Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și

Științele Educației, Universitatea din București

DEZVOLTAREA PERSONALĂ LA ADOLESCENȚI

Adolescenţa este, în mod obişnuit, văzută ca o perioadă a prăgătirii

pentru maturitate. Pe parcursul adolescenţei, tinerii ating maturitatea fizică,
înţeleg mai bine rolurile sociale şi relaţiile, acumulează abilităţi pentru a se
adapta cu succes la viaţa adultă atât în familie, cât şi la muncă. Găsirea
mecanismelor de coping potrivite pentru fiecare dintre noile sarcini (ca de
exemplu, adaptarea la schimbările corporale şi sexuale, acumularea
educaţiei necesare pentru a se angaja, câştigarea autonomiei emoţionale
şi financiare, rezolvarea problemelor de identitate, asumarea propriilor
valori şi convingeri) poate fi un predictor pentru o viaţă adultă funcţională
(Crockett şi Crouter, 2014).
Definită ca o perioadă de tranziţie, adolescenţa este caracterizată de
procese accelerate de schimbare a funcţionării biologice (apariţia
modificărilor hormonale, atingerea maturităţii fizice şi sexuale) cognitive
(modalităţi mai sofisticate de gândire), sociale (asumarea de noi roluri în
raport cu liceul/facultatea şi serviciul) prin confruntarea cu noi provocări şi
experienţe. La finalul acesteia, se poate observa o restructurare
psihologică, o nouă imagine despre sine şi despre ceilalţi, dar şi o
stabilizare a trăsăturilor de personalitate.
În ceea ce priveşte vârsta biologică, conform Meschke et al., 2012,
adolescenţa se încadrează între 12 şi 19 ani, având următoarele etape:
• Adolescenţa timpurie (12 - 14 ani)
• Adolescenţa mijlocie (15 - 17 ani)
• Adolescenţa târzie (18- 19 ani).

Trebuie luat în considerare şi faptul că limitele sunt imprecise

deoarece începutul şi durata acestei perioade variază în funcţie de
condiţiile geografice şi de mediu socio-economic, sociocultural şi mai ales
de educaţie.

1
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

Pe plan intern, psihologic, se produce o permanentă reconfigurare a

imaginii de sine, care creează dificultăţi adolescentului în a se autodefini.
Adesea, noua identitate se formează prin opoziţia faţă de imaginea
adultului şi adoptarea unor norme sociale şi de grup prezente la ceilalţi
tineri sau la modelele promovate în media.
În ceea ce priveşte planul social, adolescenţii petrec mai mult limp cu
prietenii şi colegii de aceeaşi vârstă şi mai puţin timp alături de familie,
căutând în exterior modele posibile de urmat. Totodată, adolescenţa este
perioada în care se iau primele decizii profesionale (alegerea unui liceu,
decizia de a urma o facultate sau angajarea la un prim loc de muncă).
În această etapă de viaţă, adolescentul trebuie să realizeze o sarcină
majoră: aceea de a-şi crea o identitate stabilă şi de a deveni un adult
matur, complet şi productiv. Pe măsură ce îşi dezvoltă o conştiinţă de sine
clară, experimentează diferite roluri şi se adaptează la schimbările pe care
le trăieşte, adolescentul îşi creează noi relaţii sociale, în special cu
personale care fac parte din aceeaşi generaţie. Relaţiile devin mai mature,
bazate pe intimitate, încredere şi respect faţă de ceilalţi. Ei învaţă treptat
să interacţioneze cu ceilalţi într-o manieră mai apropiată de cea adulţilor.

1. Dezvoltarea cognitivă

Din perspectiva dezvoltării cognitive, adolescenţa se caracterizează

„printr-o intelectualizare intensă, prin îmbogăţirea şi lărgirea încorporării de
conduite adulte” (Anghel, 2009).
Kurtines (2001) a identificat trei procese de rezolvare a problemelor,
care facilitează explorarea în perioada formării identităţii: creativitatea,
suspendarea judecăţii şi evaluarea critică. Creativitatea este o trăsătură de
personalitate care se referă la abilitatea individului de a fi inovativ sau
inventiv în găsirea de alternative în procesul de explorare.
Suspendarea judecăţii (suspension of judgement) se referă la
măsura în care adolescentul este capabil să adopte mai multe perspective
asupra unei situaţii, abilitatea de a evalua şi a cântări atât aspectele
negative, cât şi pe cele pozitive şi de a face alegerea corectă. Evaluarea

2
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

critică reprezintă capacitatea individului de a chestiona alternativele

disponibile şi a-şi schimba opţiunea în cazul în care apare o nouă
oportunitate.
Ajunşi la ultima etapă a dezvoltării intelectuale, cea a operaţiilor
formale, propusă de Piaget, adolescenţii dezvoltă abilităţi de introspecţie,
utile în procesul de definire a personalităţii, acesta fiind momentul oportun
pentru a exploata şi a extinde resursele cognitive.

2. Imaginea corporală

Schimbările fizice foarte rapide, care au loc în perioada pubertăţii şi

continuă, mai lent, în adolescenţă, prezintă variaţii inter- individuale mari.
Astfel, adolescentul are nevoie să îşi recreeze mental imaginea corporală
şi să o accepte. Dificultăţile apar adesea când imaginea corporală nu este
în concordanţă cu stereotipurile culturale promovate ca fiind „corpul
perfect”.
McCabe & Ricciardelli (2001) arată că cel mai important rol în
formarea imaginii corporale la adolescenţi îl joacă părinţii şi promovarea
în media. Cercetarea lor subliniază faptul că mamele sunt cele care îi
încurajează pe adolescenţi (atât fete, cât şi băieţi) să ia măsuri în ceea
ce priveşte greutatea sau tonifierea corpului şi îi susţin în a ajunge
cât mai aproape de modelul cultural, însă băieţii sunt mai puţin
afectaţi de acest lucru decât fetele, care pun mare preţ pe ceea ce se
promovează în media.
Propagarea imaginilor corporale idealizate în media contribuie la
formarea imaginii corporale şi afectează dezvoltarea adolescenţilor prin
scăderea satisfacţiei cu propria imagine, scăderea stimei de sine,
depresie, furie, anxietate şi tulburări de instinct alimentar (Durkin &
Paxton, 2002).
Una dintre cele mai frecvente tulburări apărute în adolescenţă este
anorexia, definită de Clerget (2012) ca fiind „incapacitatea de a asuma
transformările corporale proprii pubertăţii... de a renunţa la corpul

3
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

din copilărie”. La polul opus, știm situaţiile în care imaginea corporală

este percepută cu „un soi de admiraţie, ceea ce dă o notă de uşor
narcisism” (Verzea & Verzea, 2000).

3.Identitatea de rol-sex

Tot în această perioadă se conturează şi rolurile sociale de bărbat şi

femeie. Adolescenţii formulează o definiţie proprie cu privire la ce
înseamnă a fi „bărbat” sau „femeie”. Majoritatea adolescenţilor tind să se
conformeze la rolurile de sex masculin sau feminin impuse de contextul
cultural în care trăiesc (de exemplu, în cultura europeană, bărbatul este
văzut ca fiind puternic, activ, inteligent, independent, iar femeia este, de
cele mai multe ori, caracterizată ca fiind delicată, afectuoasă, pasivă, cu
toate că în ultimii ani aceste roluri tind să fie tot mai puţin clar conturate).
Deşi în prezent se înregistrează o tendinţă de reactualizare a sex-
rolului, familiile adolescenţilor se ghidează încă după vechile modele,
motiv pentru care identitatea de sex-rol poate deveni si mai confuză. în
construirea identităţii de sex-rol, părinţii joacă un rol fundamental.
„Sarcina părintelui de acelaşi sex este de a-l diferenţia pe copil din
punct de vedere sexual. Cu ajutorul lui, copilul află că este bărbat
sau femeie”, iar părintele de sex opus contribuie la conştientizarea
realităţii sexuale, „dezvăluind prin simpla lui prezenţă diferenţa
noastră fundamentală” (Anghel, 2009).
Identificarea în cadrul familiei este un fenomen natural, contribuind la
întărirea sentimentului de apartenenţă. „Identificarea proiectivă este
principalul mecanism de transmisie transgeneraţională şi de creare a
identităţii” (Ciccone, 1999, apud Mitrofan et al., 2010).

4
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

4. Independenţa emoţională

În cursul dezvoltării lor, copiii internalizează valorile şi atitudinile

părinţilor. Adolescentul este pus în situaţia de a redefini toate acestea,
dezvoltând treptat sentimentul încrederii în sine, în propriile valori, judecăţi
şi sentimente. Însă, pentru a accepta pe deplin aceste schimbări şi a se
simţi confortabil cu ele, are nevoie ca părinţii şi familia să le recunoască şi
să le accepte. Treptat, adolescentul se simte mai încrezător, mai autonom
şi se separă emoţional de părinţi, devenind independent. Pentru ambele
părţi, această trecere este mai dificilă la început, adolescentul dorind să
facă totul pe cont propriu, însă fiind încă parţial dependent de familie. Pe
de altă parte, părinţilor le este uneori greu să accepte şi să se adapteze la
aceste schimbări rapide şi îngrădesc libertatea adolescentului.
Conflictele cu părinţii au însă un rol important, deoarece acestea îl
determină pe adolescent să petreacă mai mult timp în contact cu persoane
de aceeaşi vârstă. În ciuda faptului că intensitatea conflictelor poate fi
dăunătoare relaţiilor de familie, acestea pot constitui o bună metodă de a
învăţa cum să gestioneze acest tip de situaţie în viitor.
Rodrigo et al. (2008) au arătat că influenţa conflictelor asupra
dezvoltări şi maturizării adolescentului depinde în cea mai mare măsură de
modul de rezolvare a conflictelor. Când discuţiile se desfăşoară într-o
atmosferă paşnică, de negociere şi ascultare reciprocă, unde fiecare îşi
poate exprima gândurile şi sentimentele liber, fără a fi prezentă
agresivitatea, experienţă devine una de achiziţionare a noi abilităţi de
comunicare.
Dacă rezolvarea este una convenabilă, conflictul are o funcţie
adaptativă, oferind posibilitatea părinţilor şi copiilor să îşi reorganizeze
rolurile şi atribuţiile, începând o relaţie nouă, bazată pe încredere,
comunicare şi toleranţă. Rezultatul pozitiv al conflictului duce la o reducere
a discrepanţelor între opiniile celor două părţi, la o mai mica distanţare
psihologică, benefică în procesul de formare a individualităţii (Rodriguez-
Gutierrez et al., 2016).

5
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

5. Pregătirea pentru cariera profesională

În societatea românească actuală, adolescentul poate fi considerat

adult nu numai când împlineşte vârsta legală, dar şi atunci când devine
independent şi din punct de vedere financiar. Luând în calcul că solicitările
în ceea ce priveşte nivelul de educaţie şi competenţele profesionale sunt
tot mai înalte pentru a obţine un loc de muncă, practic, dacă în unele
cazuri independenţa financiară poate fi obţinută la sfârşitul adolescenţei, în
multe cazuri ea apare, cel mai probabil, în prima etapă a perioadei adulte.
„Tânărul este prins între impulsul intern ce-l împinge să-şi definească
viitorul şi instituţiile sociale care, în paralel, îl dirijează sau îi limitează unele
opţiuni” (Anghel, 2009).
Principalul criteriu utilizat pentru a prezice succesul adolescentului în
carieră este dezvoltarea abilităţilor lui de a-şi atinge obiectivele stabilite, de
a face alegeri în acord cu propriile nevoi şi posibilităţi şi abilitatea de a-şi
lua un angajament pe termen lung (Hirschi et al., 2011).
De asemenea, familia joacă un rol important în imaginea pe care
adolescentul şi-o formează despre a avea o carieră, a munci sau a
câştiga bani, prin modelul oferit de-a lungul vieţii.
Comunicarea cu ceilalţi este un alt aspect important în pregătirea
pentru profesie. Adolescenţii care au relaţii bune cu persoanele de vârstă
apropiată explorează mai mult şi fac alegeri pe termen lung în ceea ce
priveşte cariera (Kracke, 2002).

6. Dezvoltarea simţului etic şi a sistemului de valori

Dezvoltarea unui sistem de credinţe şi valori, a unei ideologii care să

ghideze comportamentul în diferite contexte şi situaţii reprezintă unul dintre
cele mai importante aspecte ale dezvoltării adolescentului, cu determinări
profunde pentru cursul dezvoltării sale ulterioare.
Familia este primul cadru în care copiii se definesc pe ei şi lumea în
care trăiesc. Definirea unui status şi a rolului social pe care îl ocupă în

6
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

cadrul comunităţii din care fac parte, dincolo de contextul familiei de

origine, reprezintă o realizare importantă pentru adolescenţi şi tineri.
Capacitatea de autonomie emoţională, decizională şi comportamentală în
contextul unei lumi tot mai largi, care depăşeşte cu mult cadrul familiei
restrânse, permite adolescentului să definească şi să se angajeze în noi
roluri sociale.
Kohlberg spune că moralitatea are la bază dezvoltarea sentimentului
dreptăţii şi a capacităţilor cognitive. Dezvoltarea morală trece de la
controlul extern la standarde internalizate ale societăţii, iar de aici, la
codurile morale personale, principiale (Papalia, Olds & Feldman, 2010). în
planul moralităţii şi al valorilor, au loc schimbări esenţiale pentru viaţa de
adult:
• adolescenţii adoptă valorile morale şi principiile oamenilor cu care
se identifică
• sunt asumate comportamente civic-responsabile
• independenţa devine o valoare-cheie şi un nou scop
• demnitatea, originalitatea şi onoarea domină tranzacţiile
sociale
• se dezvoltă sentimentul proprietăţii vieţii psihice şi nevoia de a-si
apăra convingerile şi credinţele proaspăt descoperite.
Toate acestea au loc într-un context social care îi permite
adolescentului socializarea aspiraţiilor, manifestări vocaţionale. În fața
nevoii de individuaţie, adolescentul adoptă la nivel social acele conduite
simbolice, exprimate prin îmbrăcăminte şi accesorii.

7. Identitatea

A avea o identitate înseamnă a fi cineva, a ocupa o anumită poziţie

într-un context social, a juca un rol, a dispune de un anumit statut.
Tranziţia de la adolescent la tânăr adult este marcată de o consolidare, o
mai bună definire a personalităţii individului, de formarea de relaţii
sănătoase şi mature, iar în unele cazuri, de separarea de familia de
origine.

7
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

Abandonarea vechii identităţi creează uneori sentimentul de vid, lipsă

de repere şi dezorientare. Pentru a se echilibra şi a se redescoperi pe sine,
el caută noi identificări, noi modele de personalitate la care să se
raporteze. Astfel, adolescentul devine treptat conştient nu doar de ceea ce
este, ci şi de ceea ce poate deveni. Sinele este un construct complex care
exprimă nucleul individului. Acesta este adesea caracterizat prin multiple
concepte conexe: conştiinţa de sine, stima de sine, auto-reprezentarea
sinelui şi auto-reglarea.
În copilărie, individul găseşte un personaj-model, considerat la
început „erou”, de obicei din familia de origine. Acest personaj este unul
care deţine calităţi general umane şi care îi oferă copilului posibilitatea de a
le dobândi şi el pe parcurs. „Eul copilului iese la iveală doar prin
interacţiunea bazată pe încredere cu figura parentală” (Kroger, 2004).
Pe măsura înaintării în vârstă, varietatea personajelor cărora li se
oferă calitatea de a fi erou creşte. Constituirea eroului răspunde nevoilor
interne şi marchează începutul dedublării individului, devenind el însuşi
una cu eroul. Odată cu trecerea anilor, însuşirile eroului se modifică treptat,
dobândind trăsături de ordin superior, care afirmă tot mai mult influenţa
aspiraţiilor: setea de cunoaştere, nevoia de a construi, de a crea noi valori
spirituale şi materiale. Datorită dezvoltării conştiinţei de sine, eroul
încetează a mai fi un alter ego, un alt-eu. El devine un model, începem să
avem de-a face cu alt om, cu care individul în creştere nu se identifică total.
Datorită unor limite inerente ale acestei vârste, modelele nu se
reflectă întotdeauna pozitiv, intervenind slaba capacitate de apreciere
obiectivă a personalităţii şi lipsa de experienţă socială. Datorită
subaprecierii acestor limite, există adolescenţi la care „noile identităţi” nu
numai că nu le depăşesc valoric pe cele anterioare, dar cuprind
numeroase componente negative, concretizate atât în concepţii, cât şi în
comportament.
Experienţa socială redusă a adolescenţilor poate conduce la
identificări cu modele neadecvate sau poate conduce la crearea de idealuri
inaccesibile (peste posibilităţile reale ale adolescentului) şi chiar la

8
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

identificarea cu false idealuri (încărcate cu valori scăzute, non-valori, sau

însuşiri necorespunzătoare cerinţelor realităţii).
Grupul, prin condiţiile şi regulile impuse, îl ajută pe adolescent să îşi
conştientizeze calităţile şi, mai mult decât atât, să le demonstreze în
activităţile comune. Astfel, el începe să se definească în termenii
trăsăturilor pe care le manifestă în relaţiile cu persoanele din jur şi să
încorporeze statutul de membru al grupului, simţindu-se integrat, acceptat
şi confirmat.

Perspectiva lui Erik Erikson - Modelul dezvoltării psihosociale

Modelul dezvoltării psihosociale este unul dintre cele mai elaborate şi

recunoscute teorii ale dezvoltării umane. Aceasta propune un model bazat
pe stadiile dezvoltării umane de la naştere şi până la sfârşitul vieţii,
acordând o importanţă deosebită aspectelor sociale şi culturale. La baza
acestuia stă ideea că sănătatea se menţine prin traversarea eficientă, de-a
lungul vieţii, a opt stadii psihologice. La fiecare stadiu, individul se
confruntă cu o „criză" care trebuie rezolvată. Dacă aceasta nu poate fi
depăşită, individul va avea dificultăţi în a achiziţiona calităţile nivelului
respectiv de dezvoltare. Erikson propune o serie de sarcini ale dezvoltării
pe care toţi oamenii trebuie să le abordeze şi să le rezolve pe parcursul
existenţei.
Cele opt stadii ale dezvoltării psiho-sociale sunt:
1. Încredere vs. Neîncredere (perioada infantilă)
2. Autonomie vs. Ruşine şi Îndoială (copilăria timpurie)
3. Iniţiativă vs. Culpabilitate (perioada preşcolară)
4. Competenţă vs. Inferioritate (perioada şcolară)
5. Identitate vs. Confuzie de rol (specifică adolescenţei)
6. Intimitate vs. Izolare (specifică tinereţii)
7. Productivitate vs. Stagnare (adulţi de vârstă mijlocie)
8. Integritate psihică vs. Disperare (bătrâneţe).

9
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

Potrivit lui Erikson stadiul „identitate vs. confuzie de rol” este cel în
timpul căruia individul caută şi îşi dezvoltă o identitate proprie. Criza
caracterizată de confuzia identităţii şi a rolurilor este criza care domină
întreaga dezvoltare umană.
Erikson sugerează că adolescenţii trăiesc o aşa-numită experienţă a
difuziei identităţii, care implică un puternic sentiment de nesiguranţă.
Pentru adolescent, sarcina principală a acestei perioade este să ajungă la
dobândirea unui sentiment al identităţii, care are rolul să stabilizeze
personalitatea individului.
Difuzia identităţii sau sentimentul nesiguranţei trăit de cei mai mulţi
adolescenţi poate fi caracterizat prin patru componente majore:
• Intimitatea: adolescentului îi este teamă să aibă încredere în alţii
deoarece aceasta poate însemna o pierdere a identităţii.
• Difuzia timpului: constă într-o neîncredere asumată cu privire la
posibilitatea ca timpul să aducă schimbări ale situaţiei, iar pe de altă parte,
teama că s-ar putea întâmpla ceva care să schimbe actuala stare de
lucruri
• Difuzia efortului personal: care implică fie o inabilitate de a se
concentra, fie un efort enorm direcţionat înspre o singură activitate.
• Identitatea negativă: înseamnă de fapt „o atitudine ostilă, de dispreţ
şi snobism faţă de rolul considerat ca fiind potrivit şi dezirabil în familie sau
în comunitatea aflată în imediata apropiere”.
Conform opiniei lui Erikson, obiectivul major al adolescentului în
această etapă de dezvoltare este formarea identităţii eului, o „asemănare-
de-sine, pe de-o parte, şi un fel de împărtăşire a caracterului esenţial cu
alţii” (Vancea, 2016). Erickson menţionează, de asemenea, că
adolescenţa, în contextul ei social, permite un aşa- numit „moratoriu
psihosocial” (Vancea, 2016). Adolescenţii au ocazia să experimenteze, să
încerce diferite roluri şi astfel să găsească acel rol care este cel mai potrivit
pentru ei. Moratoriul psihosocial este modalitatea de a face trecerea între
moralitatea învăţată de la părinţi şi o moralitate proprie, asumată.
Pentru a-şi dezvolta un simţ coerent al identităţii, adolescenţii
testează diferite roluri. Atitudinile şi valorile stabile, alegerea ocupaţiei,
10
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

căsătoria şi stilul de viaţă se integrează gradual şi fac posibilă trăirea

identităţii propriei persoane şi a celor din jur.
Chiar şi adolescentul cel mai bine adaptat la schimbările perioadei
trăieşte sentimente de difuzie a identităţii: majoritatea băieţilor şi foarte
multe fete trăiesc experienţe de delincvenţă minoră, rebeliune sau
puternice îndoieli.
Dat fiind faptul că se află într-o perioadă de schimbări rapide
biologice, psihologice şi sociale şi că trebuie să ia decizii majore în
aproape toate ariile vieţii, se dovedeşte uneori extrem de dificil pentru
adolescenţi să ajungă la un sentiment de stabilitate. Ca urmare,
adolescentul trăieşte o aşa-numită criză de identitate deoarece nu ştie
foarte bine cine este sau încotro se îndreaptă.
Presiunile puternice din partea mediului familial şi social pot conduce
la sentimente de dezorientare şi disperare, rezultatul fiind înstrăinarea
fizică şi mentală de mediile normale. În cazuri extreme de confuzie de rol,
identitatea adolescentului poate dobândi trăsături negative. Fiind incapabil
să se adapteze la cererile externe, adolescentul se răzvrăteşte şi poate
manifesta comportamente indezirabile. Conform lui Erickson, această criză
identitară poate fi depăşită ulterior, indiferent de intensitatea ei, iar
personalitatea individului se va cristaliza treptat.

Starea de bine sau well-being-ul

Definiţia generală a resurselor serveşte cel mai bine scopului

urmărit în cadrul şedinţelor de dezvoltare personală.
Participanţii au fost lăsaţi liberi să descopere ei prin autorealizări
(insight-uri) şi întrebaţi direct în diferite momente ale intervenţiilor.
Resursele descoperite pe parcursul şedinţelor: cele din mediul exterior
(suportul social, resursele tehnologice, resursele financiare) şi ajungând,
bineînţeles, la resursele interioare (motivaţia, stima de sine, optimismul,
nivelul aspiraţiilor).

11
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

Datorită faptului că participanţii erau mai conştienţi de resursele

exterioare, accentul s-a pus asupra resurselor de natură interioară, faţă
de care păreau a avea anumite dificultăţi în a le conştientiza şi asuma.
Aşa cum am afirmat anterior, orice lucru aplicat într-un anumit context
poate deveni o resursă, atât timp cât utilizarea lui aduce un rezultat
benefic pentru cel ce o utilizează şi/sau pentru cei asupra cărora este
îndreptată.
Scopul experimentului a constat în dezvoltarea unor
comportamente şi pattem-uri de gândire prin care participanţii să
deprindă, singuri, propriile mecanisme prin care să pună în valoare
resursele de care dispun pentru a-şi crea, într-un final, o stare de
sănătate psihică şi fizică cunoscută ca „well-being”.
Există orientări în psihoterapie (precum psihoterapia experienţială),
diferite practici (de exemplu, yoga) şi chiar religii (ca budismul) care
pretind că starea de bine sau well-being-ul poate fi atins prin dezvoltarea
unei anumite stări de prezenţă, cunoscută şi sub termenul de
mindfulness, sau stare de martor şi definită prin cuvinte precum: aici şi
acum (psihoterapia experienţială).
Prin urmare, pentru atingerea unei stări de bine este necesară
învăţarea/deprinderea unei stări de prezenţă care facilitează recunoaşterea
resurselor interioare şi exterioare disponibile la un moment dat şi punerea
lor în aplicare, având ca scop îmbunătăţirea calităţii vieţii psihice şi/sau
fizice.
În cadrul acestui curs, vom parcurge traseul realizat pentru atingerea
stării de bine, vom analiza în amănunt conceptele de well-being şi
mindfulness, vom cerceta care sunt cele mai semnificative resurse
interioare şi exterioare pentru majoritatea oamenilor, iar în final vom
discuta despre aplicabilitatea lor în dezvoltarea personală.
Starea de bine subiectivă sau „subjective well-being” este un
indicator al sănătăţii mentale şi fizice. Este determinată de modul în care
indivizii îşi evaluează viaţa, atât în prezent, cât şi pe perioade mai lungi.
Aceste evaluări cuprind reacţiile emoţionale ale indivizilor la evenimente, la

12
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

propriile stări şi asupra judecăţilor pe care şi le formează asupra satisfacţiei

în viaţă, pe plan personal sau profesional (Diener et al., 2003).
Starea de bine se referă în general la ansamblul stărilor emoţionale
plăcute pe care oamenii le resimt pe termen lung, satisfacţia de viață şi
lipsa afectelor negative. Aceasta include şi prezenţa stărilor pozitive, nu
doar absenţa neplăcerilor, de aceea trebuie raportată la mai multe arii ale
vieţii: sănătatea, virtutea, confortul si bunăstarea. Starea de bine îşi are
originea în experienţa individului, este determinată contextual şi poate fi
clasificată astfel:
1. Definirea normativă (stabileşte ceea ce este dezirabil): starea de
bine depinde de deţinerea anumitor calităţi dezirabile şi nu este o stare
subiectivă în sine.
2.Definirea subiectivă (în funcţie de standardele individului): starea
de bine este definită în funcţie de standardele unui individ privind
semnificaţia conceptului de viaţă bună. Starea de bine este considerată o
stare psihologică (care poate fi doar subiectivă).
3. Definirea în balanţă: se referă la preponderenţa afectului pozitiv
asupra celui negativ în viaţa de zi cu zi. Din această perspectivă, fericirea
implică experienţe afecţionale plăcute.
Din perspectiva lui Ryfif (1989), starea de bine este caracterizată prin
şase dimensiuni distincte:
• Acceptarea de sine (self-acceptance): atitudine pozitivă faţă de sine,
mulţumirea sau acceptarea faţă de aspecte ale eului, calităţi și defecte,
percepţie faţă de viaţa trăită;
• Relaţii pozitive cu ceilalţi (pozitive relationships with others): relaţii
satisfăcătoare, de încredere cu alţii, bazate pe empatie, afecţiune,
intimitate;
• Autonomie (autonomy): autodeterminare, independenţă, abilitatea
de a rezista la presiunea de conformare, de a-i regla şi evalua pe ceilalţi
într-o manieră stabilă, consistentă cu standardele personale.
• Controlul mediului (environmental mastery): competenţa de a se
descurca cu mediul altuia, abilitatea de a controla o varietate de activităţi

13
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

externe, de a utiliza resurse şi oportunităţi disponibile, abilitatea de a

negocia pentru a crea convergenţa dintre mediu şi nevoile personale;
• Scop în viaţă (purpose in life): direcţia personală, sensul existenţial,
gândirea scopurilor în viaţă.
• Creşterea personală (personal growth): sentimentul dezvoltării
continue, al expansiunii personale, deschiderea la noi experienţe, abilitatea
crescândă de a integra autocunoaşterea cu eficacitatea personală.
Modelul clasic al stării de bine se referă la multiple arii ale satisfacţiei:
viaţa în general, carieră, situaţia financiară, timpul liber, relaţiile prieteneşti,
viaţa sexuală, familia, autonomia personală, relaţia cu partenerul,
sănătatea fizică, sănătatea psihică (Fugl- Meyer et al., 2002).
Starea de bine are o serie de consecinţe pozitive asupra vieţii. Din
punct de vedere somatic, are repercusiuni asupra sistemului imunitar,
endocrin, cu implicaţii directe asupra sănătăţii. În plan psihic, bunăstarea
facilitează adaptarea la situaţii (flexibilitatea comportamentală), creşterea
gradului de dezvoltare personală, abilitatea de rezolvare a problemelor,
capacitatea de a învăţare, încrederea, entuziasmul.

În planul activităţii şcolare şi profesionale, starea de bine menţine

motivaţia pentru muncă şi performanţă, individul se implică mai activ în
sarcină şi face mai puţine erori. Bunăstarea determină şi o cooperare mai
eficientă, un climat de lucru mai plăcut, reducerea riscului de conflicte
interne.

Mindfulness sau starea de prezenţă conştientă

Mindfulness-ul este o veche practică budistă care păstrează o

relevanţă din ce în ce mai apreciată în Occident. Ea nu se leagă neapărat
de budism, fiind promovată şi sub alte forme; fiind o practică de sine
stătătoare, nu necesită convertirea sau cunoaşterea budismului, deşi
punerea în practică a învăţăturilor budiste ar putea facilita apariţia stării
de prezenţă conştientă.
Autorul şi profesorul Jon Kabat-Zinn (2014) afirmă în cartea lui că
pentru a ne permite nouă înşine să fim cu adevărat în contact cu locul în
14
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

care ne aflăm şi cu situaţia în care ne aflăm, indiferent când şi cum s-ar

întâmpla acest lucru, trebuie să „punem pe pauză” experienţa noastră un
timp suficient de lung pentru a-i permite momentului prezent să ne
pătrundă, îndeajuns încât să-l putem simţi cu o intensitate sporită, să-l
putem vedea în deplinătatea sa, să fim conştienţi de el şi, prin urmare, să
ajungem să-l cunoaştem şi să-l înţelegem mai bine.
Acelaşi autor menţionează că de multe ori se pare că persoanele
sunt mai preocupate de trecut, de ceea ce s-a întâmplat deja, sau de un
viitor care nu a sosit încă, reuşind astfel să evite focusarea atenţiei pe
momentul prezent. Căutăm un alt loc unde să fim, unde sperăm că
lucrurile vor fi mai bune, unde vom fi mai fericiţi, unde lucrurile vor fi mai
aproape de cum vrem noi să fie sau mai aproape de modul în care
obişnuiau să fie.
Mindfulness-ul este o deprindere, un tip de „comportament învăţat”,
care constă într-un interes manifestat faţă de propria persoană şi care
ţine de procesul de autocunoaştere. Practica cea mai cunoscută în care
întâlnim mindfulness-ul este meditaţia. Conceptul de meditaţie a devenit
extrem de utilizat şi şi-a creat drum spre urechile oamenilor, existând
multiple forme, metode şi direcţii în care meditaţia se poate practica.
Accentul nu se pune pe o anume experienţă, ci pe crearea unei discipline
care se ocupă cu expandarea stării obişnuite de conştiinţă.
Meditaţia poate fi văzută ca fiind procesul prin care se aprofundează
atenţia şi prezenţa conştientă, unde practicantul are oportunitatea de a
interacţiona şi prelucra anumite experienţe înainte de a le atribui un rol şi
de a le integra în experienţa lui de viaţă. Meditaţia este singura activitate
umană intenţionată, sistematică ale cărei fundamente au ca scop
conştientizarea locului în care ne aflăm deja, a situaţiei cu care ne
confruntăm deja, nu încercarea de a deveni mai buni sau de a obţine vreun
rezultat. Valoarea ei rezidă tocmai în acest lucru.
Fundamental, mindfulness-ul este un concept foarte simplu, a cărui
putere stă în practica şi în adaptarea la scenariul de viaţă individual.

Definirea şi clasificarea resurselor

15
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

Conceptul de resursă este folosit în diferite domenii de activitate şi

poate avea definiţii specifice în funcţie de acestea. De exemplu, în aviaţie,
resursa este durata de timp între zboruri, admisă pentru reparaţia unui
anumit avion. De asemenea, termenul de resursă apare cel mai adesea
acompaniat de un alt termen care să definească domeniul la care se face
referire (resurse umane, resurse naturale, resurse financiare etc.).
La modul general, resursele sunt definite ca rezerve sau surse de
mijloace susceptibile a fi valorificate la un moment dat.

1. Resurse exterioare

Resursele financiare au implicaţii directe asupra stării de bine, în

ciuda stereotipului conform căruia cei mai săraci descoperă fericirea sau
că, în urma unor evenimente care duc la pierderea bunurilor materiale,
oamenii devin mai conştienţi de ei înşişi.
Nivelul de trai şi puterea de cumpărare (financiară) pot facilita starea
de bine, fie ea de scurtă sau de lungă durată, îmbunătăţirea resurselor
financiare nu reprezintă un subiect foarte discutat în dezvoltarea
personală, punându-se mai mult accent pe resursele interne deja
existente. În schimb, o resursă extrem de benefică, clasată de Maslow
(2007) la nivelul 3 al piramidei nevoilor umane, este interacţiunea şi, în
special, acceptarea socială definită de comuniune socială, comunicare,
implicare în rezolvarea problemelor sociale, participare la viaţa
comunităţii în care activăm, participarea la evenimentele sociale, nevoia
de iubire şi afecţiune în cuplu şi din partea celor apropiaţi. În contextul în
care această categorie de nevoi devine o resursă pentru un individ,
vorbim despre ceea ce se numeşte suport social.

Suportul social acţionează ca un factor de menţinere a echilibrului

afectiv. Suportul social asigură mecanisme adaptative care poartă o
semnificaţie sporită pentru persoana în cauză. Răspunsul ambientului
social apare spontan, în urma unor negocieri interactive şi rezonabile cu

16
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

agenţii stresori din ambient. Suportul social impune o inter-relaţionare

benefică procesului de adaptare individuală şi interindividuală.
Conceptul de suport social apare adesea în lucrările lui Emile
Durkheim, sociolog francez ce deţine studiul de referinţă asupra cauzelor
sociale ale suicidului efectuat în 1897, studiu ce relevă că lipsa de
integrare în reţeaua conexiunilor sociale (anomia) reprezintă un risc sporit
pentru suicid (Berkman et al, 2000).
În viziunea lui Durkheim, sistemul social cuprinde patru componente:
1. Reţeaua socială;
2. Interacţiunea socială;
3. Perceperea suportului social;
4.Suportul instrumental.

Reţeaua socială este compusă din indivizi şi grupuri sociale între

care pot exista real, virtual sau potenţial, raporturi şi interacţiuni ce pot
căpăta o semnificaţie şi un rol pozitiv sau negativ în procesul continuu de
adaptare la mediul artificial imaginat de inteligenţa oamenilor, şi anume
societatea umană.
Interacţiunea socială se măsoară în frecvenţa şi mai ales calitatea
interacţiunilor dintre subiecţi şi alţi membri ai reţelei sociale. Izolarea
socială cauzată de un deficit de interacţiune socială creşte riscul
instalării depresiei. Perceperea de către individ a modului în care
funcţionează sistemul de suport social se bazează pe aparenţa acestui
sistem, el poate fi văzut ca având un rol protector sau, dimpotrivă, ca
având un rol nociv, ce stârneşte sentimentul de abandon, singurătate şi
înstrăinare.
Suportul instrumental constă în efortul de susţinere a individului de
către reţeaua socială prin realizarea serviciilor ce corespund nevoilor
concrete ale acestuia (DeMarco et al., 2000).
Conceptul de reţea socială a fost introdus de Bames (1954), în
sludiul său despre o comunitate rurală norvegiană. Adams (1967) definea
reţelele sociale ca „acele persoane care se menţin în contact și care intră
în legături sociale”.

17
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

În ciuda faptului că schemele propuse de cercetători diferă

substanţial, se disting două forme generale de sprijin. Sprijinul afectiv se
referă la comportamente care comunică faptul ca un individ este iubit şi se
ţine la el, iar sprijinul instrumental vizează comportamente care furnizează
asistenţă.
Această dihotomie are capcanele sale, în sensul în care o acţiune de
suport către un individ poate fi văzută de către acesta ca făcând parte din
ambele categorii, în ciuda faptului că intenţia nu a fost aceeaşi ca cea
percepută, de exemplu: un împrumut de bani acordat unei persoane care
şi-a pierdut serviciul o poate induce în eroare, crezând că este iubită şi că
cel ce îi oferă suport este ataşat de ea, pe când realitatea ar putea arăta
diferit. Complexitatea interacţiunilor umane şi aspectul nedescoperit al
motivaţiilor intrinseci ale oamenilor conferă un aspect dinamic ce poate fi
interpretat diferit de către cel care oferă sprijin şi cel care primeşte.
Helsen et al. (2000) au arătat că suportul social în adolescenţă creşte
şi este oferit mai adesea de persoanele de vârstă apropiată şi mai puţin de
familie, al cărei rol devine perceput ca fiind mai puţin important. În acelaşi
studiu, autorii subliniază faptul că suportul social este perceput diferit de
fete şi de băieţi. Pentru fete, relaţia cu familia este mai importantă, iar ele
ţin să primească mai mult suport din surse multiple, pe când băieţii
consideră mai importante relaţiile cu semenii şi se bazează mai mult pe
integrarea în grupurile de aceeaşi vârstă.
Bokhorst et al. (2010) indică faptul că această diferenţă de percepţie
asupra suportului primit din partea familiei şi a celui primit din partea
prietenilor devine semnificativă doar în intervalul de vârsta 16-18 ani.
Un studiu mai recent realizat de Boudreault-Bouchard et al. (2013)
accentuează ideea conform căreia suportul parental modelează felul în
care adolescentul se percepe pe sine. Cu cât părinţii sunt mai
suportivi, cu atât adolescentul este mai încrezător în forţele proprii,
iar starea de well-being este mai des întâlnită.
Suportul social reprezintă în continuare resursa exterioară cea mai
semnificativă în crearea condiţiilor de manifestare a well- being-ului (stării
de bine).

18
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

2. Resurse interioare

Stima de sine reprezintă o resursă-cheie şi este în directă legătură

cu conştientizarea celorlalte resurse. Astfel, odată ce stima de sine creşte,
individul îşi va da voie să vadă şi să recunoască la el celelalte calităţi,
opţiuni, resurse.
Intervenţia asupra stimei de sine este unul dintre obiectivele
principale ale grupurilor de dezvoltare personală, indiferent dacă lumina
reflectoarelor este pusă pe ea sau nu. Creşterea şi modelarea stimei de
sine este implicită în momentul în care participantul începe să se
descopere şi să se pună în valoare.
William James definea stima de sine din perspectivă „matematică”,
ca pe o fracţie care are la numărător succesele obţinute, iar la numitor
aspiraţiile iniţiale. Conform acestei definiţii, stima de sine reflectă rezultatul
auto-evaluării performanţei. Din punct de vedere holistic, stima de sine este
media auto-evaluărilor particulare, pe dimensiunile de relevanţă personală.
Acest tip de stimă de sine este uşor maleabilă, ea variind în funcţie de
performanţa obţinută şi de relevanţa dimensiunilor. Conform acestei
definiţii, se disting două forme ale stimei de sine:
• Stima de sine globală (global sefl-esteem), legată de valorizarea,
acceptarea şi evaluarea generală a eului, constituind fundalul auto-
raportării afective;
• Evaluări specifice ale eului sau stima de sine specifică (domain-
specific evaluations / self-esteem), care se referă la auto- aprecieri
specifice pe diferite dimensiuni relevante de evaluare, cum ar fi: auto-
aprecierea atractivităţii fizice, a popularităţii, a competenţei matematice
etc.
Stima de sine se bazează pe trei componente: încrederea în sine,
concepţia despre sine şi iubirea de sine. O bună administrare a fiecăreia
este indispensabilă pentru a obţine o stimă de sine armonioasă. Între ele
există legături de interdependenţă: iubirea de sine (a te respecta indiferent
de ceea ce ţi s-a întâmplat) facilitează o concepţie despre sine pozitivă (a
crede în capabilităţile tale, a te proiecta în viitor), care, la rândul său,

19
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

influenţează favorabil încrederea în sine (a acţiona fără teama excesivă de

eşec şi de judecata altuia).
A stima înseamnă a evalua, dar a iubi nu suportă nicio condiţie: ne
iubim în ciuda defectelor şi limitelor, a eşecurilor şi a înfrângerilor şi o
facem pur şi simplu pentru că o voce interioară ne spune ca suntem demni
de iubire şi respect. Iubirea de sine depinde în mare parte de dragostea pe
care ne-a împărtăşit-o familia atunci când eram copii şi de hrana afectivă
ce ne-a fost dăruită.
Concepţia despre sine reprezintă părerea pe care o avem despre
noi. Este acea auto-evaluare a calităţilor şi defectelor noastre, mai mult
sau mai puţin bazată pe realitate. Este un fenomen asupra căruia
subiectivitatea joacă un rol esenţial, deoarece importanţa nu se pune pe
realitatea obiectivă, ci pe realitatea subiectivă, a părerii pe care o avem
despre noi înşine. Această concepţie se datorează, în principal, mediului
familial şi proiecţiilor pe care părinţii noştri le fac. Încrederea în sine se
raportează în special la faptele noastre. A fi încrezător înseamnă a
considera că eşti capabil să acţionezi într-o manieră adecvată, în situaţii
importante. Este componenta cel mai uşor de identificat a stimei de sine,
fiind de ajuns observarea comportamentului unei persoane în situaţii noi şi
neprevăzute, încrederea de sine provine în principal din modul de educaţie
primită în familie sau la şcoală.
Stima de sine se conturează, conform literaturii de specialitate, pe
baza a patru componente principale: sentimentul de siguranţă,
cunoaşterea de sine, sentimentul de apartenenţă (la familie, grup,
categorie socio-profesională etc.), sentimentul de competenţă.
Respectul de sine poate fi cerut celorlalţi, poate fi impus, poate fi
apărat, în funcţie de prezenţa stimei de sine şi a unei educaţii care să
asigure o adaptare la mediul exterior. Respectul este ceva care ţine mai
mult de comportamentul vizibil în exterior şi de anumite decizii în care o
persoană trebuie să ţină cont de nevoile proprii. Stima de sine este
clasificată, în analiza clasică, sub două forme: stima de sine scăzută sau
negativă şi stima de sine ridicată sau pozitivă.

20
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

Educatorul irlandez Tony Humphreys (2008) descrie în cartea sa trei

dimensiuni ale stimei de sine şi oferă indicatori pentru fiecare, după cum
urmează:
• Indicatori ai stimei de sine scăzute (puternic protectoare): foarte
dependent, pesimist şi fatalist, nicio părere bună despre sine,
autocondamnare, extrem de perfecţionist, abandonarea studiilor, frică
extremă faţă de situaţiile noi, foarte critic faţă de toate aspectele propriei
persoane, profund complex de inferioritate sau de superioritate mascată,
însingurat, incapabil să lege relaţii afective apropiate şi profunde, rigid,
foarte acuzator, posesivitate faţă de alţii, nevoie constantă de asigurări,
manipulator, mereu nefericit, tendinţă pronunţată spre anxietate şi
depresie, schimbări bruşte de dispoziţie etc.
• Indicatori ai stimei de sine medii (moderat protectoare): dependent,
caută aprobarea altora, încearcă să-i mulţumească pe alţii, li vine greu să
ceară sprijin, ajutor sau sfaturi, precaut şi deloc iventuros, grad de
optimism moderat, critic faţă de diferenţele dintre oameni, se simte
ameninţat de opoziţie, conformist, nesigur, sentiment general de
nemulţumire, negarea problemelor, nesigur în relaţii, se compară cu alţii,
lipsă de toleranţă la frustrare, supus sau rigid, trăieşte în viitor, autonomie
redusă, foarte ambiţios, simţ ostil al umorului, perfecţionist etc.
• Indicatori ai stimei de sine ridicate (minim protectoare):
independent, deschis şi spontan, optimist, entuziast, flexibil, comunică
direct, apropiat afectiv de câţiva oameni importanţi, se acceptă pe sine şi
îi acceptă pe alţii, îi ascultă pe ceilalţi, capabil să primească critici,
toleranţă la frustrări, maturitate afectivă, încurajator faţă de sine şi ceilalţi,
conştiinţă realistă a punctelor forte şi a celor slabe, rezolvă probleme, se
împotriveşte conformismului, cere sprijin când are nevoie, încredere în
sine şi preţuire de sine, atent faţă de ceilalţi, fermitate, se preocupă de
mediu, spiritualitate, nevoie de spaţiu personal etc.
Cercetările aprofundate asupra stimei de sine vin cu noi modalităţi
de a cataloga stima de sine, modelul clasic pozitiv sau negativ nefiind
îndeajuns pentru a determina tipul de stimă de sine regăsit la un anume

21
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

individ, acesta creează noi catalogări ce pot avea mai multe echivalente
în realităţile individuale ale persoanelor.

Modalităţi prin care se poate creşte stima de sine:

• împăcarea cu sinele: echilibrul existenţei nu este dat de elemente

exterioare noi, de aprecierea celorlalţi, ci de o bună comunicare între noi şi
noi înşine.
• sistemul propriu de valori: construirea unei serii de repere
personale la care să ne raportăm în momentele de auto-evaluare; acestea
pot avea influenţe exterioare, dar aceste influenţe trebuie mai întâi
analizate şi apoi integrate şi aplicate la propriul sistem.
• îndepărtarea gândurilor distructive şi concentrarea pe cele pozitive:
poate fi un exerciţiu destul de greu, existând studii care spun că oamenii
sunt mai predispuşi la crearea de gânduri negative, insă există multiple
metode prin care putem să ne schimbăm modul In care gândim şi ne
raportăm la situaţii şi persoane.

Motivaţia

Omul desfăşoară o multitudine de activităţi: mănâncă, se joacă,

învaţă, colecţionează timbre, îşi agresează sau îşi ajută semenii etc. O
trăsătură comună a tuturor activităţilor este punctul lor de plecare, primul
eveniment din lanţul cronologic, şi anume motivaţia.
A cunoaşte motivaţia unei persoane echivalează cu găsirea
răspunsului la întrebarea „de ce” întreprinde o anume activitate.
Răspunsul este adesea dificil, deoarece cauzele declanşatoare sunt
multiple şi nu se pot reduce la stimulii externi. Adesea, o persoană poate
să nu fie conştientă de cauzele declanşatoare ale acţiunilor sale.
Motivaţia reprezintă una dintre conceptele centrale ale psihologiei,
studiile încercând să determine de ce fac oamenii ceea ce fac, de ce
preferă o activitate şi nu alta şi ce anume îi face să pornească într-o nouă
activitate. Răspunsul la întrebarea „de ce?” este adesea foarte presant,
pentru că implică găsirea unei surse unice şi sigure într-o mare de cauze,
22
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

într-un mediu continuu fluctuant şi schimbător. Puţini oameni se simt

confortabil când sunt puşi sub lumina acestei întrebări.
Motivaţia este definită în literatura de specialitate ca fiind un fenomen
psihic cu un rol decisiv în desfăşurarea unei activităţi, iar cunoaşterea
motivaţiei unei persoane poate deveni un bun predictor pentru
comportamentele viitoare. La baza motivaţiei stă menţinerea echilibrului
constant între toate modificările mediului. Când acest echilibru este
perturbat, atunci fiinţele reacţionează în vederea restabilirii lui.
Dezechilibrele se traduc prin nevoia de hrană, apă, căldură etc.
Zlate (2009) consideră că motivaţia este „o pârghie importantă în
procesul autoreglării individului, o forţă motrice a întregii sale dezvoltări
psihice şi umane”. De aceea, în formarea identităţii adolescenţilor, ea are
un rol foarte important. Autorul defineşte mai multe tipuri de motivaţie,
distincte ca structură şi funcţionalitate.
Dintre funcţiile motivaţiei, cele mai importante sunt următoarele:
• Funcţia de activare internă şi de semnalizare a unui dezechilibru
fiziologic sau psihologic (specifică trebuinţelor)
• Funcţia de factor declanşator al acţiunilor efective
• Funcţia de autoreglare a conduitei.
Motivaţia, ca factor declanşator al comportamentului uman, este
orientată spre scop şi permite susţinerea comportamentului până la
atingerea acestuia, indiferent de obstacolele întâlnite. Aceasta permite de
asemenea ierarhizarea scopurilor, activând comportamente specifice
pentru atingerea lor.
Pentru a caracteriza o componentă a motivaţiei, s-a folosit conceptul
de vector, care posedă caracteristici fizice precum: mărime, direcţie şi
sens. Acest concept a fost adaptat pentru vectorii motivaţiei, care sunt
caracterizaţi prin analogie de aceleaşi proprietăţi (intensitate, direcţie şi
sens), ce pot fi măsurate prin anumite metode psihologice. Direcţia şi
sensul unui vector exprimă atracţia, aproprierea, evitarea sau respingerea.
Motivaţia este esenţială în activitatea psihică şi dezvoltarea
personalităţii: este primul element cronologic al oricărei activităţi, cauza ei
internă, selectează şi declanşează activităţile corespunzătoare propriei

23
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

satisfaceri şi le susţine energetic (trebuinţa de afirmare a unui elev

declanşează activităţi de învăţare), contribuie la formarea şi consolidarea
unor însuşiri ale personalităţii (interesul pentru muzică favorizează
capacitatea de execuţie a unei lucrări muzicale).
Cea mai simplă distincţie se poate face între motivaţia intrinsecă (a
face ceva deoarece este interesant şi plăcut pentru individ) şi cea
extrinsecă (a face ceva pentru a obţine anumite consecinţe externe).
Cercetările arată diferenţe calitative în ceea ce priveşte experienţa şi
performanţa unui individ când este motivat intrinsec. Motivaţia intrinsecă
are un rol esenţial atât în procesul de învăţare, cât şi în dezvoltarea
creativităţii (Ryan şi Deci, 2000).
Sistemul motivaţional este format din multiple componente ce variază
ca origine, mod de satisfacere şi funcţii. Motivaţia umană depinde de
trebuinţe, motive, interese, convingeri, tendinţe, intenţii, dorinţe, aspiraţii.
Trebuinţele semnalizează o stare de dezechilibru fiziologic sau psihologic.
Ele sunt trăite ca stări de agitaţie, alertă interioară, tensiune. Dintre
numeroasele clasificări ale trebuinţelor, mai utilă în explicarea diferenţelor
de comportament dintre indivizi pare cea realizată de Abraham Maslow,
psiholog american, numită şi piramida trebuinţelor. În 1970, el a adăugat
trei trepte: trebuinţe cognitive (a şti, a înţelege, a învăţa, a descoperi),
trebuinţe estetice (de ordine, de simetrie, puritate, frumos, respingere),
trebuinţe de concordanţă (acord între cunoaştere, afectivitate, acţiune).
Cunoaşterea ierarhiei trebuinţelor este utilă în explicarea
comportamentelor deoarece diferitele trepte apar pe rând, în funcţie de
dezvoltarea psihică. La bază stau trebuinţele fiziologice, de hrană şi de
adăpost, care apar încă din copilărie. Intensitatea trebuinţelor scade de la
bază spre vârf. O trebuinţă superioară nu se satisface decât dacă au fost
satisfăcute într-o oarecare măsură cele inferioare ei. De exemplu, este
dificil pentru un profesor să activeze nevoia de învăţare a unui elev dacă
nevoile de hrană şi de adăpost nu sunt satisfăcute.
În adolescenţă, odată cu satisfacerea trebuinţelor bazale, individul se
orientează către vârful piramidei. Cu cat o trebuinţă este mai înaltă, cu
atât este mai caracteristică pentru un om dezvoltat, matur. Motivele

24
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

sunt trebuinţe atât de puternice, încât determină, declanşează

activităţile prin care se satisfac. Motivele posedă, asemeni motivaţiei,
segmentul energizant, forţa cu care este declanşată şi susţinută activitatea
(aspectul orientativ-direcţional).
Crearea condiţiilor adecvate dezvoltării motivaţiei umane se bazează
pe oferirea unui cadru adecvat, provocator, care să stimuleze interesul şi
să ofere suportul pentru a declanşa sau a accelera procesul de creştere.

BIBLIOGRAFIE

Adams, B.N. (1967). Interaction. Theory and the social network.

Sociometrv. 64-78.
Anghel, E. (2009). Adolescentul - sex-rol şi dezvoltare personală.
Bucureşti: Editura SPER.
Barnes, J.A. (1954). Class and committees in a Norwegian island parish.
New York: Plenum.
Berkman, L.F., Glass, T., Brissette, I., & Seeman, T.E. (2000). From social
integration to health: Durkheim in the new millennium. Social Science
& medicine, 5/(6), 843-857.
Berman, A.M., Schwartz, S.J., Kurtines, W.M., & Berman, S.L. (2001). The
process of exploration in identity formation: The role of style and
competence. Journal of adolescence, 24(4), 513-528.
Boudreault-Bouchard, A.M., Dion, J., Hains, J., Vandermeerschen, J.,
Laberge, L., & Perron, M. (2013). Impact of parental emoţional
support and coercive control on adolescents' self- esteem and
psychological distress: Results of a four-year longitudinal study.
Journal of adolescence, 36(4), 695-704.
Bokhorst, C.L., Sumter, S.R., & Westenberg, P.M. (2010). Social support
from parents, friends, classmates, and teachers in children and
adolescents aged 9 to 18 years: Who is perceived as most
supportive? Social development, 19(2), 417-426.
25
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

Clerget, S. (2008). Criza adolescenţei. Căi de a o depăşi cu succes.

Bucureşti: Editura Trei.
Crockett, L.J., & Crouter, A.C. (2014). Pathways through adolescence:
Individual development in relation to social contexts. Oxford, UK:
Psychology Press.
DeMarco, R., Ford-Gilboe, M., Friedemann, M.L., McCubbin, H.I., &
McCubbin, M.A. (2000). Stress, coping, and family health.
Handbook of stress, coping, and health: Implications for nursing
research, theory, and practice. London, UK: Sage.
Diener, E., Scollon, C.N., & Lucas, R.E. (2003). The evolving concept of
subjective well-being: The multifaceted nature of happiness.
Advances in cell aging and gerontology, 15(2), 187-219.
Durkin, S.J., & Paxton, S.J. (2002). Predictors of vulnerability to reduced
body image satisfaction and psychological wellbeing in response to
exposure to idealized female media images in adolescent girls.
Journal of psychosomatic research, 53(5), 995-1005.
Fugl-Meyer, A.R., Melin, R., & Fugl-Meyer, K.S. (2002). Life Satisfaction
in 18-to 64-Year-Old Swedes: In Relation to Gender, Age, Partner
and Immigrant Status. Journal of Rehabilitation Medicine, 34(5),
239-246.
Helsen, M., Vollebergh, W., & Meeus, W. (2000). Social Support From
Parents and Friends and Emoţional Problems in Adolescence.
Journal ofYouth and Adolescence, 29(3), 319- 335.
Humphreys, T. (2008). Stima de sine. Bucureşti: Editura Elena Francisc
Publishing.
Jenkins, S.M., Buboltz Jr, W.C., Schwartz, J.P., & Johnson, P. (2005).
Differentiation of Seif and Psychosocial Development.
Contemporary Family Therapy, 27(2), 251- 261.
Kabat-Zin, J. (2014). Mindfulness zi de zi - oriunde vrei să mergi, acolo
eşti deja. Bucureşti. Editura Herald.
Kracke, B. (2002). The Role of Personality, Parents and Peers in
Adolescents Career Exploration. Journal of adolescence, 25(1), 19-
30.

26
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

Kroger, J. (2004). Identity in adolescence: The balance between seif

and other. Oxford, UK Psychology Press.
Marcia, J.E. (1980). Identity in Adolescence. Handbook of adolescent
psychology, 9(11), 159-187.
Maslow, A.H. (2007). Motivaţie şi personalitate [Motivation and
Personality], Bucureşti: Trei.
McCabe, M.P., & Ricciardelli, L.A. (2001). Parent, Peer, and Media
Influences on Body Image and Strategies to Both Increase and
Decrease Body Size Among Adolescent Boys and Girls.
Adolescence, 36( 142), 225.
Meeus, W.I.M., Oosterwegel, A., & Vollebergh, W. (2002). Parental and
Peer Attachment and Identity Development in Adolescence.
Journal of Adolescence, 25(1), 93-106.
Rodrigo, M.J., Garcia, M., Mâiquez, M.L., Rodriguez, B., & Padron, I.
(2008). Estrategias y Metas en la Resolucion de Conflictos
Cotidianos Entre Adolescentes, Padres y Madres. Infancia y
Aprendizaje, 31(3), 347-362.
Rodriguez-Gutierrez, E., Martin-Quintana, J.C., & Cruz-Sosa, M. (2016).
„Living Adolescence in Family” parenting program: Adaptation and
implementation in social and school contexts. Psychosocial
Intervention, 25, 103-10.
Rosenberg, M., Schooler, C., & Schoenbach, C. (1989). Self-esteem and
Adolescent Problems: Modeling Reciprocal Effects. American
sociological review 54(6), 1004-1018.
Ryan, R.M., & Deci, E.L. (2000). Intrinsic and Extrinsic Motivations:
Classic Definitions and New Directions. Contemporary educaţional
psychology, 25(1), 54-67.
Ryff, C.D. (1989). Happiness is Everything, Or Is It? Explorations on The
Meaning of Psychological Well-Being. Journal of personality and
social psychology, 57(6), 1069.
Skowron, E.A., & Friedlander, M.L. (1998). The Differentiation of Seif
Inventory: Development and Iniţial Validation. Journal of
counselingpsychology, 45(3), 235.

27
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

Stan, R.S. (2012). Metaforă, autotransformare şi dezvoltare personală

în grup. Bucureşti: SPER.

TEST DE EVALUARE FINALĂ

DEZVOLTARE PESONALĂ

28
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

Răspundeți la următoarele întrebări grilă, încercuind răspunsul corect.

Grilele au un răspuns corect din 4 variante posibile. Fiecare răspuns corect
din acest test este cotat cu 1 punct.

1. Adolescența este încadrată în psihologie în intervalul de vârstă:

a) 11-20 ani; b) 12-19 ani; c) 14-18 ani; d) 15-18 ani

2. Creativitatea este o trăsătură de personalitate care înseamnă să fii:

a) artist; b) „cool”; c) inovativ sau iventiv; d) conformist

3. În formarea imaginii corporale la adolescenți, un rol important îl joacă:

a) mamele; b) prietenii; c) profesorii; d) frații/surorile mai mari

4. În societatea românească adolescentul devine adult doar atunci

când:

a) devine părinte; b) a promovat examenul de bacalaureat;

c) devine student d) împlinește vârsta legală de 18 ani.

5. Grupul îl ajută pe adolescent:

a) să se dezvolte fizic; b) să-și formeze identitatea;

c) să-și formeze trăsăturile morale; d) să-și conștientizeze calitățile.

6. Conceptul de “well-being” se referă la:

a) a face bine; b) a ajunge bine;

c) a atinge o poziție socială înaltă d) a manifesta sănătate fizică și
psihică

29
Suport de Curs – Dezvoltarea personală la adolescenți , Ruxandra Foloștină, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București

7. Mindfulness-ul este o veche practică budistă care se referă la:

a) dezvoltarea minții; b) brainstorming;

c) jocurile minții; d) proces de autocunoaștere prin meditație

8. Printre cauzele suicidului identificate de Emile Durkheim (1987) se

regăsește:

a) lipsa rețelelor (conexiunilor) sociale; b) decepția în dragoste;

c) pierderea auto-controlului; d) situația materială defavorabilă

9. Stima de sine cuprinde:

a) lauda de sine; b) încrederea în sine; c) aroganța; d) auto-controlul

10. Motivația reprezintă:

a) factor declanșator al comportamentului uman; b) activitatea;

c) o trăsătură de personalitate; d) o transmitere ereditară

30