“Jocul este singura atmosferă în care fiinţa

psihologică poate să respire şi în consecinţă poate să

acţioneze.
A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne
întreba de ce este copil, nu ne putem imagina
copilărie fără râsetele şi jocurile sale.”
Eduard Claparete

LUDOTERAPIA
Jocul terapeutic

Trentea Veronica Elena

Tache Georgiana
Plenci Alexandra
Torok Robert
Tudose Raluca Maria

Brasov
2015
I.Conceptia teoretica care sta la baza psihoterapiei.

Indiferent de varsta, jocul este fundamental pentru comunicare. El elibereaza stresul, stimuleaza
creativitatea, iar pentru copii este un mediu sigur de exprimare a sentimentelor, de explorare a relatiilor si
de marturisire a dorintelor.
Ulterior, dupa cum arata Elkonin in lucrarea Psihologia jocului (1980, p. 14), in toate limbile
europene cuvantul joc a inceput sa se extinda asupra unei largi sfere de actiuni umane care, pe de o
parte, nu presupun o munca grea, iar pe de alta parte, ofera oamenilor veselie si satisfactie.

In prezent, se considera ca jocul reprezinta tipul fundamental de activitate a copilului si, in acelasi
timp, mijloc de instruire si educatie prin care copilul se dezvolta fizic, intelectual si social, de aceeasi
importanta ca si activitatile de invatare si munca.

Jocul este o forma de activitate specifica pentru copil si hotaratoare pentru dezvoltarea lui
psihica, arata U. Schiopu in Dictionar de psihologie (1997), al carei coordonator este. Studiind jocul
copilului in perioada prescolara, autoarea precizeaza in lucrarea Probleme psihologice ale jocului si
distractiilor (1970) ca, prin intermediul jocului, copilul pune in actiune posibilitatile care decurg din
structura sa particulara, traduce in fapt potentele virtuale care apar succesiv la suprafata fiintei sale, le
asimileaza si le dezvolta. Copilul cauta in joc o incercare capabila de a-i permite sa-si afirme Eul sau,
jocul avand pentru copil rolul pe care munca o are pentru adult. Copilul se simte puternic prin succesele
sale ludice. Acest fapt este determinat in primul rand de aparitia reprezentarii. In acest moment al
evolutiei ontogenetice, jocul isi schimba aspectul devenind intentional, capatand o finalitate constienta. El
nu mai rezulta doar dintr-un indemn al tendintelor, ci dintr-un indemn al intregii fiinte constiente. Istoria
jocului infantil este, de fapt, arata Ursula Schiopu, istoria personalitatii care se dezvolta si care se
formeaza treptat.

In Dictionarul de psihologie (1978), P. Popescu-Neveanu precizeaza: jocul este un mod de

dobandire si precizare a cunostintelor prin actiune. Prin joc se dezvolta procesele psihice de reflectare
directa si nemijlocita a realitatii - perceptiile (manuind diferite obiecte si materiale, copilului i se dezvolta
perceptiile de marime, forma, culoare, greutate, distanta etc.) si reprezentarile -, dar si procesele psihice
intelectuale, memoria, gandirea, imaginatia. Jocul este o activitate de gandire, arata Popescu-Neveanu,
intrucat este orientat spre rezolvarea de probleme, spre gasirea cailor in vederea depasirii unor
obstacole, actiunea si cuvantul constituind principalele mijloace ale jocului.

Teorii despre joc :

1
 Pentru elaborarea unei teorii ştiinţifice despre joc o însemnată contribuţie au adus vederile unor
pedagogi. „Numeroase teorii despre joc elaborate pe parcursul timpului, unele contradictorii, iar altele
completându-se reciproc, vin să răspundă la o seamă de întrebări din cele mai complexe şi dificile : Pentru
ce simte copilul o nevoie atât de imperioasă de a se juca? Ce fel de funcţii formative îndeplineşte jocul în
dezvoltarea psihică a copilului? Constituie jocul o formă predominantă sau numai conducătoare de
activitate a copilului preşcolar? Care sunt şi cum se explică particularităţile caracteristice ale jocurilor de
vârstă preşcolară? ” Acestea sunt câteva întrebări la care pedagogii şi psihologii pe baza datelor
observaţiei şi ale cercetărilor experimentale au dat răspunsuri diferite. Jocul satisface în cel mai înalt grad
nevoia de activitate a copilului, constituie o formă de manifestare întâlnită la copiii pe tot parcursul
istoriei, este tovarăşul de nedespărţit al copilăriei şi constituie una dintre formele cele mai importante de
activitate a preşcolarului. Jocul este tocmai una dintre activităţile prin care copilul învaţă să cunoască
lumea reală, acţionând asupra obiectelor din jur, îşi satisface nevoia de mişcare şi înţelegere, dobândeşte
încredere în propriile puteri. Îmbrăcând forma jocului, această activitate este tot atât de necesară
dezvoltării fizice şi psihice a copilului ca şi lumina soarelui, de aceea unii pedagogii afirmă că jocul este o
activitate de pre-învăţare.”

Aristotel arată că până la al cincilea an de viaţă, copilul nu trebuie supus învăţării şi nici unei
munci aspre, pentru că prin acestea să nu dăuneze creşterii, ci trebuie să i se asigure atâta mişcare cât îi
este necesară. Această mişcare trebuie stimulată atât prin diverse ocupaţii cât mai ales prin joc. Astfel, se
conturează pentru prima oară ideea folosirii jocului ca mijloc de educare.

Beatrice Tudor Bart în lucrarea sa demonstrează posibilităţile uriaşe ale jocului ca metodă
educativă, folosind expresia „învăţătura prin joc”. De fapt, întreaga copilărie mică până la intrarea în
şcoală realizează un astfel proces de instruire în care modalitatea de bază o constituie jocul.

A.P. Usova se referă la joc ca o formă de organizare a întregii vieţi şi activităţi a copilului în
grădiniţă. Prin aceasta înţelegem valorificarea jocului atât ca pondere în educaţie cât şi ca durată efectivă
a procesului pedagogic. Autoarea menţionează că în acest context jocul constituie un principiu de
educaţie, nu numai un mijloc oarecare. El reprezintă o cale către socializarea copilului. În acest mod
acţiunea lui educativă se va răsfrânge asupra copilului ca membru al societăţii de copii, asupra
colectivului de copii.

Comenski a arătat de asemenea în „Informatorul şcolii materne” necesitatea jocului în viaţa

copilului ca mijloc de dezvoltare fizică şi psihică : „Cu cât copilul lucrează, aleargă şi trudeşte mai mult,
cu atât doarme, creşte şi digeră mai bine, cu atât se face mai sprinten la corp şi minte; numai dacă băgăm
de seamă să nu i se întâmple ceva rău. De aceea trebuie să li se pună la îndemână locuri anumite şi sigure
pentru alergări şi exerciţii, să li se arate cum se pot juca fără pericol.”

2
 E. Claparède, interesat de jocurile copiilor a atras atenţia asupra faptului că ele reproduc ceea ce
impresionează copilul, fapt ce determină asimilarea realităţii, încorporarea ei ca act de trăire, fapt ce va
constitui treptat un vast bagaj de posibilităţi şi disponibilităţi de a reacţiona. De asemenea, Claparède se
referă la universalul joc cu păpuşile şi susţine că în acest joc nu se exercită la copii instinctul matern, ci o
infinitate de stări afective, de disponibilităţi nuanţate subtil şi de trăiri necesare în procesul adaptării; jocul
realizează un pre-exerciţiu mai mult mental, psihologic.

Lazarus subliniază faptul că „jocul constituie tipul fundamental de activitate, adică forma de
activitate ce susţine în cea mai mare măsură dezvoltarea psihică prin antrenarea psihomotorie, senzorială,
intelectuală şi afectivă, la o tensiune cu totul specifică, ce prezintă pentru procesul creşterii şi dezvoltării
psihice o importanţă tot atât de mare ca şi activitatea de instruire din anii de şcoală.”

V.S. Vîgotski susţine că în perioada preşcolară jocul alimentează foarte mult tendinţa spre
libertate, emancipare de tutela strânsă a adultului. El are funcţii formative care sunt în principiu educative.
Totuşi influenţa condiţiilor generale de tutelă şi de muncă, structura condiţiilor de contact, sensibilitatea
faţă de acestea vor determina valoarea educativă a jocului. Jocul apare ca o activitate complexă a copiilor
în care ei reflectă şi reproduc lumea şi societatea, asimilându-le şi prin aceasta adaptându-se la
dimensiunile lor multiple.

K. Gross tratează jocul din punct de vedere strict biologic, consideră că acesta ar fi un exerciţiu
pregătitor pentru viaţa profesională de mai târziu a adultului în sensul că ar fi un mijloc de exersare a
„predispoziţiilor” instructive, în scopul maturizării lor. „În realitate, jocurile copiilor se deosebesc
calitativ de jocurile animalelor, generate de factori de natură biologică(instinctele). În istoria dezvoltării
umane instinctele se transformă sub influenţa condiţiilor sociale. De aceea, în timp ce la animale jocul
rămâne un fenomen pur biologic, la om el devine un fenomen de esenţă socială.”

A.S. Makarenko a atribuit jocului o importanţă considerabilă în viaţa copilului. Prin joc se
realizează educaţia viitorului om de acţiune. Aşa cum se comportă copilul în joc, tot aşa se va comporta şi
în muncă în perioada maturităţii. De asemenea, stabileşte asemănările dintre joc şi muncă care constau în
următoarele trei elemente comune : „a) atât în joc cât şi în muncă avem de-a face cu un efort fizic şi
intelectual. Fără acest efort, jocul devine pasiv, nu poate mobiliza forţele fizice şi psihice ale copilului. În
mod similar, nici munca nu dă randament dacă este lipsită de efort fizic şi intelectual. b) a doua trăsătură
comună constă în coloritul emotiv pozitiv propriu unui joc reuşit, la fel ca şi al muncii, care duce la
rezultatul prevăzut. Jocul şi munca produce în egală măsură plăcere, s-ar putea spune că plăcerea în joc,
pasiunea copilului pentru joc sunt elemente intrinsece ale jocului, la fel ca şi plăcerea pe care o simte
omul în desfăşurarea muncii productive. c) a treia trăsătură comună o formează simţul de răspundere,
care apare atât în joc, cât şi în muncă. În joc, simţul de răspundere se manifestă prin grija copilului faţă de

3
jucării, prin respectarea cerinţelor şi a regulilor jocului. Dar şi în muncă simţul de răspundere se manifestă
în grija pentru bunul obştesc, pentru gospodărirea lui raţională.” Munca este o formă de activitate prin
care omul participă la producţia socială, creează valori materiale şi culturale. Jocul, dimpotrivă, nu
vizează producerea unor asemenea bunuri, cu toate acestea, jocul îl deprinde pe copil cu eforturile fizice şi
intelectuale şi în felul acesta îl pregăteşte pentru munca de mai târziu. Jocurile copiilor trebuie să fie astfel
organizate şi îndrumate de către adulţi, încât să constituie nu numai o treaptă premergătoare, dar şi o
formă de activitate care să-l apropie pe copil de adevărata muncă.

K.D. Uşinski arată că : „Jocul e joc tocmai pentru că în el copilul e de sine stătător; de aceea orice
amestec al adultului în joc îi răpeşte forţa reală de dezvoltare. Adulţii nu pot avea decât o singură
influenţă asupra jocului, fără să distingă caracterul lui de joc, şi anume furnizarea materialului pentru
construcţii de care copilul se va ocupa însă independent.”

K. Bühler arată că : „Jocul constituie o activitate care produce plăcere copilului, dar nu numai
plăcere. În timpul jocului, copiii adesea depun eforturi, încearcă sentimentul dezamăgirii, al insuccesului,
cu toate aceste stări emotiv negative, ei nu renunţă la joc. Pe de altă parte, plăcerea resimţită de copil este
adesea rezultatul final al eforturilor pe care el le depune în desfăşurarea jocului.”

A. Adler întăreşte ideea că : „Jocul constituie forma specifică de activitate prin care copilul se
afirmă, cunoaşte lumea, învaţă să se orienteze în ea şi dobândeşte încredere în propriile puterile. Prin joc
copilul nu numai că nu se îndepărtează de realitate, dimpotrivă, se apropie tot mai mult de ea.”

J.Piaget susţine ideea că : „Însuşirea şi respectare regulilor are o influenţă puternică în formarea
judecăţii morale a copiilor, în evoluţia lor morală bazată cooperare”.

M. Taiban afirmă că : „Jocul reprezintă un mijloc de familiarizare a copiilor cu viaţa

înconjurătore, constituie un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a cunoştinţelor dobândite.”
Asigură înţelegerea anumitor legături interne, a semnificaţiei activităţii umane, în care copilul se
încadrează treptat, nici un alt mijloc nu favorizează mai deplin integrarea copilului în viaţa cotidiană,
deoarece jocul este calea care reproduce viaţa reală sub forma ei cea mai directă – acţiunea. „Jocul este
asemenea unui film retrospectiv, în care copilul îşi oglindeşte propriile impresii şi le derulează de această
dată ca participant direct şi nu numai ca spectator. Or, nici o altă cale nu este mai propice înţelegerii vieţii
decât participarea directă la fluxul ei.” Problema educativă care se pune este aceea a dirijării şi orientării
diverselor surse de inspiraţie ale jocurilor copiilor, în primul rând a surselor indirecte ca literatura,
plastica, teatrul, inclusiv teatrul de păpuşi.

Cu cât copii evoluează pe plan fizic şi psihic, ponderea elementului de joc scade. Procesul de
instruire se realizează în acest nou context în cadrul lecţiilor. Trecerea de la joc la lecţie se face printr-o

4
formă intermediară (lecţia sub formă de joc sau jocul didactic). Jocul didactic este un valoros mijloc de
instruire şi educare, el poate fi însă şi o metodă eficientă în procesul instructiv-educativ, de asemenea
poate fi utilizat ca procedeu însoţind alte metode educative şi în sfârşit poate să constituire o formă de
organizare a activităţii şi vieţii copiilor.

Terapia prin joc, cunoscuta si sub numele de ludoterapie s-a dovedit eficienta in ameliorarea
problemelor pe care le au cei mici, dar ajuta si la imbunatatirea relatiei parinte-copil.
Limbajul copiilor ramane in urma dezvoltarii lor cognitive, iar ei comunica prin joaca ceea ce inteleg din
lumea care ii inconjoara. Astfel, jucariile sunt percepute drept cuvinte, iar jocul ca limbaj.

Ludoterapia-exprima utilizarea jocului pentru a ajuta copilul sa-si inteleaga mai bine propriul
comportament,tinind cont de gradul sau de maturitate.Este o alternativa la tendinte care conduc spre un
comportament neadaptabil.Aceasta tehnica poate fi utilizata in prezenta unui psiholog cu spirit deschis.
Ludoterapia, sau “terapia prin joc” sau “jocoterapia” este o metodă interactivă folosită la scară largă în
terapia cu copiii cu vârste între 3 şi 12 ani, de către pedo-psihologii din toată lumea, care au înţeles
valoarea vindecătoare a jocului. Jocul este folosit în egală măsură pentru a evalua, diagnostica şi trata
copilul care întâmpină probleme de adaptare sau de dezvoltare, jocul fiind o verigă extrem de importantă
a dezvoltării sale şi, în multe dintre situaţii, singurul element comun dintre copil şi terapeut, singurul
spaţiu în care cei doi pot păşi împreună în efortul comun de a descoperi sursele problemei si resursele
vindecării.

Scurt istoric al orientărilor de bază în ludoterapie.

Psihologia copilului consacra pagini lungi în ceea ce priveşte terapia prin joc. Există foarte multe
opinii şi orientări, care au statutat că ludoterapia îşi atinge eficienţa şi scopul în condiţii de aplicabilitate
constantă şi angajată în standarde de calitate. Astfel, începând cu anul 1920, psihanaliştii A.Freid şi M.
Klain, G. Hag-Helmut introduc jocul ca metodă în psihoterapie . Deoarece copiii nu erau preocupaţi de
propriul trecut, în lucrul cu ei nu putea fi administrată metoda asociaţiilor libere, fapt ce a favorizat
introducerea a două metode noi în psihoterapie: observarea jocului şi analiza desenelor copiilor („Casă -
Copac - Omuleţ”, „Desenul Familiei”). În această etapă jocul şi desenul erau percepute doar ca
instrumente de diagnosticare, considerate drept mijloacele de bază ale comunicării copilului, fapt ce se
datorează incapacităţii copiilor de a exprima nevoile, trăirile şi propriile sentimentele. Jocul devenind un
mijloc de exteriorizare a traumei reuşeşte să-i diminueze intensitatea şi să-l facă pe copil să se simtă mai
bine. În 1940, D. Levi dezvoltă ideea legată de manifestarea/trăirea conflictelor emoţionale în cadrul
jocului şi propune conceptul de „ludoterapie structurată” în lucrul cu copiii ce au suferit o traumă
psihică. Conform teoriei lui D.Levi, şedinţa de ludoterapie constă din 3 etape: 1. Stabilirea contactului:

5
prevede jocul liber al copilului, familiarizarea cu spaţiul de joc şi cunoaşterea psihoterapeutului; 2.
Introducerea în jocul copilului a situaţiei psihotraumante, asemănătoare celei trăite de copil, prin
intermediul jucăriilor. În procesul de reactualizarea a situaţiei traumante copilul conduce jocul, reuşind
astfel să treacă din poziţie pasivă de victimă, în cea activă de conducător- fapt ce generează tratarea. 3.
Continuarea jocului liber al copilului. D. Levi propune principiul direcţionat al ludoterapiei, conform
căruia iniţiativele din cadrul jocului revin psihoterapeutului presupunând o bună pregătire tehnică şi
metodică a şedinţelor de ludoterapie. Ludoterapia lui Levi utilizează atât jocul liber al copilului cît şi
jocurile pe roluri. În 1947, Virginia Axline introduce metoda „ludoterapiei nedirecţionate”, considerând
că jocul este mijlocul de maximă auto-manifestare a copilului, care permite exteriorizarea totalmente a
emoţiilor fără o eventuală implicare din partea adultului în procesul de joc. Cercetând reacţiile
emoţionale şi de comportament ale copilului în diverse condiţii de joc, psihoterapeutul încearcă să
înţeleagă trăsăturile lui de personalitate, şi intervine cu anumite restricţii doar în cazul în care acesta iese
din limitele admisibilului.

În prezent, ludoterapia foloseşte principiul combinat de abordare: · cea Psihanalitică a Anei Freid
şi Melani Klain · Direcţionată a lui D. Levi · Nedirecţionată a Virginiei Axline, reuşind astfel să asigure
un studiu multiaspectual şi profund al problemelor emoţionale şi de comportament al copiilor şi o maximă
depăşire a lor. Deci, jocul reprezintă sursa dar şi resursele energetice ale copilului, şi este calea minunată
de a explora experienţele traumatizante sau ameninţătoare. Ludoterapia, ca şi orice alt demers terapeutic ,
reprezintă un proces de optimizare, de suport sau de recuperare a potenţialului atât de divers al copilului.
Însoţit de pasiune şi conştiinciozitate, de libertate şi fantezie, oferă rezultate uimitoare.

Jocul este extrem de important în dezvoltarea copilului deoarece, în primul rând, ca orice
dimensiune psihologică, el cunoaşte nişte etape ale dezvoltării concordante cu anumite nivele de vîrstă,
motiv pentru care gradul său de elaborare poate fi un prim indicator psihodiagnostic. În al doilea rând,
prin intermediul jocului copilul oglindeşte aspecte ale realităţii înconjurătoare, pe de o parte, precum şi
aspecte ale realităţilor sale conflictuale, pe de altă parte. Astfel ne putem da seama, de exemplu, de
“tratamentele” la care este supus copilul, întrucât copiii abuzaţi, agresaţi sau tracasaţi prezintă anumite
particularităţi ale jopcului. De exemplu, copilul care îşi bate păpuşa este posibil să fie un copil care asistă
în mod repetat (sau care este supus în mod repetat) la diferite tipuri de violenţe, cu grade variate de
intensitate.

Janet R. Moyles (1992) considera jocul nu numai mediul ideal unde copiii invata, dar in acelasi timp,
mediul in care adultii pot invata cel mai bine despre copii si nevoile lor. Astazi a devenit un fapt banal
semnalarea rolului capital al jocului in dezvoltarea copilului si chiar a adultului. ''Omul nu este intreg
decat atunci cand se joaca'', afirma Schiller.

6
Pe masura ce are loc indepartarea de copilarie, jocul se apropie tot mai mult ca functii si forma de
activitatile distractive reunite prin termenul de loisir, definit fie ca timp liber disponibil in afara muncii,
fie ca activitate distractiva propriu-zisa. Termenul are circulatie de relativ putin timp. Etimologia
cuvantului ne duce la vechiul verb francez loisir care are semnificatia de a fi permis (etre permis). Exista
granite foarte mobile intre joc si activitatile distractive. Prin felul de antrenare, multe jocuri se aseamana
cu activitatile de tip loisir, jocul avand evidente functii distractive, de relaxare si de instruire. Pe de alta
parte, anumite activitati neludice pot capata caracter de joc (colectionarea poate fi considerata o forma de
joc data fiind starea de traire euforica si cadrul motivational ce o caracterizeaza).

Inrudirea cu activitatile de tip loisir este foarte mare, ceea ce justifica faptul ca pe masura ce copilul
creste, locul jocului privit ca forma specifica de comportament al copilului fata de mediul inconjurator
este preluat de activitatile distractive care, chiar daca nu pot fi considerate activitati de joc in totala
aceeptie a cuvantului, au functiile si caracteristicile psihologice ale acestuia, arata Ursula Schiopu (1970,
pp.13-14).

Caracteristicile si functiile jocului

· Caracter universal si permanent. Jocul este o realitate prezenta in viata omului, indiferent de varsta
acestuia, regiunea geografica sau etapa istorica.

· Caracter polivalent. S. Iliov afirma ca jocul are un caracter polivalent, in sensul in care el este pentru
copil si munca si arta si realitate si fantezie. Pe de alta parte, jocul inseamna si o varietate de semnificatii
de la sensul pozitiv pana la cel negativ. El poate numi o activitate cu caracter constructiv, distractiva,
placuta sau dimpotriva (jocuri de noroc). De asemenea, jocul prezinta o gama diversa de domenii in care
se aplica : medicina, psihologie, pedagogie, asistenta sociala, teatru s.a.m.d..

· Caracter complex. Jocul este o activitate determinanta pentru formarea si dezvoltarea personalitatii
umane. In lucrarea Copilul si jocul (1967, p.19), Jean Château considera ca prin joc, copilul traduce
potentele virtuale care apar succesiv la suprafata fiintei sale ; lumea jocului este o anticipare a lumii
preocuparilor serioase, este o exersare, in plan imaginar, a viitorului personal. Un copil care nu vrea sa se
joace este un copil a carui personalitate nu se afirma, care se multumeste sa fie mic si slab, o fiinta fara
mandrie, o fiinta fara viitor ( 1967, pp.19-34).

Terapia prin joc este in general utila in psihoterapia copiiilor cu varsta cuprinsa intre 3 si 11 ani,
furnizandu-le o modalitate de exprimare a experientelor si sentimentelor proprii. Experienta si
cunostintele copiiilor sunt adesea communicate prin joaca, astfel ca joaca devine pentru copii un vehicul
important de acceptare de sine si de acceptare a altora.

7
 Terapia prin joc poate ajuta si pacientii adulti, cu dificultati de invatare sau leziuni cerebrale si nu
numai, in rezolvarea dificultatilor psihosociale, pentru o mai buna dezvoltare si integrare sociala. Aceasta
modalitate terapeutica poate fi utilizata si pentru a stabili un diagnostic: observand tiparele de joc ale
pacientului, terapeutul poate determina cauza tulburarilor de comportament. Obiectele si tematica alese
pentru joc, precum si dinamica interactiunii intre pacient si terapeut, pot fi folosite pentru a intelege
motivele comportamentului pacientului, atat in cadrul sedintelor, cat si in afara cadrului terapeutic.
In cadrul terapiei prin joc, adultii pot alege diverse modalitati terapeutice: miscare - jocul cu corpul, joc in
nisip, jocul cu visurile, joc cu natura, jocul social, imagerie, povestiri, etc. Jocul ofera atat copiilor, cat si
adultilor, experienta de viata, libertate si creativitate.

Joaca este pentru copii ceea ce vorbirea este pentru adulti. Este un mediu pentru exprimarea
sentimentelor, pentru explorarea relatiilor, descrierea experientelor, marturisirea dorintelor si implinirea
de sine.
Problemele pe care copiii le experimenteaza nu exista separat de persoana lor. Astfel, terapia prin
joc egaleaza structura interioara dinamica a unui copil printr-o la fel de dinamica metoda.
In procesul de crestere/maturizare, multe dintre problemele copiilor sunt determinate de inabilitatea
adultilor de a intelege sau de a raspunde efectiv la ceea simte sau incearca sa comunice copilul. Acest "gol
de comunicare" este largit ca urmare a insistentei cu care adultii incearca sa ii determine pe copii sa
adopte modalitatile de exprimare specifice adultilor. Eforturile de comunicare cu copiii la un nivel
exclusiv verbal presupun prezenta unei facilitati destul de dezvoltate de exprimare prin vorbire, limitand
astfel copiii la un mediu ce este deseori incomod si restrictiv.
Cu alte cuvinte, psihoterapia prin joc este o forma de psihoterapie care foloseste joaca pentru a
comunica cu oamenii si pentru a-i ajuta, in mod special copiii. Terapia prin joc poate fi de asemenea
folosita ca instrument diagnostic. Psihoterapeutul observa copilul care se joaca cu diverse jucarii pentru a
determina cauza comportamentului tulburat. Conform cu punctul de vedere psihodinamic, copiii se
angajeaza intr-un comportament de joaca pentru a lucra cu anxietatile interioare. Astfel, terapia prin joc
poate fi utilizata si ca mecanism de auto-ajutorare, atat timp cat copiii au la dispozitie timp pentru “joaca
libera” sau “joc nestructurat”.

Modele de psihoterapie prin joc

Terapia prin joc poate fi impartita in doua mari tipuri: nondirectiva si directiva. Terapia prin joc
nondirectiva este o metoda neintruziva in care copiii sunt incurajati sa gaseasca propriile solutii la
probleme prin joaca. Este in mod tipic clasificata ca psihoterapie psihodinamica. Din contra, terapia
directiva prin joc este o metoda care implica mai multa structura si ghidare din partea psihoterapeutului,
astfel incat copiii sa prelucreze dificultatile comportamentale si emotionale in cursul jocului. Adesea

8
contine o componenta comportamentala si metoda este cel mai adesea clasificata ca psihoterapie cognitiv-
comportamentala.

II. Modul in care este conceputa boala/sanatatea si bolnavul/clientul in cadrul terapiei respective

LUDOTERAPIA DEREGLĂRILOR EMOŢIONALE ŞI DE COMPORTAMENT LA COPII

Distingerea comportamentului normal de cel deviant. Deşi ludoterapeuţii care se ocupă de copii
împărtăşesc aceleaşi abilităţi şi competenţe profesionale necesare distingerii comportamentului normal de
cel anormal, există şi diferenţe importante. Pentru a putea aprecia dacă un compotament e deviant sau nu,
este esenţial să înţelegem foarte bine manifestările fireşti şi comportamentale care definesc în linii mari
limitele conduitei medii sau normale. Un mijloc de a compara comportamentul normal cu cel deviant este
metoda de evaluare a celor „Patru D”: deviance (devianţă), disfunction (disfuncţie), distress (detresă) şi
danger (pericol).

Devianţa. Determinarea gradului de abatere de la normal a unui comportament se poate face

printr-o evaluare informală (interviuri, observări, scale de evaluare a simptomelor). Ludoterapeuţii trebuie
să ţină cont de faptul că multe afecţiuni au caracteristici comune şi că, adesea, trebuie să culeagă date
suplimentare pentru a exclude sau a confirma existenţa unei anumite tulburări. În plus, unele tulburări
apar mai frecvent concomitent.

Difuncţia. Odată identificată o tulburare, trebuie determinat impactul său relativ asupra vieţii
copilului.

Detresa. Un element strîns legat de disfuncţie este gradul de detresă pe care-l cauzează tulburarea.
Adesea, copiii întîmpină dificultăţi în a-şi exprima sentimentele şi, astfel, îi oferă ludoterapeutului prea
puţine informaţii ca să-l ajute să evalueze acest aspect, însă interviurile cu părinţii şi cadrele didactice pot
furniza date suplimentare.

Pericolul. Pentru a determina dacă un anumit comportament prezintă riscuri pentru un copil, se
evaluează două aspecte majore: riscul de rănire a propriei persoane şi riscul de rănire a celorlalţi. În trecut
accentul se punea pe victimizarea şi maltratarea copiilor (abuz sau neglijenţă), sau pe evaluarea riscului de
rănire a propriei persoane (intenţie de suicid).

Pacientii terapiei prin joc sunt in general copii cu varste intre 3 si 11 ani, cu probleme
comportamentale si emotionale persistente (timp de mai multe luni) si care intervin in dezvoltarea lor

9
normala - crize de isterie, comportament violent, incontinenta in lipsa afectiunilor medicale, tulburari de
somn si cosmaruri, anxietate. Tratamentul se adreseaza si copiilor care au suferit abuz sexual sau fizic,
neglijare parentala, pierderea familiei.

Ce este agresivitatea ?

Agresivitatea este un termen de origine latină: agressio – atac, simptom. În legătură cu fiinţa umană,
agresiunea înseamnă un comportament negativ (distructiv), nemotivat, care vine în contradicţie cu
normele şi regulile oamenilor din societate, care provoacă daune fizice şi morale celor asupra cărora este
direcţionată agresivitatea, dezvoltând stări şi emoţii negative: încordare, frică, depresie, . Agresiunea este
un comportament verbal sau acţional, ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea şi chiar suprimarea
fizică a celorlalţi. Comportamentul agresiv poate fi orientat şi contra propriei personae (autoagresivitate),
ca în cazul unor tulburări psihice.

Portretul copilului agresiv

Ca şi oricare altul copilul are nevoie de dragostea, răbdarea, ajutorul nostru, în primul rând pentru că
agresivitatea este o reflectare a disconfortului psihoemoţional al copilului, incapacitatea reacţionării
adecvate la mediul înconjurător, dificultăţi intercomunicative între semeni, între copil şi adult. Copilul
agresiv deseori se simte respins, singuratic, este convins că nu este iubit. “Cum să devin iubit şi util”- este
problema nesoluţionată cu care se confruntă şi-l face să acceseze diferite metode pentru a atrage atenţia.
Spre regret, aceste tentative, deseori greu acceptabile, nu-şi ating scopul, de multe ori agresivitatea este
unica formă cunoscută de copil de a se apăra şi el primeşte acest tip de comportament ca un stereotip
selectat din reacţiile comportamentale din familie. Copiii agresivi nu sunt îndeajuns de bogaţi emoţional,
reacţionând în diapazonul agresiv ca unicul cunoscut, totodată, copiii nu se pot privi dintr-o parte pentru a
clasifica obiectiv propriile reacţii.

Cum ajutăm copilul agresiv

În procesul programelor de corecţie se poate explica copiilor ce este furia şi care sânt consecinţele
distructive, de accentuat cât de urât şi fioros este omul la mânie – motivaţie pentu a-şi controla şi a-şi
dirija emoţiile. Pentru copiii agresivi sunt caracteristice contracţiile musculare în regiunea feţei şi
mâinilor, din aceste considerente sunt binevenite orice exerciţii relaxante. Astfel, copilul poate ţine în
buzunar un mic indicator de circulaţie (STOP!), în cazul când simte dorinţa de a agresa pe cineva va
scoate din buzunar indicatorul şi în gând sau în şoaptă va spune de câteva ori: stop! Un alt exerciţiu ar fi
“Cald ca soarele, uşor ca vântuleţul”: copilul închide ochii şi-şi imaginează o zi caldă şi însorită, pe cerul
albastru–albastru pluteşte un nouraş pe care-s plasate toate necazurile copilului, iar vântuleţul uşor le
10
poartă departe de copil. Se pot folosi ocupaţii în grup, cum ar fi jocul de roluri, cu înscenarea situaţiilor de
conflict şi propuneri de a soluţiona situaţia cu punerea în discuţie a oricărei propuneri, chiar şi a celei
agresive. În procesul disciţiei, copiii aleg cea mai efectivă variantă (Ce trebuie să facă Pinochio pentru a
nu nimeri în cămară? Ce trebuie să facă iezii ca să nu-i mănânce lupul?).

Ce este hiperactivitatea?

Hiperactivitate – (lat. „activus” –activ, grec. ”hyper” - prea, excesiv, denotă depăşirea normei) se
manifestă printr-o dezvoltare (nespecifică vârstei) a neatenţiei, instabilităţii, impulsivităţii şi
hiperactivităţii. Prin hiperactiv se înţelege o persoana mai activă în general, într-un mod lipsit de
finalitate, comparativ cu alte persoane de aceeaşi vârstă, în timpul mesei, somn, lectură, studiu sau alte
activităţi. Deseori hiperactivii sunt însoţiţi de astfel de probleme ca neînţelegerea cu cei din jur, întîmpină
dificultăţi în procesul de învăţare, se subiestimează.

Portretul copilului hiperactiv

Probabil, în fiecare grup din grădiniţă, în fiecare clasă se găsesc copii cărora le vine greu să stea mult
timp locului, să tacă, să se supună sarcinilor maturilor. Ei complică lucrul educatorilor şi profesorilor
deoarece sunt foarte activi, impulsivi, agitaţi şi fără nici o răspundere. Copiii hiperactivi nu sunt atenţi şi
scapă diferite obiecte, îşi împing colegii, creînd situaţii de conflict. Sunt foarte supărăcioşi , dar nu ţin
pică. Renumitul psiholog american V. Oclender comletează aceste caracteristici, menţionînd, că aceşti
copii deseori au o coordonare defectuoasă a mişcărilor, au un control muscular insuficient. Sunt
neîndemnatici, împrăştie sau scapă lucrurile, de exemplu: varsă laptele.

Cum ajutăm copilul hiperactiv?

Ajutorul de urgenţă pentru copilul hiperactiv: 1. A sustrage copilul de la capriciile sale; 2. A da

posibilitate copilului să aleagă (o altă activitate la moment); 3. A-l provoca cu o întrebare; 4. A reacţiona
într-un mod neobisnuit p/u copil (prin glume sau pantomime); 5. A nu interzice copilului acţiunea într-o
formă categorică; 6. Să nu i se comande, dar să fie rugat; 7. A da copilului posibilitatea să-şi expună
gîndurile; 8. A repeta cu aceeaşi tonalitate a vocii şi de mai multe ori rugamintea, în caz cînd nu este
auzit; 9. A-l aduce în faţa oglinzii sau de fotografiat copilul cînd este capricios; 10. A-l lăsa singur în
cameră dacă nu este periculos; 11. A nu se insista să-şi ceară scuze; 12. A nu se citi notaţii, copilul nu
percepe.

Pentru fiecare copil hiperactiv obisnuit trebuie gasită modalitatea de a-i asigura progresul necesar la
invatatura. Aceasta înseamnă că trebuie să oferim copilului o recompensă (care poate fi un cuvint de
laudă, o bomboană, sau pur si simplu aprecierea «bine» sau «corect») dupa fiecare sarcină îndeplinită, fie

11
şi foarte mică. Dacă nu li se ofera prompt o forma oarecare de recompensă, copiii îsi vor pierde rapid
interesul pentru muncă şi vor trage concluzia că nu au lucrat bine, comportare în contrast cu cea a copiilor
obisnuiţi, care în mod normal continuă să lucreze chiar daca nu sunt lăudaţi. Tot aşa copilul trebuie sa afle
şi cînd nu a facut bine ceva, nu prin cearta sau reproş, ci pur şi simplu informîndu-l. Copiii hiperactivi au
nevoie de mai multe explicaţii la fiecare element nou pînă ce îl asimilează. Copiii hiperactivi au un mod
de a lucra impulsiv. Atunci cind sînt confruntaţi cu o problemă ei nu se gîndesc anterior cum trebuie
rezolvată, ci o abordeaza în mod impulsiv.

Ce este Anxietatea?

Anxietatea – stare afectivă caracterizată printr-un sentiment de nelinişte, de teamă, agitaţie, nesiguranţă,
de tulburare difuză, atât fizică cât şi psihică, de aşteptare a unui pericol nedeterminat despre care sunt
multe incertitudini. Ea apare ca o reacţie la stres. Respectiv: · Calmul şi seninătatea indică absenţa
anxietăţii; · Un nivel moderat de anxietate se manifestă prin tensiune, nelinişte, nervozitate; ·
Sentimentele interne de frică, spaimă şi panică indică un nivel foarte ridicat de anxietate. Caracteristic
anxietăţii este asocierea cu stările psihice, a unor reacţii fiziologice specifice: - tahicardie, - palpitaţii, -
transpiraţie, - tensiune musculară, - uscarea gurii, - dilatarea pupilelor. În psihologie se face distincţie
între anxietate ca reacţie inevitabilă la o situaţie particulară de ameninţare, pericol şi anxietate ca trăsătură
a personalităţii. În această din urmă calitate , anxietatea reprezintă o tendinţă de a reacţiona în mod
accentuat anxios la situaţiile de viaţă, cât şi foarte adesea ca o anxietate liberă fără obiect, care
caracterizează starea psihică a unei persoane, indiferent de situaţiile de viaţă concrete.

Cum ajutăm copilul anxios

Lucrul asupra copiilor anxioşi necesită un timp mai îndelungat. Specialiştii recomandă de organizat lucrul
cu anxioşii în trei direcţii: 1. Ridicarea autoaprecierii; 2. De a forma deprinderi de autoconducere în
situaţii concrete; 3. Scoaterea încordării musculare;

Deoarece dezvoltarea limbajului copiilor ramane in urma devoltarii lor cognitive, ei comunica prin
joaca discernamantul asupra a ceea ce se intampla in lumea lor. In terapia prin joc, jocurile, jucariile sunt
percepute ca si cuvinte ale copilului, iar jocul ca si limbaj al copilului. Deci, terapia prin joc este pentru
copil ceea ce consilierea sau psihoterapia este pentru adulti. In terapia prin joc, functia simbolica a jocului
este cel mai important aspect, asigurand copiilor posibiltatea de a-si evalua exprimarea simtamintelor
interioare. Experientele semnificative din punct de vedere emotional pot fi exprimate, intr-un mod mai
confortabil si mai sigur, prin reprezentarea simbolica pe care o asigura jucariile. Folosirea jucariilor
permite copiilor sa isi transfere anxietatile, fricile, fanteziile si vinile asupra obiectelor mai repede decat
asupra altor persoane. In acest proces, copiii sunt in siguranta fata de propriile lor sentimente si reactii,

12
deoarece jocul permite copiilor sa se distanteze de evenimentele si experientele traumatizante pe care le-
au trait. Astfel, copiii nu sunt coplesiti de propriile lor actiuni, deoarece acestea au loc in imaginatia lor.
Manifestand simbolic prin joaca o experienta sau situatie inspaimantatoare sau traumatizanta si, probabil,
schimband sau alternand in joaca rezultatul, copiii transforma evenimentele exterioare in decizii interioare
astfel fiind mult mai apti in rezolvarea sau adaptarea la probleme.

Deoarece lumea copilului este o lume a actiunii si activitatii, terapia prin joc asigura terapeutului
posibilitatea de a patrunde in lumea copilului. Copilul nu este impiedicat sa discute despre ceea ce s-a
intamplat; mai degraba, copilul, in timpul jocului, lasa sa iasa la suprafata experientele trecute si
sentimentele asociate. Daca motivul pentru care copilul a fost dus la terapeut este comportamentul sau
agresiv, mediul de joaca da terapeutului oportunitatea de a experimenta agresiunea, pe de o parte in timp
ce copilul loveste o papusa sau incearca sa il impuste pe tarapeut cu o arma si pe de alta parte sa il ajute
pe copil sa invete auto-controlul folosind procedurile terapeutice potrivite a stabili limitele.
Indiferent care au fost motivele pentru care copilul a fost dus la terapeut, prin terapia prin joc
terapeutul are ocazia de a experimenta si de a incerca sa rezolve in mod activ problema, in momentul in
care aceasta este traita de catre copil. Axline (1947) a interpretat acest proces ca unul in care copilul isi
exteriorizeaza sentimentele, aducandu-le la suprafata, confruntandu-se cu ele si chiar invata sa le
controleze sau sa renunte la ele.

Jocuri :

Jocul “Complimentele”

Scopul: Creşterea nivelului de autoapreciere a fiecărui participant,sporirea procesului de comunicare în

cadrul grupului,mobilizarea participanţilor. Conţinutul: Copiii sunt aşezaţi în cerc. Fiecare primeşte câte
un cartonaş ce conţine o acţiune aprobată de cei din jur pe care copilul trebuie să o exprime în glas.
Fiecare mesaj trebuie să înceapă cu cuvintele: “Odată eu…” (de ex. “Odată eu am ajutat prietenului să
facă tema…”).Pentru gândire/pregătire se oferă 2-3 min.apoi fiecare copil prezintă mesajul său despre cât
de bine el a realizat sarcina sau fapta menţionată în fişă. După ce s-au manifestat toţi copiii,adultul poate
face o concluzie:fiecare copil posedă anumite calităţi pozitive,talente şi de aceea trebuie să avem o
atitudine binevoitoare,grijulie faţă de cei din jur.

Jocul“Sculptura”

Scopul: Antrenarea abilităţilor de control a muşchilor feţei,mâinilor, picioarelor etc. diminuarea tensiunii
emoţionale şi musculare la copii anxioşi. Conţinutul: Copiii sunt divizaţi în perechi: unul este

13
“sculptorul”, celălalt – “sculptura”. La indicaţia conducătorului “sculptorul”modelează din“lut”sculptura:
•Copilului care nu se teme de nimic •Copilului care este mulţumit de tot cel înconjoară •Copilului care
executat o sarcină dificilă etc. Subiectele pentru sculptură pot fi propuse de adult sau alese de copii. Apoi
copiii pot să se schimbe cu rolurile sau este posibilă varianta sculpturii în grup.La sfârşitul jocului este
binevenit să discutăm cu copiii senzaţiile,sentimentele ce le-au avut pe parcursul identificării cu rolurile
de “sculptor”,“sculptura”sau care din figuri era plăcut să o reprezinţi şi care–nu.

Jocul “Eu sunt Lenuţa”

Scopul: Creşterea nivelului de autoapreciere,dezvoltarea deprinderilorde reacţionare rapidă la situaţia nou

creată,diminuarea tensiunii Emoţionale şi musculare la copii anxioşi. Conţinutul: Copiii formează un
cerc.Fiecare,pe rând iese,în mijlocul cercului şi cântă numele pe melodia unui cântec cunoscut,de ex.“Eu
sunt Leee-nuuu-ţaaaaa,Leee-nuuu-ţaaaaa!….”.Ceilalţi din cerc trebuie să recunoască melodia interpretată.
La sfârşitul jocului este binevenit să discutăm cu copiii ce emoţii/sentimente au trăit în momentul
prezentării.

Jocul „Rece, cald, frige…”

Scopul: dezvoltarea perseverentei. Obiective operationale: sa caute jucaria ascunsa, sa respecte indicatiile
primite. Resurse didactice: o jucarie, o basma. Desfasurarea jocului Un copil este legat la ochi cu o
basma. Copiii stau la locurile lor în timp ce unul dintre ei ascunde o jucarie. La comanda cadrului
didactic, copilul legat la ochi, îsi desface basmaua si porneste în cau- tarea jucariei ascunse. Când se
apropie de jucarie, propunatorul împreuna cu clasa spun: „cald”, când e foarte aproape striga: „frige”, iar
daca se departeaza îl previn prin cuvântul: „rece”. Jocul se desfasoara prin îndrumarea copilului cu
ajutorul acestor trei cuvinte, pâna gaseste jucaria. Jocul se reia prin schimbarea copilului care cauta
jucaria ascunsa.

III. Obiectivele psihoterapiei- ce stabileste fiecare terapie. Eficacitatea psihoterapiei prin joc.
OBIECTIVE:

-Organizarea activitatilor ludice ca modalitati de terapie cu caracter permanent;

-Formarea unor conduite cognitiv-ludice care sa valorifice continuturile programelor scolare, atât sub
aspect informational cât mai ales sub aspect al formarii unor operatii concrete;

-Initierea comportamentelor ludice complexe care sa conduca la valorificarea structurilor operationale de

natura perceptiva, senzorio-motrica, verbala, afectiva, intelectuala, expresiva, de integrare sociala;

14
-Solicitarea gândirii creatoare si valorificarea la maximum a posibilitatilor intelectuale ale elevilor;

-Crearea momentelor de relaxare, în vederea recuperarii energiei nervoase a elevilor.

Care sunt beneficiile ludoterapiei? Terapia prin joc are meritul de a asigura un spatiu - atat locativ, cat
si emotional - sigur si confortabil pentru copii. Jocul este o activitate familiara copiilor si ii face sa se
simta relaxati in timpul unei astfel de sedinte.

ALTE BENEFICII ALE LUDOTERAPIEI:

· asigurara un spatiu sigur si familiar pentru exprimarea sentimentelor;

· faciliteaza exprimarea sentimentelor si a emotiilor in moduri originale si creative;

· ajuta la explorarea si practicarea anumitor tactici sociale;

· contribuie la dezvoltarea concentrarii atentiei;

· incurajeaza si consolideaza increderea in sine si simtul competentei;

· dezvolta increderea in ceilalti;

· faciliteaza depasirea experientelor traumatice stresante din trecut;

· incurajeaza dezvoltarea unor ganduri si idei sau sentimente noi;

· permite depasirea barierelor de comunicare;

· incurajeaza modalitati noi de gandire si comportament;

· creste gradul de intelegere si constientizare a unor probleme;

· optimizeaza relatia parinte –copil;

· identificarea copiilor ce cerinţe educaţionale speciale (CES);

· prevenirea comportamentelor agresive.

Exista mai multe afectiuni si probleme in care terapia prin joc sau ludoterapia poate fi folosita pentru ca
micutul sa le poata depasi. Ludoterapia poate fi de folos pentru copii care:

 se confrunta cu separarea de un parinte, cu divortul sau conflictul dintre parinti;

 au fost traumatizati sau abuzati (sexual, fizic sau emotional);
15
  se aplica si la cei care au fost martori ai violentei domestice sau ai unor acte de cruzime;
 sunt adoptati sau stau in centre de plasament;
 se confrunta cu moartea unui parinte sau a unei persoane dragi ori cu imbolnavirea cuiva;
 au fost bolnavi si spitalizati perioade lungi de timp;
 sufera de ADHD;
 au trecut prin calamitati naturale sau accidente severe.

Eficacitatea psihoterapiei prin joc

De peste 70 de ani, psihoterapia prin joc este considerata o modalitate preferentiala de psihoterapie cu
copiii. Totusi, criticii psihoterapiei prin joc au pus sub semnul intrebarii eficacitatea acesteia si au sugerat
ca in psihoterapia copilului ar putea fi mai utile alte interventii, care beneficiaza de mai mult suport
empiric, asa cum este psihoterapia cognitiv-comportamentala. Psihologii au profitat de joc pentru a crea
un canal de comunicare cu copiii. Prin intermediul jocului copiii exprima sentimente, trairi si emotii pe
care de multe ori nu le pot verbaliza. De asemenea, el este folosit si ca metoda de diagnosticare a celor
mai frecvente boli mintale la copii. Terapia prin joc este o modalitate bine planificata, conceputa filozofic,
bazata pe stadiile de dezvoltare ale copilului si sprijinita de ultimele cercetari in domeniu de a ajuta copiii
sa se confrunte cu si sa rezolve problemele pe care experimenteaza de-a lungul existentei lor. S-a
demonstrat ca terapia prin joc este un mod de abordare terapeutic efectiv pentru o varietate de probleme
ale copiilor .

Exista insa cateva meta-analize care arata rezultate promitatoare in ce priveste eficacitatea terapiei
nondirective prin joc. In Romania puteti urma formare in dramaterapie si terapie prin joc in cadrul
Asociatiei de Terapie prin Joc si Dramaterapie din Romania.

IV. Metode si tehnici specifice, relatia psihoterapeut-pacient.

Valenţele psihodiagnostice ale jocului.

Pe de o parte jocul este folosit ca instrument psihodiagnostic, prin intermediul căruia psihologul ia
contact cu lumea interioară a copilului şi poate face primele aprecieri asupra nivelului său de dezvoltare
cognitivă, a abilităţilor de comunicare şi relaţionare socială, a eventualelor porniri agresive şi a stimulilor
care declanşează reacţiile violente, precum şi asupra fricilor sau fobiilor copilului. Pentru a afla toate
aceste lucruri folosim, desigur, o mare varietate de jocuri, căci jocul cunoaşte o paletă foarte largă de

16
instrumente, reguli şi ambiente, dinamica lui fiind la fel de bogată şi de variabilă ca întrega viaţă şi
dinamică psihică a copilului însuşi. Desigur, cu cât copilul este mai mic, cu atât jocul devine un
instrument mai puternic în mâinile psihologului, dar aceasta nu înseamnă că el nu ne mai este de folos în
lucrul cu copilul mai mare, deoarece există jocuri pentru toate vârstele şi pentru toate gusturile.
Primii paşi pe care îi facem în întâmpinarea copilului, atunci când el vine pentru prima oară la
cabinet, au ca scop în sine stabilirea unui prim contact favorabil, securizant pentru copil, contact ce se va
constitui în prima “cărămidă” pusă la baza unei relaţii terapeutice pozitive. În încercarea de a ne apropia
de copil şi de a pătrunde în lumea lui secretă folosim abordări variate, de la intercţiunea dinamică şi
bogată cu copilul, până la retragerea într-un con de umbră a evaluatorului, lăsând copilul să exploreze
singur mediul şi să facă propriile alegeri. Într-o primă şedinţă cu copilul putem, de exemplu, fie să
stabilim o listă cu activităţi şi să pregătim din timp materialele, care vor fi expuse privirii acestuia şi lăsate
la îndemâna sa, cu scopul de a-i stârni curiozitatea, fie putem să nu pregătim nimic şi să lăsăm la
latitudinea copilului alegerea unor activităţi pe care să le desfăşurăm împreună, dacă nu cumva doreşte să
exploreze şi să se joace singur.
Din aceste prime aspecte, precum acceptarea activităţilor propuse sau respringerea lor, dorinţa de a
întreprinde ceva în acest spaţiu nou şi de a se juca cu materialele disponibile sau, din contră, refuzul de a
se integra în ambient şi respingerea a tot ceea ce i se oferă, precum şi din natura activităţilor, jocurilor şi
jucăriilor alease, noi emitem deja primele ipoteze legate de personalitatea copilului, de potenţialele lui
dificultăţi şi de natura lor, surprindem gravitatea perturbărilor comportamentale, măsura anxietăţilor
copilului sau gradul de afectare cognitivă (intelectuală).
Despre copilul care acceptă cu uşurinţă prezenţa psihologului, care primeşte cu entuziasm
activităţile propuse şi care se comportă firesc şi natural, vom ştii de la bun început că adaptarea nu este
problema lui cea mai mare şi putem presupune că implementarea programului de intervenţie se va realiza
cu uşurinţă, neîntîmpinând rezistenţe şi tensiuni accentuate din partea copilului.
Despre copilul care nu-şi exprimă niciodată nici un fel de preferinţă, care nu refuză nimic şi care nu
cere nimic în schimb, copilul care nu ne face oferte de joc şi nu ne solicită niciodată nici un fel de
schimbare în program, deducem că este un copil care, în mod paradoxal, are dificultăţi de adaptare –
dificultăţi mascate sub aparenţa “cuminţeniei” şi greu de recunoscut pentru ochii ne-profesionistului. Dar
noi ştim că, uneori, copiii cei mai cuminţi sunt tocmai copiii care au cele mai mari probleme, deoarece
lipsa lor de curaj şi de iniţiativă, lipsa aproape totală de asertivitate şi “îngurgitarea” forţată sau auto-
forţată a preferinţelor şi alegerilor celorlalţi se soldează cu acumularea, în timp şi în tăcere, a unui imens
bulgăre incandescent de frustare şi mâhnire, care, la un moment dat, va “răbufni”. În aceeaşi măsură
copilul cu “nu în braţe”, mereu opoziţionist, nemulţumit şi revoltat, copilul care “se pune mereu de-a
curmezişul”, care răspunde obraznic şi încalcă toate regulile cunoscute, are în aceeaşi măsură probleme de
adaptare sau/şi de înţelegere a contextului social şi a cutumelor lumii în care trăieşte. Toate acestea se
17
constituie în informaţiile preliminare pe care psihologul le poate surprinde într-o primă şedinţă “de joc”
cu copilul – pacient.

Valenţele psihoterapeutice ale jocului.

Pe de altă parte, jocul este folosit şi ca instrument psihoterapeutic, prin intermediul căruia încercăm
să-l învăţăm pe copil diverse lucruri, să-i explicăm aspecte ale vieţii de zi cu zi, să-i alungăm angoasele,
să-i corectăm comportamentul, precum şi o serie de alte lucruri – toate acestea fără ca copilul să simtă că
învaţă ceva. Cu alte cuvinte, ne bazăm pe învăţarea intuitivă, spontană şi incidentală (neintenţionată),
ştiind că în virtutea acestei modalităţi de învăţare se asimiliează aproximativ 80% din toate cunoştiinţele
pe care le dobândeşte un om pe parcursul întregii sale vieţi, cu un minimum de efort mental.
De exemplu, jocul poate fi folosit în cazul copiilor cu tulburări emoţionale sau de comportament, cu
anxietate sau diferite tipuri de fobii, cu dificultăţi de adaptare şi integrare socială şi şcolară. Cum? Păi, în
primul rând speculând latura proiectivă a jocului (prin care copilul transpune în personajele şi în
activităţile de joc situaţii concrete din viaţa sa reală) ne punem la curent cu problemele cu care copilul se
frâmântă, probleme pe care altfel probabil că nu ni le-ar destăinui (în orice caz, nu în totalitate), fie dintr-o
oarecare teamă, fie din neconştientizarea exactă a dificultăţii sale, ori din imposibilitatea explicării
faptelor. Apoi, după ce ne-am lămurit asupra cadrului problemei, trecem la acţiune. Implicându-ne în
jocul copilului, în scenariul său, influienţând cursul acţiunii, replicile sau reacţiile personajelor putem da
un alt curs reprezentărilor sale interioare despre obstacolele cu care se confruntă, îi putem revela faptul că
realitatea are mai multe faţete, că există şi soluţii, sau că există şi alte alternative decât cele pe care la lua
el în considerare.
Oricum, primul efect obţinut constă în detensionarea datorată faptului de a ipostazia problema sau
dificultatea pe care o întâmpină, de a “vorbi” cumva despre ea. Apoi, al doilea efect obţinut constă în
modificarea reprezentărilor sale asupra problemei, în lărgirea câmpului de precepere a realităţii, în
modificarea scenariului său care-l ţine captiv în mijlocul problemei care îl consumă. Al treilea efect
constă în “dotarea” copilului cu o serie de instrumente şi mijloace de a face faţă provocărilor la care
lumea reală îl supune, în virtutea descopririi resurselor sale interioare.
Jocul poate fi (şi este!) intens folosit şi cu copiii suferind de tulburări cu afectare intelctuală, precum
întârzierea mentală, afecţiunile din spectrul austit şi altele. În aceste cazuri, utilizarea jocului diferă,
desigur, dar este la fel de util. Tot ce îi învăţăm pe aceşti copii o facem aproape exclusiv folosind jocul şi
joaca, deşi este vorba despre un joc mult mai structurat şi cu un “regulament” mai complex. Îi putem
învăţa astfel concepte, strategii de acţiune, le putem modela şi modifoca comportamentul, reacţiile,
atitudinile şi raportarea la oamenii şi evenimentele din jurul lor. În plus, în cazul acestor copii inclusiv
evaluarea capacităţilor, abilităţilor şi nivelului lor de dezvoltare se face prin intermediul jocului, realizat

18
sub forma unor serii de “probe” pe care copilul trebuie să le “treacă” pentru a fi recompensat şi pentru a
primi “premiul cel mare”.
Utilizarea jocului şi a jucăriilor sub formă de unelte sau instrumente psihodioagnostice şi
psihoterapeutice reprezintă o abordare eficientă, productivă şi realistă – deci, în ultimă instanţa, optarea
pentru o terapie prin joc constituie o strategie pragmatică, în mâinile celui care recunoaşte valenţele
vindecătoare ale jocului.

Activitati ludice:
1.Jocuri de conditionare pozitiva operanta.
2.Conduita cognitiv-ludica si organizarea cunoasterii prin jocuri de pre-învatare
2.1.Jocuri senzorio-motrice de învatare a gesturilor elementare, de imitare a gesturilor adultilor.
2.2.Jocuri de manipulare a materialelor didactice.
2.3.Jocuri de învatare a unor notiuni primare privind proprietatile diverselor obiecte.
2.4.Jocuri de formare structurilor si conduitelor perceptiv-motrice de culoare, forma, orientare-organizare-
structurare spatio-temporala.
3.Conduita cognitiv-ludica si organizarea cunoasterii prin jocuri de învatare
3.1.Jocuri pentru cunoasterea conceptelor fundamentale.
3.2.Jocuri reprezentative, cu reguli.
4.Conduita cognitiv-ludica si organizarea cunoasterii prin jocuri de post-învatare
4.1Jocuri de divertisment.
4.2.Jocuri logice.
4.3.Jocuri de societate.
5.Conduita cognitiv-ludica si organizarea cunoasterii prin jocuri de dezvoltare
5.1.Jocuri de: -comparare; asociere; ordonare; clasificare; seriere.
6.Activitati ludice de terapie prin miscare si munca
6.1.Jocuri de manipulare.
6.2.Jocuri de constructie.
6.3.Jocuri de asamblare.
7.Activitati ludice de terapie de expresie
7.1.Jocuri grafice: preliminarii si divertisment.
7.2.Jocuri de culoare si forma.
7.3.Jocuri de ritm.
7.4.Jocuri muzicale (ritm si melodie).
8.Activitati ludice pentru psihoterapia de grup si socializare
19
8.1.Jocuri cu roluri psihometrice.
8.2.Jocuri cu roluri sociale

Axline identifică următoarele sarcini / roluri:

--Observarea procesului de joc : cum se joacă copilul, cum manevrează obiectele, ce alege, ce ignoră, ce
stil de comportare adoptă, îi este dificil să treacă de la o stare la alta...?
--Analiza conţinutului jocului: ce subiect stă la bază (de singurătate, agresiv,accident...)?
--Aprecierea abilităţilor de comunicare a copilului : se simte contactul cu copilul,care este nivelul de
implicare aacestuia înjoc?
--Stabilirea contactului cu copilul pe parcursul jocului : dacă în timpul jocului se repetă una şi aceeaşi
situaţie, psihoterapeutul poate interveni cu întrebări ce fac referinţă la viaţa reală a copilului (de ex. „Dar
acasă ţie îţi place să aşezi lucrurile la loc?”).
--Atragerea atenţiei copilului asupra propriilor stări emoţionale pe parcursul jocului:de ex.„Îmi pare că
păpuşa –mamă nu este mulţumită de propriul copil?”
--Orientează copilul spre situaţii reale din viaţa lui:
de ex.„Dar tu te-ai bătut vreo dată ca aceşti doi soldaţi?”
--Să nu întrerupă evoluţia jocului copilului, în caz de necesitate să aştepte o anumită perioadă de timp.

Procesul terapiei prin joc

Oferindu-li-se oportunitatea, copiii isi vor exterioriza sentimentele si nevoile intr-omaniera
similara adultilor. Desi dinamica expresiei si modalitatea de comunicare suntdiferite pentru copii,
exprimarile (teama, satisfactie, manie, fericire, frustrare, multumire)sunt similare cu cele ale adultilor.
Copiii pot intampina dificultati considerabile in aexprima ceea ce simt sau in ce fel experientele traite i-au
afectat. Daca sunt lasati, totusi,in prezenta unui adult caruia ii pasa, o persoana sensibila si care sa
manifeste empatie,copiii isi vor dezvalui sentimentele interioare, prin intermediul jucariilor si al
materialelor pe care ei le aleg, prin ceea ce fac cu acestea sau cum se joaca cu ele, de asemenea si
prin povestile pe care le interpreteaza. Procesul de terapie prin joaca poate fi vazut ca o relatieintre
terapeut si copil, relatioe in care copilul utilizeaza jocul pentru a explora lumea sa personala si pentru a
realiza contactul cu terapeutul intr-un mod care asigura sigurantacopilului. Terapia prin joc asigura
copilului oportunitatea de a exterioriza, in timpul jocului, experiente si sentimente asociate. Acest proces
va permite terapeutului saexperimenteze, intr-un mod personal si interactiv, dimensiunile universului
interior alcopilului. Aceasta relatie terapeutica asigura o dezvoltare dinamica si
vindecareacopilului.Deoarece lumea copilului este o lume a actiunii si activitatii, terapia prin joc
asiguraterapeutului posibilitatea de a patrunde in lumea copilului. Copilul nu este impiedicat sadiscute
despre ceea ce s-a intamplat; mai degraba, copilul, in timpul jocului, lasa sa iasala suprafata experientele
20
trecute si sentimentele asociate. Daca motivul pentru carecopilul a fost dus la terapeut este
comportamentul sau agresiv, mediul de joaca daterapeutului oportunitatea de a experimenta agresiunea,
pe de o parte in timp ce copilulloveste o papusa sau incearca sa il impuste pe tarapeut cu o arma si pe de
alta parte sa ilajute pe copil sa invete auto-controlul folosind procedurile terapeutice potrivite
a stabililimitele.Fara prezenta materialelor de joc (jucarii diverse, jocuri etc.), terapeutul poate doar
vorbicu copilul despre comportamentul agresiv pe care acesta l-a manifestat cu o zi sau osaptamana in
urma. Indiferent care au fost motivele pentru care copilul a fost dus laterapeut, prin terapia prin joc
terapeutul are ocazia de a experimenta si de a incerca sarezolve in mod activ problema, in momentul in
care aceasta este traita de catre copil.Axline (1947) a interpretat acest proces ca unul in care copilul isi
exteriorizeazasentimentele, aducandu-le la suprafata, confruntandu-se cu ele si chiar invata sa
lecontroleze sau sa renunte la ele.

Jucarii si materiale de joc

Desi de dorit, o camera de joaca complet echipata nu este esentiala pentru ca un copil sase
autoexprime. Ceea ce este important este accesul facil al copilului la acele materiale de pentru joaca al
caror scop este acela de a incuraja exprimarea. Nu toate jucariile si jocurile incurajeaza in mod automat
copilul sa isi exprime sau sa isi exploreze nevoile,sentimentele si experientele. Deci jucariile trebuie sa fie
selectate si nu colectionate.Terapia prin joc nu este folosita ca o modalitate de petrecere a timpului sau
de pregatirein vederea unei alte activitati. Scopul nu este acela de a "ocupa" mainile copilului in timpce se
incearca obtinerea vreunor cuvinte din gura acestuia. Drept urmare, o atentieimportanta ar trebui acordata
selectarii jocurilor/jucariilor care ar putea ajuta inurmatoarele situatii:- Explorarea experientelor ce tin de
viata reala- Explorarea unei game variate de sentimente- Testarea limitelor - Joaca expresiva si
de explorare- Explorare si examinare fara verbalizare- Succes fara o structura prestabilitaJucariile
mecanice sau foarte complexe nu se potrivesc acestor obiective, deci sunt deevitat. Jocurile si jucariile
care necesita asistenta consilierului pentru a fi folosite, nu sunt potrivite. Multi dintre copiii ce au nevoie
de terapia prin joc au un moral slab si suntextrem de dependenti. Jucariile si jocurile nu trebuie sa
sporeasca aceste probleme.Landreth (1991) a furnizat a lista cu jucarii si jocuri/ materiale specifice.

Stabilirea limitelor in terapia prin joc

Stabilirea limitelor este o parte necesara si vitala a procesului terapie prin joc. Desi procedurile
pentru stabilirea limitelor pot varia, stabilirea limitelor terapeutice este partede baza a tuturor conceptiilor
teoretice de terapie prin joc. Structura limitelor terapeuticeeste ceea ce ajuta la relationarea experientelor
cu viata reala. Limitele in terapia prin jocau atat beneficii practice cat si terapeutice deoarece se pastreaza,
printre alte dimensiuni,relationarea terapeutica, i se faciliteaza copilului oportunitatea de a invata
ce esteresponsabilitatea de sine si auto-controlul si de asemenea, confera copilului siterapeutului un
21
sentiment de siguranta emotionala si psihica. Acest sentiment de sigurantaemotionala da posibilitatea
copilului sa isi exploreze si sa exprime dimensiunile emotionale interioare, care probabil au
ramas ascunse in alte inter-relationari.Terapia prin joc nu este o relationare in care copilului i se permite
totul, deoarece copilulnu se simte in siguranta, important sau acceptat intr-o relatie fara limite. Limitele
asigura prezivibilitatea. Deci, copiilor nu le este permis sa faca tot ceea ce ar vrea sa faca. Ostructura
prestabilita asigura granite pentru relatia pe care terapeutul a determinat-o dejaca fiind necesara. Relatiile
ce se stabilesc in timpul terapiei prin joc au limite minimale.Dezordinea este acceptata, dorinta de
a explora este incurajata, ordinea si disciplina nusunt cerine obligatorii, iar rabdarea persistenta
este principiul calauzitor. Dorintacopilului de a nu respecta limitele este intotdeauna de o mai mare
importanta decat depasirea propriu-zisa a unei limite.Deoarece terapia prin joc este o experienta de
invatare pentru copii, limitele nu suntstabilite decat atunci cand sunt necesare. Copilul nu poate invata
auto-controlul panacand o ocazie de a-l experimenta nu apare. Astfel, a stabili o limita unui copil de a
nuvarsa acuarelele pe covor, nu este necesara pana cand copilul nu incearca efectiv sa facaaceasta.
Limitele sunt formulate intr-un mod care sa-i permita copilului sa se poatacontrola. Scopul este acela de
raspunde intr-un asemenea mod incat copilului sa i se permita sa spuna "Nu" siesi. Fraza: "Ti-ar placea sa
versi acuarelele pe podea, dar podeaua nu e facuta ca acuarelele sa fie varsate pe ea; tavita de pe masa
este pentru a a pune acuarelele in ea" recunoaste sentimentele copilului, ii comunica pentru ce nu
estefacuta podeaua si ii asigura o alternativa acceptabila. Copilului i se permite sa se opreascasingur la
timp.

Pregatirea profesionala
Viitorii terapeuti trebuie sa aibe o pregatire corespunzatoare. Majoritate teapeutilor ce facterapie
prin joc, au masterat in consiliere, psihologie sau asistenta sociala, desi mai existasi alte discipline
reprezentative in domeniu. O cerinta de baza este un titlu de master intr-un astfel de domeniu cu accent pe
aspectele clinice sau de consiliere ale relatieiterapeutice. In cadrul sau in completarea unui asemenea
program, pregatirea ar trebui sacuprinda domeniile referitoare la dezvoltarea copilului si de asemenea
aptitudini deconsiliere, incluzand o pregatire teoretica referitoare la schimbarile de comportamente
corepunzatoare tipului de terapie prin joc folosita. Programul de studiu ar trebui sa includa o pregatire
vasta in domeniul terapiei prin joc si o practica asistata cu copii a terapiei prin joc.
Ludoterapia individuala si colectiva:
Acest tip de terapie poate fi facut individual sau in grup, cu mai multi copii. Atunci cand se alege
varianta individuala in camera de joaca sunt prezenti doar terapeutul si copilul. Totusi, multi specialisti
recomanda integrarea copilului intr-un grup care este supus ludoterapiei. Copilul are mai mult de
beneficiat in acest fel. Isi dezvolta abilitati sociale si are ocazia sa isi faca prieteni.

22
 In plus, micutul are sansa de a lucra in echipa, de a-si dezvolta comunicarea si capacitatea de a-i
asculta pe ceilalti. El are sansa de a interactiona si colabora cu alti copii in vederea indeplinirii anumitor
sarcini. Se poate simti confortabil si in siguranta daca vede ca sunt de fata si alti copii. Tehnicile colective
presupun implicarea copiilor in spectacole, sporturi sau psihodrame.

V. Aplicatii - ex. studiu de caz/ joc de rol ,etc.

Terapia prin joc: studiu de caz

,,Jocul este singura atmosferă în care ființa psihologică poate să respire și în consecintă poate să
acționeze.A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil,nu ne putem imagina
copilăria fără râsetele și jocurile sale’’-Eduard Claparete
Indiferent de vârstă jocul este un aspect fundamental al comunicării cu ajutorul căruia se eliberează
stresul,se stimulează creativitatea iar copiilor le asigură un mediu de exprimare a sentimentelor,de
explorare a relațiilor și de mărturisire a dorințelor.

Studiu de caz : copilul anxios

Carolina este o fetiță foarte liniștită și o elevă mediocre,de nota 7.De multe ori,gândirile îi zboară
de la activitatea de curs,iar învățătoarea crede despre ea că este genul care învață încet și că e depășită
ușor de cerințele școlare.Carolina se plânge uneori de dureri de stomac și de cap și pierde cam 4 zile de
școală pe lună,din cauză că nu se simte bine.Dănuț este în aceași clasă,dar are un comportament distructiv
și el este un elev de nota 7,dar învățătoarea crede că ar putea obține note mai bune dacă s-ar concentra
asupra lucrului.Dănuț este câteodată autoritar și se-ntâmplă frecvent ca el să întrerupă lecțiile și
activitățile uzuale.Când învățătoareu i se cere să precizeze numele elevilor a căror situație trebuie să fie
discutată la următoarea ședință,ea se gândește imediat la Dănuț și la alți doi băieți care deranjează
orele.Numele Carolinei nici nu îi trece prin minte.Doi ani mai târziu,Carolina ajunge la psihologul școlii
pentru că este în pericol să repete anul.Evaluarea făcută în acest moment arată că,de fapt,Carolina este o
fată isteață dar copleșită de îngrijorări,temeri și de sentimentul propriei inadaptări.În plus ea și-a dezvoltat
o serie de comportamente evitante din cauza anxietății și depresiei sporite și,prin urmare,i s-au accentuat
temerile,acuzele somatice și apsenteismul.
Direcții de lucru cu copii anxioși:
1. Ridicarea autoaprecierii: se realizează prin numirea copilului pe nume,prin laude pentru succese
mici în fața altor copii.Este de dorit ca acestor copii să li se facă complimente.
2. Formarea deprinderilor de auto-conducere în situații concrete: deoarece copii anxioși nu își discută
problemele,este de dorit ca copilul să fie implicat în discuții commune prin care acesta să își
resolve problemele existente.

23
 3. Diminuarea încordării musculare: jocuri cu contact tactil,exerciții de relaxare.

Includerea copiilor în orice joc nou trebuie să se efectueze pe etape.Acesta trebuie să înteleagă regulile
jocului înainte să fie el însuși implicat.

Bibliografie:

 U.Schiopu,E.Verzea,Psihologia varstelor,E.D.P.,Bucuresti,1995

 Cucoş,Constantin,Pedagogie,Iaşi,Editura Polirom,1996,

 A.Damian„Ludoteca-de la joacă la educaţia prin joc”,Bucureşti,2005

 Ghid practic de ludoterapie

 Aurelia Racu,Anatolii Danii “Interventia recuperativ-terapeutica pentru copiii cu

dizabilitati multiple” Chisinau, 2009

 6.Danii A.,Racu S., Neagu M.- Ghid de termeni si notiuni: Psihopedagogie speciala. Asistenta
sociala. Termenologie medicala. Legislatie si reglementari specifice. Editura
Pontos,Chisinau,2006.

 E. Cretu, Psihopedagogia scolara pentruinvatamantul primar, edit. Aramis, Bucuresti,1999

o Nicola,Tratat de pedagogie scolara, edit. Aramis, Bucuresti, 2000

 P. Osterrieth, Introducere in psihologiacopilului , E.D.P., Bucuresti, 1976

 U. Schiopu, E. Verzea, Psihologiavarstelor , E.D.P., Bucuresti, 1995

 T. Cretu, Psihologia varstelor, edit. Credis,Bucuresti, 2001

24