Rinocer

Rinocerii (familia Rhinocerotidae) reprezintă o familie de mamifere imparicopitate. În

prezent, există doar cinci specii supraviețuitoare ale acestei familii. Două dintre aceste specii
sunt native Africii și trei Asiei de sud. Trei din cele cinci specii — rinocerul
javanez, rinocerul de Sumatra și rinocerul negru — sunt amenințate critic. Rinocerul
indian este amenințat, în sălbăticie existând mai puțin de 2.500 de indivizi. Rinocerul alb este
clasificat ca vulnerabil, cu aproximativ 14.500 de indivizi în sălbăticie.
Africa de Sud adăpostește încă cele mai mari populații de rinoceri din întreaga lume, cu o
cifră de aproximativ 20.000 exemplare, reprezentând 70-80% din populația mondială de
rinoceri africani.[1] Motivul intensificării braconajului constă în creșterea cererii de coarne de
rinocer pe piața neagră din Asia de Sud-Est.[1] Mai nou, chinezii insistă asupra unor așa-zise
proprietăți anti-cancer ale coarnelor de rinocer, cu toate că nu există niciun studiu științific
medical care să confirme acest zvon.[1]
În anul 2011, în Africa de Sud au fost uciși 443 rinoceri iar în anul 2010 au fost uciși 333 de
rinoceri.[2]

Rinocerul este des vânat de către oameni, iar când e stârnit, poate ataca mortal,folosindu-se
de cornul de aprox. 25 cm.
Mistreț

Mistrețul (denumire științifică Sus scrofa) este un mamifer sălbatic omnivor, în

general nocturn. Aria sa de răspândire cuprinde întreaga Europă,
nordul Africii inclusiv Munții Atlas, mare parte din Asia, întinzându-se la sud până
în Indonezia (harta alăturată este imprecisă, incluzând ca arie de răspândire și zonele ocupate
de specii înrudite, cum ar fi pecariul). În România populează pădurile, începând
cu Delta și Lunca Dunării, până în desișurile Carpaților. Este colorat negru - cafeniu. Scoate
sunete foarte asemănătoare celor ale porcilor domestici. Colindă în turmă pădurile și culturile
agricole de la marginea acestora. Produce stricăciuni în special în lanurile
de porumb și cartofi. Scroafa fată 4-6 purcei, pe care hrănește cu lapte. Este vânat
pentru trofeu și pentru carne. Poate ataca omul, de aceea întâlnirea cu aceste animale trebuie
evitată. Dentiția este adaptată modului de hrănire și e formată din incisivi, canini și măsele.
Trunchiul său este puternic, îndesat, turtit lateral, mai rotunjit la umeri și mai lat la șale.
Râtul lung se termină cu un disc mobil, susținut de un os cu care poate săpa și pământul tare.
Mistrețul este un mamifer artiodactil de circa 1,5 m lungime, 1 m înălțime și 200 kg greutate,
cu capul mare, caninii lungi și tăioși, păr aspru, de culoare sură-neagră. Trăiește în păduri.
Este strămoșul porcului domestic.
În anul 2009, Europa se confrunta cu o creștere explozivă a numărului de mistreți, ca rezultat
al încălzirii globale și al cultivării pe scară largă a porumbului și rapiței pentru
biocombustibili.[2]
Delfin

Delfinii sunt mamifere cetacee marine înrudite cu balenele și marsuinii (Phocoena

phocoena). Există în jur de 40 de specii de delfini în 17 genuri diferite. Delfinii variază ca
dimensiune de la 1,2 m și 40 kg (delfinii Maui), ajungând până la 9,5 m și 10 tone (orca
sau balena ucigașă).
Delfinii sunt răspândiți în întreaga lume, în special în apele puțin adânci din zonele de
coastă. Sunt animale carnivore, hrănindu-se cu pește și calmari. Familia Delphinidae este cea
mai mare din ordinul Cetacea, fiind și relativ recentă.

Denumirea provine din greaca veche δελφίς (delphís - delfin),[1] cuvânt înrudit cu δελφύς -
delphys (buric).[2] Prin urmare, numele acestui animal poate fi interpretat ca „pește cu
buric”.[3]
Delfinii au corpul fusiform, hidrodinamic, adaptat înotului rapid. Înotătoarea puternică îi
ajută la propulsie în timp ce aripioarele pectorale și sistemul muscular al cozii asigură
controlul direcției. Aripioara dorsală, în cazul speciilor care au o asemenea aripioară,
contribuie la menținerea stabilității în timpul înotului.
Deși variază în funcție de specie, culorile delfinilor se încadrează într-un tipar de bază
compus din tonuri de gri, de obicei cu partea dorsala de culoare mai închisă.
Creierul delfinilor este mare și foarte complex; și este diferit după structură de cele ale
majorității mamiferelor terestre.[4]
Delfinii se pot recupera rapid de la rănile suferite (cum ar fi mușcături de rechin) și doar în
foarte rare cazuri pot căpăta o infecție.[5]
Fiziologie[modificare | modificare sursă]
Perioda de gestație la delfini variază de la o specie la alta; la specia Sotalia fluviatilis ea
durează 11–12 luni,[6] iar la orcă este de circa 17 luni.[7] De obicei, femela naște un singur pui
de 50—60 cm.[8] Delfinii cresc încet și ajung la o durată de viață de 20—30 de ani.
Somnul[modificare | modificare sursă]
În general delfinii dorm doar cu o emisferă a creierului odată, apoi cu cealaltă, astfel
menținându-și conștiința necesară pentru a se respira și a veghea de posibili prădători sau alte
primejdii.[9][10][11][12] În captivitate, s-a observat că delfinii pot intră în somn total, stare în care
ambii ochi le sunt închiși și individul nu reacționează la stimuli externi. În acest caz
respirația este automată și un reflex de bătaie din coadă menține individul cu orificiul nazal
deasupra apei dacă este necesar. Delfinii anesteziați inițial prezintă reflexul de a da din
coadă.[13]
Taxonomie[modificare | modificare sursă]
Subordinul Odontoceti - „balene cu dinți”

 Familia Delphinidae, delfini oceanici


 Genul Delphinus:
 Delphinus capensis
 Delphinus delphis

 Genul Tursiops:
 Tursiops truncatus
 Tursiops aduncus

 Genul Lissodelphis:
 Lissodelphis borealis
 Lissiodelphis peronii

 Genu Sotalia:
 Sotalia fluviatilis

 Genul Sousa:
 Sousa chinensis
 Sousa chinensis chinensis
 Sousa teuszii

 Genul Stenella:
 Stenella frontalis
 Stenella clymene
 Stenella attenuata
 Stenella longirostris
 Stenella coeruleoalba

 Genul Steno:
 Steno bredanensis

 Genul Cephalorynchus:
 Cephalorhynchus eutropia
 Cephalorhynchus commersonii
 Cephalorhynchus heavisidii
 Cephalorhynchus hectori

 Genul Grampus:
 Grampus griseus

 Genul Lagenodelphis:
 Lagenodelphis hosei

 Genul Lagenorhyncus:
 Lagenorhynchus acutus
 Lagenorhynchus obscurus
 Lagenorhynchus cruciger
 Lagenorhynchus obliquidens
 Lagenorhynchus australis
 Lagenorhynchus albirostris

 Genul Orcaella:
  Orcaella heinsohni
 Orcaella brevirostris

 Genul Peponocephala:
 Peponocephala electra

 Genul Orcinus:
 Orcinus orca

 Genul Feresa:
 Feresa attenuata

 Genul Pseudorca:
 Pseudorca crassidens

 Genul Globicephala:
 Globicephala melas
 Globicephala macrorhynchus

 Familia Platanistoidea - delfini de fluviu


 Genul Inia:
 Boto (delfinul amazonian), Inia geoffrensis

 Genul Lipotes:
 Lipotes vexillifer (specie dispărută)

 Genul Platanista:
 Platanista gangetica
 Platanista minor

 Genul Pontoporia
 Pontoporia blainvillei

Șase specii din familia Delphinidae sunt numite „balene”, deși, strict vorbind, sunt delfini.
Acestea sunt:

 Peponocephala electra
 Orcinus orca
 Feresa attenuata
 Pseudorca crassidens
 Globicephala melas
 Globicephala macrorhynchus
Evoluție
Delfinii, împreună cu balenele și marsuinii, sunt descendenții unor mamifere terestre, cel mai
probabil din Ordinul Artiodactyl. Strămoșii delfinilor moderni s-au adăptat la viață acvatică,
cu aproximație, acum 50 de milioane de ani, în Eocen.
Scheletele delfinilor actuali prezintă în zona pelviană oase de dimesiuni mici, despre care se
crede că sunt vestigii ale membrelor inferioare. În octombrie 2006 a fost capturat în
apele Japoniei un delfin neobișnuit - acesta prezenta mici aripioare de o parte și de cealaltă a
zonei genitale, ceea ce i-a determinat pe cercetători să considere că acestea reprezintă o
dezvoltare mai proeminentă a oaselor vestigiale ale membrelor inferioare.

Specii de delfin din fauna României

Singurele trei specii de delfin care pătrund în Marea Neagră sunt Phocoena
phocoena (marsuinul, focena sau porcul de mare), Tursiops truncatus (afalinul sau delfinul
mare sau delfinul cu bot gros) și Delphinus delphis (delfinul comun). În zona litoralului
românesc, cel mai frecvent au fost întâlniți în zona Gura Portiței, pe adâncimi cuprinse între
35-45 m și în zona Lacului Techirghiol pe adâncimi cuprinse între 30-40 m. Primăvara se
apropie foarte mult de țărm, intrând uneori după hrană în incinta portului Midia.
Până la ora actuală, au fost monitorizate în apele românești aproximativ 2300 de exemplare
de delfini din toate cele trei specii existente în Marea Neagră. Astfel, au fost observate în
decursul expedițiilor știintifice 500-700 exemplare de afalin (Turpsiops truncatus ponticus),
700-1000 exemplare de marsuin (Phocoena phocoena relicta) și 400-600 exemplare delfin
comun (Delphinus delphis ponticus).[14]
Anual, în jur de o sută de delfini eșuează pe litoralul românesc, majoritatea acestora deoarece
sunt prinși în năvoadele braconierilor.[15]
Delphinus delphis
Delphinus delphis are spatele sur-negricios cu reflexe verzui, laturi cenușii, abdomen
albicios. Botul este potrivit de alungit, mandibula depășește maxila, iar fruntea este puțin
turtită în partea anterioară. Se hrănește cu crustacei și cefalopode. Urmărește cârdurile de
sardele, hamsii și pești zburători. Are o lungime cuprinsă între 1,5-1,8 m și o greutate de
până la 55 kg (în cazuri excepționale poate ajunge la 100 kg). Durata maximă de viață a
indivizilor acestei specii este de 22 de ani (masculi) și 20 de ani (femele). Trăiește de-a
lungul coastei, la adâncime mică.[16][17]
Tursiops truncatus
Delfinul cu bot gros (Tursiops truncatus) are botul evident turtit, iar fălcile de aproximativ
aceeași lungime. Spatele și laturile corpului sunt negre, abdomenul având și o zonă mai
deschisă, cenușiu alburie sau albă. Deasupra ochilor are o pată rotundă, cenușie. Are o
lungime cuprinsă între 1,9 m și 2,5 m. Greutatea exemplarelor mature nu depășește 150–
200 kg (în cazuri excepționale, delfinul cântărește 400 kg). Are o viteză de deplasare de 28–
33 km/oră și poate coborî la adâncimi de până la 90–100 m. Pot rămâne în imersiune 15
minute, timp în care își reduc până la jumătate viteza ritmului cardiac. Se orientează
prin ecolocație.
Marmotă
Marmotele (Marmota) sunt un gen de mamifere rozătoare plantigrade galericole din familia
sciuride (Sciuridae)
de talie relativ mare (30-60 cm lungime și o greutate de 3-7,5 kg), cu corp greoi, membre
scurte, coada ușor comprimată și acoperită de peri lungi. Au un cap masiv, urechile mici și
rotunjite. Grosimea blănii lor este influențată de condițiile climatice, iar culoarea variază
după specie, de la cafeniu-gălbui, la cafeniu-roșcat sau cafeniu închis pe spate și flancuri.
Marmotele sunt animale diurne, bune săpătoare, dar se pot cățăra și în arbori. Galeriile sunt
săpate în soluri afânate sau printre pietre și au o structură complicată cu mai multe ieșiri, iar
pe traiectul lor se găsește camera principală, mare, unde se odihnește întreaga familie.
Galeria de iarnă este mai mare și mai profundă decât cea de vară. Când sunt în pericol
marmotele emit șuierături puternice și se retrag în galerii. Sunt animale puțin sprintene,
greoaie, cu sărituri scurte. În timpul mersului îndepărtează membrele, lăsând impresia că se
clatină. Trăiesc în colonii sau sunt solitare. Hibernează în sezonul rece. Hrana este de natură
vegetală, graminee, buruieni, rădăcini nu numai în stare verde, ci și uscată. Ocazional
consumă și insecte. Își aleg loc pentru galerii aproape de sursa de hrană pentru ca la nevoie
să se poată refugia în adăpostul său. Dușmanii cei mai mari sunt acvila de
munte, vulpea și câinele ciobănesc lăsat liber. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 2-3
ani. Se împerechează în aprilie-mai. Durata sarcinii este de 33-42 zile. Femelele nasc o
singură dată pe an 2-10 (de obicei 4-5) pui golași și cu pleoapele lipite.
Genul cuprinde 14 specii răspândite în regiunile palearctice și nearctice. Se întâlnesc în
Europa, Asia septentrională și centrală, Canada, Statele Unite (cu excepția părților sudice),
regiunile muntoase din Alaska. În Europa marmotele trăiesc în Alpi, Pirinei, Tatra, Carpații
românești. Pe verticală urcă până la altitudini de 1.600 - 3.000 m. În România
viețuiește marmota alpină, în Munții Rodnei, Făgăraș și Retezat, iar în prezent își extinde
continuu arealul.
Marmotele sunt apreciate atât pentru blană și carne, cât și pentru grăsimea lor, folosită în
medicina tradițională pentru tratarea afecțiunilor reumatice, respiratorii, și a colicilor etc.
Specia cea mai cunoscută în Europa este marmota alpină (Marmota marmota) care trăiește în
munți, în timp ce în America de Nord, e cunoscută Marmota monax, denumită în mod
obișnuit în Canada francofonă siffleux („fluieraș”).

Termenul românesc marmotă este un împrumut din

limbile franceză, marmotte și italiană, marmotta.[1]

Părul marmotei este brun, negru sau maro. Are corpul bondoc, urechile rotunde. Membrele
marmotei sunt scurte și puternice, iar coada este lungă. Talia este de la 46 la 66 cm, cu o
greutate cuprinsă între 2 și 9 kg. Trăiește între 4 și 10 ani în captivitate și între 4 și 8 ani în
libertate. Este denumită „fluieraș” întrucât atunci când este în pericol, ea fluieră pentru a
alerta celelalte marmote, care se vor refugia în vizuină.
Marmota trăiește în munți la altitudini cuprinse între 1.300 și 3.000 de metri. Această
amplitudine altitudinală ar putea fi explicată prin răcoarea hibernală pe care o caută cât și
prin presiunea exercitată de om asupra speciei.
Paleontologii au găsit deja în secolul al XIX-lea oseminte de marmotă pe marile câmpii
ale Europei de Vest (între care în Franța [2], bazinul parizian inclusiv[3][4] și mai la vest
în Poitou-Charentes[5]) sau mai la nord în Belgia (în Paleoliticul mijlociu potrivit fosilelor
din peștera Walou de la Trooz de exemplu[6]) unde primii paleontologi au fost surprinși să
descopere că marmota viețuia altădată, pe teritoriul Belgiei de azi, alături de oamenii
preistorici, dar și elefantul, rinocerul, hipopotamul, hiena, leul (care nu au supraviețuit astăzi
decât în zona tropicală) și renul, glutonul, vulpea argintie, capra-neagră (astăzi refugiate în
munți sau în zone circumpolare)[7] înainte să dispară din cea mai mare parte a Europei,
începând din Preistorie, fără îndoială ca urmare a vânătorii excesive, specia putând să
dăuneze primelor încercări de agricultură și constituind o sursă de proteine și de lipide relativ
ușor accesibilă iarna (era suficientă balizarea vizuinilor toamna pentru a le găsi iarna sub
zăpadă).
Prezența exclusivă în zonele muntoase a marmotei ar putea, prin urmare, să nu fie decât
consecința acțiunii omului, care, mai târziu, a început totuși să încerce să amelioreze soarta
speciei reintroducând-o în diferite masive muntoase (de exemplu în Franța și în România).
Totuși micul efectiv al unor populații noi și izolarea în raport cu celelalte pun problema
fragilității și consangvinității lor.
Ecologie și comportament
Marmotele trăiesc în colonii stabile sau solitar. Spațiul vital al familiei este de 2.000-20.000
m2, și este marcat cu secreții odorante produse de glandele jugale. Sunt foarte legate de locul
de trai și nu se depărtează mult de vizuini.
Marmotele o activitate exclusiv diurnă, fiind active îndeosebi dimineața, mai puțin după-
amiaza. În orele călduroase se adăpostesc în galerii. Sunt bune săpătoare, dar se pot cățăra și
în arbori.
Marmotele sunt animale puțin sprintene, se deplasează greoi, cu sărituri scurte. În timpul
mersului au mersul oarecum legănat, datorită faptului că își depărtează picioarele alternativ
și lateral, lăsând impresia că se clatină.
Sunt animale extrem de atente, dotate cu simțuri excelente, dintre care auzul și văzul sunt pe
primul loc, iar mirosul este slab. Adesea, se ridică în poziție verticală pe labele dinapoi și
rămân nemișcate un timp oarecare, în care inspectează amănunțit împrejurimile. În caz de
pericol scot țipete sau șuierături ascuțite și puternice, de alarmă, după care toată colonia se
refugiază în galerii. În perioada împerecherii își modulează glasul, care devine asemănător
unui mieunat.
Marmota are nevoie de foarte multă liniște în teren, nu suportă activitățile omenești în
apropiere și cel mai mult o deranjează oile și câinii de la stânele din zonă.
Galeriile

Ca adăpost servesc galeriile adânci, pentru o întreagă colonie, pe care marmotele le sapă
singur în soluri afânate sau printre pietre și care au o structură complicată cu mai multe
intrări. Marmotele își sapă două feluri de galerii în funcție de sezon: galeriile de vară și
galeriile de iarnă (hibernaculum). Solul aruncat din galerii formează o movilă în jurul
galeriei, care uneori ajunge (de ex. la bobac) la un diametru de până la 20-25 m și o înălțime
mai mare de 0,5 m, uneori până la 1-1,5 m.
Galeriile de vară cu numeroase ramuri laterale au o lungimea de până la 15-20 m, diametrul
de 0,2-0,3 m și o adâncime de 2,5-3 m, și chiar mai mult. Galeriile de vară converg spre un
cuib central (camera principală sau culcușul) mare, unde se odihnește întreaga familie,
inclusiv și noaptea. Această cameră principală este căptușită cu ierburi uscate. Galeriile de
vară au în general mai multe ieșiri (până la 3, 4 sau chiar 7), în funcție de vârsta galeriei. La
capătul unei galerii laterale, marmota își amenajează o încăpere mai mică în diametru, cu rol
de latrină. În afară de camera principală există camere mai mici, construite simplu, pentru
hrană sau pentru apărare; în ele marmotele se ascund în timpul hrănirii, când există un
pericol în afară.
Galeriile de iarnă (hibernaculum) sunt mai mari și au o adâncimea mai mare, cu mai puține
ieșiri, față de cea de vară, iar orificiile de acces sunt închise cu pământ și pietre înainte ca
marmota să intre în hibernare. Galeriile de iarnă converg spre un cuib (camera de iernare)
care atinge 1 m diametru, căptușit cu ierburi uscate.
Hibernarea[modificare | modificare sursă]
Marmota hibernează 5 luni și jumătate. Toamna ea mănâncă enorm de mult pentru a-și
constitui rezervele de grăsime care îi vor permite să supraviețuiască. Pentru a nu-și arde
rezervele prea repede, ea trăiește „la ralanti”. Temperatura corporală scade la 7°C, iar bătăile
inimii încetinesc, la circa 4 sau 5 pulsații pe minut. Marmota se trezește la fiecare patru
săptămâni pentru a-și face nevoile. Dacă temperatura din vizuină scade sub 3°C, marmota
trebuie să se trezească și să se miște pentru a nu muri de frig.
Se pare că hibernarea socială (în grup familial, în hibernaculum, împreună cu indivizi în
vârstă, mai experimentați), studiată la Marmota marmota, deși este un factor de risc eco-
epidemiologic din cauza promiscuității, poate și să procure avantaje pentru supraviețuirea
hibernală.[8]

AlimentațiaMarmota este cecotrofă, adică ea își digeră de două ori alimentele

ingerându-și unele din propriile balegi / crotine.
Marmotele alpine se hrănesc cu vegetale erbacee, semințe și mici nevertebrate (insecte,
păianjeni, viermi). Ele preferă mlădițe fragede și își țin hrana cu membrele anterioare.
Reproducerea
Împerecherea marmotelor are loc în aprilie - mai, aproape imediat după ce acestea apar la
suprafața pământului după hibernare. Uneori împerecherea are loc probabil și până la ieșirea
lor din galeriile de hibernare.
Gestația durează circa 33-42 zile. Femela naște o singură dată pe an, la începutul verii (pe la
sfârșitul lui mai sau la începutul lui iunie) 2-10 (de obicei 4-5) pui golași (fără blană) și cu
pleoapele lipite. Nou-născuții au numai 3 cm lungime și cântăresc în jur de 26-30 de grame.
Puii încep să vadă după 26-27 zile. Alăptarea durează 6 săptămâni, dar puii rămân în galeria
părinților până în primăvara următoare. După aproximativ o lună după nașterea (prin luna
iulie) puii ies la suprafață din galerii și trec la hrana vegetariană. [9]
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 3 ani (la Marmota monax la 2 ani)
Elefant

Elefantul este un mamifer mare din familia Elephantidae, ordinul Proboscidea. Fac parte din
categoria celor mai mari animale patrupede terestre, care la naștere cântăresc 100 kg.
Perioada de gestație durează 20 - 22 de luni.
Cel mai în vârstă animal în captivitate a avut 86 de ani și a trăit în Taipei, Taiwan. Greutatea
medie a unui elefant este de 2-5 tone, atingând o înălțime de 4 m. Recordul l-a atins un
mascul din Damaraland, Namibia (1978) care a avut 4,21 m înălțime și o lungime de 10,39
m.

 Prezența unei trompe mari și flexibile, ca extensie a nasului și a buzei superioare,cu o

lungime de 1-2,
 Dimensiuni uriașe (până la 4 m înălțime și masa de 7 t)
 O piele dură, groasă, neacoperită cu păr, cu riduri
 Ureche externă mare și subțire
 Are 2 colți din fildeș care au pana la 2,5 m lungime,maxim 3 m.
 Elefantul poate consuma chiar și 225 kg de iarbă într-o singură zi și poate bea până la 136
litri de apă la o singură adăpare.
 Cel mai mare colț de fildeș despre care s-a relatat vreodată a avut 3,1 m lungime și
105 kg.
 Puii de elefant cântăresc mai mult de 100 kg și, la naștere, nu au fildeși. Aceștia le apar
pe la vârsta de doi ani și cresc toată viața, atât la masculi, cât și la femele.Cu ajutorul
fildeșilor,elefanții se pot lupta și pot doborî chiar și copaci și corpuri dure.

Specii

 Loxodonta africana
 Loxodonta cyclotis
 Elefantul asiatic.
Hipopotam

Hipopotamul (Hippopotamus amphibius) este un mamifer african amfibiu, cel mai mare
nerumegător. Numele său provine din limba greacă, având semnificația de cal de râu (ἵππος,
hippos = cal, ποταμός, potamos = râu, fluviu). Hipopotamul, numit și hipopotamul amfibiu,
este una din cele două specii aparținând genului Hippopotamus din familia Hippopotamidae,
cealaltă fiind hipopotamul pitic (Hexaprotodon liberiensis). Trăiește în fluviile și lacurile
din Africa ecuatorială.
Are corpul în forma de butoi, o gură enormă, picioare scurte și câte patru degete la fiecare
picior. Poate atinge lungimea de 3,5 m, înălțimea la umeri de 1,5 m și greutatea de 3.200 kg.
Pielea este foarte groasă, aproape lipsită de păr, de o culoare brun-cenușie pe spate, dar mai
deschisă, roz, pe partea ventrală. Urechile și nările ramân la suprafața apei când restul
corpului este scufundat. Hipopotamii trăiesc în apropierea râurilor, lacurilor, mlaștinilor sau
a altor ochiuri de apă, de obicei în grupuri de 7 până la 15 indivizi. Nu există un dimorfism
sexual evident, astfel că femelele și tinerii masculi sunt adesea confundabili.

În cursul zilei dorm și se odihnesc în apă sau în apropierea acesteia. Noaptea ies pe uscat
pentru a se hrăni cu ierburi. În apă pot înota repede sau chiar merg pe fundul apei, deoarece
pot rămâne scufundați (cu nările și urechile astupate) mai mult de 5 minute. Deși pot fi
văzuți adesea tolăniți la soare, hipopotamii se deshidratează destul de rapid și au nevoie de
apă pentru a-și rehidrata pielea. Apa le este necesară și pentru a-și răcori corpul, deoarece nu
transpiră. Pielea lor este dotată cu numeroase glande care secretă o substanță de culoare
roșiatică, ceea ce a condus la apariția unui vechi mit care afirmă că hipopotamii ar transpira
sânge. Substanța secretată de aceste glande acționează ca un filtru împotriva razelor
ultraviolete.
Hipopotamilor le plac apele puțin adânci în care pot dormi scufundați doar pe jumătate.
Numărul de exemplare este limitat de aceste spații propice lor, care pot deveni destul de
aglomerate - până la 150 de hipopotami pot împărți același bazin în timpul sezonului secetos.
Pe timp de secetă puternică sau de foamete pornesc în lungi migrații, care au adesea drept
consecință moartea multor exemplare.
Noaptea hipopotamii merg pe trasee cunoscute lor, până la 10 km în pășunile din jurul apei,
pentru a se hrăni timp de 5-6 ore. Caninii lungi și incisivii sunt utilizați doar ca armă -
păscutul este realizat apucând iarba cu buzele largi și dure și smucind capul cu putere. În
apropierea râurilor, unde iarba este păscută intens și călcată în picioare, zone mari pot deveni
complet lipsite de vegetație, ceea ce conduce la apariția eroziunii. Totuși hipopotamii
mănâncă destul de puțin comparativ cu greutatea lor corporală (circa 35 kg pe noapte),
deoarece nevoile lor de energie sunt scăzute ca urmare a faptului ca majoritatea timpului îl
petrec stând în apa caldă. Hipopotamii nu rumegă, dar rețin hrana un timp îndelungat în
stomac, extrăgând proteinele prin proces de digestie bazat pe fermentație. Procesul lor
digestiv este răspunzător pentru eliberarea unui număr mare de nutrienți în râurile și lacurile
africane, favorizând astfel peștii, care sunt la rândul lor o sursă de proteine crucială pentru
populația umană locală.

Răspândirea hipopotamului. Roșu - răpândire

istorică; verde - actuală.[1]
Cașalot

Cașalotul (Physeter macrocephalus) este un mamifer marin, cel mai mare cetaceu cu dinți
și, totodată, cel mai mare prădător existent. Cercetătorii consideră cașalotul ca fiind,
probabil, și cel mai mare prădător care a trăit vreodată. Din punct de vedere al clasificării,
specia face parte din ordinul Cetacea, subordinul Odontoceti, cașalotul fiind singurul
membru al familiei Physeter. Scufundările adânci efectuate pentru găsirea hranei
preferate, calmarii și caracatițele, au adus titlul de cel mai mare scufundător, fiind descoperit
la peste 1200 metri. Are un arial variat, care se întinde în toate oceanele lumii, cașaloții
găsindu-se chiar și în câteva mări adânci. Cașalotul deține și recordul mondial pentru cel mai
ascuțit sunet. Aceste sunete seamănă cu niște clicuri, dar nu se cunosc prea multe despre
întrebuințările sale.

Cașaloții prezintă dimensiuni deosebite în lumea animalelor, masculul ajungând la 20 metri

și 52 tone. Totuși, cel mai mare cașalot văzut vreodată de ochi umani avea aproximativ 26
metri. Femelele nu sunt nici pe departe atât de mari, cașalotul prezentând o formă
de dimorfism sexual foarte mare. Asta însemnând că există o mare diferență între sexe.
Masculul este cu 30%-50% mai lung și aproape de 3 ori mai greu.
Creierul cașalotului este cel mai mare creier al vreunui animal cunoscut în ziua de azi. Deși
cântărește 8 kilograme, acesta nu este mare în raport cu corpul animalului. Raportat la corp,
creierul cașalotului este mult mai mic decât al omului, mai mic chiar decât orice primată
antropoidă. Datorită acestui lucru, coeficientul posibil de inteligență (EQ), este mult mai mic
decât al primatelor antropoide dar și decât majoritatea cetaceelor.
Animale oceanice, cașaloții se apropie rar de uscat. Masculii și femelele au trasee diferite
de migrație, deoarece, deși masculii pot să reziste la frigul din regiunea arctică, femelele și
puii au nevoie de temperaturi mai ridicate ale apei. Prin urmare, numai masculii se întâlnesc
la latitudini mai mari decât aproximativ 45° în ambele emisfere.

 Cașalotul este ușor recunoscut după capul său mare. Orificiul nazal este situat în vârful
capului, este descentrat la 45° spre partea stângă. Înotătoarea dorsală îi lipsește.
 Cașalotul poate să rămână scufundat timp de peste o oră.
 Maxilarul inferior al cașalotului are 36-56 de dinți, lungi de aproximativ 20 cm.
Caracatiță

Caracatița (Octopus) este un gen de moluște cefalopode. Ele trăiesc în mări și oceane.
Corpul are forma unui sac. Capul prezintă doi ochi mari, o coroană de brațe (8-10),
numite tentacule, prevăzute cu ventuze, și o gură cu fălci tari. Corpul este acoperit de o
„manta”. Caracatițele se hrănesc cu crustacee, pești etc. În corp, caracatița are o glandă plină
cu un lichid brun (asemănător cu cerneala), care, eliminat în apă, o ajută să se apere de
prădători . Majoritatea caracatițelor folosesc această substanșă, atunci când sunt urmarite.
Reprezentantul tipic al acestui gen de moluște este caracatița-comună Octopus vulgaris.
Caracatițele sunt pescuite pentru carnea lor foarte apreciată în gastronomie.
Calmar
Calmarii sunt un grup de specii de moluște cefalopode decapode din ordinulTeuthida.
Corpul calmarilor este torpiliform și poate atinge lungimea (împreună cu tentaculele) de
1,8 m la cei gigantici. Capul este bine delimitat. În jurul gurii calmarii au 10 tentacule, dintre
care două sunt mai lungi și servesc la prinderea victimei. Calmarii au doi ochi bine
dezvoltați, iar speciile de adâncime au și ochi termoscopici. Înoată foarte repede, cu ajutorul
a două înotătoare triunghiulare, și atinge viteze de până la 55 km/h. Calmarii sunt dotați cu
câte o pungă de cerneală, dar sunt lipsiți de cochilia externă. În schimb, își schimbă coloritul
după mediul înconjurător. Sunt animale răpitoare și se hranesc, de obicei, cu pește. Trăiesc în
adâncuri și se întâlnesc mai mult în mările tropicale (cca. 300 specii). Exemple de specii din
grupul calmarilor pot servi Loligo vulgaris, Ommastrephes sagittatus, Ommastrephes slosnei
pacificus, Chiroteuthis veranyi etc. Unele specii sunt exploatate pentru carnea lor
comestibilă.
Balenă

Balenele sunt mamifere marine ce fac parte din subordinul Mysticeti al ordinului Cetacea.
Balenele sunt totodată cele mai mari animale și cele mai mari mamifere din lume. Se
vânează pentru carne, grăsime, fanoane și piele.
Balenele au apărut acum aproximativ 50 de milioane de ani. Strămoșii lor erau animale de
uscat, care prin adaptarea treptată la mediul marin, au suferit pierderea perechii de picioare
posterioare, crearea unei caudale, respectiv transformarea perechii de membre anterioare în
înotătoare. Balenele sunt animale blânde, inteligente, care se hrănesc cu microorganismele
din ocean.

Balenele sunt grupate în 4 familii actuale, cu 11 specii, și o familie fosilă.

Familia Balaenidae[modificare | modificare sursă]

Sunt balene netede; acestea cuprind următoarele specii:

1. Balaena mysticetus - balena de Groenlanda

2. Eubalaena australis - balenă sudică
3. Eubalaena glacialis - balenă nordică
Familia Neobalaenidae[modificare | modificare sursă]
Sunt balene pigmeu și cuprind o singură specie:

1. Caperea marginata - balenă pigmeu

Familia Eschrichtriidae[modificare | modificare sursă]
Sunt balene cenușii, cu specia:

1. Eschristius robustus - balenă cenușie

Familia Balaenopteridae[modificare | modificare sursă]
Sunt balene brăzdate, cu următoarele specii:

1. Balaenoptera musculus - balenă albastră

2. Balaena physalus - balenă cu înotătoare
3. Balaena borealis
4. Balaena endeni - balena Bride
5. Megaptera novaeanglianae - balenă cu cocoașă
6. Balaena acutorostrata

Fosilă de Janjucetus hunderi

- Muzeul Victoria din Melbourne -

Familia Janjucetidae[modificare | modificare sursă]

Este o familie fosilă de balene, care cuprinde strămoșii balenelor actuale. Are o singură specie cunoscută:

1. Janjucetus hunderi

Particularități anatomice[modificare | modificare sursă]

Fanoane

Fanoanele[modificare | modificare sursă]

Balenele au dezvoltat în cursul evoluției lor niște formațiuni numite fanoane, care le permit să se hrănească
cu plancton. Acestea se termină prin niște prelungiri în formă de perie, care funcționează ca o sită. Astfel, din
tonele de apă vehiculate prin gură, ele rețin doar planctonul. Diferite specii de balene și-au dezvoltat propriile
tipuri de fanoane, astfel încât acestea să rețină componente diferite ale planctonului. Acesta este o modificare
adaptativă care le permite să nu intre în competiție pentru sursele de hrană. Cataceele care au fanoane lungi și
subțiri, ca de exemplu balena albastră, rețin din apă microcrustaceele. Balenele care se hrănesc mai mult la
suprafața apei, au nevoie de fanoane mai mari. În aceasta categorie intră balena de Groenlanda și balena de
Vizcaya. Capul balenei este foarte mare și puternic, pentru a putea suporta greutatea fanoanelor și volumul
imens de apă care trebuie filtrat pentru a reține hrana.În ciuda dimensiunilor uriașe, balenele nu consumă foarte
multă hrană. Datorită conformației corporale menite să economisească energia, ele nu au nevoie să mănânce
cantități prea mari. Se hrănesc cu mici organisme și plancton. Aceasta este cea mai bogată sursă de hrană
pentru aceste mamifere marine.

Ciclu de reproducere
Odată la 2-3 ani balenele nasc pui vii pe care îi hrănesc cu lapte. În timpul nașterii, femela mamă este
înconjurată de câteva moașe, care vor ajuta noul născut să se mențină la suprafață pentru a respira. Balena
produce zilnic aproximativ 200-300 litri de lapte foarte gras. Puiul va suge lapte matern și are o rată de creștere
foarte mare.
Pește

Peștele este un animal vertebrat, craniat, ce trăiește în mediu acvatic. El

respiră oxigen dizolvat în apă. Se cunosc aproximativ 29000 de specii de pești. Știința ce se
ocupă cu studiul peștilor se numește ichtiologie. Peștii sunt animalele cele mai puțin
dezvoltațe dintre craniate.

Corpul este fusiform, are forma hidrodinamică, dar poate fi turtit dorsoventral. Este alcătuit
din 3 părți: cap, trunchi și coadă. Peștii au 2 tipuri de înotătoare: Perechi (pectorală și
abdominală) și neperechi (dorsală, codală și anală). Cele perechi au o structură stabilă, fiind
formate din piesele osoase ale centurii scapulare și pelviene. Ele ajută peștii să se scufunde în
apă, să facă rotații, să mențină corpul într-o poziție normală. Cele neperechi sunt pliuri ale
pielii, susținuți de raze osoase externe. Înotătoarea codală participă la propulsarea înainte a
peștelui, înotătoarele anale și dorsale participă la menținerea echilibrului în timpul înotului.
Pielea este acoperită cu un mucus secretat de celulele glandulare tegumentare. Corpul este
acoperit cu solzi protectori sau plăci osoase de origine dermică. Colorația este determinată
de cromatofori, celule care se află sub piele și conțin granule de pigmentare.
Peștii dispun de schelet intern format din scheletul capului, trunchiului și înotătoarelor.
Scheletul capului cuprinde cutia craniană, oasele feței, oasele gurii, operculele. Scheletul
trunchiului este format din coloana vertebrală care cuprinde un număr diferit de vertebre. De
apofizele acestora sunt prinse coastele. Coloana vertebrală este unită de un os cartilaginos
direct cu cutia craniană și coastele. Ea se împarte în 2 regiuni: toracală și codală. Peștii nu au
stern. Conformația membrelor este în strânsă legătura cu modul de locomoție, care este tipic
acvatic. Înotătoarele neperechi (dorsală, codală și anală) au un schelet format din raze
externe osoase ce susțin o membrană tegumentară. Înotătoarele perechi sunt formate din
structuri osoase ale centurilor și structuri ale părților libere ale înotătoarelor. Prin intermediul
centurilor scapulară și pelviană, înotătoarele perechi sunt prinse de scheletul corpului și
musculatură.
Musculatura peștilor este reprezentată, în principal, de 2 bande de celule musculare, întinse
de-a lungul fiecărei laturi a corpului. Acestea asigură flexiunea trunchiului. Alți mușchi sunt
cei cranieni. Aproape toți peștii au vezica înotătoare (scrumbia nu are vezică), care este
umplută cu o mulțime de gaze, în special oxigen. Ea ajută peștele să-și modifice densitatea
corpului.

This image shows a Paradise fish (Macropodus opercularis).

Înotătoarele la crap (Cyprinus carpio) 1 - mustăți; 2 - opercul; 3 - înotătoare pectorale (perechi); 4 -
înotătoare ventrale sau pelviene (perechi); 5 - înotătoarea anală; 6 - înotătoarea dorsală; 7 -
înotătoarea caudală.
Carassius auratus
Ton (pește)

Tonul este o grupă de pești răpitori marini teleosteeni din familia Scombridae,
ordinul Perciformes, pești de valoare gustativă și comercială.

O caracterstică a lor este faptul că sunt pești buni înotători care se mișcă necontenit, ei ating
o viteză 77 km/h. Corpul lor musculos este fuziform, iar înotătoarea codală este în formă de
seceră. Temperatura corpului lor prin mișcarea necontenită este mai ridicat cu 1 grad Celsius
ca a apei în care se găsesc.
Din cauza pescuitului excesiv această specie a dispărut din Marea Neagră.[2]
Specii

Thunnus thynnus

 Thunnus alalunga
 Thunnus albacares
 Thunnus atlanticus
 Thunnus maccoyii
 Thunnus obesus
 Thunnus orientalis
 Thunnus thynnus
 Thunnus tonggol

Thunnus thynnus

Thunnus albacares
Seriola on cutting board