Baciu Iustin Grupa H311

Despre copii: vârstele şcolare cu trăsăturile şi trăirile lor

Vârstele școlare reprezintă un element ce suscită atât domeniul psihologiei, cât și sfera de
interes a pedagogiei. Înainte de a pătrunde în miezul psihologiei vârstelor, trebuie înteprinsă o
analiză a stadiilor dezvoltării psihice sau a ciclurilor vieţii. Conform psihologilor români
Ursula Şchiopu şi Emil Verza ciclurile vieţii sunt:

• debutul / naşterea / primul an de viaţă – 0-1 an (sugarul);

• prima copilărie – 1-3 ani (ante-preşcolarul);

• a doua copilărie – 3-7 ani (preşcolarul);

• a treia copilărie – 7-11 ani (şcolarul mic);

• a patra copilărie – 11-14 ani (pre-adolescentul, şcolarul de vârstă mijlocie);

• adolescenţa – 15-20 de ani (adolescentul, şcolarul mare);

• tinereţea – 25-35 ani (tânărul);

• vârstele adulte - 35-55/60 ani, chiar 65/70 (maturitatea deplină);

• vârstele de regresie – bătrâneţea, de la 65 la 90/100 de ani1.

Fiecare stadiu se remarcă prin anumite caracteristici anatomo-fiziologice, psihice,

presupunând un anumit regim educativ întrucât „educaţia trebuie să se modeleze în cea mai
mare măsură pe aceste etape psihologice ale dezvoltării. Numai astfel educaţia [...] poate
deveni ştiinţifică şi eficientă.”2.

1. Debutul / naşterea / primul an de viaţă – 0-1 an (sugarul)

Din punct de vedere psihologic, debutul/naşterea reprezintă un şoc atât pentru mamă cât
şi pentru noul născut. Se consideră că mama este de regulă speriată, nerăbdătoare sau dornică
să devină mamă. Pentru copil, naşterea este o schimbare a condiţiilor de viaţă, fiind în stare să
răspundă noilor condiţii și adaptându-se cu ajutorul reflexelor necondiţionate. Spre deosebire

1 Ursula Şchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor, Ed. Didactică şi Pedagocică, Bucureşti.
2 Ioan Drăgan, Pavel Petroman, Psihologie educaţională, Ed. Mirton, Timişoara, 1998, p. 61.

1
de alte fiinţe, devenirea copilului n-ar putea avea loc fără grija specială a mamei şi a familiei,
în general care înlătură sau diminuează carenţele de adaptare3.

2. Prima copilărie – 1-3 ani (ante-preşcolarul)

Stadiul primei copilării se distinge prin caracteristicile următoare: constituirea etapei

primare coerente (perceperea familiei, integrarea unor norme ce vizează orarul şi stilul de
viaţă, trăirea unor stări de confort sau disconfort, de euforie sau teamă, consecinţe ale
mediului de viaţă, ale asistenţei igienico-sanitare sau psihopedagogice naturale); apariţia
comunicării verbale sub influenţa adulţilor cu care intră în contact; apariţia mersului,
deprinderea lui corelându-se cu dobândirea autonomiei în realizarea deplasării şi a mânuirii
unor obiecte pentru satisfacerea unor trebuinţe personale, dezvoltarea capacităţii senzoriale
(senzaţii, percepţii, reprezentări) şi a celor raţionale (memorie, imaginaţie, gîndire limbaj) prin
acţiuni specifice, dar mai cu seamă prin joc şi imitaţie, copilul își însușește funcţia socială a
obiectelor și începe să le cunoască4. În această perioadă au loc cunoaşterea şi învăţarea. „În
acest stadiu de viaţă, socotit drept vârsta marilor ucenicii, copilul îşi însuşeşte principalele
instrumente necesare progresului ulterior: mers, vorbire, mânuirea obiectelor, raţionamentul
inductiv. Se înregistrează un salt calitativ notabil. Dacă în perioda precedentă copilul era
aproape total dependent de mediul familial, îndeosebi de mamă, de acum încolo vom asista la
un început de independenţă, fapt cu rezonanţe psihice şi morale semnificative.”5.

3. A doua copilărie – 3-7 ani (preşcolarul)

În acest interval, preşcolarul se caracterizează printr-o mare mobilitate. Dinamismul,

neastâmpărul, comportamentul său se explică prin faptul că în această perioadă procesele
nervoase, excitaţia şi inhibiţia sunt departe de a fi echilibrate, cel dintâi fiind cel predominant.
Această etapă este etapa de debut a sociabilităţii. O caracteristică fundamentală a celei de a
două copilării o constituie schimbarea şi diversificarea ambientului educaţional prin intrarea
la grădiniţă. Copilul intră într-un mediu nou, dobândeşte noi experienţe şi cunoştinţe, care îşi
vor lăsa amprenta asupra personalităţii sale. Dacă iniţial vor manifesta reticenţă, rivalitate şi
competiţie, ulterior copiii vor trece la cooperare şi identificarea cu grupul din care fac parte6.

4. A treia copilărie - 7-11 ani (școlarul)

3 Pr. dr. Eugen Jurca, Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti, p. 74.
4 Ursula Şchiopu, Emil Verza, op. cit., pp. 72-76.
5 Pr. dr. Eugen Jurca, op. cit., p. 111.
6 Ibidem, p.149.

2
 Dacă în primele etape copilul a cunoscut cu precădere două medii educative – familia şi
grădiniţa, la vârsta celei de a treia copilării (vârsta şcolară mică) va intra în mediul şcolar, cu
exigenţele, ofertele şi incovenientele lui. Şcolarizarea copilului constituie un eveniment
important în viaţa de familie, dar mai cu seamă şi în propria viaţă. Apariţia învăţătorului
impune un program şi ducerea la împlinire a mai multor sarcini (scrierea, învăţarea, citirea
unor cărţi, confecţionarea unor materiale, etc.). Toate acestea contribuie la dezvoltarea
proceselor psihice, însuşirilor acestora în congruenţă cu nivelul dezvoltării limbajului, precum
şi la o anumită restructurare a disponibilităţilor personalităţii, în cadrul căreia se accentuează
tendinţa de emancipare, de dependenţă faţă de normele din sânul familiei. Toate acestea îl fac
apt pentru începerea şi desfăşurarea organizată şi sistematică a activităţii principale de acum şi
până la tinereţe: învăţarea. Jocul, la acestă vârstă trece pe planul al doilea, învăţarea devenind
activitatea principală. „Această ultimă perioadă a fost numită copilăria adultă sau maturitatea
infantilă, întrucât miturile ce au populat universul mirific al etapelor precedente se destramă
treptat, copilul suferind o adevărată infuzie de realism. De aceea, pe bună dreptate, a fost
socotită vârsta raţiunii sau vârsta cunoaşterii.”7.

5. A patra copilărie / Pubertatea - 11-14 ani (preadolescentul, şcolarul de vârstă

mijlocie); Adolescenţa – 15-20 de ani (adolescentul, şcolarul mare)

Pubertatea şi adolescenţa se caracterizează prin transformări fizice şi psihice profunde.

Filosoful francez J.J.Rousseau a caracterizat această etapă ca fiind cea de-a doua naştere sau
perioada furtunilor şi pasiunilor. Acestă perioada a fost percepută, de specialiştii în domeniul
psihologiei, deferit. Pentru unii este considerată vârstă ingrată, alţii, dimpotrivă, vârsta de aur.
Despre perioada adolescenţei, Lucian Bologa spunea: „Adolescenţa, în general, este epoca
tatonărilor, a încercărilor nesfârşite, cu toate că au un singur scop: pregătirea adolescentului
pentru viaţa adultă. În ea se încrucişează apucăturile naive ale copilăriei cu tendinţele serioase
ale adultului. [...]. Întreaga structură psiho-fizică a adolescentului prezintă o lipsă generală de
stabilitate în orice direcţie. Un criticism extrem caracterizează latura sa intelectuală;
adolescentul nu mai primeşte nimic fără a trece prin judecata proprie.” 8. Această perioadă de
trecere de la copilărie la maturitate este impregnată de albul inocenţei infantile, dar şi de
anumite porniri exuberante, influenţate de entuziasmul adolescentin9.

7 Ibidem, p.162.
8 Lucian Bologa, Psihologia vieţii religioase, Tip. Cartea Românească, Cluj, 1930, p. 71.
9 Pr. dr. Eugen Jurca, op. cit., p.197.

3
 Adolescenţa este perioada în care personalitatea se definitivează. Procesul de
definitivare a personalităţii adolescentine este marcat de trei dominante: cristalizarea
conştiinţei de sine, identitatea vocaţională, debutul independenţei. Conştiinţa de sine, în
pubertate şi adolescenţă, face un salt remarcabil datorită frecventelor replieri înspre propriul
for interior. Adolescentul se explorează interior cu cea mai judicioasă atenţie, este la vârsta
întrebărilor: ,,Cine sunt eu?”, ,,Unde vreau să ajung?”, ,,Ce vreau să fac?”, ,,Ce fel de viaţă
trebuie să duc?”. Imaginea de sine a adolescenților depinde de ceilalţi, de aceea el caută să
iasă în evidenţă, să fie popular. De cele mai multe ori, această popularitate îl determină pe
tânăr să guste din teribilism, să încerce să iasă în evidenţă, dar, din nefericire, unii sfârșesc
prin a alege căi negative precum: fumat, limbaj vulgar, începerea vieţii sexuale, consum de
alcool şi chiar de droguri (depinde foarte mult de anturaj). Acest fapt nu trebuie însă
generalizat deoarece sunt şi tineri care trăiesc această perioadă frumos, chiar dacă şi ei simt
nevoia de afecţiune, de relaţii şi comunicare în grup, de independenţă şi autodeterminare, de
împlinire spirituală ca oricare altul.

Pornind de la etapizarea vârstei făcută de Ursula Şchiopu şi Emil Verza, vom folosi termenul
de tânăr pentru cei cu vârsta cuprinsă între 14-25 ani:

1. pubertatea – 10-14 ani, dominată de puseul de creştere, se suprapune cu gimnaziul;

2. adolescenţa propriu zisă – 14-18/20 ani, caracterizată prin efortul de adaptare la vârsta
adultă, prin procesul de dobândire a identităţii şi intelectualizarea pregnantă a conduitei, se
suprapune cu liceul;

3. adolescenţa prelungită – de la 18/20 la 24/25 ani, viaţa universitară sau debutulul celei
profesionale, marcată de orientarea profesională, de nevoia de autonomie şi de opţiunea
maritală10.

În concluzie, vârstele școlare sunt esențiale în înțelegerea unui individ uman întrucât
doar prin parcurgerea progresivă a acestora, proces datorat și timpului ireversibil, acesta se
definitivează ca persoană ce va trebui să se adapteze societății și vieții după absovirea
studiilor.

10 Ursula Şchiopu, Emil Verza, Adolescenţa. Personalitate şi limbaj, Ed. Albatros, Bucureşti, 1989, p. 44.