mişcările ochilor sunt şi ele importante. La naştere controlul acestor
mişcări este modest. La 2 luni mişcarea e mai coordonată şi continuă să se perfecţioneze pînă la 7
ani.(!) Deducem că senzaţiile vizuale joacă un rol tot mai important în stimulare.
Reflexul iniţial de apucare dispare. La 3-4 luni copilul nu mai apucă din reflex, ci
intenţionat. Rezultă că aceste mişcări trec de sub controlul centrilor inferiori din creier, sub
controlul mai complex al cortexului. Pînă la 1 an,apucarea se perfecţionează ( apare "pensa digitală"
adică apucarea cu degetul mare şi arătător).
Mişcările de mers sunt precedate de capacitatea de ridicare a capului, susţinerea capului,
şezut, rostogolore, ridicare în picioare. Mersul independent apare între 9 şi 12,5 luni.
Senzorialitatea sugarului se bazează pe văz, auz, gust şi miros. Acuitatea vizuală este
modestă la început. Atrag atenţia contrastele luminos-întunecos şi obiectele care se mişcă lent.
Sunetele vocii umane sunt discriminate. Sugarul întoarce capul în direcţia lor. El este capabil să
distingă destul de precis gusturile şi mirosurile de bază. Are preferinţe pentru gustul dulce.
Percepţia este un proces care se perfecţionează în primul an de viaţă, permiţînd treptat,
datorită vederii binoculare, observarea distanţei şi a adîncimii. La 3 luni sugarul sesizează constanţa
formei şi mărimii unor obiecte. La 12 luni are reprezentări rudimentare, percepe “obiecte totale “cu
calităţi mai complexe de formă, mărime, culoare.
Capacitatea de învăţare este o predispoziţie genetică. Este demonstrată în primul rînd de
capacitatea de acomodare la stimuli repetaţi şi de învăţare asociativă, prin condiţionare clasică sau
cu ajutorul întăririlor pozitive sau negative (codiţionarea instrumentală). Primele învăţări au la bază
reacţii înnăscute, cum ar fi suptul reacţia de frică, etc. Ulterior are loc învăţarea prin imitaţie, foarte
importantă în însuşirea sunetelor limbajului, iar apoi a unor comportamente simple senzoriale,
motorii, afective.
Sugarul mic doarme cel puţin 16 ore pe zi. 10% din 24 ore plînge. Somnul este de 3
tipuri.Cu timpul perioadele de somn se scurtează. Plînsul se nuanţează treptat. La fel ca somnul,
plînsul are importanţă pentru interacţiunile sociale cu sugarul.
Limbajul este într-o fază prelingvistică, în care, pe la 2-3 luni apare tendinţa de nuanţare a
sunetelor, (gînguritul), apoi pînă la 6 luni exerciţii fonatorii mai ample cu valoare de apel
(lalalizările)

15
după care se intră în faza lingvistică, cînd apar primele cuvinte, (sunete ale limbii materne, jocul cu
polisilabe ) prin imitare şi autoimitare.
Dezvoltarea cognitivă a fost explicată de teoria lui Jean Piaget, care s-a impus multă
vreme, prin cele 4 substadii descrise de el până la 12 luni, (vezi anexa 1) care fac parte din etapa
inteligenţei senzori-motorii, care se termină după primii 2 ani de viaţă. Sugarul nu "gîndeşte" pentru
că nu are reprezentări mintale clare şi nici posibilitatea de a codifica prin limbaj. El are percepţii şi
mişcări, deci se descurcă practic. Conform unor cercetători, dezvoltarea memoriei (procesul de
recunoaştere din primele 6 luni, iar apoi învăţarea unor categorii simple, cum ar fi figuri de femei
sau bărbaţi) este cheia pentru înţelegerea dezvoltării cognitive. La 12 luni reprezentările se clarifică
şi apare obiectul permanent.( copilul caută cu privirea sau cu gesturi simple un obiect care a
dispărut din cîmpul său vizual). Faza obiectului permanent se desăvârşeşte până la 2 ani.
Dezvoltarea socială este prezentă la sugar prin formarea relaţiei de ataşament adică a
sentimentului de securitate în prezenţa persoanei care îl îngrijeşte,.care-i oferă confort fizic. Acest
sentiment este universal seamănă cu fenomenul de imprinting al puilor de animale şi este cel mai
important aspect al copilăriei. Apare chiar şi la debilii mental, dar mai târziu. Copilul se ataşează de
adultul care răspunde la nevoile sale, iar răspunsurile devin modele (paternuri) de comunicare cu
numeroase implicaţii afective ulterioare. Sugarul mic are o înclinaţie înnăscută să fie atras de
stimuli sociali. Atracţia exercitată iniţial de faţa umană e determinată de contrastele ei specifice
(părţi luminoase sau întunecoase) şi abea în a doua jumătate a primului an, de semnificaţia socială a
feţei persoanei care îl îngrijeşte. Odată cu prelungirea timpului de veghe sugarul se angajează tot
mai mult în relaţie cu mediul social. De la grimasa de zâmbet din primele săptămâni ajunge să
zîmbească intenţionat, adică "social" şi chiar să rîdă. Complexitatea interacţiunii se datorează şi
reciprocităţii. Adultul îl îmbrăţişează pe copil într-un ‘cadru al interacţiunii’ nu numai cu braţele
sale, ci şi cu ochii cu vocea, cu zâmbetul, iar copilul îi împărtăşeşte emoţia şi o alimentează. În
cazuri normale adultul este sensibil la reacţiile copilului şi este capabil să-l stimuleze chiar atunci
cînd copilul pare să nu răspundă. Orele de interacţiune cu copilul îmbunătăţesc performanţele
părinţilor în acest sens. Învăţarea socială se referă la acest proces de modelare. Cele mai moderne
metode de studiu şi de măsurare a calităţii relaţiei de ataşament se bazează pe utilizarea tehnicilor
video. Ataşamentul are implicaţii importante pentru dezvoltarea psihică ulterioară.
Dezvoltarea emoţională cuprinde 3 etape pînă la 12 luni: a) adualismul iniţial; b) contagiunea
afectivă şi c)începutul comunicării afective. Emoţiile sunt evidente încă din a treia lună. Atunci
copilul diferenţiază plăcerea de neplăcere. După a şasea lună, când activitatea sa începe să fie mai
intenţionată, în funcţie de succesul sau eşecul acţiunilor sale, devine bucuros sau furios. Are o

16
anumită abilitate de a anticipa. Prin urmare va trăi surprize, în funcţie de aceste anticipări. Dacă la
3 luni zâmbeşte oricui, la 5 luni are preferinţe şi îi deosebeşte pe "străini". Absenţa persoanei care-l
îngrijeşte şi de care s-a ataşat, îl stresează. Spre sfîrşitul primului an apare frica de separare.
Relaţia de ataşament are calităţi emoţionale speciale şi nu poate fi înlocuită de nimic. Ea se
construieşte pe parcursul orelor de interacţiune şi continuă pe tot parcursul micii copilării. Copilul
caută persoana de care s-a ataşat mai ales în momentele de nemulţumire, de stres.Această persoană
este de obicei mama, nu tata , dar poate fi şi un părinte adoptiv, în situaţia în care adopţiunea s-a
produs foarte timpuriu. John Bowlby a studiat această relaţie şi a afirmat că ea este înnăscută la om
şi la cîteva primate superioare. Ataşamentul este un concept utilizat mai mult decît este înţeles.
Are un sens cantitativ şi calitativ ( în funcţie de relaţia de securizare) . Se poate vorbi despre:
-relaţie de ataşament prezentă, cînd mama sau un adult îngrijeşte constant copilul,
creindu-I confort şi securitate
-relaţie de ataşament disfuncţională în diverse grade (ataşament nesigur sau
distorsionat), când adultul care îl îngrijeşte pe copil se schimbă mereu (ca în condiţiile de
Instituţionalizare) sau lipseşte Intermitent, sau nu reuşeşte să asigure copilului confortul necesar.
(mamele bolnave psihic sau caracterial).
- absenţa relaţiei de ataşament când relaţia nu se poate înfiripa din cauza absenţei cronice
a unui adult de referinţă.
Practic relaţia de ataşament influenţează modul în care este trăit şi depăşit fiecare moment
critic al existenţei, indiferent de etapa cronologică de viaţă.
Comportamentele generate de absenţa relaţiei de ataşament crează totdeauna probleme. Ele
depind de reţeaua vastă a liniilor de forţă dezvoltate pe structura experienţei de viaţă. Sunt de o
mare varietate, dar (fără pretenţia de a le epuiza) pot fi grupate ca manifestări după cum urmează :
- apetit cognitiv scăzut
- discontrol comportamental, tendinţe extremiste, instabilitate psihomotorie, ( cu sau fără tulburări
de atenţie ) atitudini scurtcircuitate, agresivitate, victimizare la abuz sau dimpotrivă.
comportament abuzator, criminalitate, atitudini de abandon pe diverse planuri, tulburări ale
comportamentului instinctual ( alimentar, sexual sau de supravieţuire)
- aplatizare, labilitate sau retard emoţional ( cu sau fără consecinţe motivaţionale , anxietate)
- imagine de sine deficitară, nesiguranţă de sine, atitudini disautoevaluative

17
- dificultăţi în relaţiile interpersonale ( izolare, suspiciune, neîncredere socială, egocentrism,
dependenţă vs. tendinţe dominatoare, absenţa toleranţei, iniţiativă deficitară-timiditate sau invers
exces de iniţiativă, aşteptări nerealiste, capacitate de adaptare defectuoasă)
Oricare dintre aceste comportamente poate fi explicat anamnestic printr-un anume grad de
tulburare a relaţiei de ataşament.
Stimularea sugarului
Stimularea previne întârzierea în dezvoltare. Este vorba să exersăm capacităţile pe care
bebeluşii le au din naştere, nu să-i solicităm peste puterile lor. Văzul, auzul, pipăitul, mişcarea,
capacitatea de a observa, de a gusta, sau mirosi, toate aceste funcţii mai mult sau mai puţin
complexe pot fi antrenate la un bebeluş.
Ca să stimulezi adecvat trebuie să intri în interacţiune cu bebeluşul, să observi ce poate şi ce
doreşte să facă, să-I continui Intenţiile, să-l ajuţi atît cît este necesar, să- simţi cănd oboseşte, să fii
disponibil, prietenos, cald, răbdător...
Mamele pot fi pregătite şi antrenate ca să devină eficace în practica exerciţiilor de stimulare,
pentru că ele au cele mai multe ocazii, cea mai mare dragoste şi sunt capabile să o facă în beneficiul
copilului, la fel ca un specialist sau poate chiar mai bine. Există exerciţii speciale de stimulare
pentru funcţiile psihice şi motorii ale copilului, exerciţii care trebuie programate după o
evaluare atenta a copilului. A fi capabil să stimulezi adecvat un bebeluş înseamnă a simţi
copilul cu propriul tău suflet; a-i oferi cantitatea și calitatea de stimuli de care are nevoie.
Iată ce ocazii de a intra în relaţie cu bebeluşul se pot observa pentru a antrena capacităţile
copilului: când se întinde sau arată după un obiect din mai multe care se văd în jur, când pipăie un
obiect pentru că are o suprafaţă zgrunţuroasă/păroasă,interesantă, sau atinge o faţă de adult pt. că
are barbă sau mustaţă. Contează momentele în care copilul descoperă ceva (propria mînă la
bebeluşi, o jucărie la cei mai mari), experimentează (ţine prima oară un anumit lucru în mînă, sau
aruncă (să vadă cum cade un obiect), cînd este contrariat, (că nu poate reuşi ceva), cînd încearcă o
senzaţie nouă de rece/cald/ascuţit,etc, când insistă, este dezamăgit, este satisfăcut, priveşte în ochi
adultul, se teme de ceva, caută să se elibereze de ceva care îl deranjează, când caută după un
paravan un obiect dispărut, când se bucură expresiv mimic şi pantomimic, încearcă să consoleze pe
cineva, mângîie, încearcă să se îmbrace singur, este la baie şi se teme de apă, vrea să se ridice, să se
caţăre, să se întoarcă de pe spate pe burtă, vrea să apuce ceva, să răsfoiască o carte, să pipăie faţa
adultului,(îl trage de păr, îi bagă degetele în gură, ), când manifestă refuz întorcând capul sau

18
strâmbându-se, face primele semne sociale (tai-tai, bravo-bravo), arată cu degetul pe carte,/ spre un
obiect, (persoană), încearcă să mănânce ţinîndu-şi singur sticluţa sau biscuitul când este gelos pe
cineva, sau încruntat că i s-a luat jucăria, sau"fermecat" în faţa pomului de Crăciun. Este util să
observăm gângurelile, lalalizările, intonaţiile, expresia feţei când adultul îl ignoră, când adultul îi
arată interes, când se încruntă la el pedepsindu-l, când îl serveşte hiperprotector făcând ceva în locul
copilului, deşi copilul ştie să facă acel lucru, expresia mimică dacă miroase, gustă sau mănîncă
ceva bun, / ceva neplăcut, când se ascunde de adult (eventual la jocul cu-cu-bau), când primeşte
ceva ce i se oferă, reacţia feţei când i se refuză, când este ameninţat de adult, când este încurajat să
mai încerce să facă când se rostogoleşte făcând "gimnastică" , când se apără de o lumină prea
puternică, când plânge ca şi cum ar cere ajutor dar nu ştie cum să spună.

Menţiuni speciale privitor la vârsta sugarului: se remarcă diferenţe individuale de la

naştere, sub aspectul tipului constituţional, a sensibilităţii generale şi a adaptabilităţii la
stimuli, a nivelului (ritm, dinamică) activităţii, a iritabilităţii, a distractibilităţii atenţiei, a
tipului de bioritm veghe-somn. Modelul iniţial pe care-l are comportamentul sugarului
influenţează semnificativ personalitatea ulterioară și are un anumit impact asupra comportamentului
parental. Relaţia nu este simplă, directă. Un copil cu probleme de adaptare poate fi perceput de
părinţi ca predominant iritabil, sau predominant nervos, “rău” şi, fiind dificil, are mai multe şanse
să fie ori supraprotejat, ori rejectat. Dinpotrivă, un copil fără probleme este perceput ca uşor de
îngrijit, sociabil, vesel. Caracterul reciproc al relaţiei conduce la întărirea trăsăturilor fie pozitive,
fie negative.
În prezenţa mamei eficiente, rolul tatălui este acela de a lărgi stimulii sociali,de a asista
primele atitudini de joc, de a produce senzaţii plăcute.
Dacă sugarul trăieşte într-un mediu de suprastimulare, (suprasolicitare), sau dacă este
supraîngrijit (hiperprotejat), starea lui este de anxietate şi lipsă de destindere. Este utilă în acest caz
consultarea psihologului sau a pediatrului.
Intervenim în această perioadă la caz dacă nu sunt respectate condițiile optime de stimulare
multisenzorială.

19
 Perioada antepreşcolară

Dezvoltarea fizică este marcată de învăţarea mersului care reprezintă o independentizare

care face posibilă explorarea mediului. Uneori în al doilea an de viaţă erupţia dentară, contribuie la
nervozitatea şi nestatornicia copilului ( în mod normal are loc între 4 şi 12 luni).
Senzorialitatea şi percepţia: experienţele sensoriale se diversifică, de la simplu la complex
În general creşte capacitatea de interpretare a senzaţiilor supraabundente. Descoperă interiorul
obiectelor, acţiunile cu sens dublu (închis-deschis), lucrurile folosite de adult (priza, bricheta,
aragazul aparatele electronice), funcţiile sonore ale anumitor lucruri, are interes pentru imagini,
muzică, gusturi, mirosuri. Descoperă şi conştientizează propriul corp (schema corporală), iniţial
vag, apoi tot mai detaliat. Îl interesează caracteristicile de formă, culoare, volum, consistenţă ale
obiectelor. Introducerea lor în gură are şi un scop se cunoaştere a calităţilor pe care le au.
Neprevăzând consecinţele, copilul se expune la pericolul unor accidente pornind de la curiozitatea
sa exploratorie (cade, se loveşte, se arde, se înţeapă, îşi introduce obiecte mici în nas, urechi, sau
necomestibile în gură). Este nevoie să fie supravegheat permanent.
Comportamentul motor se diferenţiază şi se perfecţionează ( se corticalizează). Apare
mersul independent în jurul vârstei de 1 an, care-i permite explorarea tot mai activă a mediului,
(inclusiv a locurilor “înalte” pe care se caţără). Mersul presupune o coordonare voluntară generală a
mişcărilor. De la mersul cu “bază largă” ajunge să alerge, să se oprească brusc, să meargă înapoi, să
urce, să coboare scări. Este o problemă de investigat neurologic dacă mersul întîrzie după vârsta de
15 luni. Creşte forţa de inhibiţie, deci autocontrolul. Se instalează treptat controlul sfincterelor, mai
întîi nocturn, apoi şi diurn. Apar şi se exersează diverse abilităţi ( grafice: ţine creionul, mâzgăleşte,
apoi imită şi trage chiar linii), introduce bile pe un şnur, clădeşte cuburi, mânuieşte linguriţa,
încearcă să se îmbrace şi la 3 ani reuşeşte să se încalţe singur. Schemele de acţiune se reorganizează
permanent. Caută relaţia obiectelor cu spaţiul (caută, mută, răvăşeşte jucării). Când apucă un obiect
în mână această mişcare nu mai este întâmplătoare, ci are o semnificaţie de cunoaştere. Ajunge
chiar să imite activităţi ale adultului spre 3 ani, pentru că doreşte să fie util. Stimularea
multisenzorială continuă să fie deosebit de utilă pentru perfecţionarea performanţelor şi cîştigarea
altora noi.
Atenţia se ameliorează prin creşterea timpului de concentrare până la 15 min. la 3 ani. Se
exersează prin joc.
Memoria frapează prin creşterea intervalului de păstrare, prin recunoaşterea şi reproducerea
cuvintelor, a experienţelor personale încărcate de conţinut afectiv, a situaţiilor. Se orientează bine în
interiorul spaţiilor pe care le explorează. Învaţă spontan, prin acţiuni proprii. Este capabil să-şi

20
formeze deprinderi (de igienă, alimentaţie, control sfincterian), dar şi fobii (frică de apă, oliţă,
animale, aparate zgomotoase, întuneric).
Limbajul este de circa 300 cuvinte. Între 10 şi 18 luni învaţă cam 3 cuvinte noi pe lună De
la 2 ani construieşte propoziţii scurte (substantiv + verb) şi ajunge la 2000 de cuvinte pe la 3 ani.
Atunci foloseşte şi pronumele “eu”. Progresiv achiziţionează sintaxa limbii materne. Prin
intermediul cuvintelor, conduita materială se transformă în gîndire. Acţiunile sunt interiorizate.
Poate fi prevenit de anumite pericole (“nu-i voie”). Factorul hotărîtor în dezvoltarea limbajului este
relaţia cu adultul. Adultul trebuie să vorbească corect cu copilul, fără să-I Imite modul pueril de a
pronunţa . Tulburările de limbaj sunt mai frecvent tulburări de articulare. Uneori vorbirea întîrzie,
sau există o tendinţă de prelungire peste vârsta de 4 ani a pelticismului infantil (articulează sunete
izolate, dar nu le poate asambla, omite foneme sau le substituie pe unele cu altele). Pînă la 3 ani
bîlbîiala uşoară se poate corecta de la sine. După această vârstă copilul cu orice tip de tulburare de
limbaj va fi adresat psihologului şi logopedului.
Activitatea imaginativă apare odată cu capacitatea de a izola percepţiile directe de
reprezentări (imită onomatopeic animalele chiar în absenţa lor).
Comportamentul cognitiv exprimă trecerea de la inteligenţa sensorimotorie (v.Piaget) la
inteligenţa preoperatorie. Saltul este favorizat de dezvoltarea limbajului. Perfecţionarea
reprezentărilor duce la rezolvarea de situaţii noi. Fiecare conduită se bazează pe experienţa
anterioară, deci pe un grad (redus) de anticipare a rezultatelor. Primele diferenţieri stau la baza
operaţiilor de gîndire. Poate stabili analogii, face clasificări simple şi de aceea poate fi învăţat să
facă ordine. Înţelege mai multe cuvinte decît poate exprima(vocabularul pasiv este mai bogat decît
cel activ).Cîştigă abilitatea de a utiliza simboluri. Logica sa investigatorie este diferită de cea a
adultului, de unde şi conflictele cu acesta. Experienţa personală este activă (este foarte curios).
Acţiunile sunt dirijate de o intenţie spre un scop, pentru că dispune de mecanisme de compunere şi
recompunere mentală a reprezentărilor. Răspunsurile din mediu îi asigură posibilitatea de a face
asociaţii directe cu comportamentul său.
Dezvoltarea afectivă este marcată de stabilizarea dispoziţilor emoţionale şi de diferenţierea
reacţiilor afective superioare (simpatie, gelozie, ruşine, teamă, consolare). Îi “cuprinde” pe toţi
membrii familiei, ca într-un fel de reintegrare. Intuieşte sentimente morale de bine, rău, cuminte,
egalitate, etc. Uneori reacţiile emoţionale sunt explozive, puternice. Nu este empatic şi nu
reacţionează adecvat, cu compasiune la indispoziţia altor copii. Sentimentul competenţei (realizat
prin performanţa de a merge, vorbi ) este semnificativ. Sub presiunea primelor reguli sociale, dintre
care nu este neglijabilă “regula oliţei”, apare şi se consolidează treptat sentimentul de “eu” în
opoziţie cu ceilalţi.
Dezvoltarea volitivă: prin limbaj este capabil să-şi autocomande şi să-şi controleze unele
comportamente. La 3 ani apare negativismul normal , fiziologic pentru această vârstă. Refuzul nu

21
este o “rea voinţă”, ci arată că copilul a devenit capabil să se opună conştient altuia. Este ca un
proces de identificare inconştientă cu cel care-i interzice.
Activitatea de joc exersează la început proaspetele achiziţii (vorbitul, mersul, săritul,
manipularea obiectelor “complicate”).Copilul trebuie învăţat să se joace, să descopere jucăriile.
Ulterior jocul devine constructiv, creativ. La 2 ani doar imită manipuînd jucăria, pentru că încă îi
lipseşte elementul de transpunere a realităţii pe plan imaginativ. Spre 3 ani reuşeşte să transfigureze
o situaţie reală în una imaginară. Un obiect neînsufleţit poate simboliza ceva sau pe cineva.
Activitatea sa este paralelă cu a altor copii, pentru ca la 3 ani să înceapă să colaboreze şi să-şi
asume reguli şi roluri în joc colectiv.
Socializarea are la bază un început de logică şi învăţare a semnificaţiei sociale a gesturilor
(“bravo”, “pa” “tai-tai”). Câştigă abilităţi de a controla comportamentul celor care-l îngrijesc, faţă
de care îşi exprimă dorinţe, preferinţe. Începe să ştie să întreţină o interrelaţie socială. Uneori este
posesiv.

Perioada preşcolară

Creşterea fizică este de la aprox. 92 cm la 116 cm, respectiv de la 14 kg la 22 kg. Se

dezvoltă musculatura, scade ţesutul adipos, creşte sensibilitatea la afecţiuni bronho-pulmonare.
Senzorialitatea şi percepţia: scade importanţa simţului tactil, în favoarea celorlalte. Nu mai
introduce obiecte în gură pentru a le cunoaşte mai bine. Creşte coordonarea dintre analizatori.
Percepţia spaţiului şi timpului devine operativă. Spre 5 ani percepţia este totală (pot fi diferenţiate
tot felul de detalii ale obiectelor şi semnificaţia lor). Perfecţionarea mecanismelor senzoriale şi
perceptive fac posibilă recunoaşterea literelor, cifrelor şi chiar cititul precoce.
Aspectele motorii: Dezvoltarea musculaturii face ca organismul să fie elastic, mişcările
suple, sigure. Abilităţile de fineţe, de coordonare sunt încă precare. Gestul grafic (desenul scrisul,)
sunt pline de stîngăcii. În schimb se clarifică şi stabilizează emisfera dominantă (“dreptaci” sau
“stângaci”). Se desăvârşeşte antrenamentul sfincterelor, care pe lângă controlul anumitor muşchi,
presupune şi abilităţi de comunicare a necesităţilor şi de autoservire.
Atenţia: devine voluntară, alimentată de multitudinea dorinţelor, intenţiilor,calităţii
stimulilor, antrenamentului mai ales prin joc (ajunge la 50 min. în timpul jocului la preşcolarul
mare). Tot în joc, prin reguli, se diferenţiază şi atenţia voluntară..
Memoria: în activităţile ludice începe să intuiască cerinţa fixării şi păstrării sarcinilor şi
regulilor. Ceea ce memorează este impregnat de elemente afectogene. În general memorează

22
involuntar, fără să înţeleagă, mai ales până la 4 ani. De aceea fixarea este fluctuantă, superficială,
iar reproducerea este fragmentară. Uită repede. Recunoaşterea este mai bună calitativ. Îşi aminteşte
anumite comportamente pe care le imită.
Imaginaţia: din ceea ce este “real” începe să construiască “posibilul”. Ele sunt înglobate.
Imaginaţia acţionează fluid, instabil, inconsecvent, cu reprezentări fantastice (influenţate de spaţiul
cultural în care trăieşte). Este “vârsta de aur”. Se transpune uşor în imaginar, lumea reală fiind
banală. Treptat descoperă că ele nu se mai pot suprapune ( la 3 ani realitatea este încă impregnată
de fantastic, dar la 5 ani fantasticul este acceptat ca o convenţie de joc) Îi plac basmele şi îşi asumă
rolurile unor personaje cu multă plăcere. Este creativ, inventiv, se exprimă “artistic” la nivelul
dezvoltării sale. Trebuinţa de a crea se datorează imaginaţiei debordante. Mediul educativ trebuie să
favorizeze şi să solicite această trebuinţă. Precocitatea activităţii artistice în orice domeniu
semnalează existenţa unui talent care trebuie cultivat.
Pe scurt, imaginarul este un instrument al vieţii intime, un instrument prin care copilul se
“salvează “din situaţiile mai dificile (când îi este frică sau se simte neînţeles, nedreptăţit , iar pe de
altă parte este şi un instrument de creaţie, de aspiraţii.
Gândirea: există zone de asimilare de maxim interes, în care operaţiile de gîndire sunt
foarte active, iar cunoştinţele se organizează uşor. Şi funcţia simbolică se dezvoltă prin activităţile
ludice. Face achiziţii “culturale” (cunoaşte denumiri exterioare mediului casnic, identifică locuri,
obiecte şi respectiv persoane după comportamentul lor), îşi lărgeşte înţelegerea prin repere noi
legate de anumite evenimente. Pune întrebări cauzale. Face comparaţii cantitative. Cunoaşte
mărimi, culori, noţiunea de succesiune şi de simultaneitate. Îi place ordinea exterioară care exprimă
nevoia lui de ordine şi organizare în gîndire. Suferă totuşi de un egocentrism intelectual . Nu se
poate detaşa de propriul punct de vedere. fiine cont numai de ceea ce vede, de succesiunea
percepţiilor sale, fără să intuiască reciprocitatea unor relaţii dintre obiecte (este vorba de stadiul
gîndirii preoperatorii după Piaget, v.anexa 1)
Limbajul: De la circa 2000 de cuvinte stăpânite la 3 ani, ajunge la aproximativ 5000 la 6
ani. Limbajul fixează experienţa cognitivă şi organizează activitatea copilului. (Cei din mediu
lingvistic mai sărac au performanţe mai reduse). Utilizează adjective, comparaţii, intonaţii verbale,
cu care îşi nuanţează exprimarea, în funcţie de interlocutor. Sunt sesizabile defectele de vorbire care
trebuie adresate logopedului pentru corecţie (dislalii, disartrii, distonii, defecte de ritm, de debit,
mutismul sau afonia).
Afectivitatea: impresionabil, evoluează de la o anumită labilitate afectivă la o
emoţionalitate complexă, controlată. Are inclusiv emoţii artistice şi empatie. Este pentru prima oară
cînd se identifică, are o imagine despre sine. Imită modele parentale, adoptă conduitele care i se
atribuie (este “rău” sau “bun” dacă se spune despre el acest lucru). Se identifică mai activ cu

23
părintele de acelaşi sex. După 5 ani identificarea se lărgeşte, datorită multiplicării contactelor
sociale în afara familiei. Are preferinţe şi antipatii clare.
Motivaţia: este marcat de curiozităţi. Trebuinţele lui sunt “dilatate”. Este un bun
observator. Îl interesează activităţile şi instrumentele cu care lucrează adultul, lumea animalelor,
plantelor, maşinilor, semnelor de circulaţie etc. Este uşor de antrenat în orice direcţie. Se
accentuează contradicţiile între dorinţele sale şi modul în care sunt satisfăcute. La 3 ani apare
negativismul fiziologic. La această vârstă manifestările permanente de opoziţie nu trebuie să
îngrijoreze.
Autoservire şi autocontrol: Ştie să se îmbrace să se spele şi să mănînce singur.
Deprinderile achiziţionate favorizează autonomia comportamentală. Îi plac ritualurile, igiena,
cochetăria îmbrăcării. Are control sfincterian diurn şi nocturn. Pediatrii consideră copilul pregătit
pentru a învăţa să-şi controleze sfincterele stînd pe oliţă atunci când: Poate merge singur şi aşeza
singur pe oliţă,cînd are scaune regulate şi previzibile, când îşi poate da jos sau ridica singur
pantalonaşii ,când îşi dă singur seama dacă este uscat sau ud, când în vocabularul său există cuvinte
pentru a denumi urina şi scaunul, când începe să spună "eu" sau să se opună cu "nu". Vârsta
controlului sfincterian diferă de la copil la copil chiar în condiţii de sănătate. Trebuie să ne
îngrijoreze absenţa controlului sfincterian la băieţi după 6 ani, iar la fete după 4 ani. Uneori
preşcolarul se manifestă exploziv, mînios sau copilăros, alteori este civilizat. Acceptă greu culcarea
din cauza intereselor sale nenumărate pentru care nu are timp destul. În general în obişnuinţele sale
comportamentale se vede clar influenţa adulţilor, a căror metehne sau calităţi le imită destul de
bine.
Abilităţi sociale: Ia contact cu colectivitatea grădiniţei, unde învaţă şi respectă strict reguli
de comportament, norme, ştie să fie ordonat, are conduite sociale nuanţate, diferenţiate. Îşi exprimă
îşi comunică sentimentele. Acasă nteracţionează mai mult timp cu tatăl, cu fraţii. Este sensibil la
aprobare sau dezaprobare. Are atitudini de simpatie, antipatie, compasiune, pînă cînd “celălalt” nu
intră în conflict cu propriile sale dorinţe. Atunci prietenia se schimbă în ostilitate. Propriul stres
impiedică sentimentul de compasiune. Când nu este stresat, este empatic. Învaţă să accepte
dorinţele altora, să le inhibe sau să le amîne pe ale sale. Uneori se ataşează de adulţi, nu de copii de
aceeaşi vârstă. Este capabil să se lanseze în competiţii pentru a cuceri afectivitatea adultului.
Competiţiile se accentuează după 4 ani. Rivalităţile pot începe chiar în familie (unde sunt 2-3
copii), mai ales dacă părinţii sunt părtinitori, sau dacă un copil are un puternic simţ al proprietăţii.
Adaptarea la colectivul grădiniţei este uneori dificilă (8-10 săptămâni la preşcolarii mici, 3-4
săptămâni la cei mai mari). Alimentaţia şi somnul se pot tulbura. Uneori se blochează capacitatea
de joc, activităţile cognitive, sau se alterează deprinderile de acasă. Tensiunea de adaptare este mai
mare dacă educatorul are un stil sever, rapid sau constrictiv.

24
 Jocul şi jucăriile: contribuie la dezvoltarea intelectuală, socială, morală a personalităţii.
Este activitatea fundamentală a vârstei preşcolare (între 4 şi 8 ani se joacă la fel de natural, cum
doarme sau mănâncă). Jocul simbolic este un mijloc de adaptare cu caracter foarte personal şi
subiectiv. Situaţii reale penibile , prin joc devin agreabile.De aceea în joc se identifică cu
persoanele care îl stresează sau agresează. Îi place jocul în grup. Cooperează cu plăcere, are roluri şi
într-o oarecare măsură îşi subordonează propriile dorinţe scopurilor grupului. Jocul este ca o valută:
cine se știe juca va avea prieteni.
Jucăria este o sursă de învăţare, cu care copilul de fapt “lucrează”. Pentru a alege jucăria
potrivită trebuie observat mai întâi copilul. Jocul furnizează informaţii cruciale despre nivelul de
dezvoltare al copilului, despre capacitatea sa de organizare, de autocontrol şi starea sa
emoţională.Tableta, computerul sunt noile jucării, pe care copilul le poate avea la dispoziție, dar nu
este bine să le folosească în exces.

Recapitulând, să exersăm...

1.Care este diferenţa între a aprecia dezvoltarea cantitativ, respectiv calitativ ?

2. Ce reprezintă parametrii după care se spreciază cantitativ dezvoltarea
psihică?
3. Aplicaţi o scară de dezvoltare psihomotorie după modelul din anexă unui
copil mai mic de 6 ani şi redactaţi pe o pagină rezultatele obţinute, ţinînd cont
de propriile observaţii şi de datele obţinute de la adultul care îngrijeşte copilul.
4. Ce se înţelege prin "stimularea copilului mic"? Gândiţi-vă prin ce exerciţii ar
putea fi stimulat auzul , văzul şi simţul tactil.

25
 Copilăria medie

Ca şi la vârstele anterioare, a distinge dezvoltarea pe procese este un demers artificial,

acceptabil numai din punct de vedere didactic. Orice funcţie psihică cuprinde în sine raportarea la
psihicul ca întreg, în cadrul căruia se realizează. Geneza funcţiilor psihice nu este echivalentă cu
analiza lor izolată, pe diferite trepte de dezvoltare, la vârste diferite, dar complexitatea lor coincide
cu anumite vârste. Dacă în copilăria timpurie s-au maturizat mai ales funcţiile bazate în principal pe
aspectele biologice, pe ereditate, la vârsta şcolară este capitală dezvoltarea funcţiilor bazate pe
aportul educativ al mediului.
Creşterea fizică, comparativ cu vârstele anterioare este mai lentă la începutul perioadei şi
are un nou puseu spre sfârşitul perioadei. Modificările endocrine demarchează subetapa "liniştită" a
vârstei şcolare mici, de etapa "furtunoasă" a pubertăţii, care este începutul maturizării biologice.
Până la 12-13 ani fetele au o rată mai mare de dezvoltare, după care sunt depăşite de băieţi.
Intervenţia hormonilor transformă mai repede corpul fetelor. Ritmul de creştere diferă şi individual,
cu opriri şi pusee de creştere, care depind de factorii genetici dar mai mult de cei de mediu, (factori
geografici sau de nutriţie).
Sănătatea copiilor la această vârstă este afectată de viroze, infecţii, migrene, acnee , cefalee
sau tulburări emoţionale, care anunţă pubertatea. Apar probleme de vedere sau stomatologice.
Dezvoltarea motorie este favorizată de activismul copilului, de faptul că abilităţile sale se
perfecţionează contunuu. Mişcările fine de coordonare ochi mână permit scrisul, desenul din ce în
ce mai elaborat. Gama de activităţi motorii este mai bogată (sporturi diferite, balet, dans) Există
diferenţe între sexe: băieţii fug mai repede, sar mai bine, sunt mai puternici ca fetele.
Dezvoltarea cognitivă este profund marcată de începutul şcolii . Abilităţile cognitive se
elaborează şi se rafinează în mod special, se sistematizează cunoştinţele, fiind implicate în
strategiile de rezolvare a problemelor .Copilul se poate gândi la propriul său proces de gândire
(abilitate numită metacunoaştere). El învaţă să gândească. Întreabă din ce în ce mai puţin "ce?" sau
"de ce?", pentru că poate compara informaţiile noi cu cele vechi, identifică relaţiile,
categorializează, abordează informaţiile mai sistematic, mai critic, inventează cu creativitate,vede
mai uşor ceea ce este important de citit, sau ascultat .Conform lui Piaget, procesarea informaţiei
este asigurată de trecerea la stadiul operaţiilor concrete . Activitatea mentală nu se mai bazează
exclusiv pe cea fizică, ci pe propriile reprezentări. Deci este vorba de o decentrare faţă de
egocentrismul etapei preoperatorii, când nu era posibilă nici o operaţie mentală fără un

26
corespondent în activitatea concretă. Copilul este capabil acum să observe că o cantitate va rămâne
constantă ca substanţă, chiar dacă i se dă o altă formă sau mărime. Începe să înţeleagă cauzalitatea
şi de aceea i se pot explica motivele pt. care sunt impuse anumite restricţii asupra
comportamentului, sau i se poate arăta importanţa unei activităţi sau împărtăşi semnificaţia unor
evenimente culturale. Trebuie găsite reguli generale implicate în situaţii similare, asocierea
evenimentelor prezente cu altele trecute/viitoare. Dezvoltăm vocabularul care relaţionează noţiuni
înrudite. Legăm experienţa nouă de idei anterioare. Stimulăm explorarea dincolo de experienţa
imediat. Dezvoltarea gândirii se reflectă într-o oarecare măsură prin testele de inteligenţă, cu toate
că această aptitudine de bază, reprezintă în esenţă mult mai mult decât cunoştinţele testabile.

Dezvoltarea morală coincide cu cea cognitivă. După Piaget are 2 stadii: faza rigidităţii
morale şi cea a flexibilităţii cooperante. Fiecare se caracterizează sub mai multe aspecte: punctul de
vedere (egocentric / alocentric), intenţionalitatea ( contează consecinţa faptei/ contează intenţia
săvârşirii), respectarea regulii ( cu stricteţe / cu dorinţa de a o schimba ), respectul pentru
autoritate (adultul trebuie ascultat obligatoriu / respectul este mutual şi propriile opinii trebuie
valorificate) , pedeapsa (este în funcţie de gravitatea faptei / o pedeapsă moderată ajută corectarea
faptelor), justiţia imanentă (confundă legea morală cu cea fizică / distinge ghinionul de pedeapsă).
Lawrence Kohlberg detaliază 3 nivele de dezvoltare morală în 6 stadii: 1. orientarea spre pedepsă
şi ascultare,; 2. scopul instrumental şi de schimb (faza moralităţii preconvenţionale de la 4 la 10
ani); 3. menţinerea relaţiei mutuale; 4. sistemul social şi consecinţa ( faza moralităţii convenţionale
de la 10 l1 13 ani); 5.moralitatea contractului, a drepturilor individuale şi a legii acceptate
democratic; 6. moralitatea ca principiu etic universal (faza moralităţii postconvenţionale, după 13
ani). Dezvoltarea morală are rol important în relaţiile sociale cu colegii de generaţie, dar şi cu
părinţii, mai ales ţinînd cont de firea şi stilurile lor educative.
Memoria se dezvoltă ca şi procesele cognitive mai ales datorită activităţii şcolare. Creşte
cantitatea informaţiei care poate fi reţinută. Copilul se poate gândi la felul în care ţine minte şi
poate fi învăţat anumite strategii mnemonice care-i permit să reţină mai bine ( repetiţia, organizarea
mentală în categorii, elaborarea unui scenariu imaginar din elementele de reţinut, căutarea unor
repere exterioare de tipul batistei înnodate, etc). Metamemoria îi permite copilului să reflecteze că
anumite informaţii sunt mai greu de ţinut minte decît altele, sau că unii îşi pot aminti mai uşor ca
alţii ceea ce au învăţat.
Dezvoltarea limbajului este rapidă. Copilul înţelege şi se face înţeles. Interpretează mai
bine mesajele. Sintaxa evoluează. Începe să înţeleagă sensul comunicării, dar mai poate avea
dificultăţi ( pentru că nu-şi dă seama ce nu înţelege, ce aşteaptă adultul de la el (metacomunicarea
adică abilitatea de a judeca procesul comunicării) este în curs de perfecţionare.

27
 Activitatea şcolară este centrală. Reflectă dezvoltarea copilului şi este exprimată prin
progresele în dezvoltare. În succesul ei sunt implicaţi atât părinţii, cît şi profesorii. Părinţii
organizează procesul de învăţare acasă, sunt confidenţii copiilor, supraveghează organizarea
timpului, executarea temelor, alimentaţia, refacerea energiei prin odihnă sau joc, hobiurile,
preocupările extraşcolare, timpul de t.v. sau plimbare, punctualitatea, orele de somn, prieteniile.
Prin atitudinea valorizantă ei pot menţine interesul pentru studiu. Profesorii au la rândul lor
exigenţe şi mijloace de a recompensa şi de a stimula interesul pentru învăţătură. Principalul lor
instrument este menţinerea motivaţiei prin sentimentul de succes, care dă sens eforturilor de a
învăţa. Pentru copii personalitatea profesorilor contează nu numai prin ceea ce ştiu, ci şi ca modele
sociale.
Activitatea şcolară este deranjată de inabilităţile de învăţare, specifice acestei vârste.
Acestea au cauze diferite şi cer intervenţie terapeutică sau reorientarea şcolară. Debilitatea mintală,
dislexia, disgrafia sau discalculia precum şi tulburările de atenţie sunt principalele manifestări. La
polul opus sunt copiii supradotaţi, talentaţi. Potenţialul lor genetic pretinde un proces de stimulare
adecvat, programe sau şcoli speciale, fără de care nu poate fi garantată realizarea lor ulterioară.
Dificultatea de adaptare la şcoală se manifestă uneori somatic, prin anumite simptome care
neliniştesc părinţii sau educatorii. Un exemplu frecvent întâlnit este durerea abdominală, însoţită
de greţuri şi vărsături, care apare înainte de plecarea la şcoală, sau înainte de teste la anumite
materii. Pentru a fi diagnosticat, abdomenul dureros cronic (ADC) presupune aparitia a cel putin
asemenea trei episoade dureroase abdominale intr-o perioada de minimum trei luni ( Valeanu C.,
Farcau D., 1997, pp 141- 144), interferînd datorita severității, cu activitatea sociala şi şcolară a
copilului. Dupa excluderea cauzalitatii organice ramâne în discutie cauzalitatea functională. .
Factorii psihogeni determină debutul, menținerea sau exacerbarea simptomelor.
Caracteristici asociate :A) la pacient legate de personalitatea sa;
B) la persoanele din mediul familial(părinți, frați, bunici) care sugerează
ideea de model comportamental:
A B
Caracteristici somatice
imbolnaviri frecvente dureri (gastrointestinale, cefalee,"painful
multe interventii chirurgicale family")
oboseala, cefalee
intoleranta la lactoza
tulburari de somn

28
Caracteristici comportamentale
plânge din orice, hipersensibil stil hiperprotector de educatie
compulsiv, timid
foarte exigent,perfectionist
Caracteristici emotionale
Anxietate, depresie anxietate, insatisfactie în cuplul marital
Caracteristici cognitive
preocupari somatice preocupari somatice (model comportamental familial)

. Sub aspectul inteligentei, copilul cu ADC nu diferă în general de cel sănătos.

Particularitatile relatate de parinti se referă mai ales la: dificultăți de adormire, vise urâte,
plâns facil, indispoziții, frici, fatigabilitate, cefalee, apetit crescut, sentimente de gelozie si dorința
de a fi perfect. Comportamentul copilului in timpul crizei nu seamănă cu cel al unui copil care
suferă din cauza unei afecțiuni organice reale. Adesea comportamentul de durere este invățat prin
imitație sau prin autoimitație.
Când pediatrul exclude o cauză organică, se impune ca psihologul clinician sa facă analiza
functională (distală si proximală) a comportamentului. La psiholog trebuie apelat pentru orice
problemă de adaptare la efortul şcolar, sau la schimbările din viaţa socială a copilului.
Intervențiile de corectare a comportamentelor nepotrivite se fac cu precădere prin
intermediul părinților. A se vedea regulile recomandate pentru adultul-părinte.

29
 Adolescenţa

Este o perioadă de reechilibrare somato-fiziologică după furtuna hormonală a pubertăţii, dar

şi uneori, o perioadă de criză emoţională, de personalitate. Postura adolescentului este ambiguă: nu
mai este considerat copil, dar nu i se recunoaşte statutul, rolul, funcţiile sociale ale adultului.
Dezvoltarea somatică: este o perioadă de creştere rapidă de cele mai multe ori, care
conduce la manifestări de stîngăcie, legate de noile dimensiuni ale corpului. Apariţia acneei este
trăită ca o desfigurare, ca o pedeapsă, la fel modificările în greutate a cărei valoare optimă este
căutată asiduu, prin tot felul de diete, mai ales de fete. Trăsăturile fizionomice se stabilizează.
Dezvoltarea cognitivă: adolescentul gîndeşte logic. Îşi formează şi consolidează concepţii
filosofice proprii, atitudini caracteriale. Primează introspecţia. Descoperă lumea interioară, reveria.
Pentru că ştie argumenta, poate face "gimnastică mentală" pe orice subiect. Argumentele sale sunt
interminabile. Autoanaliza este uneori suprasolicitată, ("cel mai bine mă cunosc eu însumi") alteori
este complet ignorată. Adolescentul normal are o inteligenţă vie, pentru că are o gîndire
formală,(v. Piaget) în virtutea căreia operează uşor cu simboluri abstracte. Gîndirea formală face
posibilă aprecierea nu numai a datelor concrete, ci şi a celor posibile, a anticipărilor, a mai multor
ipoteze, a respectării unor limite convenţionale. Unii adolescenţi sunt creativi în domeniul ştiinţific
sau artistic. Totuşi, deşi bogat, limbajul adolescentului rămîne greoi cînd trebuie să comunice cu
ceilalţi, din motive emoţionale.
Motivaţia: adolescentul trăieşte de cele mai multe ori la modul hedonic, egocentric, motivat
de ceea ce-i face plăcere în "prezent" (spre deosebire de adult, care vede adolescenţa ca o
trambulină de lansare spre viitor). De fapt adolescentul doreşte să se autoevalueze, să se autoafirme,
să se autorealizeze şi are puternice aspiraţii de emancipare materială şi morală. Consideră că
originalitatea îl face imbatabil şi de aceea poartă o vestimentaţie "trăznită". Originalitatea lui este
însă limitată. El reuşeşte să se îmbrace diferit faţă de generaţia mai vârstnică, dar este la fel cu cei
din generaţia lui, faţă de care nu doreşte, sau nu reuşeşte să fie cu adevărat nonconformist.
Capacitatea de decizie este foarte solicitată, chiar forţată de opţiunile fundamentale (profesionale,
uneori politice) cărora trebuie să le facă faţă. Interesele sale sunt serios suplimentate din surse
sociale. Are hobyuri şi preocupări extraşcolare. Îşi construieşte idealuri care nu sunt departe de
motivaţia socială generală (vrea să schimbe lumea, să o facă mai bună, să inventeze leacuri pentru
bolile grave, sau să salveze pe cei care suferă).Vrea să devină celebru, dar motivaţia adolescentului
este uneori serios pusă la încercare de activitatea fundamentală a vârstei, care este instruirea,
învăţătura, pentru care nu are totdeauna chef.
Comportamentul afectiv : adolescentul este preocupat de propria lui persoană, este
îngrijorat de felul în care arată corpul său. Unele studii au remarcat scăderea nivelului de

30
autoapreciere la începutul adolescenţei, şi o creştere în preajma vârstei de 20 ani. Erik Erikson arată
că în procesul de autoidentificare adolescentul se bazează pe felul în care îl judecă alţii, pe modul
cum îi judecă el pe ei dar și pe felul în care adolescentul judecă felul de a judeca al celorlalţi şi de
abilitatea lui de a reţine anumite tipologii sociale. Uneori schimbările de dispoziţie sunt bruşte.
Autocontrolul emoţional este fragil, iar unele comportamente excesive ( pe plan sexual, consum
alimentar sau de diferite stimulente, pe plan estetic sau auto / heteroagresiv) apar ca mecanisme de
apărare faţă de sentimentul de nesiguranţă sau de pierdere a autocontrolului. Sentimentul de iubire
faţă de sexul opus este manifestarea emoţională cea mai importantă în adolescenţă. Înflăcărarea este
adesea determinată de o trăire imaginară, naivă. Adolescentul (fie copil-femeie, fie copil-bărbat)
zdrobeşte inimi delectându-se cu sentimentul dragostei efemere sau cu jocul erotic. Afecţiunea,
țintele spre care se îndreaptă sentimentele, se educă, se învaţă diferit la fete și băieţi. Sentimentul de
dragoste modelează personalitatea adolescentului, pentru că este o alchimie complexă între afectiv
emoțional) şi conştient.
Adaptarea socială are aspecte variate: apropierea de majorat ascute atitudinea critică faţă
de lumea adultului pe care o chestionează nemilos. Obrăzniciile, conflictele, au menirea de a
demonstra emanciparea faţă de tutela familiei, (cu fluctuaţii între comportamente de dependenţă
copilăroasă - determinate mai ales de dependenţa financiară faţă de părinţi - şi tendinţa de a fi cu
îndărătnicie independent). Totuşi, necesitatea alegerii unei cariere profesionale creşte sentimentul
responsabilității faţă de sine. Nevoia de protecţie, anxietăţile, sunt manifestări impregnate de
atitudini copilăreşti, în timp ce descoperirea resurselor, "farmecelor" personale corespund nevoii de
autonomie. Dacă simte că nu se poate adapta, adolescentul abordează o atitudine cinică. Grupurile
mărite din care face parte (clasa, strada, echipa sportivă, clubul etc.) îl ajută să-şi precizeze
identitatea ca persoană, faţă de colegii de acelaşi sex, sau de sex opus. Aşa se explică aparenta
iresponsabilitate cu care adolescenţii comit în grup acte antisociale, pe care singuri nu le-ar comite.
Ciocnirile cu "autoritatea" pot fi frecvente. Când are nevoie să se înţeleagă pe el însuşi,
adolescentul alege singurătatea, izolarea temporară. Stă de vorbă cu el însuşi tăcând. Uneori,
comportamentul liniştit avut anterior este complet dislocat şi apar atitudini rebele, de revoltă şi
refuz al valorilor sociale existente. Nu-i plac situaţiile în care "buna cuviinţă" cere să-i menajăm pe
alţii. Obiceiurile sociale, ”stilul” de viață, manierele sau pretenţiile adolescentului sunt câteodată
foarte costisitoare. Pe de altă parte se dezvoltă instinctul social, aşa că de obicei, adolescentul este
mărinimos, ecologist, gata să intervină, să ajute pe alţii, să contribuie cu responsabilitate faţă de
condiţiile în care trăieşte. Prietenia, dragostea îi satisfac adolescentului nevoia de legătură cu lumea.
Asumarea rolurilor de sex
Termenul se referă la un set de comportamente conforme unor standarde ataşate celor două
sexe cu care se nasc copiii ( cu determinare genetică, socială şi culturală corectă, nu contrafăcută).
Standardele respective sunt comune, considerate firești în linii mari diferitelor civilizaţii şi culturi

31
ale umanităţii. Au unele specificități în cadrul unui anumitor spaţii culturale sau de civilizaţie ( la
eschimoși, papuași, piei roșii etc.). Începând cu primele stadii ale socializării, copilul învaţă să-i
convină să se poarte în funcție de ceea ce este şi ceea ce nu este permis din punct de vedere
comportamental pentru fiecare sex. Comportamentul părinţilor faţă de un băiat sau faţă de o fetiţă
este în mod tradițional asimetric de la naşterea acestora. Comportamentele permise sau nepermise
fac parte din setul de norme utile şi reguli validate social pe care o comunitate le deţine implicit.
Identificarea cu aceste imagini - model construite de grupul social cel mai important, se face sub
influența corectă sau nu a unor factori cum sunt: mas-media, educaţia sexuală a grupului, şcoala,
părinţii. Rolurile de sex aparţin deci setului de norme pe care o comunitate umană le deţine ca fiind
indispensabile viețuirii, transmiţându-le din generaţie în generaţie. Ele există anterior ca un subiect
uman dat, supus socializării, să se identifice comportamental şi atitudinal. Identificarea are loc
treptat. Rolul dat de sexul copilului este acceptat și va acţiona obligatoriu ca factor socializant. Prin
maturizare se va forma un profil de personalitate adultă la care se va ataşa rolul de sex. Persoana
adultă îl va transmite mai departe generaţiei următoare. Acest fenomen social funcţionează cu
foarte mare exactitate în societăţile tradiţionale. În societăţile moderne transmiterea rolurilor de sex
este mai laxă și din acestă cauză poate fi pervertită nesănătos de diferiți factori sociali mai mult sau
mai puțin favorabili.
Ne confruntăm în zilele noastre cu o bulversare a comportamentelor considerate ca specifice
din punct de vedere sexual. Presiunea exercitată în zilele noastre asupra adolescenţilor de către
mass-media, în special prin intermediul vedetelor de diferite categorii, este uriaşă. Rolul modelelor
în formarea identităţii sexuale a avut și are o pondere foarte mare.
Noţiunea de rol de sex trebuie diferenţiată de valenţele sexuale ale imaginii corporale de
sine (caracterele sexuale secundare). Se pare că în cadrul mai larg al formării atitudinii faţă de sine,
conştientizarea existenţei unor aspecte care ţin de imaginea corporală care diferenţiază sexele între
ele, este posibilă deja în jurul vârstei de 5 ani, în timp ce asumarea rolurilor de sex devine deplină
doar în perioada adolescenţei. Înainte de pubertate nu există o diferenţiere serioasă a
comportamentelor impusă prin standarde sociale. În pubertate însă, asupra persoanei încep să se
exercite presiuni din partea grupului. În primul rând părinţii, şcoala şi alte instanţe ale socializării
vor interveni în direcţionarea viitorului adult, pentru a-l ajuta în asumarea rolurilor specifice. În al
doilea rând grupul de aceeaşi vârstă îşi va intensifica influenţa în stabilirea comportamentelor
acceptate. Ambele tipuri de influenţe conduc la anumite standarde ale comportamentelor sexuale,
precum şi reguli de sancţionare a încălcării lor. Este posibil ca normele propuse de diferiţii factori
implicaţi (părinți, școală, prieteni, moda, media) să se contrazică reciproc. Cu atât mai multe
dificultăţi de decizie și de adaptare va avea adolescentul. Uneori semnele de întrebare ale
adolescentului sunt cu totul nejustificate.

32
 În general percepţia masculinităţii şi a feminităţii este realizată în funcţie de modelele de
sex, dar şi de factorii biologici, care acum încep să capete o pondere deosebită. Maturizarea
biologică, structurarea caracterelor sexuale primare şi secundare vor determina o şi mai mare
accentuare a asimetriei rolurilor de sex. Nivelul stimei de sine se află într-o relaţie de directă
proporţionalitate cu gradul concordanţei între autoestimările persoanei în ceea ce priveşte
masculinitatea sau feminitatea sa şi modelele rolului de sex.
Axiologia adolescentului: valorile în care crede sunt cele general umane: sinceritate,
dragoste, responsabilitate,bunătate, prietenie, sentimentul datoriei, curaj, spirit de sacrificiu,
generozitate, loialitate, iertare, toleranţă, răbdare, optimism, umor, speranţă, credinţă, fericire,
creaţie. Uneori adolescentul susţine că nu-l mai atrage nimic tocmai din cauza sărăciei experienţei
sale de viaţă, care nu i-a ofierit încă ocazia de a descoperi ceva ce să-l atragă. Pare totodată inocent
şi pervers, primitiv şi rafinat. Crede că tot ceea ce face este vrednic de ceea ce simte el că este şi
aşteaptă să fie iubit pentru ceea ce este, fără să fie nevoie să schimbe ceva pentru a se conforma.
Adolescentul vrea să semene cu o lumânare care arde intens, la amândouă capetele, dar este capabil
să-şi propună scopuri de viaţă şi să-şi organizeze activitatea independent.
Pentru că intensitatea trăirilor emoţionale este atât de mare, pericolul dezechilibrărilor impune
cunoşterea semnelor care necesită ajutorul şi protejarea adolescentului. Exemplificăm cu
următoarea triadă de simptome depresive:
• atitudinea asupra sinelui: sinele este perceput depreciativ; adolescentul se subapreciază, se
disprețuiește, se vede un ratat;
• atitudinea asupra realităţii înconjurătoare: viaţa este privită ca fiind extrem de solicitantă şi
plină de obstacole imposibil de depăşit;
• atitudinea asupra viitorului: acesta este privit în termenii unei lipse de speranţă, referitor la
incapacitatea persoanei de a face faţă celor ce vor urma, precum şi referitor la inutilitatea de a
continua viaţa care pare a-şi pierde sensul.
Sunt de remarcat tendinţele de izolare ale adolescenţilor depresivi. Ei petrec mai puţin timp cu
colegii, sunt mult mai puţin implicaţi în activităţi sociale specifice vârstei ( de exemplu cele
sportive), preferând să se izoleze.
O problemă frecventă de rezolvat pentru adulţii care se ocupă de adolescenţi este cea a
tulburărilor grave de comportament. În continuare am alcătuit un „ portret robot” conţinând liniile
esenţiale ale personalităţii adolescentului delincvent care acţionează cu discernământ dar în afara
limitelor legii. Astfel:

33
Dezvoltarea cognitivă este implicată și variază de la nivel concret operator,(nivelul unui preșcolar)
până la nivelul normal de gândire formală, (logico-matematică), și în funcţie de gradul de instrucţie
şcolară.
Dezvoltarea morală: are adesea un nivel preconvenţional stadiul 2 (hedonism instrumental,
reciprocitate),ceea ce dovedeşte centrarea pe sine şi pe nevoile personale.
Dezvoltarea afectivă: dovedeşte imaturitate, anxietate, dispoziţii emoţionale alternative,
tulburări afective reziduale(după perioade de frustrare emoţională în copilărie, sau după
evenimente traumatice), egocentrism, indiferenţă faţă de viitor ca timp şi nivel aspiraţional.
Trăirea emoţională: este marcată de sentimente de coeziune de grup, nevoia de exprimare a
revoltei, capacitatea de ataşament precar, sentimente de nemulţumire în general faţă de viaţă.
Imaginea de sine exprimă fie o încredere în sine exagerată, grandomanie, fie o neîncredere
care are nevoie de o orientare spre grup, spre autovalidareși protecție de grup .
Toleranţa la frustrare este scăzută, există impulsivitate (autocontrol comportamental
diminuat), dar şi o sensibilitate exagerată (mai ales dacă se simt jigniţi de atitudinile adulţilor).
Tipul de învăţare socială este dominată de învăţare observaţională, după model (imitarea
unor delincvenţi experimentaţi), receptivitate la întărirea socială din partea grupului
dezadaptat.
Nivel axiologic: delincventul crede în valori anticulturale (sfidare, teribilism, contrare cu
perfecţionismul adultului), furtul ca aventură rituală, ignorarea preocupării faţă de semeni.
Apreciază curajul acţiunii, a faptei în sine („tupeul” de hoț).

Relaţia cu şcoala se află sub semnul randamentului inferior posibilităţilor reale, cu dificultăţi
la diferite materii, care determină ulterior dezangajarea în efortul şcolar, pînă la , abandon.
Relaţia cu familia: la majoritatea cazurilor găsim prezenţa părinţilor insuficient definită,
metode educative inconstante, discontinue.
Relaţiile sociale:sunt dominate de conflicte frecvente cu autoritatea, parentală, şcolară,
judiciară, după caz. Delincvenţii „se bucură” de clasice etichetări negative ( pentru că sunt
totdeauna „oaia neagră”) din partea tuturor factorilor care se ocupă de ei. Din partea
„colegilor” se aleg cu porecle sugestive, care sunt purtate cu o anumită „glorie„.

Motivaţia intrinsecă :la originea faptelor reprobabile stă mai ales plăcerea de a-şi asuma
riscul, comportamentul tensionat, aventuros (cum ar fi de exemplu şmecheria
necesară pentru evitarea confruntării cu poliţia), simţul umorului (“nu am nimic
depierdut”), perspectiva împlinirii dorinţelor mai ales materiale, ideaţie obsesivă

34
 pentru furt, dorinţa de a trăi fără muncă, sau dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice preţ.
Motivaţia extrinsecă: dovedeşte imaturitatea emoțională. Delincvenţii adolescenţi sunt
rareori singuratici în faptele lor. Grupul induce tentaţia câştigului, respectarea anumitor norme de
solidaritate socială, respectarea unor norme etice formate/conforme grupului căruia îi aparţin, în
care sunt persoane dominatoare de care depind. Legislaţia este adesea necunoscută.

Profilul schiţat mai sus arată cât de multe sunt pistele pe care se poate face prevenţie sau se
poate interveni educativ ,diferit de la caz la caz pentru reabilitarea adolescentului delincvent.
Etiologia faptelor este legată de condiţiile sociale în care intervine o pervertire delictogenă a
comportamentului (egocentrismul etic, dezangajarea progresivă pe plan social şi moral ).

Principii și reguli de respectat în interacțiunea cu adolescentul

Adolescentul este o persoană dificilă. Nu-și dă seama până unde se întinde spațiul în
care se poate aventura. Este programat să se revolte și să se arunce în confruntări. De aceea
oscilează între excese și abstinențe, are izbucniri și fluctuații neașteptate. Nu intra în panică.
Fii înțelegător. Cu excepția situației în care se pune serios în pericol, trebuie să-l rabzi și să
speri. Dacă folosești forța, el va reacționa cu forța lui.
Spune-i părerea ta dar nu-i spune ce să facă. Ca și cum ai discuta cu un adult de la egal la
egal. Peste câțiva ani va intra totul pe făgaș normal.
Nu te complica interpretându-i vorbele. Vrei ca în relația cu el energia ta să se consume pe
lucruri mărunte?
Permite-i să facă greșeli din care să învețe, să-și asume riscuri. Asta înseamnă că îți asumi
și tu riscuri calculate, pregătindu-l ca altădată să ia decizii bune. Deciziile se exersează. Undeva
trebuie să începi să iei decizii. Adolescentul are nevoie să le exerseze. Implică-l în luarea
anumitor decizii responsabilizându-l în acest fel.
Pune-i întrebări deschise, (la care să nu poată răspunde doar cu da sau nu) pe ton
delicat:”Ce s-ar întâmpla dacă….ai lua hotărârea…?”, ”Cum te-ai simți dacă …”, ”Te-ai împăca cu
ideea să…?”,”Îți poți imagina cum va fi după ce vei da examenul?”,”Vrei să mergem acolo…sau
acolo…?”,”Oare te întrebi dacă se justifică prețul obiectului?”,”Oare te simți obligat să te hotărăști
pe loc, sau mai este și măine o zi?”,”Mă întreb dacă ți-ai dat seama ce mult țin oamenii la
tine?”,”Mă întreb dacă e bine să faci… acum sau să lăsăm pe mâine?”,” Vrei să faci curat acum, sau
după ce termini ce ai de făcut?” Intrebările care încep cu cuvântul ”cum” sunt mai utile decât cele
care încep cu ”de ce”. Întrebările ne-ironice, puse pe ton prietenos îl ajută pe adolescent să judece.
Determină-l să dezbată.
Adolescentul te contrazice…Dar asta arată că devine independent, ceea ce este un fapt
pozitiv. . Permite-i să te contrazică mai ales dacă poate argumenta ( dacă știe răspunde la
întrebarea ”cum te-ai gândit?”)
Când ceva ( un examen, un interviu, o confruntare, un concurs etc.) i se pare un obstacol de
netrecut, schimbă-i optica. Convinge-l ca mai înainte de a considera ceva imposibil, să-l accepte ca
pe o provocare de a face ceva nou, interesant sau distractiv, care merită încercat. Dacă te faci
respectat și vei fi pentru el o persoană de referință, va ține cont de părerea ta.
Îndeamnă-l să înceapă să lucreze, să facă ceva pentru ceea ce-și dorește.
Permite-i să fie curios. Când ești curios găsești multe lucruri de făcut. Nu te plictisești.
Curiozitatea este sursa ideilor.

35
 Învață-l să colaboreze, să împărtășească, să-și coreleze ideile cu ideile altora. Să fie
membru într-o echipă. Arată că ai cât de cât interes pentru ceea ce-i place sau îl interesează pe el.
Când îți pierzi cumpătul și devii furios sau îl agresionezi cu ”sânge rece” este o greșeală.
Nu-l învăța pe adolescent că violența este modul ”cool” și standard de a gestiona conflictele.
Când ești prea ambițios, când nu-l accepți ocazional că este mai bun decât tine (la jocuri în
familie de exemplu), ratezi șansa de a-l învăța cum să înfrunte un eșec, cum să știe să piardă cu
grație.
Adolescentul se teme să-ți spună ce greșeală a făcut poate tocmai de rușine, de frica să nu-l
critici, să nu-l dezaprobi, să nu țipi la el și să-l subapreciezi.Vrea să evite reacția ta pe care o
consideră irațională, care ar arăta că nu ai încredere în el, sau mai grav, că îl desconsideri.
Dacă intenționezi să nu-ți strici relația cu adolescentul nu-l trăda în fața unei autorități,
nu-l reclama, nu-i viola intimitatea, nu căuta să-i afli secretele, nu-i spune că este naiv și
influențabil. Nu-i face viața amară. Ține cont că la vârsta lui este oscilant în păreri și se contrazice
foarte des fără să-și dea seama.
Nu-l critica niciodată pe adolescent în fața altora, ci doar între patru ochi. A avea
spectatori când ești criticat este sâcâitor, jignitor și greu de sportat. Dimpotrivă, dacă merită o
laudă, laudă-l mai ales când alții pot să audă. Eul lui este fragil, ușor de jignit, ușor de demolat.
Cere-ți iertare în mod subtil. Ceva de genul: ”scuză-mă că m-ai făcut să țip la tine”.
Când îl vezi judecat, condamnat din motive uneori obiective, când îl vezi batjocorit, părăsit,
tu rămâi alături de adolescentul tău. Asta înseamnă că-l iubești necondiționat și îl salvezi moral.
El așteaptă să fii de partea lui și atunci când faptele îi scapă de sub control. Așteaptă ca tu să nu
permiți ca el să sufere, să fie descurajat în continuare. Altfel, adolescentul ar putea interpreta lipsa
ta de empatie ca lipsă de dragoste.
Fii tolerant cu prietenii lui chiar dacă nu-ți plac. Adolescentul are nevoie de timp ca să-i
depisteze pe cei nepotriviți. Chiar și de la ei va învața ceva ce poate tu nu l-ai putut învăța. În final
este aproape sigur că își va alege prietenii ținând cont de valorile știute de la tine.
Descoperă cât mai multe oportunități de a-l trata ca pe un adult responsabil , egal cu tine.
Se va simți flatat. Arată-i că are drepturi dacă îți oferă în schimb responsabilitatea sa. Așa
adolescentul se va maturiza și va învăța să știe ce vrea în viață.
Este mai important când valorile unui adolescent se formează mai mult pentru străduință,
energie și perseverență investită decât pentru premii, performanțe și realizări .
Adolescentul nu se simte confortabil să discute cu tine tocmai acele subiecte despre care tu
crezi că nu e destul de matur ca să ia decizii ( sex, alcool, fumat, droguri, etc). El vede lucrurile
simplu, mecanic, în timp ce părintele le vede emoțional ( adică vede și emoțiile altora, ale
partenerilor în legătură cu aceste subiecte).
Ca să ia decizii responsabile fă-l să simtă că ai încredere în el, că ești calm, iei lucrurile
în serios și îți pasă. Alte metode nu funcționează și chiar au efect opus (nici refuzul de a-i da bani -
își face și singur rost, nici încuiatul în casă – iese pe fereastră, nici interzicerea calculatorului – se
va juca pe telefon, nici țipatul la el și bătaia – va fi și el dușman agresiv, nici interzicerea
prietenilor – va fi și el ostil sau va fugi de acasă, etc.)
Nu încerca să-l controlezi condiționând.”îți dau banii pe care-i ceri dacă faci ce-ți spun
eu”. Tu poți trăi în locul lui? Oricât te străduiești, nu-i poți controla în totalitate viața.
Ispitele de a fi rebel sunt nenumărate pentru adolescent ( droguri, fumat, sex, băutură, jocuri
pe calculator (și nu numai), tatuaje, stil șocant de a se îmbrăca, manifestări antisociale sau sadice,
furt, vagabondaj, complicități dubioase, bătăi, muzică oribilă, distracție excesivă, shoping,
abandonul școlii, întârzieri nocturne, pierderea timpului pur și simplu nefăcând nimic, etc.). Dacă în

36
continuare insiști să-l pedepsești nemilos, acuzându-l de asemenea fapte, poate să te pedepsească el
și mai tare încercând să se sinucidă.

Recapitulând, să exersăm...

1. Incearcă să defineşti rolul familiei în integrarea socială a puberului şi a

adolescentului.
2. Cum poate fi "combătut" sentimentul de singurătate al adolescentului?
Imaginează o strategie care ţi s-ar fi potrivit ţie, dacă erai un "singuratic".
3. Pentru ce devine adolescentul consumator de droguri, sau infractor, sau
sinucigaş? Gîndeşte_te care ar fi factorii adaptării optime la cerinţele virstei
adolescenţei?
4. Ce înseamnă asumarea rolului sexual?
5. Incercaţi să analizaţi psihologic un caz de furt la un adolescent cu familie
dezmembrată.

37
Perioada adultului tânăr

Odată cu emanciparea faţă de părinţi, este perioada celor mai importante decizii şi priorităţi.
Fiecare dintre ele măsoară calitatea dezvoltării, privitor la sănătate, viaţa emoţională şi profesională.
Timpul pare prea scurt pentru cîte ar dori să facă şi cîte ar trebui să facă. Arbitrar, după criterii
legate mai mult de civilizaţia europeană, tinereţea se împarte 3 etape: 1) 24-28 ani ( adaptare,
stagiatură în viaţa de adult; 2) 28-32 ani (implantaţie socială atît ca profesionist, cît şi ca familist);
3) 32-40 ani ( stabilzare relativă a conduitelor, aspiraţiilor şi valorilor).Elementele cheie sunt
munca şi dragostea. Ambele vor fi încă obiectul unor schimbări ulterioare mai mult sau mai puţin
conştiente.
Sănătatea fizică asigură o putere de muncă deosebită. Toate capacităţile funcţionează din
plin şi vor intra în declin pe rînd , pe nesimţite, în următoarele decenii de viaţă.( forţa musculară
după 30 de ani, acuitatea vizuală şi auditivă după 40, etc.). 90% dintre adulţii tineri se consideră
sănătoşi. Starea de sănătate se menţine la vârf prin respectarea cîtorva reguli: luarea micului dejun,
mese regulate (nu gustări improvizate), apetit moderat, exerciţii fizice moderate, somn de 7-8 ore
pe noapte, evitarea fumatului, consum moderat sau deloc de alcool. Stresul este principalul adversar
al sănătăţii, pentru că la această perioadă de vârstă stresul are cele mai diverse surse în conflictele
din relaţiile interpersonale, în competiţia permanentă din activitate, în programul de studii, în
nivelul economic scăzut. Desigur în funcţie de parsonalitate, stresul nu afectează sănătatea în
aceeaşi măsură tuturor. Psihologii cunosc tehnici de evitare şi combatere a stresului.
Capacitatea de cunoaştere progresează prin împletirea maturizării cu experienţele de viaţă.
La adultul tânăr experenţele de viaţă sunt foarte variate. Tot ce achiziţionează are ca scop creşterea
competenţei, de aceea este destul de selectiv, pentru ca ceea ce învaţă să fie adecvat scopurilor pe
care şi le-a propus. Gândirea este flexibilă, deschisă, adaptativă, o gândire "postformală"
performantă. Este bazată pe subiectivitate şi intuiţie, pe logică şi operaţii formale. Capacitatea de
cunoaştere este pilonul adaptării la realitate. Adultul tânăr devine uşor un adevărat expert în
activitatea sa.
Activitatea profesională este în perioada de stagiatură şi apoi de lansare profesională.
Oricare ar fi cariera aleasă, este nevoie o perioadă de cunoaştere, de căutare a propriei Identităţi şi
de confruntare cu sistemele de organizare a locului de muncă. Stagiarul este investit uneori cu mai
puţine responsabilităţi, în ciuda străduinţelor sale de a se face remarcat,iar altori este suprasolicitat.
În perioada de implantaţie profesională tânărul concurează în ierarhia profesională, iar în faza de
stabilizare se remarcă prin potenţialul său de opozabilitate, printr-o mare dorinţă de autoafirmare pe
toate planurile ( activitatea este cumulativă şi creatoare). Şomajul la această vârstă este un factor
important de stres şi chiar dezechilibru emoţional.

38
 Întemeierea propriei familii ; Căsătoria este în înţelesul ei clasic, o relaţie substanţială
care nu poate fi explicată în termeni simpli. În cadrul marital se dezvoltă atît ataşamentul, prietenia,
cât şi iubirea fizică, sexuală, cu deosebirea că, faţă de perioada anterioară sunt calitativ diferite,
implicând factorul de decizie. Partenerul de sex opus este abordat pe de o parte ca stimul, iar pe de
altă parte ca rol, cu plusurile şi minusurile alternând suportabil pe diferite secvenţe de viaţă.
Premarital s-ar putea deosebi mai mulţi timpi, (stadii) a căror durată variază în funcţie de vârsta,
educaţia, tradiţiile, cultura partenerilor: - Stadiul curtării în care partenerul este un stimul foarte
important, atractiv, dezvoltînd dorinţe şi impulsuri, (dintre care cele sexuale nu sunt neglijabile,) pe
lîngă atractivitatea reprezentată de reputaţia, aspiraţiile, realizările sale, şi desigur aspectul exterior.
- Al doilea stadiu este al comparării valorilor" în care se pun în contrast propriile valori, interese,
nevoi, preferinţe cu cele ale partenerului. Fiecare judecă preliminar compatibilitatea celuilalt pentru
o relaţie de durată şi apreciază dacă va putea convieţui cu valorile celuilalt. Este faza în care
îndrăgostiţii discută la nesfîrşit despre trecutul, prezentul şi uneori viitorul fiecăruia, pentru a se
cunoaşte sperând să se iubească tot mai mult. - Urmează stadiul de rol în care fiecare din cei doi
încearcă să anticipe în detaliu cum i-ar sta căsătorit cu celălalt. Explorarea este adesea concretă,
pentru a anticipa satisfacţiile sau nepotrivirile posibile. Este o sarcină cognitivă complicată pentru
că presupune multe abstractizări, dintre care cea mai importantă este că celălalt se va schimba în
viitor în mod destul de imprevizibil. Din această cauză, mulţi tineri nu sunt capabili să decidă
corect raportat la mariaj, pentru că nu au dezvoltate abilităţile logice formale pentru a anticipa
corect rolurile viitoare. Totuşi, de abicei "banda transportoare tradiţională" se mişcă destul de
accelerat de la curtare spre căsătorie.
În mod obişnuit, căsătoria este o deschidere spre o existenţă completă : cea de familie, prin
care viaţa va fi transmisă mai departe. Dragostea nu există fără atracţia spirituală, specifică
sensibilităţii umane. Dimensiunea spirituală a parteneriatului se împleteşte cu cea sensibilă,
trupească a cuplului. Prin acţiuni cu scop comun se exprimă intenţia de dăruire şi de bine, de
îmbucurare a celuilalt. Relaţia reuşită este o relaţie "luminată", în timp ce cea nereuşită este plină de
umbre şi opacităţi care duc la nesiguranţă şi neîncredere. Pentru reuşita căsătoriei este important ca
partenerii să-şi înţeleagă intenţiile şi să fie de acord cu ele adică să realizeze o comuniune prin
dragostea şi inteligenţa lor. "Limbajul" comun îi face pe cei doi să se construiască reciproc, nu să se
consume unul pe altul pînă la epuizare. "Te iubesc pentru că trebuie să te iubesc" ajută în
momentele grele de egoism, sau cînd se pierde sensul spiritual al relaţiei. Iubirea are exigenţe, care
nu sunt evidente doar pe plan sexual. Ele se descoperă pe parcurs. Simţul datoriei este una din
aceste exigenţe. Când bărbatul şi femeia căsătoriţi se simt complementari şi egali atunci copiii
veniţi pe lume cresc într-un climat de siguranţă şi echilibru.
Sfârşitul tinereţii este o perioadă aglomerată, plină de schimbări, în care apariţia copiilor şi
îngrijirea lor coincide cu viaţa profesională intensă şi uneori cu îmbătrînirea propriilor părinţi, care

39
nu-i mai pot ajuta eficient pe cei tineri. În acest context stresant mariajul este pus la încercare, pot
apare divergenţe cu privire la viaţa sexuală. Eşecul reechilibrării maritale înseamnă probleme
psihologice sau divorţ.
Parentalitatea este o experienţă deosebită în procesul de dezvoltare, care are
recompense prin copii. Femeile consideră maternitatea o perioadă minunată . Doar puţine nu-i
găsesc un sens pozitiv şi se cred frustrate ca mame sau amînă aducerea pe lume a unui copil pînă
cînd se vor simţi "pregătite". Uneori este nevoie de al doilea sau al treilea copil, pentru ca femeia să
se dezvolte ca mamă. Cuplurile infertile se transformă psihologic, iar adoptarea tîrzie a unui copil
nu este recomandabilă din cauza acestor modificări mai ales pe plan emoţional.Taţii, deşi doresc să
se implice în viaţa copiilor şi în mod normal au această responsabilitate, sunt mai puţin amatori sau
disponibili să o facă la modul concret. În consecinţă mamele devin adesea supraîncărcate şi stresate.
dezvoltării psihologice a propriilor copii. Mamele depresive sunt mai puţin active, manifestând o
disponibilitate emoţională mai redusă, precum şi o sincronizare deficitară în relaţiile cu copiii lor .
Copilul este cea mai preţioasă investiţie a unei familii. Doar aparent creşterea lui este
condiţionată de nivelul " înalt" de trai. În realitate copiii au nevoie pe lăngă un minim de condiţii
materiale, doar de dragoste şi de prezenţa de spirit a părinţilor în situaţiile de rezolvare a
problemelor conflictuale. Uneori îngrijirea copilului necesită sfaturi psihologice avizate, pentru
pregătirea părinţilor sau pentru corectarea greşelilor educative. Fiecare stil educativ reprezintă pe de
o parte personalitatea părintelui, Iar pe de alta parte experienţa şi cunoştinţele sale de
viaţă.Comportamentele problematice la un copil reflectă de obicei atitudini educative neadecvate.
Iată schematic stilurile parentale după Shaefer 1959:

A
O BB
N C

L D

J E
F
I G
H

40
A= acordă libertate; B= este democratic; C= este coooperant ; D= este Indulgent ; E= Este
supraindulgent; F= este protector; G= este supraprotector; H= este posesiv; I= este dictatorial; J=
este exigent, veşnic nemulţumit; L= este rejectiv; M= este neglijent; N= este Indiferent; O= este
detaşat

Adultul este adesea un mediator între copiii săi şi proprii săi părinţi, ambii având nevoie de
ajutor. Rolul de părinte trebuie mereu redefinit odată cu creşterea copiilor, pentru a veni în
întîmpinarea nevoilor lor de adolescenţi sau adulţi tineri. Un divorţ din diverse motive sau o
recăsătorie la această vârstă are serioase implicaţii emoţionale pentru toate generaţiile care
convieţuiesc sub acelaşi acoperiş.
Cele mai dificile probleme le are părintele care din diferite motive îşi creşte singur copilul.
În cazul existenţei în familie a unui copil bolnav cronic sau cu un handicap, funcţionarea familiei va
fi Influenţată de următoarele variabile:

 Vârsta copilului, sexul, locul lui în fratrie

 Modelul comportamental premorbid al copilului

 Capacitatea intelectuală a copilului

 Mărimea familiei

 Relaţia părinte- copil

 Starea sănătăţii maritale

 Tipul de îngrijire medicală şi psihosocială necesare pentru copil

 Experienţa anterioară a familiei cu boala

 Orientarea religioasă a familiei

 Resursele financiare ale familiei

 Modelele de comunicare din familie

 Modelul relaţiei dintre generaţii din familie

 Suportul asigurat de familia extinsă şi de comunitate

 Experienţe traumatice anterioare din familie

 Nivelul de coeziune/ haos din familie

41
 Toate aceste variabile trebuie avute în vedere când se pune problema consilierii sau a

sprijinirii familiei respective.

Este posibilă aprecierea gradului de implicare a membrilor adulţi ai familiei, verigile

puternice şi cele slabe ale cuplului, dacă urmărim completarea datelor anamnestice bifând spațiile

potrivite după următorul tabel:

Scorul Neangajare Separare,indep Conexiune Contopire

cuplului/famili în relaţie endentizare relationară
ei
Relaţia

emoţională

Modalitatea de

implicare în

familie

Relaţia maritală

Coaliţiile părinte-

copil

Limitele
interioare

timp

personal(fizic şi

emoţional)

spaţiu

personal(fizic şi

emoţional)

luarea deciziilor

42
Limitele

exterioare

(înăuntru/

înafară)

prieteni

Interese şi

activităţi

Rata coeziunii

globale

Va fi util ca asistentul social să folosească regulile de mai jos ca pe niște principii-cheie

aplicabile în general, la anumite vârste, sau în anumite situații. Fie le va recomanda
adaptându-le la client în timpul consilierii, fie le va practica respectându-le direct, la caz.

Cateva reguli utile pentru adulții tineri și activi

Ține cont de faptul că tânărul activ are nevoie de reputație și adesea ar face orice ca să o
obțină și să o mențină.
Dacă este într-o competiție permanentă pentru performanță acest lucru se întoarce împotriva
lui: îi anulează prieteniile adevărate. Îl transformă într-o persoană prea încordată. Un tânăr obsedat
de performanță nu se plictisește, dar tinde să devină work-oholic.
Este bine să nu acționeze impulsiv. Să se gândească, să își facă un plan mintal mai întâi,
înainte de a acționa. Străduința lui va fi utilă. Să creadă în acel lucru, să-l facă din toată inima așa
cum trebuie, cu dedicare și credință.
Să evite nervii sau nerăbdarea. Nu totdeauna ești înțeles de ce te-ai enervat.
Când primește un sfat care a funcționat în cazul altcuiva, nu înseamnă automat că acea
recomandare va funcționa și în cazul său.
Ajută-l să-și testeze potențialul de a se împlini. Atunci succesul nu va mai fi singurul
obiectiv. Dăruirea față de scop este cea mai sigură cale de a face ceva de valoare.
A învăța să-ți planifici viața înseamnă să-ți asumi consecințele deciziilor greșite și apoi
”resetările” care ți se potrivesc mai bine (de exemplu în alegerea unei activități profesionale).
Credința este o convingere, adică o energie . Ea îți permite să rămâi ferm, să faci visul să
semene cu o planificare organizată, adică o combinație simplă și utilă de pași spre un scop.

43
 Schimbarea apare în viață datorită unui succes sau unui eșec. Nu trebuie să se teamă de
schimbare. Teama de nou înseamnă neliniște, îndoială, nesiguranță, cheltuială de energie. Avem
deci nevoie de curaj ca să înfruntăm atât succesul cât și eșecul.
Prima dată înveți să te cerți, după un timp înveți să te cerți corect, iar abia când câștigi
experiență destulă înveți să nu te cerți, o să ai abilitatea să faci față conflictelor.
Îndeamnă-l să se informeze. Creierul evoluează dacă-i adăugăm mereu noi și noi materiale
informative. Altfel mintea rulează repetat pe vechile programe și modele. Ideile noi trebuie luate
în serios. Altfel nu vor căpăta conținut, nu se vor materializa.
Sănătatea minții devine fragilă când nu accepți că o greșeală făcută este o lecție din care
înveți. Nu are rost să te îngrijorezi pentru ceva ce ai făcut dacă ai învățat din acea lecție.
Tânărul adult să se decidă să vadă Binele, dar să fie conștient că Răul există. Să prefere
concentrarea asupra lucrurilor care ne fac să evoluăm, nu asupra celor care ne împiedică să trăim.
Ajută-l să înțelegă că plăcerea de a face ce faci este mai importantă decât să faci ce-ți
place. Obstacolele trebuie învinse când vrei să obții la final o recompensă.
Lecția cea mai dură pe care la un moment dat trebuie să o învețe fiecare om este că „nu se
mai poate face nimic”, că uneori pierdem controlul și lucruri nedorite pur și simplu se întâmplă.
Încurajează-l pe cel care se află în această situație, acceptă că îl doare, dar arată-I că nimeni nu s-
ar fi descurcat mai bine în acea situație.
Pe un adult tânăr nu trebuie să-l tratezi ca pe un copil, pentru ca să stabilești un echilibru în
comunicarea cu el. Dacă trece prin drame și situații groaznice, să știi că există șansa ca să devină
mai puternic, nu că are nevoie să fie protejat.
Pe adultul tânăr pregătește-l foarte serios și din timp pentru conviețuirea prin căsătorie ca
să aducă pe lume copii. Alege să aibă copii când este pregătit să facă efortul de a-i crește. În primul
rând este capabil de iubire necondiționată (adică să nu așteaptă recompensă pentru iubirea sa, să nu
învinovățește pe nimeni dacă nu primește atâta iubire câtă dorește). Lipsa pregătirii și sentimentele
neclare sunt responsabile pentru divorț sau alte drame.
În viață Drepturile se leagă de Obligații și se unesc cu Responsabilitățile. Când nu te achiți
de o responsabilitate, riști să pierzi un drept (inclusiv dreptul de a fi respectat de cei din jur).
Adultul tânăr nu apreciază totdeauna sfaturile. Le poate confunda cu instrucțiuni, comentarii
asupra stilului de viață, pe care le va respinge din capul locului. Fii precaut pentru că un adult
tânăr este pragmatic și se simte puternic. Nu prea are nevoie de sfaturi. Așteaptă eventual să ți le
ceară și atunci ajută-l să-și găsească singur un răspuns. Altfel există riscul să facă pe dos.

Câteva reguli utile pentru adultul- părinte

Nu-ți compara copilul cu frații săi sau cu alți copii. Din cauza asta învață să sufere de
invidie sau gelozie. E de la sine înțeles că dacă-l compari, vei constata totdeauna că celălalt copil
face mai bine sau mai rău diferite lucruri. Fiecare are propriile sale slăbiciuni și puncte forte,
propriile sale abilități. Fiecare copil este un individ de sine stătător și trebuie privit separat. Pune
accent pe calitățile lui. Du-l cu vorba dacă el este cel care-ți cere să-l compari.
Fixează clar ce dorești de la copil ca să fii bine înțeles și convingător. De exemplu este mai
clar dacă spui ”fă-ți ordine în dulap și pe birou” decât dacă spui ”fă-ți ordine în camera ta”.
Când copilul poate face singur un anumit lucru, totuși nu poți fi sigur că-și va aminti că-l are
de făcut. Deci adu-i tu aminte.
Când copiii ”nu te găsesc”, ca să le faci ”dreptate” într-un conflict între frați, ve vedea că se
descurcă și singuri. Deci ia-ți o pauză. Ascunde-te uneori când îi vezi certându-se.

44
 Pune întrebări:”De ce crezi că m-ai supărat?””Tu ce ai făcut și n-ar fi trebuit să faci?”sau
”Crezi că merită să ne certăm pentru asta?”sau ”Încă nu ți-ai dat seama ce simpatic știi să fii?”
Copilul devine confuz (cu privire la limitele de disciplină) dacă tu nu ești consecvent. A fi
consecvent este mai valoros probabil decât însăși situația cu care trebuie să fii consecvent.
Lauda motiveaza. Laudă cât trebuie, cum trebuie și pentru ce trebuie, adică proporțional cu
fapta. Nu uita să lauzi străduința mai mult decât realizarea. Laudă cu convingere, sincer nu
formal. Copilui sesizează. Laudă consecvent de fiecare dată când repetă o situație lăudabilă.
Proporționale cu faptele trebuie să fie și pedepsele sau amenințările. Situațiile fără ieșire ni
le creiem atunci când pedepsele sunt prea mari și nu le putem respecta.
Cuvântul NU este o limită. ”NU” arată că vorbești serios. Copiii testează limitele și profită
de neatenția ta, încercând să le ”miște” de la locul lor. Nu ceda. Fii consecvent.
Respectă pe termen lung o regulă stabilită. Dacă cedezi câteodată, dacă ești inconsecvent,
copilul se zăpăcește, devine confuz și neîncrezător. Îi lipsesc indiciile clare despre cum trebuie să se
comporte. Lipsa de consecvență îi face pe unii copii să se creadă neiubiți destul, sau dinpotrivă,
stăpâni cu dreptul de a face orice. Ține cont că o regulă cu care nu poți fi consecvent e mai bine să
o schimbi definitiv.
Atenționările, promisiunile sau amenințările de tipul ”dacă nu mai faci ticuri îți cumpăr orga
electronică” pun presiune mare pe copil. Alte amenințări au rol doar dacă sunt undeva în fundal.
Amenințările le aplici doar pentru lipsuri grave în comportament.
Nu-l pune pe copil să se apuce de o activitate doar pentru că ție ți-a plăcut în copilărie, sau
pentru că pe vremea ta nu ai avut condiții să o faci. Asigură-te mai întâi că lui îi place
Dacă îți bazezi succesul tău de părinte numai pe realizările copilului, aștepți prea mult și îl apeși
cu o povara prea grea. Când va deveni independent de tine într-o zi vei putea să te reorientezi ?
Cred că îți va fi greu.
Copilul este mai atent la ce faci decât la ce spui. Îți urmeaza exemplul….E important să știe
copilul că tu nu minți, îl respecți, vorbești frumos….totdeauna.
Folosește-ți simțul umorului, dar nu-l ironiza răutăcios.
Copiii au emoții puternice. Ajută-i să le exprime acceptabil, nu să le înfrâneze.
Copilului trebuie să-i permiți să aibă sentimentele pe care le are față de ceva grav. Nu ai voie să-i
spui de exemplu ”doctorul nu-ți face nimic” când urmează un consult sau o injecție. Nici că ”nu-i
nimic” că a luat o notă proastă când el se simte nedreptățit sau jignit. Nici că ”mai sunt băieți pe
lumea asta” când tocmai l-a părăsit un prieten. Nu minimaliza sentimentele unui copil, ci arată-i că
” îți dai seama cât de rău este”. Consecințele înfrânării sentimentelor sunt dificultăți emoționale de
comunicare sau chiar probleme somatice care vor apărea în anii următori..
Fii prietenos cu copilul chiar dacă te grăbești. Va deveni mai deschis cu tine .
Când ești împreună cu copilul să nu te gândești îngrijorat la lista nesfârșită de treburi pe care
le ai de făcut. Prezența ta lângă el să fie obiectivul prioritar pentru că te învață cum vede el lumea,
cum se descurcă.
Scoate-ți din vocabular avertizarile care îi amintesc că ceva a mers prost sau va merge
prost: ” fii atent să nu pățești ceva!”, ”vezi că poți?” ”ți-am zis eu că se va întâmpla așa”. Inevitabil,
câteodată nici tu nu știi ce-i mai bine pentru copilul tău. Atunci de ce vrei să-l forțezi cu orice preț
să facă numai ce-i spui tu? Contează ca el să știe că tu îi cunoști părerea, că nu o ignori și-ți pasă de
ea.
Rolul părintelui este să-l liniștească pe copil.Când te temi tu, se teme și copilul.
Încurajează-l să gestioneze mici sume de bani, să ia decizii, să economisească.
Ai răbdare când are un ritm mai lent. Lasă-l pe copil să facă de unul singur lucrul pe care
știe cât de cât să-l facă.

45
 Nu cere copilului să facă ceea ce tu nu ești capabil (de exemplu să nu fumeze dacă tu nu
ești capabil să te lași de fumat). Pentru copilul de orice vârstă este acceptabil să facă ce faci tu ca
părinte, nu ce zici tu că e bine de făcut.
Când copilul este afectat de ”bulling” tu ca părinte acționează. Intervino pentru a îmbunătăți
situația, nu pentru a o înrăutăți. Ia în serios problema și învață-l ”din fragedă pruncie” să nu se
lase intimidat, sau să nu atragă atenția celor agresivi asupra lui. Încurajează-l activ. Nu fi neutru.
Copilul are nevoie să vadă că ești de partea lui.
Nici un copil nu are trăsături sută la sută negative.
Copilul tinde să se conformeze etichetelor pe care i le pui. Cele pozitive îl ajută pe copil să
se comporte în conformitate cu ele. Este bine să etichetezi comportamentul negativ nu pe copilul
care l-a comis. In loc de ”te porți ca un animal” poți spune: ”dacă te-ai gândi puțin te-ai purta mai
omenește”. În loc de ”ești un nepoliticos” poți spune ”ai folosit cuvinte necuviincioase”.
Scoate-ți din vocabularul de părinte câteva cuvinte și expresii: ” tu trebuie”, ”lasă-mă în pace”,
”nu mai pot suporta”, ”nu mai știu ce să mă fac cu tine”, ”fă ce vrei, nu mă mai interesează”.
”semeni cu X din familie”, ”îmi vine să plec de-acasă”, ”mă omori cu zile”,”eu te-am făcut, eu te
omor”.
Va trebui să afli ce stimulente funcționează și ce stimulente sunt indiferente pentru
fiecare copil, și la fiecare vârstă.
Stima de sine crește când copilul conștientizează la ce anume este bun, care sunt punctele
sale forte. Tu urmărește să știe că știi despre aceste calități, (care nu sunt totdeauna legate de
performanțele școlare).
Cu timpul copilul își dă seama că nu ești atotputernic și nici perfect. Dacă admiți că ai
greșit și-ți ceri scuze, copilul va înțelege că nu trebuie să-ți fie rușine de o greșeală și să o
recunoști. Greșelile pot fi îndreptate. Orice om greșește din când în când. În primul rând ca părinte
verifică să nu ai chiar tu o problemă cu recunoașterea greșelilor tale.
Ai mai mulți copii și pe unul din ei îl iubești parcă mai mult? Alege să nu dezvălui
nimănui acest favoritism secret. Poate că-i iubești pe toți la fel dar pe unul îl placi mai mult
pentru că te simți mai apropiat de el. Copii ceilalți îți răstălmăcesc cuvintele, privirile, zâmbetele,
gesturile cele mai mărunte, căutând indicii despre cine este favoritul tău. Găsește motive pentru
care să fie evident că fiecare îți place mai mult la un moment dat pentru că are o anumită calitate
specială. Dă-i sentimentul că joacă un rol important în familie prin calitățile lui.
Nu-l transforma pe copil în ”prietenul” pe umărul căruia poți plânge, căruia îi spui ce ți se
întâmplă (îți mărturisești greșelile, sentimentele rătăcite, fricile pentru pierderea serviciului, lipsa
banilor, resentimentele față de rude…) Va prinde esențialul, faptul că părintele este neliniștit chiar
dacă nu înțelege detaliile. Va suferă pentru tine. Din păcate copilul are prea puțină experiență în a
face față emoțiilor altuia. A-l înțelege și compătimi pe părinte este o sarcină prea grea. Nu o poate
duce. Copilul poate fi pus în temă că se întâmplă ceva grav și atât. El nu este confesorul sau
terapeutul părintelui. Are nevoie de timp ca să se obișnuiască.
Nu poți deveni prieten cu copilul tău. Este alt tip de relație. El te vrea Părinte, adică să fii
demn de încredere, ca un acoperiș ocrotitor, să-l porți în grija ta, să se bazeze pe tine. E un fel de
solemnitate în relație. Prietenii pe care-i are nu i-o oferă. Nici tu nu-l poți trata pe copilul tău ca pe
prietenul tău. Nu-l împovăra. Este imatur și te iubește mai mult ca părinte decât ca prieten.
Întreabă-te dacă ajută cu ceva să te baricadezi în rol de părinte- prieten, când copilul va crește și va
avea nevoie să separe secretele lui de ale tale.

Divorțul nu este despărțirea a doi părinți care ”iubesc copilul” (așa cum este
recomandabil să i se explice), ci despărțirea a doi părinți pe care copilul îi iubește. Personajul

46
principal este copilul. El se simte mizerabil și datorită acestui lucru, ar trebui să fie extrem de
puține cazurile în care divorțul să fie îndreptățit ( de exemplu când există un conflict serios,
obiectiv, pe care îl trăiește și copilul). În cele mai multe situații un divorț al părinților îi complică
viața. Copilului îi este greu să-și împartă iubirea cantitativ. Nu are avantaj ci pierdere. De fapt
adulții prin divorț își fac dreptate pe seama copilului. Împart bunuri, bani, se răzbună uitând că sunt
părinți. În ciudă dramei copilul se adaptează la situație făcând un compromis, învățând ceva ce de
fapt nu vrea să afle (șeretlicurile agresive sau răutăcioase de care sunt capabili cei care l-au adus pe
lume). Sunt mândri de ei părinții care divorțează? Sau au doar satisfacții mărunte? Oricum, copilul
gândește altfel decât presupun părinții săi. Visul lui secret este că părinții vor fi din nou împreună.

Vârsta adultă medie

Aspectele fizice şi de sănătate marchează începutul perioadei de declin general. După 40

de ani carcteristicile declinului sunt sesizabile, apar treptat şi diferit la femei şi la bărbaţi. Abilităţile
senzoriale scad, dar sunt suplinite de experienţele anterioare.Acuitatea vizuală scade şi este nevoie
de ochelari.Vârsta medie de instalare a menopauzei la femei este 51 ani, iar a andropauzei la bărbaţi
cu aproximativ 10 ani mai tîrziu. Modificările caracteristice sunt: producerea tot mai redusă de
hormoni feminini, încetarea ciclului menstrual, apariţia osteoprozei în unele cazuri, sau stări
depresive. La bărbat apare senzaţia de oboseală, descreşte libidoul, ocazional apare impotenţa, sau
dureri fizice. La ambele sexe stările de disconfort sunt accentuate de anumite evenimente de viaţă,
îngrijorări, nelinişti existenţiale, "aşezarea" copiilor, moartea propriilor părinţi, etc. Schimbarea
aspectului exterior, pierderea calităţilor atractive le afectează mai ales pe femei, pentru că în
civilizaţia noastră de consum societatea tinde să-şi modifice atitudinea faţă de femeia peste 50 de
ani şi nu o consideră înţeleptă, ci "trecută". Păstrarea condiţiei fizice atît la femeie, cît şi la bărbat
ajută la depăşirea prejudecăţilor sociale. Activitatea saxuală continuă în multe cupluri de vârstă
medie. Afecţiunile specifice acestei vârste sunt mai mult cronice: astmul, bronşita, diabetul,
dificultăţile de vedre şi auz, tulburările circulatorii, digestive şi urinare. Moartea la această vârstă
este considerată prematură.
Capacitatea cognitivă se bazează pe calitatea de integrare a gîndirii. Abilităţile verbale
sunt remarcabile. Interpretarea informaţiei se bazează pe filtrul experienţei personale, deci are
implicaţii emoţionale şi sociale. Calităţile de "expert", creativitatea se păstrează. Uneori societatea
beneficiază de pe urma înţelepciunii vârstnicilor. Unii adulţi se menţin în "formă", continuînd să
frecventeze diferite cursuri pentru a învăţa, pentru a-şi menţine mintea flexibilă..

47
 Activitatea profesională atinge culmea carierei ( ca experienţă, influenţă, cîştig material)
sau se descoperă noi "vocaţii" şi se schimbă tipul de activitate. Stresul profesional poate fi un motiv
de schimbare a muncii. Sunt percepuţi ca factori stresanţi: lipsa perspectivei de a promova, salarul
mic, munca monotonă, neînţelegerile cu şeful, etc. Cel mai stresant aspect este pierderea locului de
muncă, mai ales cînd suportul financiar al familiei este legat de şomer. Sunt adulţi a căror
creativitate profesională raportată la vârstă o depăşeşte pe cea fizică.
Viaţa socială este îmbogăţită de responsabilităţi, de evenimentele membrilor de familie:
examene, carieră, angajare, căsătoria copiilor ("golirea cuibului"), boala, moartea rudelor sau a
părinţilor. Motivaţiile deciziile adultului sunt precise, ierarhizate, argumentate (v.piramida lui
Maslow din anexă). Familia şi munca sunt axele dominante ale existenţei.
Modificările de sănătate sau spirituale personale afectează relaţiile sociale, crează conflicte
între generaţii şi amintesc mereu de sensul propriei vieţi al cărei bilanţ final se apropie. Întăririle,
recompensele insuficiente în domeniile majore ale vieţii vor genera distimie, aceasta fiind un prim
simptom al depresiei. Diminuarea stimei de sine şi lipsa de speranţă sunt consecinţe ale acestei stări
de disconfort.
În primul rând mediul poate determina o pierdere a întăririlor, sau poate fi inadecvat în
oferirea de recompense suficiente pentru a menţine o funcţionare normală. De exemplu, pierderea
unei slujbe poate reprezenta pierderea unei asemenea surse de întăriri, iar şomajul cronic o frustrare
şi mai gravă.
În al doilea rând unii adulţi frustraţi devin conştienţi că le lipsesc abilităţile necesare pentru
a obţine întăriri într-un mediu unde acestea există în mod virtual. De exemplu, lipsa abilităţilor de
comunicare interpersonală poate opri o persoană de la dezvoltarea unor relaţii sociale necesare
pentru o bună inserţie şi adaptare socială.
În al treilea rând, în ciuda recompenselor disponibile adultul, din diferite motive, poate
pierde capacitatea de a se bucura consecutiv de utilizarea acestora. Cauza pentru care se întâmplă
cel mai adesea acest lucru este anxietatea. Persoana care se confruntă cu anxietate socială nu poate
profita de recompense, chiar dacă acestea sunt oferite de mediul social amiabil. onflictele pot
ajunge la stări de criză, consum de alcol, droguri sau tentative de sinucidere. Se poate observa
impactul pe care îl au tulburările emoţionale ale adulţilor părinţi asupra stilului de viaţă al familiei
în general şi al copilului în special.

Există o listă destul de lungă cu metode și reguli potrivite și repectiv reguli nepotrivite
pentru a le urma în viață. Majoritatea indivizilor încearcă să-și corecteze comportamentul
când își dau seama că au greșit. Nu au nevoie de sfaturi. Unii sunt motivați chiar să-și
adapteze cât mai mult comportamentul și să-și amelioreze obiceiurile. Alții se decurajează și
își interpretează catastrofic ratările. Primii au o atitudine de dezvoltare pozitivă în general, se
bucură de viață, ceilalți nu. Pe de altă parte, nimic nu ne împiedică să aplicăm și în viitor
acele reguli care în trecutul nostru ne-au ajutat să progresăm, să evoluăm. Asta înseamnă că

48
regulile sunt principii al căror spirit se aplică la vârste diferite. Unele reguli au legătură și se
susțin între ele. Au nevoie unele de altele. Dar sunt și reguli de sine stătătoare. Deci trebuie aplicate
ca atare.

Recapitulând, să exersăm...

1.Explică pentru ce crezi că sentimentul de dragoste faţă de partener reprezintă

o formă a cunoaşterii de sine?
2. Care sunt factorii de stres prin care divorţul părinţilor afectează copilul la
fiecare virstă? Care crezi că este virsta cea mai afectată şi de ce? Cum vei
conduce un dialog imaginar cu un cuplu implicat în divorţ?
3. Gîndeste-te la relaţia dintre stilul parental şi problemele de adaptare ale
adolescentului ( v. cap. anterior). Care ar fi stilul parental cel mai recomandabil
şi de ce?
.

Perioada adultului vârstnic (bătrâneţea propriu-zisă)

Imbătrânirea biologică are cauze încă necunoscute. Unii explică îmbătrânirea prin teoria
endocrină, hormonală, alţii prin implicarea sistemului imunitar. S-a constatat că persoanele care
suferă de anxietate cronică, de depresie, de tulburări emoţionale îmbătrînesc mai repede decît cele
care ştiu să se confrunte cu stresul de-a lungul vieţii. Unele aspecte ale îmbătrînirii pot fi în orice
caz întîrziate prin exerciţii, alimentaţie, igienă mentală. Din cauza pierderii ţesutului adipos, creşte
sensibilitatea la frig; corpul se adaptează mai greu la schimbări de temperatură. Prin deteriorarea
discurilor coloanei vertebrale şi slăbirea muşchilor scade înălţimea corpului, dar se îngroaşă
regiunea sa mediană. Celulele musculare nu se mai înmulţesc. Fibrele musculare dispar. Forţa
muşchilor rămaşi slăbeşte, ceea ce predispune la accidente banale. Sistemul respirator şi circulator
îşi pierde elasticitatea, ceea ce determină ca unele organe să nu mai fie oxigenate suficient. Funcţia
endocrină se alterează, dar acest lucru nu conduce în toate cazurile la încetarea apetitului pentru
viaţă sexuală. Îmbătrînirea sistemului nervos fac ca aproape toate impulsurile nervoase să se
transmită mai lent. Timpul de reacţie creşte.
Îmbătrînirea senzorială. Scăderea capacităţii auditive tulbură comunicarea verbală şi
conduce la o anumită izolare, iar uneori la atitudini de suspiciune, ( i se pare că ceilalţi vorbesc

49
despre el) sau chiar la paranoia. Bătrânul face un efort conştient ca să asculte și să înțeleagă ceea ce
aude. El pare mai surd decît este. Pentru că răspunsurile sunt uneori neadecvate, cei din jur au
tendinţa să-i considere senili pe bătrînii care nu aud şi de aceea îi exclud din activităţi sociale. În
consecinţă, capacitatea lor de orientare pe plan social se pierde şi poate apare teama socială sau o
anumită blazare. Pentru a contracara acest aspect este necesar ca bătrînilor să li se vorbească pe un
ton jos şi rar (dacă interlocutorul unui bătrîn se enervează şi ridică tonul vocii, el va fi înţeles şi mai
rău). Spontaneitatea în conversaţie se pierde, aşa că răspunsul bătrînilor vine cu întîrziere. Auzul
slab este uneori suplimentat de capacitatea de a citi de pe buze sau prin înţelegerea mesajelor
nonverbale.
Văzul slăbeşte la bătrîni . Adaptarea la întuneric scade, la fel vederea periferică, perceperea
adâncimii, capacitatea de a distinge culorile. Glaucomul şi cataracta sunt cele mai frecvente
afecţiuni ale ochiului.
Culorile trebuie să fie mai vii pentru a fi percepute. Bătrînul care vede rău, sau a orbit, nu
trebuie tratat ca un obiect, ci trebuie încurajat săşi folosească suplimentar alte simţuri. A fi orb, nu
înseamnă a fi dependent. Bătrînul care nu vede este capabil să trăiască independent într-un mediu
cunoscut, printre lucruri care-i sunt familiare. Intrarea unei persoane în camera sa va fi anunţată, de
asemenea poziţia anumitor obiecte importante (scaunul, masa,etc.)pentru a-l ajuta să-şi formeze o
imagine mentală adecvată. Este bine ca persoanele cu care vorbeşte să-şi spună numele pentru a fi
recunoscute mai uşor. Bătrînii pironiţi în pat sunt şi ei deprivaţi vizual, chiar dacă nu au probleme
cu văzul. Patul lor trebuie aşezat pentru a avea o perspectivă cât mai largă asupra a ceea ce se
întîmplă în cameră.
Nervul olfactiv oboseşte şi el la vârstnici, mai ales dacă au fost fumători. La 80 de ani 30%
din oameni nu mai pot identifica cele mai obişnuite substanţe după miros. Pierderea mirosului se
numeşte anosmie. Pierderea simţului gustativ se datorează micşorării numărului papilelor gustative
de la aproximativ 245 la un copil, la 80 la un om de 70 ani şi faptului că mucoasa bucală secretă
mai puţină salivă în care să se dizolve diferite substanţe pentru a stimula papilele. Alimentele la
temperatura camerei par mai gustoase decît cele reci. Pierderea gustului poate duce la pierderea
generală a apetitutului şi la scăderea în greutate.
Simţul tactil este important atât pentru copilul mic, cît şi pentru bătrîn, (în cultura
europeană) pentru că este un mijloc de comunicare. Importanţa atingerii creşte în situaţii de stres
sau boală şi trebuie să fie adcvată situaţiei. Pînă la 60-65 ani importanţa atingerii tactile este la fel
de mare ca în tinereţe, după care creşte, poate pentru a compensa slăbirea celorlalte simţuri.
Strîngerea mîinii vârstnicului poate fi şi un indiciu asupra funcţiei sale senzorimotorii. Când bătrînii
(mai ales cei instituţionalizaţi) strâng în braţe un obiect ( de exemplu o pernă), sau se ghemuiesc în
pat şi se acoperă chiar dacă este cald, îşi simulează senzaţia de a fi îmbrăţişat. Ca să nu solicite
direct atingerea pentru a nu fi înţeleşi greşit, bătrînii cer să fie ajutaţi să se îmbrace, sau să fie

50
masaţi pe spate. Contactul corporal le dă senzaţia că sunt iubiţi, protejaţi, ceea ce de fapt este
specific oricărei fiinţe umane, indiferent de vârstă. Cel ce îngrijeşte un bătrîn are prin intermediul
atingerilor un mijloc excelent de a-l ajuta. Pentru că între bătrâni şi animale există un raport de
acceptare necondiţionată, anumite animale de companie răspund adecvat bătrânilor şi devin
adevăraţi terapeuţi. Animalele sunt un catalizator al socializării pentru bătrâni, ca şi pentru copii.
Declinul funcţiilor psihice: treptat sau odată cu episoade de îmbolnăvire acută (de ex,
viroze) se poate instala diminuarea memoriei , mai ales pentru faptele recente. Motivaţia de a se
implica scade. Unii bătrîni îşi acceptă starea ca fiind inevitabilă şi renunţă la lupta de a mai schimba
ceva în viaţa lor, devenind depresivi, distanţi sau răutăcioşi. Stima de sine poate scădea. Dacă nu le
arată nimeni interesul ei rămîn fără nici o sursă de afecţiune sau îngrijire. Temerile şi fricile se
înmulţesc. Gândirea raţională slăbeşte. Scade coeficientul de inteligenţă şi capacitatea de rezolvare
a problemelor. Creşte nesiguranţa, o anumită stare de alertă care uneori conduce la insomnii. Poate
scădea gradul de conştienţă (orientarea temporo-spaţială). Nu mai este capabil să-şi poarte singur
de grijă şi trebuie ajutat. Din cauza unor afecţiuni organice uneori scade capacitatea controlului
sfincterian. Câteodată apar halucinaţii vizuale sau auditive, dificultăţi de recunoaştere a identităţii
unor persoane chiar din anturaj, pînă la uitarea propriului nume. Greşeşte la îmbrăcat, se
accidentează mişcîndu-se, mănâncă încet, greoi. Starea de confuzie cere din partea celor ce îngrijesc
un bătrîn, multă răbdare, o atitudine suportivă, de asigurare a pacientului că totul este bine în jurul
său. Dacă dinpotrivă bătrânul este tratat ca fiind iresponsabil, el va învăţa foarte uşor să fie
dependent de cel ce-l îngrijeşte . Capacitatea sa de autocontrol va scădea şi mai repede. Îngrijirea
lui devine astfel mult mai dificilă. Bătrânii care cu simţul umorului sau cu o pregătire spirituală
deosebită ajung să depăşească conflictul sufletesc dintre sentimentul integrităţii personale şi
disperarea de a o pierde, reuşesc să atingă valori filosofice şi morale deosebite şi chiar să-şi menţină
condiţia fizică mai mult timp. Îmbătrânirea nu poate fi evitată, dar poate fi întîrziată.
Aspectele sociale ale vieţii vârstnicului se referă în primul rând la finalizarea activităţii
profesioanle prin ieşirea la pensie, pierderea statutului social şi asigurarea îngrijirilor în caz de
îmbolnăvire. Mai greu de suportat sunt singurătatea în urma dispariţiei rudelor apropiate sau a
partenerului de viaţă.
Probleme speciale: abuzarea bătrânilor care au devenit dependenţi de ajutor apare cînd
familia nu le este loială. Abuzul poate fi fizic (maltratare, brutalităţi, bătaie, neglijarea îngrijirii sau
recomandărilor medicale, înfometare), psihologic (umilire, agresiune verbală, dispreţ, provocarea
fricilor,nesiguranţei, depresiei, izolare fizică sau emoţională.) sau material ( furtul, excrocarea sau
folosirea necuvenită a bunurilor din proprietatea bătrînului). Când acesta se teme de represalii, sau
cînd îi este ruşine de comportamentul familiei sale, victima refuză să reclame abuzul, sau nu ştie
cui să reclame. Se poate întîmpla ca foştii copii abuzaţi să devină abuzatori, ca o reacţie întîrziată la
copilăria lor. Alteori neglijarea se petrece din cauză că îmbătrînirea părinţilor coincide cu nevoia de

51
îngrijire a noii generaţii de copii, ceea ce stresează şi supraîncarcă familia. Este de precizat că
îmbătrînirea se petrece mai repede atunci când nemaiavând responsabilităţi sociale sau
familiale, cei din jur uită să-i mai atribuie vreun rol iar bătrânul se simte iremediabil inutil
pentru ceilalţi. Doliul şi sentimentul de neajutorare pe care vârstnicii îl trăiesc după pierderea
partenerilor de viaţă (mai ales femeile) sau dispariţia "înainte de vreme" a propriilor copii aflaţi la
vârsta adultă, pune de asemenea probleme de asistenţă şi sprijin.Există diferenţe între trăirea
doliului după o perioadă de suferinţă îndelungată şi trăirea doliului după o moarte neaşteptată.
Sinuciderea poate să fie o formă de revoltă, pedepsire sau autoagresiune la vârstnici ca şi la cei
tineri.
Moartea este ultima filă a programului genetic ultima informaţie biologică. In definiţia pe
care Scoala medicală Harvard a dat-o, moartea biologică este echivalentă cu moartea totală a
creierului, adică pierderea ireversibilă a funcţiilor întregului creier, atât a centrilor corticali, cât şi
subcorticali. Aceasta înseamnă încetarea funcţională a centrilor implicaţi în gândire şi a centrilor
care controlează procesele vitale. Orice amestec al tehnologiei pentru "rezolvarea" acestui
eveniment, ridică dileme etice serioase şi controversate ( de exemplu eutanasia). Misterul vieţii şi al
morţii scapă chiar şi tehnologiilor celor mai avansate medicale (menţinerea funcţiilor vitale cu
ajutorul aparatelor). Moartea nu este doar un fenomen biologic, ci şi un proces psihologic şi social.
Este cea mai dură confruntare cu trecerea timpului. Se pune problema momentului în care cineva
are dreptul să decidă deconectarea aparatelor medicale, atunci cînd pacientul nu poate să o facă el
însuşi. Dar se pune şi problema calităţii morţii, a liniştii şi împăcării care însoţeşte despărţirea
sufletului de trup, a credinţei din acel moment, în sensul de a nu abandona în singurătate pe cel ce-
şi trăieşte ultimele clipe. Este bine să facem astfel încât timpul să treacă şi pentru el în mod
obişnuit, cu un sentiment de împăcare, fără durere sufletească, fără frică. Sensurile sociale pe care
le are moartea variază de la o epocă la alta şi de la o civilizaţie la alta. Pregătirea pentru asistarea
muribunzilor cere un antrenament cel puțin la fel de serios ca şi asistarea persoanelor care au
probleme şi nevoi speciale.

Principii utile pentru cel care are în grijă un vârstnic

Amintește-ți că îmbătrânirea este ceva obligatoriu pentru fiecare dintre noi. Mergi pe ideea
că fiecare avem cusururi și imperfecțiuni, care se vor accentua la bătrânețe. Îmbătrânirea este un
proces firesc la orice om. Este o variantă de finalizare a vieții pe care nu o alegi din plăcere. Vine o
vreme când construcția biologică te face să părăsești universul și ai senzația că și universul te-a
părăsit. Chiar cei mai descurcăreți oameni sau cei pentru care tehnologia modernă a zilelor noastre
nu are secrete vor deveni bătrâni neglijenți.
Pe bătrân să nu-l cerți. Să nu-l învinovățești. Fii îngăduitor. Recomfortează-l. Oricum
regretele ( mai ales dacă și-a pierdut perechea), joacă un rol important în viața lui.

52
 Se exprimă greoi și poate fi incoerent uneori, dar fii atent, pentru că se jignește ușor,
devine depresiv sau încăpățânat. Rareori își va cere scuze, pentru că nu mai are flexibilitate în
gândire.
Pe un bătrân nu-l mai mobilizează speranțe, ”noutăți” la care să viseze. Lumea lui este din
ce în ce mai restrânsă (mai ales din cauză neputințelor senzoriale și motrice). În schimb poți să-i
ceri sfaturi în legătură cu experiența lui de viață, (rețete de mâncare, anumite boli, calamități,
sugestii gospodărești pentru cumpărarea unei mașini sau a unei case). Unii bătrâni așteaptă să fie
întrebați. Îți vor arăta ce știu. Altfel dacă sunt lăsați să vegeteze, dinamica minții lor se va șterge, se
va bloca, se poate pierde ireversibil.
Activează-l cu grijă. Să nu renunțe la curiozitate, să fie ancorat în realitate. Să facă mici
experiențe senzoriale (cu îmbrăcămintea, muzica, dansul, apa) sau sociale, deplasări, pelerinaje.
Uneori poate avea performanțe (pe durate scurte de timp) la care nici nu te aștepți.
Cel mai lucru pentru un bătrân este să-și mențină mintea deschisă și receptivă spre exterior.
Solicită-l. Dacă îi permite sănătatea poate face activități de voluntariat. Poate ajuta ca paznic, în
grădină, la bucătărie sau garaj, la îngrijirea unui copil, unui bolnav,unui animal de companie sau
chiar a altui vâstnic. Arată-i mereu că lucrurile simple sunt frumoase, variate și aduc bucurie.
Fă-l să se simtă util ca membru într-o echipă, în echipa care se ocupă de el, în care fiecare
persoană are de îndeplinit o anumită sarcină pentru ca să obțină în final rezultatul dorit ( de
exemplu echipa bolnav – kinetoterapeut). Efortul în echipă aduce avantaje și satisfacții fiecărui
membru.
Bătrânețea este o involuție. Infantilizează atunci când bătrânul începe să creadă că este
dependent de altă persoană. Convinge-l că cel mai frumos cadou pe care-l poate face celor din jur
este să rămână independent cât mai mult timp.
Când știi că un bătrân are capacitatea să facă un lucru după puterea lui, singur, așteaptă
până îi reușește, nu-l grăbi și nu-l face tu în locul lui. Ai răbdare. Nu pune presiune pe bătrân nici
cu vorba, nici cu fapta. Ca să nu-l dezantrenezi.
Un bătrân își poate pierde abilitățile de autoîngrijire. Situațiile penibile prin care trece din
această cauză (la masă, baie, toaletă) trebuie înțelese, acceptate cu discreție, mai ales dacă
pudoarea lui există încă.
Din cauza suferinței fizice, a neliniștilor, a îngrijorării, bătrânul are dificultăți de somn. Ca
și cum îi amintești să-și ia medicamentele, adu-i aminte să spună rugăciuni mai ales când nu
poate dormi, ca să se ajute pe sine și-i să-i ajute spiritual și pe alții.
Pierderea treptată a capacităților cognitive îl poate face uneori pe bătrân să fie simpatic și să
se comporte amuzant. Dar protecția de care are nevoie este aceeași tocmai pentru că abilitățile
lui sunt diminuate.
Este greu de observat stresul batrânilor. Se confundă cu nemulțumirile permanente,
suferințele, nevoia de singurătate. Este important de depistat cauza stresului și de luat măsuri de
protecție. Bătrânul depresiv poate avea tendințe sinucigașe nemărturisite.
Bătrânul renunță repede, se sperie de orice, îi lipsește curajul, pe măsură ce reacțiile lui de
apărare fizică slăbesc sau sunt complet anulate. Ajută-l să se ajute.Ajută-l ca anumite lucruri să le
învețe, sau, dacă a avut un accident vascular cerebral, să le învețe din nou.
Bătrânul plânge ușor și este impresionabil. Filtrul emoțional nu mai funcționează corect.
Laudă-l și chiar recompensează-l când are dispoziții bune. Sărbătorește-l. Asigură-te că are
companie.
Defectele de personalitate se accentuează cu vârsta. Egoismul, delăsarea, zgârcenia,
iritabilitatea, lăcomia, bârfa, gelozia, invidia, criticismul, tendința de a fi dominator (vrea să fie
neapărat ascultat), tendința de a se văicări continuu, de a băga de vină sau de a se complace în

53
pasivitate, îl fac pe bătrân să pară mai ”rău” decât este. De aceea este util să monitorizezi pentru el
momente umoristice să vadă sau chiar să joace mici roluri în piese de teatru, film, în așa fel încât
să aibă ocazia să se vadă ca într-o oglindă.
Învață-l să aibă de preferință o atitudine contemplativă decât să fie impulsiv,
neastâmpărat sau nerăbdător. La această vârstă mulțumirea de sine se bazează mai mult pe
înțelepciune și pe succesele din trecut decât pe realizări prezente. Povestirea amintirilor sale este
un exercițiu important care îl înviorează pe vâstnic.
Uneori pe cei care au fost în viață prea activi îi chinuie inutilitatea socială. Învață-i că a te
retrage din viața profesională sau din viața copiilor tăi deveniți adulți pe picioarele lor, nu e un
capăt de drum, ci înseamnă să nu te lași epuizat înainte de vreme, trudind până te dărâmă boala și
neputința.
La final, moartea nu este o durere dacă o privești senin și cu o anumită curiozitate, ca pe
o mare dublă eliberare: a celui care moare și a celor din jurul lui. Credința celor care o au îface
netemători de propriul lor sfârșit,
Condițiile fizice de îngrijire a unui bătrân se modernizează odată cu tehnologia.
Condițiile psihice însă nu se modernizează atât de repede. Să ținem cont de acest fapt.

Recapitulând, să exersăm...

1.Imaginează (în scris) câteva recomandări prin care procesul de îmbătrânire

ar putea fi prevenit sau măcar întârziat.
2. Te afli în faţa unei persoane care urmează să se pensioneze. Cum îl pregăteşti
pentru acest eveniment? Ce motive personale ar putea invoca pentru a se opune
deciziei de pensionare?
3.Ce comportamente ale unei persoane în vârstă te pot conduce la bănuiala că
este o persoană abuzată de cei din jur?
4. Care sunt nevoile fundamentale ale vărstnicului?

54
Anexa 1
Stadiile dezvoltării cognitive, după J.Piaget.

Inteligenţa senzorimotorie 0-24 luni

cu substadii:- 0-1lună : adaptarea biologică la viaţa extrauterină; utilizarea reflexelor
-1-4 luni : reacţii circulare primare (repetă comportamentele care-i procură plăcere şi
face primele coordonări între informaţiile senzoriale)
-4-8 luni : acţiuni intenţionale dar nedirecţionate spre scop
-8-12 luni : coordonarea schemelor secundare, (priveşte, apucă cu scop), apare
“obiectul permanent “(caută un obiect unde a fost ascuns, chiar dacă întretimp a fost
mutat de acolo)
12-18 luni : reacţii circulare terţiare (variază acţiunile pentru a vedea rezultatul lor)
18-24 luni : combinaţii mentale ( se dezvoltă sistemul simbolic primitiv al limbajului
care reprezintă evenimente.

Inteligenţa preoperatorie 24 luni - 6 ani

Apariţia limbajului, reprezentărilor şi jocului simbolic

Inteligenţa concret-operatorie 7 - 12 ani

Apar operaţiile de gîndire (tranformările reversibile raportate la un invariant cum este volumul,
cantitatea, greutatea)

Inteligenţa formală după 12 ani

Conţinutul gîndirii se diferenţiază de formele concrete; se poate opera cu itoteze alternative, este
înţeles sensul abstract, simbolic,filosofic, exprimarea propoziţională este logică, precisă.

55
Anexa 2
Stadiile dezvoltării emoţionale după H.Wallon

Stadiul impulsiv pur (o-3 luni)

Descărcări motorii neadecvate stimulului pentru că scoarţa cerebrală nu are încă un rol inhibitor.

Stadiul emoţional (3-8 luni)

Confortul şi disconfortul primesc semnificaţii emoţionale

Stadiul senzori-motor (pînă la 18 luni)

Dominat de dezvoltarea motorie

Stadiul proiectiv (18-24 luni)

Obiectele au reprezentări mentale şi respectiv coduri verbale.

Stadiul personalismului ( pînă la 3 ani)

Apare imaginea de sine şi conştiinţa de sine, opoziţionismul

Stadiul personalităţii polivalente (de la 6 ani)

Se stabilesc raporturi noi cu anturajul prin participarea la grup

Stadiul adolescenţei
Se structurează raporturile afective dintre sexe şi se formează normele sociale şi morale.

56
Anexa 3

Stadiile dezvoltării libidoului (instinctului plăcerii) după S.Freud

:Stadiul pregenital:
- faza orală în primele 18 luni de viaţă, cînd sursa plăcerii este centrată pe zona bucală

-faza anală pînă la 3 ani, cînd sursa plăcerii implică zona anală, sau plăcerea eliminării asociată cu
această zonă.

Stadiul falic pînă la 6 ani, cînd sursa plăcerii se focalizează pe organele genitale, a căror existenţă
odată descoperită, pot fi autostimulate. Este faza experimentării "complexului lui Oedip" la băieţi.

Stadiul de latenţă, refulare care durează aproximativ între 6 ani şi pubertate. Interesele pentru sex
sunt reprimate, în favoarea celor sociale , respectiv de cunoaştere, intelectuale, şcolare.

Stadiul genital debutează odată cu pubertatea. Reînvie interesul sexual, sursa plăcerii , a
satisfacerii sexuale fiind reprezentată de sexul opus. Relaţia de dragoste se maturizează permiţînd
emanciparea faţă de părinţi şi funcţionarea ca adult independent.

57
58
59
60
Anexa 5
Piramida motivaţională a lui Maslow

5
4

Nivele: 1 Nevoi fiziologice

2 Nevoi de securitate

3 Nevoi de afectiune, dragoste

4 Nevoi de stima de sine

5 Nevoi de intelegere si explorare

6 Nevoi estetice

7 Nevoi de autorealizare/ autodepasire

61