Baciu Iustin Grupa H211

Criza rachetelor din Cuba

Cunoscută drept cea mai mare insulă ca dimensiune din Insulele Antile și totodată cea mai
aproape ca proximitate de America de Nord dintre insulele Indiilor de Vest, Cuba, caracterizată
printr-o situație educațională și servicii superioare celorlalte state din America Latină și având în
ierarhia sa socială o clasă mijlocie, avea să fie supusă, după ieșirea de sub controlul spaniol la
sfârșitul secolului al XIX-lea, unei guvernări deficitare în timpul regimului edificat de
revoluționarul cubanez, Fidel Castro. În 1933 este abrogat Amendamentul Platt prin care Gerardo
Machado este înlăturat de la guvernare și înlocuit cu Manuel de Cespedes, al cărui regim este
doborât de o revoltă a studenților și a subofițerilor, dintre aceștia din urmă făcând parte și
Fulgencio Batista, care devine președinte al Cubei între anii 1940-1944, iar în 1952 impune un
regim dictatorial bazat pe teroare. În perioada 1953-1959, interval în care va petrece un an și
jumătate în închisoare, Fidel Castro inițiază mai multe încercări, sortite eșecului, de a-l elimina pe
Batista de la putere, reușind acest lucru, prin numeroasele sale atacuri de gherilă, abia la 1 ianuarie
19591.

Deși nu se afirmă inițial în fruntea piramidei politice, Fidel Castro dorea să pună bazele unui
guvern reformator, însă incopompetența unor oameni politici ca Manuel Urrutia Lleo, Osvaldo
Dorticos Torrado sau Jose Miro Cardona, îl vor determina pe el și pe locotenentul său de origine
argentiniană și de orientare marxistă, Fernando ,,Che” Guevara, să renunțe treptat la relațiile cu
Statele Unite (de care depindeau prin comerțul cu zahăr, resursă necesară cubanezilor) și să
finanțeze grupările politice de stânga din Republica Dominicană, Haiti, Nicaragua, Panama și
Venezuela. Castro a înlocuit S.U.A. cu un alt ajutor și client economic, anume U.R.S.S., relațiile
dintre acestea închegându-se în urma vizitelor întreprinse de proiectantul de avioane sovietic,
Artem Ivanovici Mikoian la Havana și ale lui Guevara în țările est-europene2.

Cuba se distanțează total de State, încheind acorduri cu U.R.S.S., cumpărând arme și

preluând rafinării de petrol de la aceștia și combătând drepturile acestora asupra bazei maritime

1
Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura ALLFA, București, 2000, p.769.
2
Ibidem, p.771.

1
din Guatemala, în timp ce administrația Eisenhower de la Washington, indignată de neimplicarea
statelor americane participante la conferința interamericană a miniștrilor de externe din august
1960 de la San Jose cu privire la condamnarea Cubei, alături de U.R.S.S. și China. Statele Unite
încep să adăpostească refugiații cubanezi în două locații protejate de CIA, aceștia așteptând ziua
în care să se întoarcă în patria natală, infiltrându-se printr-o invazie mascată de aviația americană.
La 17 aprilie 1961, un efectiv de 1.400 de oameni, aflați la bordul unor bombardiere B-26, pilotate
de cubanezi aterizează în Golful Porcilor, însă nereușind să intre în Cuba neobservați sau să
declanșeze revoluții. Această manevră va atrage o reacție adversivă din partea lui Castro, care îi
aruncă pe cubanezii emigranți în închisori, iar pe oponenții săi politici îi va omorî3.

Deși Castro se proclamă marxist, el nu reprezenta decât liderul unui guvern și al unei mișcări
ce erau comuniste doar într-o anumită masură. Începând cu anul 1962, situația economică a Cubei
alunecă într-o prăpastie, dat fiind costul materiilor prime pentru produse fabricate ce ar fi putut fi
achiziționate mai ieftin prin import, refuzul țăranilor de a mai munci din cauza înființării
cooperativelor, naționalizării pământurilor și vinderii cerealelor la prețuri scăzute, precum și
resemnarea clasei mijlocii ca urmare a trecerii a naționalizării de la întreprinderile străine la cele
naționale și represiunea față de adversarii politici. U.R.S.S. era conștientă de costurile implicate
de alianța cu Fidel Castro, însă prin această alianță putea să-și stabilească noi baze față de S.U.A.,
chiar la 160 km distanță de acestea4.

În iunie 1962, Raul Castro, fratele liderului cubanez, încheie cu un acord cu Nikita Hrușciov,
prin care sovieticii amplasează rachete cu rază medie în Cuba, care vor ieși la iveală în urma unor
fotografii realizate de un avion U2-F al Statelor Unite, ce survola la data de 14 octombrie 1962
deasupra părții vestice a Cubei. Îngrijorat de noile vești, președintele american, John Fitzgerald
Kennedy (1917-1963) cere sfaturi din partea consilierilor săi, generalul Maxwell Taylor
sugerându-i o ,,intervenție chirurgicală”, mai precis un atac lansat din aer asupra rachetelor
cubaneze, în timp ce George Ball venea cu idea instituirii unei ,,blocade” asupra Cubei astfel încât
livrarea altor echipamente nucleare să fie blocată5.

3
Ibidem, p.772-773.
4
Ibidem, p.773-774.
5
Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002, p.85.

2
 Fratele președintelui american, consilierul Robert Kennedy s-a descurcat de minune în
interacțiunea cu persoanele aflate în contact cu sovieticii în timp ce spionul military rus, Oleg
Pencovsky a făcut rost de informații necesare liderului de la Casa Albă. La 22 octombrie 1962,
Kennedy ține un discurs televizat în care anunță națiunea americană că U.R.S.S. a pregătit în Cuba
o ,,serie de amplasamente pentru rachete ofensive”, iar în cazul în care vreo țară din Emisfera
Vestică ar fi fost supusă vreunui atac din Cuba, acesta ar fi căzut pe seama Uniunii Sovietice, ceea
cei- ar fi atras ,,represalii complete”. Totodată Kennedy ia câteva măsuri de siguranță, precum:
instituirea unei ,,carantine” asupra navigației către Cuba (termen pe care secretarul Apărării,
Robert S. McNamara îl justifică prin lipsa întelesului de ,,război” pe care termenul de ,,blocadă”
l-ar fi avut), mobilizarea unităților de rezervă și a rezerviștilor individuali, precum și trimiterea
fostului secretar de stat, Dean Acheson în Europa în vederea informării celorlalte țări din N.A.T.O..

La 26 octombrie 1962, la Casa Albă era cunoscut faptul că activitățile de la amplasamentele

nucleare din Cuba nu erau încheiate, mai mult, navele S.U.A. se întălnesc cu niște vase
sovietice,unele dintre acestea nedezvăluindu-și încărcătura. Hrușciov îi propune lui Kennedy să
nu intervină în Cuba împotriva regimului castrist în schimbul retragerii rachetelor din Insula
respective. O zi mai târziu, un U-2F American este doborât de o rachetă sovietică, însă probabil
din inițiativa pilotului sovietic și nu a U.R.S.S., iar Hrușciov cere scoaterea rachetelor Jupiter ale
americanilor din Turcia. La 28 octombrie 1962, Kennedy se angajează să respecte propunerile lui
Hrușciov menționate mai sus, desființând ,,carantina” și retrăgându-și rachetele Jupiter din Turcia
fără ca acest lucru să fie cuprins în vreun acord oficial și condiționând la rândul său, evitarea
atacurilor de către U.R.S.S. în statele Emisferei Vestice6.

La 7 noiembrie 1962, S.U.A. și U.R.S.S. încheie un acord prin care americanii pot inspecta
încărcătura vaselor rusești în scopul verificării retragerii rachetelor din Cuba, ceea ce va duce la
căderea lui Hrușciov din 1964 din cauza ranchiunii purtate de unii dintre membrii P.C.U.S...
Datorită implicării sale în negocierile cu rușii, U Thant, secretarul general în exercițiu al O.N.U.,
câștigă alegerile din 30 noiembrie și primește funcția lui Dag Hammarskjold până la finalul
mandatului acestuia. În 1963, cele două puteri statale încheie Tratatul de Interzicere a
Experiențelor Nucleare7.

6
Ibidem, p.86.
7
Ibidem, p.87.

3
 Pot fi luate în considerare câteva situații care au dus la soluționarea crizei rachetelor din
Cuba, anume: dispunerea de informații precise asupra situației S.U.A. de către Hrușciov prin
oamenii săi de bază, cum ar fi Romanovski, care a întreținut relații amiabile cu americanii;
compromisul riscului declanșării unei noi conflagrații globale pentru Cuba (care nu se afla în zona
tradițională de influență sovietică, asemeni Germaniei de Est și Ungariei) sau desființarea acesteia
și nu în ultimul rând, limitarea libertății de acționare a conducătorilor sovietici8.

În concluzie, schimbul de propuneri și condiționări impuse reciproc de John Fitzgerald

Kennedy și Nikita Hrușciov în 1962, generate de conflictul legat de Insula Cuba, dominată de un
regim comunist-marxist impus de Fidel Castro, dar și analiza înțeleaptă și raționamentul în
acceptarea propunerilor de care au dat dovadă liderii acelei vremi pot fi considerați factorii care
au salvat omenirea de repetarea experienței tragice a războiului nuclear.

BIBLIOGRAFIE:

1. Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura ALLFA, București, 2000;
2. Claude Delmas, Crizele din Cuba 1961-1962, Editura Corint, București, 2003;
3. Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, Editura Univers Enciclopedic, București,
2002.

8
Claude Delmas, Crizele din Cuba 1961-1962, Editura Corint, București, 2003, p.143-144.