ADOLESCENŢA

Etape în cercetarea adolescenţei

Stanley Hall lansează, la începutul secolului XX, prima lucrare despre

această perioadă a vieţii, lucrare intitulată “Adolescenţa. Psihologia sa şi
relaţiile sale cu psihiatria, antropologia, sociologia, sexologia, crima, religia şi
educaţia”. Mai apoi, în decursul secolului XX vom observa conturarea a trei
etape principale în evoluţia cercetărilor despre adolescenţă (Steiner & Lerner,
2004, după Marhan, 2006):
• Primele 6-7 decenii ale secolului XX sunt marcate de dezvoltarea marilor
modele teoretice ale adolescenţei (Freud, Erikson, Hall). În această perioadă au
fost realizate studii descriptive despre toate faţetele dezvoltării adolescentului:
ritmurile dezvoltării, adaptarea, relaţiile cu egalii şi părinţii etc.
• Perioada care debutează cu anii ’70 şi până în prezent este marcată de
preocupările de testare a ipotezelor şi verificare a teoriilor anterioare prin
cercetări empirice. În aceşti ani interesul s-a concentrat mai ales asupra
identificării unor explicaţii coerente pentru plasticitatea şi diversitatea
dezvoltării, precum şi aplicarea cunoştinţelor teoretice în rezolvarea unor
probleme practice acute.
• În prezent cercetarea adolescenţei este considerată un capitol important al
ştiinţei dezvoltării, iar principalul său rol este acela de veni în sprijinul
practicienilor din domenii diverse, al dezvoltării de politici sociale sau
educaţionale etc., astfel încât să ofere sprijinul necesar pentru asigurarea unui
curs pozitiv al dezvoltării individuale şi al societăţii în ansamblu.

Adolescenţa: perioadă de trecere către vârsta adultă

Conform diverselor modele teoretico-experimentale, până la

transformarea în adult omul trece prin mai multe stadii de dezvoltare în care
activitatea fundamentală constă în pregătirea pentru integrarea în viaţa activă,
din punct de vedere social şi profesional, ca adult. Majoritatea proceselor
desfăşurate în diverse perioade de viaţă se subordonează acestei importante
activităţi: dezvoltarea cognitivă (cu baze neurofiziologice, dar stimulată de
educaţie), dezvoltarea socială (achiziţia normelor sociale şi culturale şi
respectarea acestora; stabilirea rolului şi statusului social; evoluţia morală),
evoluţia pe plan sanogenetic (menţinerea sănătăţii) etc. Încă din primii ani de
viaţă copilul experimentează, prin intermediul comportamentului ludic şi cu
ajutorul adulţilor, diferite roluri: se joacă “de-a doctorul” sau “de-a mama”,
explorează lumea înconjurătoare pentru ca mai târziu să poată avea abilităţi de a
o modifica în funcţie de solicitări, experimentează respectarea şi nerespectarea
normelor, achiziţionează şi internalizează diverse modele comportamentale, dar
şi raţionale (de gândire, moduri copiate, dar şi specifice de a rezolva probleme
etc.). Acest comportament complex se derulează în diferite moduri şi la diverse
nivele pe parcursul întregii vieţi şi poate fi denumit învăţare.
Pregătirea pentru vârsta adultă porneşte în copilărie de la întrebări de
tipul “ce voi fi când voi fi mare?” şi continuă în perioada adolescenţei cu
crearea unei identităţi prin diverse experimentări realizate de adolescent.

Durata perioadei adolescenţei

Cei mai mulţi psihologi, dintre cei care au studiat dezvoltarea umană,
consideră că adolescenţa acoperă intervalul de vârstă cuprins între 12-14 şi 18-
20 de ani. Sunt însă şi autori care vorbesc despre o adolescenţă prelungită chiar
până la 25 de ani. Limitele expuse mai sus sunt însă considerate în termeni de
medie, fetele intrând în etapa pubertăţii mai devreme, la vârsta de 10 sau 11 ani,
devenind astfel adolescente înainte de a atinge limita inferioară de vârstă
amintită mai sus. Pe de altă parte, există numeroşi tineri care depăşesc 20 de ani
şi continuă să manifeste multe dintre caracteristicile adolescenţei. Ca urmare,
adolescenţa nu poate fi definită doar în termeni de vârstă, ci şi în termeni de
schimbări transformative şi variaţionale, existând persoane care intră sau ies din
acestă etapă mai devreme sau mai târziu decât alţii.
Ţinând cont de existenţa elementelor comune şi a diferenţelor, în cele ce
urmează ne vom ocupa de aspectele dezvoltării având ca reper acest interval de
vârstă.

Sarcini majore ale dezvoltării în adolescenţă

Principala sarcină de realizat (în mod inconştient) de adolescent este

aceea de a îşi crea o identitate stabilă şi de a deveni un adult matur, complet şi
productiv (Perkins, 2001). Pe măsură ce îşi dezvoltă o conştiinţă de sine clară,
experimentează diferite roluri1 şi se adaptează la schimbările pe care le trăieşte,

1 Ralph Linton (1936) defineşte doi termeni fundamentali în psihosociologia personalităţii: status şi rol. El
acordă termenului de „status“ înţelesul de „loc al individului în societate“, definitorie fiind „colecţia de drepturi
şi datorii“, care este asociată poziţiei sociale a individului. Rolul, în concepţia autorului, reprezintă aspectul
dinamic al status-ului.
adolescentul realizează o serie de paşi în direcţia creerii identităţii proprii, paşi
care reprezintă ei înşişi sarcini importante ale dezvoltării. Aceste „sarcini ale
dezvoltării” sunt circumscrise conceptului de normalitate în societatea modernă.
În cazul adolescentului între principalele sarcini regăsim (Marhan, 2006):
- Dezvoltarea de noi relaţii sociale, în special cu ceilaţi băieţi şi fete care
fac parte din aceaşi generaţie, bazate pe intimitate, încredere şi respect
faţă de alte persoane. Adolescenţii experimentează interacţiunea cu
ceilalţi într-o manieră mai apropiată de cea a adulţilor. De reţinut este şi
faptul că maturitatea fizică joacă un rol important în relaţiile cu egalii:
adolescenţii care se maturizează mai lent (sau mai rapid) decât ceilaţi vor
fi eliminaţi din grupul de covârstnici şi vor intra în grupuri cu nivel
similar de maturitate fizică şi relaţională.
- Dezvoltarea rolului social de bărbat, respectiv femeie. În această etapă
adolescenţii dezvoltă o definiţie proprie cu privire la ce înseamnă a fi
„bărbat” sau „femeie”.
- Majoritatea adolescenţilor tind să se conformeze rolurilor de sex masculin
sau feminin impuse de contextul cultural în care trăiesc şi se dezvoltă.
- Acceptarea imaginii corporale (înfăţişarea fizică sau eul corporal).
Pubertatea şi viteza schimbărilor fizice care au loc în adolescenţă prezintă
variaţii inter-individuale puternice. Dificultatea sau uşurinţa cu care
adolescentul face faţă acestor schimbări depinde şi de măsura în care el
reuşeşte să se încadreze în şabloanele determinate cultural (stereotipuri)
bine definite, ale „corpului perfect”.
- Câştigarea independenţei emoţionale în relaţie cu părinţii şi a unui nou
statut în cadrul familiei. În cursul dezvoltării lor, copii internalizează
valorile şi atitudinile părinţilor. Adolescentul este pus în situaţia de a
redefini toate acestea, dezvoltând treptat sentimental încrederii în sine, în
propriile valori, judecăţi şi sentimente. Pentru ambele părţi această trecere
este mai lină atunci când părinţii şi adolescentul reuşesc să ajungă la un
acord privind acordarea unui nivel de autonomie mutual acceptabil, care
se va amplifica treptat.
- Pregătirea pentru căsătorie şi viaţa de familie. Maturizarea sexuală şi
emoţională reprezintă un element de bază pentru realizarea acestei sarcini
de dezvoltare extrem de dificilă (aceasta cu atât mai mult cu cât, adesea,
adolescenţii confundă trăirile de natură sexuală cu intimitatea autentică)
şi care, de cele mai multe ori, continuă şi la vârsta adultă.
- Pregătirea pentru cariera profesională. În societatea actuală, adolescentul
este considerat adult atunci când devine independent şi din punct de
vedere financiar. Cum astăzi independenţa financiară şi cariera
profesională sunt interdependente, rezolvarea aceastei sarcini este în
unele cazuri extrem de dificilă.
 - Dezvoltarea simţului etic şi al unui sistem de valori propriu. Dezvoltarea
unui sistem de credinţe şi valori, a unei ideologii care să ghideze
comportamentul în diferite contexte şi situaţii reprezintă unul dintre cele
mai importante aspecte ale dezvoltării adolescentului, cu determinări
profunde pentru cursul dezvoltării sale ulterioare.
- Dorinţa de a dezvolta un comportament social responsabil. Familia
reprezintă primul cadru în care copiii se definesc pe ei şi lumea în care
trăiesc. Definirea unui status şi a rolului social pe care îl ocupă în cadrul
comunităţii din care fac parte, dincolo de contextul familiei de origine,
reprezintă o realizare importantă pentru adolescenţi şi tineri.

Preadolescenţa sau pubertatea

Preadolescenţa (pubertatea) reprezintă zona de trecere de la copilărie

către perioada adultă şi, după majoritatea autorilor, este considerată parte
integrantă a adolescenţei. “Pubertatea este o perioadă de tranziţie între
copilărie şi perioada adultă, în timpul căreia survine o stimulare a creşterii
(puseu de creştere), apar caracteristicile sexuale secundare, fertilitatea devine
activă şi schimbări psihologice profunde au loc” (National Research Council,
1999, după Handbook of Psychology, vol. 6, Developmental psychology edited
by Richard M. Lerner, M. Ann Easterbrooks, Jayanthi Mistry)
Pubertatea este o perioadă fascinantă atât pentru observatori (părinţi sau
profesori, adulţi în general), cât şi pentru subiecţii adolescenţi. Fascinaţia
exercitată de această perioadă tumultoasă a vieţii provine din complexitatea ei
dată de schimbările fizice rapide însoţite de schimbări psihologice profunde şi
dramatice, precum şi de accentuarea sexualităţii sau maturizarea sexuală. Dacă
în urmă cu câteva decenii pubertatea (ba chiar întreaga perioadă a adolescenţei)
era considerată ca o perioadă de criză acută, tensională, cu probleme
intraindividuale şi interindividuale (între adolescent şi familie) în ultima
perioadă studiile ştiinţifice au arătat că, din punct de vedere statistic, majoritatea
adolescenţilor nu resimt această trecere ca pe o criză gravă, ci ca pe o perioadă
de adaptare la fel ca oricare alta de pe parcursul vieţii. Există totuşi şi
adolescenţi care trec prin transformări dramatice şi crize tensionate, dar ei nu
reprezintă o majoritate.
Pubertatea este caracterizată de modificări biologice numeroase, orice
modificare la nivel biologic punând în funcţiune mecanisme adaptative la nivel
psihologic. Modificările biologice cele mai vizibile sunt creşterea în înălţime
(apar puseele de creştere) şi maturizarea sexuală. Menţionăm că reperele de tip
vârstă pe care le vom da în această lucrare sunt orientative şi pot fi uşor diferite
în funcţie de elemente ca: specificul genetic (familial) al adolescentului,
specificul populaţional, mediul înconjurător (climă, altitudine etc.) ş.a.m.d.
Totodată trebuie specificat că există diferenţe între sexe în privinţa modificărilor
biologice (aşa cum am mai arătat, puseele de dezvoltare apar mai devreme la
fete decât la băieţi, dezvoltarea fizică a băieţilor este mai intensă decât cea a
fetelor, schimbările în plan cognitiv şi afectiv sunt diferite), dar există şi
diferenţe în cadrul aceluiaşi sex, între indivizi, în funcţie de diverşi factori
(mediu, genetic).
Puseul de dezvoltare la fete debutează în jurul vârstei de 10-11 ani, şi
diminuează puternic în jurul vârstei de 14-15 ani, iar la băieţi începe la
aproximativ doi ani mai târziu decât la fete (12-13 ani) şi scade în intensitate
puternic la 16-17 ani. Fetele cresc în medie 15–18 cm, iar băieţii 20–23 cm.
Dezvoltarea fizică (creşterea în înălţime, dezvoltarea musculară, maturizarea
sexuală) continuă şi după perioadele menţionate, dar mult mai puţin. Creşterea
nu are loc în mod unitar, ci secvenţial în diferite segmente ale corpului: mai
întâi se lungesc membrele inferioare şi superioare, apoi trunchiul şi umerii.
Forţa fizică a băieţilor creşte mai mult decât în cazul fetelor, datorită dezvoltării
masei musculare. Fetele au o cantitate mai mare de ţesut adipos.
Datorită modificărilor de tip hormonal şi a unei reechilibrări interne a
corpului apar caracterele sexuale secundare (pilozitate facială şi schimbarea
tonalităţii vocii la băieţi, dezvoltarea sânilor, schimbarea conformaţiei corpului
la fete). Fetele ating maturitatea sexuală în medie la 15 ani, iar băieţii la 17 ani.
Maturizarea sexuală, ca orice alt proces al dezvoltării, este influenţată de
factorii genetici şi cei de mediu.
Solicitările la care este supus organismul datorită modificărilor somatice
şi fiziologice din perioada pubertăţii, precum şi schimbările de rol şi cautările
adolescenţilor duc la apariţia facilă a unei oboseli de tip cronic la ambele nivele
intraindividuale: fizic şi psihic. Modificările corporale influenţează sistemul
cognitiv (adolescenţii uită, par cu mintea împrăştiată), sistemul afectiv (uneori
sunt melancolici, apatici, alteori expansivi, exuberanţi), precum şi sistemul
motivaţional (interesele se schimbă, par superficiali în îndeplinirea sarcinilor
etc.).
Modificările hormonale din această perioadă pot duce la efecte corporale
percepute negativ de adolescent: ţesut adipos la fete, acnee juvenilă la ambele
sexe, uneori membrele superioare şi cele inferioare sunt percepute ca fiind prea
lungi de către băieţi etc. Aceasta poate avea ca rezultat apariţia unor sentimente
de inferioritate la adolescentul puber.
Odată cu observarea diferenţelor interindividuale în dezvoltarea
adolescenţilor (la unii dezvoltarea este accelerată, la alţii încetinită sau
întârziată) au fost elaborate diverse teorii sau moduri de abordare a acestei
perioade de vârstă, majoritatea abordărilor având însă puncte comune.
Conform unor studii realizate de Jones şi Bayley prin chestionarea unor
loturi de adulţi, băieţii care se maturizează mai repede fizic se dezvoltă mai
repede şi din punct de vedere psihic şi social. Aceştia obţin în grupurile din care
fac parte o poziţie socială mai bună, de multe ori ocupând o poziţie de lider.
Adulţii chestionaţi afirmă, pe de altă parte, că băieţii la care schimbările
puberale apar mai târziu sunt percepuţi ca fiind mai imaturi psihic şi social şi
mai puţin integraţi. După cum se poate observa, studiile efectuate de cei doi
cercetători urmăresc percepţia socială a schimbărilor din perioada adolescenţei
timpurii.
Alte studii arată că băieţii care intră mai repede în perioada adolescenţei
timpurii au o imagine de sine pozitivă, atât datorită percepţiei şi feedback-ului
social pozitiv, cât şi dezvoltării corporale (cresc în înălţime, se dezvoltă forţa
musculară etc.).
Studiile orientate către evaluarea modificărilor din perioada adolescenţei
la fete arată că o parte dintre fetele care se maturizează repede nu acceptă cu
uşurinţă noua imagine corporală. Ele au o senzaţie de disconfort şi încearcă să
mascheze schimbările corporale apărute cu ajutorul vestimentaţiei. În funcţie de
evenimentele care au loc în viaţa lor o parte dintre fete îşi schimbă atitudinea
faţă de propriul corp în sens pozitiv, iar o parte rămân cu o imagine a eului
corporal negativă şi, direct relaţionată cu aceasta, o atitudine negativă faţă de
propria persoană.
Diferenţele de tip comportamental-cultural determină, de asemenea, şi
existenţa categoriei de fete mulţumite de maturizarea rapidă, care urmăresc să
devină mai atractive şi/sau populare în rândul băieţilor. Studii longitudinale au
pus în evidenţă efectele negative ale maturizării rapide: conform rezultatelor
obţinute o parte dintre fetele cu maturizare fizică rapidă au rezultate şcolare mai
slabe (cu tendinţa de a abandona şcoala) sunt labile emoţional, au o capacitate
redusă de autocontrol, consumă substanţe şi stabilesc mult mai uşor relaţii
sexuale decât fetele cu o maturizare mai lentă.
Studii de genul celor la care am facut referire anterior au stat la baza unui model
integrativ al pubertăţii, în care, în studierea acestei perioade de vârstă, sunt luaţi
în considerare atât factorii biologici, cât şi cei psihologici şi contextuali (de
mediu). Un punct de răscruce în integrarea pubertăţii cu procesele biologice,
psihologice şi contextuale a fost publicaţia „Fetele la vârsta pubertăţii” (Girls
at Puberty, Brooks-Gunn & Petersen, 1983), urmată la scurt timp de modele
care încorporau interacţiunile reciproce dintre procesele biologice, psihologice
şi contextuale, procese care contribuie la crearea experienţei pubertăţii.
În paralel cu articularea acestor teorii au început să apară în literatura de
specialitate studii experimentale asupra relaţiei dintre specificul hormonal al
perioadei pubertăţii şi dezvoltarea psihologică a adolescentului. În acest fel
studiile menţionate au consolidat abordarea integrativă a acestei perioade de
vârstă, cu extensie la întreaga perioadă a adolescenţei şi cu referire la cele trei
tipuri de influenţe în dezvoltare: psihologice, biologice şi contextuale.
După ce în primii ani de viaţă copilul a fost caracterizat de activităţi din
zona identificării (Băban & Mih, 2001), în perioada adolescenţei asistăm la o
creare a identităţii prin reorganizarea vieţii intrapsihice individuale, care
începe cu reprezentarea noilor experienţe corporale şi sexuale. Dacă mai întâi
(în perioada preadolescenţei) experienţele de acest tip sunt percepute ca fiind
exterioare adolescentului, pe parcurs acesta le va integra în corpul matur,
valorizându-le prin comparaţie cu alţi adolescenţi.
Odată cu reorganizarea imaginii corporale, în contextul sexualităţii
mature are loc o erotizare a vieţii afective, dar au loc şi reorganizări privind
anumite valori (prin asumarea unor valori personale), pulsiuni sau impulsuri
precum gestionarea şi modularea agresivităţii, identificarea echilibrului optim
între agresivitate şi tandreţe, concepţia asupra istoriei personale şi a existenţei
unui viitor planificat de către adolescent.
Aceste reorganizări se desfăşoară echilibrat şi constructiv la adolescenţii
care au o funcţionalitate fizică şi psihică ce corespunde vârstei, care au
achiziţionat într-un mod eficient şi optim elementele psiho-afective şi de
personalitate din etapele anterioare ale dezvoltării şi care beneficiază de suport
social şi familial, în special din partea persoanelor semnificative (profesori,
covârstnici etc.)
Multiplele transformări care au loc în perioada adolescenţei pot fi grupate
în cinci categorii majore: este vorba în principal despre transformări fizice,
cognitive, emoţionale, sociale şi comportamentale.
Trebuie subliniat că transformările corporale, strâns legate de atingerea
maturităţii sexuale, au un impact major asupra întregii personalităţi a
adolescentului (incluzând aici sfera intelectuală, motivaţional-afectivă şi cea a
relaţiilor interpersonale).
Deoarece dezvoltarea adolescentului nu apare ca un continuum perfect,
putem identifica mai multe stadii ale maturizării în această perioadă:
 adolescenţa timpurie (perioada puberală, 9, 10 - 12 ani);
 adolescenţa (13 - 15 ani);
  adolescenţa târzie (16 - 18 ani).

Tabelul de mai jos sintetizează câteva aspecte cheie pentru fiecare dintre aceste trei sub-stadii
de dezvoltare.

Tabelul 1 – Aspecte generale ale dezvoltării în adolescenţă (preluare Marhan, 2006)

Adolecenţa propriu-zisă (14/15 – 18/19 ani)

Unii autori (Şchiopu, Verza, 1995) consideră că adolescenţa este etapa

dintre pubertate şi tinereţe, adică începe la 14/15 ani şi durează până la 18/20 de
ani. Alţii (Seamon şi Kenrick, 1992) definesc adolescenţa ca fiind etapa care
începe cu intrarea în pubertate şi se termină atunci când persoana devine adult
tânăr, adică începe în jurul vârstei de 11/12 ani şi durează până la 20/25 ani.
Astfel este inclusă şi pubertatea în perioada adolescenţei.
Sfârşitul adolescenţei şi începutul etapei adulte este marcat:
 din punct de vedere biologic, de atingerea dimensiunilor corporale
caracteristice pentru vârsta adultă şi dezvoltarea completă a organelor
sexuale;
 din punct de vedere psihologic, de formarea personalităţii (la sfârşitul
adolescenţei însuşirile de personalitate devin mai stabile);
 din punct de vedere social, de ocuparea unui loc de muncă şi întemeierea
propriei familii.
Durata adolescenţei depinde, printre altele, şi de gradul de şcolarizare al
persoanei. Unii copii, după ce termină învăţământul obligatoriu, nu continuă
şcoala. Ei rămân acasă sau se angajează şi mulţi dintre ei se căsătoresc mai
repede decât cei care continuă şcoala. Pentru ei adolescenţa se termină cu câţiva
ani mai repede decât pentru cei care urmează şcoala profesională sau liceul şi
eventual o facultate. Pentru aceştia din urmă adolescenţa, din punct de vedere
psihologic şi social se termină mai târziu, după 20 de ani, uneori chiar la 25 de
ani.
Mulţi autori vorbesc despre adolescenţă ca despre o perioadă de criză,
cu numeroase probleme pe plan afectiv şi comportamental, cu tensionarea
relaţiilor dintre adolescent şi familie. Părinţii, profesorii, cei mai în vârstă de
multe ori condamnă “tineretul de azi” şi pe tineri îi consideră neserioşi,
incapabili să-şi asume responsabilităţi. Aceşti adulţi susţin că ei, în tinereţe au
fost altfel. Doi filosofi exprimă aceste păreri astfel:
Tineretul de astăzi “are obiceiuri rele, dispreţuieşte autorităţile, nu-i
respectă pe cei bătrâni şi pălăvrăgeşte în loc să lucreze. Tinerii …îşi contrazic
părinţii, vorbesc cu emfază, înfulecă la masă, îşi tiranizează rudele” (Socrate).
“Adolescenţii de azi nu mai pot fi stăpâniţi. Mănâncă precum porcii, nu au pic
de respect faţă de adulţi, îşi întrerup şi contrazic părinţii şi îşi terorizează
profesorii” (Aristotel).
Aceste consideraţii arată că în ultimii 2000 de ani nu s-au schimbat nici
comportamentul adolescenţilor şi nici părerile celor mai în vârstă despre tineri!
Unii definesc adolescenţa ca o perioadă a “anormalităţilor normale”, perioadă în
care este anormal ca totul să se petreacă normal (Hutter, după Gorgos, 1985).
Adolescentul este caracterizat de coexistenţa trăsăturilor infantile cu
trăsături care anticipează viitorul adult. Comportamentul este oscilant: uneori
copilăros, alteori sfidător, opoziţionist, alteori matur. Aceste particularităţi ale
adolescenţei au mai multe cauze:
- atitudinea oscilantă a adulţilor faţă de adolescenţi. Uneori adulţii se
 comportă cu ei ca şi cum ar fi persoane mature şi le cer să acţioneze
independent şi cu responsabilitate. În alte situaţii, aceiaşi adulţi, le pretind
să se subordoneze ca şi copiii;
- discordanţa dintre aspiraţiile, idealurile adolescenţilor, dorinţa lor de a
deveni personalităţi deosebite şi posibilităţile destul de limitate de a
realiza aceste aspiraţii;
- adolescenţii se maturizează mai repede biologic decât psihologic şi social.
Din punct de vedere biologic ei ar avea posibilitatea să-şi întemeieze
familia proprie, dar sunt dependenţi material de părinţii lor. Această
situaţie produce frustrări, conflicte, nemulţumiri.
Datorită acestor aspecte în perioada adolescenţei poate să apară o
“negociere” de pe poziţii dure cu familia şi alţi adulţi semnificativi pentru
adolescent. Negocierea se realizează, de obicei, pe două planuri:
material/economic şi emoţional.

Dezvoltarea cognitivă
Memoria şi atenţia se află la nivelul lor maxim de dezvoltare. Limbajul
se dezvoltă în continuare: vocabularul este îmbogăţit, vorbirea este expresivă.
Imaginaţia se manifestă sub toate aspectele sale. Reveria este frecventă, temele
predominante fiind relaţiile cu sexul opus şi planificarea viitorului (alegerea
profesiunii, întemeierea familiei). La unii adolescenţi imaginaţia creatoare este
foarte dezvoltată. Ei realizează invenţii sau opere artistice mai mult sau mai
puţin valoroase.
Gândirea atinge posibilităţile sale maxime din punctul de vedere al
capacităţii de a opera cu informaţiile, dar cantitatea de cunoştinţe şi experienţa
sunt încă limitate.
În concepţia lui J. Piaget inteligenţa adolescentului se află în stadiul
operaţiilor formale care a început încă în jurul vârstei de 12 ani. După cum
arată Piaget copilul “nu reflectează decât în legătură cu acţiunea în curs şi nu
elaborează teorii…”. “Adolescentul, în opoziţie cu copilul, este un individ care
reflectează în afara prezentului şi elaborează teorii despre toate lucrurile,
complăcându-se, în special, în consideraţii inactuale”. “Această gândire
reflexivă, caracteristică adolescentului, apare la 11-12 ani, în momentul când
subiectul devine capabil să raţioneze în mod ipotetico-deductiv, respectiv cu
ajutorul unor simple aserţiuni, fără relaţia necesară cu realitatea…”. Gândirea
adolescentului nu mai este legată de concret, adică de obiecte şi imagini vizuale.
El devine capabil să opereze pe plan mintal cu propoziţii, adică cu enunţuri
verbale; să judece nu numai referitor la ceea ce este real, ci şi referitor la ceea ce
este posibil; dacă se confruntă cu o problemă, poate să formuleze diferite
ipoteze, să le verifice sistematic, să facă raţionamente ipotetico-deductive.

Afectivitatea; conştiinţa; relaţiile interpersonale

În prima parte a adolescenţei se menţine labilitatea afectivă caracteristică
etapei pubertăţii. Cu timpul adolescentul îşi îmbogăţeşte experienţa afectivă,
devine mai independent şi în acelaşi timp devine mai stabil emoţional.
Sentimentele devin mai profunde şi mai stabile decât în etapa precedentă.
Sentimentele de prietenie şi dragoste au o importanţă deosebit de mare, dar şi
alte sentimente şi pasiuni pot deveni intense şi stabile: pasiunea pentru sport,
pentru un domeniu artistic sau ştiinţific. Uneori devin intense sentimente sau
pasiuni negative: gelozia, dorinţa de răzbunare, pasiunea pentru jocuri de noroc,
sentimentele de superioritate sau inferioritate.
Conştiinţa. Adolescentul înţelege tot mai profund realitatea
înconjurătoare, atât prin asimilarea cunoştinţelor şcolare cât şi prin îmbogăţirea
experienţei de viaţă.
Conştiinţa de sine. Cei mai mulţi adolescenţi au tendinţa să se
autoanalizeze. Ei încearcă să îşi conştientizeze calităţile, defectele, motivaţiile,
interesele, sentimentele, atitudinile, sistemul de valori. Aceasta este perioada în
care se formează sentimentul identităţii (adolescentul doreşte să se cunoască,
să îşi dea seama cine este el şi să se delimiteze de cei din jur)
Sentimentul identităţii are mai multe componente dintre care amintim:
1. concepţia despre sine care cuprinde părerile despre calităţile şi defectele pe
care le are - sau crede că le are (de ex. un adolescent se poate considera fiu
ascultător, elev bun, prieten fidel, talentat în domeniul IT etc.).
2. stima de sine (modul în care se autoapreciază). Dacă adolescentul crede că
are mai multe calităţi decât defecte atunci se vede într-un mod favorabil, şi
capătă mai multă încredere în el, ca şi mai multe şanse de reuşită. Dacă însă este
pus accentul pe defecte, pe aspectele negative, vor apărea sentimente de
inferioritate, vor fi abordate problemele cu mai multă anxietate şi şansele de
succes se vor reduce.
O componentă a conştiinţei de sine şi a sentimentului identităţii este
imaginea mintală a propriului corp. În această etapă se observă o intensificare
a interesului faţă de corpul propriu, manifestat şi prin faptul că adolescenţii se
privesc frecvent în oglindă, acordând o mare importanţă aspectului extern.
Formarea sentimentului identităţii este un proces îndelungat şi destul de
dificil. Cei mai mulţi adolescenţi trec printr-o perioadă de “criză de identitate”
în cursul căreia îşi pun foarte multe întrebări de tipul: cine sunt eu, cum ar
trebui să mă comport în anumite situaţii. Această criză are mai multe cauze.
 Una dintre ele este aceea că adolescentul trebuie să ia multe decizii
importante privind viitorul său (spre deosebire de secolele anterioare când
băieţii de regulă continuau profesiunea tatălui, iar fetele se căsătoreau cu cel pe
care îl alegeau în multe cazuri părinţii). El vrea să găsească cele mai bune
soluţii, dar căutarea acestora este însoţită de nesiguranţă şi anxietate.
O altă cauză este legată de faptul că adolescentul se integrează în grupuri
sociale în care trebuie să interpreteze variate roluri (să se supună în relaţiile cu
părinţii sau profesorii, să colaboreze cu prietenii, să organizeze activitatea sau să
se impună, să domine în unele împrejurări). El poate să devină nesigur privind
modul în care trebuie să se comporte, poate să adopte comportamente
nepotrivite situaţiei. În aceste situaţii vorbim despre confuzia de roluri.
În timpul acestei “crize” adolescentul experimentează diferite
comportamente, joacă diferite roluri, schimbând relativ frecvent preocupările,
preferinţele, prietenii. Aceste încercări au efecte pozitive, pentru că îl ajută pe
adolescent să îşi îmbogăţească experienţa de viaţă şi să ia decizii potrivite.
Deciziile luate prea repede privind alegerea profesiunii sau a căsătoriei
împiedică realizarea acestor încercări care poate ar fi dus la o alegere mai bună.
Dacă în urma acestor experimentări adolescentul reuşeşte să sintetizeze
însuşirile chiar contradictorii solicitate de diferite roluri, dacă reuşeşte să îşi
perceapă aptitudinile, calităţile, defectele, atitudinile, valorile ca pe un tot unitar,
atunci el a reuşit să îşi formeze identitatea. Întărirea identităţii eului este însoţită
de intensificarea încrederii în sine, a autonomiei, şi de scăderea frecvenţei
comportamentelor opoziţioniste, demonstrativ-nonconformiste.
Unele persoane nu reuşesc nici la vârsta adultă să îşi formeze sentimentul
identităţii. Acestea rămân în stadiul confuziei de roluri. Aceşti adulţi nu au
scopuri precise, îşi schimbă frecvent serviciul, partenerul.
Conştiinţa morală
Cercetările lui Kohlberg arată că aprox. 50% dintre adolescenţi şi adulţi
rămân în stadiul moralităţii convenţionale. Aceştia pun un mare accent pe
importanţa normelor, legilor, obişnuinţelor pe care le respectă pentru că “aşa
trebuie”, “aşa au procedat şi alţii”, “aşa cer tradiţiile”. Ceilalţi, în timpul
adolescenţei, trec în stadiul moralităţii postconvenţionale. În acest stadiu legile
şi normele sociale nu mai au o valoare absolută, ci sunt văzute ca nişte
instrumente necesare pentru buna funcţionare a unei societăţi. Ei înţeleg că
unele norme sau legi pot fi în contradicţie cu bunele intenţii ale unei persoane şi
încălcarea lor nu este neapărat condamnabilă.
Relaţiile interpersonale
Relaţiile cu familia. La vârsta adolescenţei în multe familii există
tensiuni, conflicte. Acestea sunt mai frecvente în prima parte a adolescenţei. În
această perioadă se menţine sau se accentuează atitudinea critică faţă de părinţi
cât şi ambivalenţa faţă de familie (ambivalenţă care a început din perioada
pubertăţii şi se exprimă prin dorinţa concomitentă de independenţă faţă de
părinţi şi dorinţa de a fi sprijinit, ajutat la nevoie). Este o perioadă în care apare
negocierea emoţională, urmată de cea materială.
Intensitatea şi durata conflictelor depind atât de adolescent cât şi de
atitudinea părinţilor. Atitudinea prea rigidă, cu interdicţii exagerate, menţine
starea tensională şi îngreunează însuşirea unor comportamente independente.
Atitudinea prea indulgentă, nepăsătoare este la fel de dăunătoare deoarece
adolescentul are nevoie de sprijinul, îndrumarea, afecţiunea părinţilor.
Relaţiile cu cei de aceeaşi vârstă. În prima parte a adolescenţei relaţiile
cu cei de aceeaşi vârstă au o intensitate maximă. Cea mai mare parte a timpului
liber este petrecut în grup. Aici adolescentul se simte independent, eliberat de
subordonarea faţă de adulţi. În grup se poate afirma, îşi poate manifesta
originalitatea. Adolescentul doreşte să fie deosebit, nonconformist şi grupul îi
oferă un model de nonconformism în vestimentaţie, limbaj, comportament, prin
care se poate opune adulţilor. El se conformează acestui model şi este foarte
mulţumit de nonconformismul său.
Adolescenţii care dintr-un motiv oarecare nu se pot integra în grup (sunt
împiedecaţi de părinţi, sunt prea introvertiţi, sunt respinşi de cei de aceeaşi
vârstă din cauza unor deficienţe fizice sau din cauza mediului social din care
provin) au sentimente de inferioritate, stări depresive, dezvoltarea lor afectivă
sau socială poate fi perturbată.
După un timp influenţa grupului de prieteni scade. Se formează grupuri
mai mici alcătuite din câteva perechi.
Cei mai mulţi tineri după terminarea şcolii se căsătoresc, încep să lucreze
intrând astfel în etapa adultă cu toate responsabilităţile implicate.

EXERCIŢII ŞI TEME DE REFLECŢIE

1) Care sunt principalele sarcini ale dezvoltării în adolescenţă?
2) Realizaţi o schemă a dezvoltării cognitive în perioada adolescenţei.
3) Ce anume şi cu cine negociază adolescentul?
4) Comparaţi conceptele “identificare” şi “identitate”.