Psihologia socială

Definiție: -este știința care studiază comportamentul individual în măsura în

care comportamentul lui stimulează alți indivizi sau comportamentul lui
constituie el însuși o reacție la comportamentul altora.

-o încercare de înțelegere și explicare a modului în care gândirea,

sentimentele și comportamentul indivizilor sunt influențate de
prezența actuală, imaginară sau implicită a altora.

Niveluri de articulare a analizelor psihosociologice:

1. Nivelul intrapersonal: se referă la mecanismele proprii (individuale) ale

mecanismelor de apărare;
2. Nivelul interpersonal: se referă la dinamica relației între doi subiecți într-
o anumită situație;
3. Nivelul pozițional: se referă la interacțiune prin prisma statusului și
rolurilor indivizilor;
4. Nivelul ideologic sau al mentalităților: se referă la sistemele de norme, de
credințe pe care le împărtășesc subiecții.

Prezența celuilalt
→Prezența celuilalt ne influențează pentru că mintea noastră funcționează mult
în imaginar (ne imaginăm că suntem evaluați).
→Instinctul de apărare se transformă în ideea că sunt evaluat (evaluarea include
critică).
Prezența celuilalt are două efecte asupra persoanei:
 Facilitarea socială = sporirea performanței în sarcină în condițiile
prezenței celuilalt, totuși nu toate situațiile în care celălalt este prezent
produce o facilitare socială.

Facilitarea socială are 2 principii:

1. Conduce la o sporire a performanței, de regulă în sarcini în care

subiectul are abilități deja exersate
2. Aceeași prezență a celuilalt are ca rezultat o deteriorare a performanței
subiectului, cel mai adesea în cazul sarcinilor noi, complexe;
 OBS! Facilitarea socială se datorează fie unor factori înnăscuți, fie unor
factori ce țin de învățarea socială (repetiție, imitație).

Mecanismele facilitării sociale:

1) Există o neliniște provocată de evaluare;

2) Subiectul se situează între două tendințe: cea de a-și maximiza
performanța în sarcină și cea de a-și îndrepta atenția spre celălalt
=> apariția unui CONFLICT.
3) Subiecții au tendința de a-și îndrepta atenția asupra stimulilor
umani;
4) Subiectul își reglementează comportamentul prin autocentrarea
atenției pe performanțele proprii comparate cu standardele de
comportament ale grupului;
5) În prezența celuilalt subiectul este motivat să-și construiască o
imagine pozitivă (capabil, competent, căutarea stimei de sine).

 Frânarea socială = fenomenul contrar facilitării sociale; diminuarea

efortului și a motivației individuale a subiecților în condițiile desfășurării
unei activități în colectivitate (lenea socială).

→Prezența altora cu aceeași sarcină duce la diminuarea contribuției.

Apariția frânării sociale:

- Difuziunea responsabilității în grup: pe măsura creșterii membrilor din

grup, aceștia se simt mai puțin responsabili pentru realizarea globală a
sarcinii;
- Scăderea motivației: cu cât crește numărul de membrii din grupul
respectiv, cu atât scade motivația pentru că membrii consideră că nu sunt
evaluați individual pentru contribuțiile lor.

Modelul efortului colectiv cuprinde trei concepte:

1) Expectanța/ așteptarea: subiecții consideră că muncind serios vor

ajunge la o performanță mai bună, dar în grup realizarea sarcinilor
depinde de efortul tuturor membrilor și cum eforturile celorlalți nu pot
fi controlate, scade motivația pentru efortul individual.
 2) Instrumentalitatea: subiecții s-ar putea să nu primească
recompensele meritate pentru că nu există un criteriu obiectiv care să
îi diferențieze, deși știu că o performanță superioară va fi
recompensată și apreciată.
3) Valorizarea: recompensele dorite sunt prețuite, însă dacă primele
două concepte nu sunt puse în valoare eficient, valorizarea nu se mai
produce.

Condițiile ameliorării frânării sociale:

1) Când sarcinile sunt interesante și motivante;
2) Când colegii de grup sunt persoane respectate de subiecți
(recunoscute ca autorități);
3) Când percepția propriei contribuții este considerată a fi
identificabilă printre celelalte („se vede că e amprenta mea”);
4) Când activitățile se desfășoară în grupuri mai mici;
5) Când grupul are o atmosferă încurajatoare spre deosebine de
activitățile desfășurate din inerție;
6) Când sporește coeziunea grupului;
7) Când persoanele care sunt văzute ca lideri participă nemijlocit la
realizarea sarcinii.

Interacțiunea cu celălalt
 Oglindire socială: TEORIA EULUI ÎN OGLINDĂ (Cooley)
- Arată că identitatea subiectului se formează numai în interacțiunea cu
celălalt și este orientată de direcțiile sugerate de partenerul de rol.
Exemplu: d.p.d.v. paraverbal și nonverbal ne modificăm comportamentul
față de celălalt.
Oglindire reciprocă: se construiesc din punct de vedere social, valorile,
atitudinile și comportamentele dezirabile.
Rolul social (Mead): arată că fiecare persoană îndeplinește un anumit rol
în relațiile cu ceilalți și apare ulterior ideea performanței de rol care
presupune o conduită sau un comportament dezirabil social într-un
anumit context și la un randament ridicat.
 Rol Status

Ceea ce cred eu că trebuie să fac Ceea ce cred alții că ar trebui să fac

Blumer subliniază rolul potențial creativ al subiectului în societate, pentru că

oamenii nu doar reacționează, ci și acționează, iar în acest fel își produc roluri.

Blumer subliniază că:

1. Oamenii acționează conform semnificațiilor pe care le au pentru ei

anumite obiecte sociale;
2. Semnficațiile sunt construite în cadrul interacțiunii reciproce;
3. Semnificațiile se transmit (transmitere culturală), remodelându-se prin
procesul de interpretare

→Între imaginea socială de sine (adică aprecierea celuilalt) și imaginea

proprie de sine (părerea mea despre mine) trebuie să existe convergență.
Autopercepția – mecanism de elaborare a imaginii de sine.

→Nu este niciodată izolată, ci se întâmplă tot timpul în relație cu socialul și

oglindirea reciprocă.

→O dimensiune foarte importantă care modelează autopercepția este

inteligența socială.

→Sinele este un nucleu care nu ia niciodată contact cu lumea exterioară.

Imaginea de sine include:

-sinele corporal

-sinele social (identitatea socială)

-sinele familial

-sinele profesional

-sinele cultural (partea de religie)

→Stima de sine este un rezultat al dinamicii celor cinci dimensiuni, iar ca

rezultat apare comportamentul.

→Autopercepția este strâns legată de autoprezentare.

Autoprezentarea cuprinde:

-cogniție

-comportament

-gândire

-emoție

-consecințe

Autodezvăluirea: proces prin care actorul social, de obicei după ce inițiază o

relație, transmite celorlalți informații despre propria identitate.

→Face parte din procesul comunicării și reprezintă un stadiu mai avansat de

trecere de la nivelul intrapersonal la nivel interpersonal. Urmează după
autoperceție și autoprezentare.
 Caracteristici ale autodezvăluirii:

1. Întinderea – cantitatea de informații despre sine vehiculată în

comunicarea cu celălalt;
2. Adâncimea – calitatea informațiilor comunicate celuilalt (intimitate,
deschidere, sinceritate);
3. Durata – perioada schimbului de informații.

Tipuri de autodezvăluire:

1. D.p.d.v. al mecanismele psihologice implicate:

a) Autodezvăluire prin descriere: predominant este registrul
perceptiv (mă descriu fizic)
b) Autodezvăluire prin evaluare: predominante sunt registrele
cognitiv și afectiv (vorbesc despre sentimente)
2. D.p.d.v. referențial:
a) Autodezvăluire personală (despre sine)
b) Autodezvăluire relațională (despre relația cu celălalt)

Comportamentul colectiv
INDIVIDUALIZARE= se reduce/ se blochează conștiința de sine a indivizilor,
se produce dezinhibarea comportamentală, de unde rezultă niște comportamente
indezirabile.

DEINDIVIZUALIZARE= se manifestă prin tendința de a-și reprima gândurile

morale cu privire la norme: cu cât grupul este mai mare, cu atât impactul este
mai puternic.

→Comportamentul colectiv se referă la mai multe fenomene: opinia publică,

isterie, panică, modă etc. Comportamentul colectiv se observă cel mai ușor în
mulțime.

Clasificarea mulțimilor:

I. Mulțimi convenționale:
-mulțimi cu scop;
-persoane care se adună într-un anumit loc cu un scop comun;
-interacțiune slabă între indivizi, după norme social existente.
 II. Mulțimi expresive:
-se formează în jurul unor evenimente cu mare încărcătură emoțională;
-mulțimi slab organizate;
-normele comportamentale sunt în stadiul nascendi (aici și acum)
III. Mulțimile active:
-se manifestă emoțional foarte puternic;
-urmăresc adesea sancționarea violentă a ceea ce indivizii laolaltă consideră
că trebuie pedepsit.
IV. Mulțimile protestatare:
-greviștii au rolul de a semnala că ceva nu merge bine în societate;
-sunt slab organizate și au caracter distructiv.

Teoriile dinamicii mulțimilor:

1. Teoriile contagiunii: arată că în cadrul unei mulțimi se manifestă un
proces de imitație automată, unii autori explicând-o prin contagiune
mintală (imit ceea ce cred că gândesc ceilalți), alții prin contagiune
comportamentală, imită comportamentul celorlalți.
2. Teoriile convergenței: participanții au caracteristici similare și
aceeași stare de spirit anterior reunirii lor în grup, după ce se unesc
reacționează uniform pentru că au trăsături de personalitate comune
=> fenomentul de facilitare socială
3. Teoria normei emergente: arată că unitatea mintală a mulțimilor se
întâlnește foarte rar, de asemenea, se consideră că nu impulsurile
emoționale și nici trăsăturile de personalitate sunt responsabile pentru
dinamica mulțimii, ci răspunsurile adaptative la situații inedite.
Mulțimea este ca un organism; o mulțime de oameni poate avea un
răspuns adaptativ.
 Construirea sensului lumii sociale
Teoriile atribuirii:

-pornesc de la încercarea de a găsi cauzele comportamentului celuilalt.

Atribuirea = procesul prin care se încearcă identificarea cauzelor

comportamentului celuilalt pentru a dobândi informații legate de trăsăturile de
personalitate stabile ale celuilalt.

1. Teoria echilibrului cognitiv: subiectul nu doar observă, ci și analizează,

încearcă să meargă în profunzime, căutând cauzele unui anumit
comportament la celălalt. Astfel, subiectul caută sensul comportamentului
și trece prin diferite reorganizări cognitive de încercări de a explica logic
comportamentul celuilalt. Subiectul realizează inferențe, presupuneri,
predinții.
2. Teoria inferenței corespondente: descrie modelul în care folosinm
comportamentul celuilalt ca fundament pentru inferențele pe care le
producem asupra trăsăturilor sale de personalitate.
INFERENȚĂ=DEDUCȚIE=componenta unui raționament care
analizează conținutul informațional inițial disponibil formulat într-o
propoziție sau lanț de propoziții, studiază relațiile interne sau cu alte
propoziții face corelații și obține o informație rezultantă.

→Se urmărește o imagine mai clară asupra modului în care decidem care
sunt trăsăturile de personalitate specifice ale celuilalt, în urma
comportamentului său.
→Cauzele comportamentului celuilalt pot fi:
 Interne
 Externe

Etapele de evaluare conform acestei teorii:

1. Sunt luate în calcul doar comportamentele celuilalt liber

consimțite, alese de subiect, fără constrângeri;
2. Se acordă atenție doar efectelor particulare cauzate de un factor
specific;
 3. Se acordă o atenție sporită comportamentului celuilalt care prezintă
dezirabilitate socială scăzută, subiectul focalizându-se, în special,
pe acțiuni care se abat de la norme (comportamentele negative care
sunt mai ușor interpretate de noi);

→Atunci când un subiect analizează trăsături de personalitate ale

celuilalt pe baza comportamentului acestuia, realizează 3 operații
distincte:

o categorizează comportamentul subiectului, încadrându-l în

anumite tipare, modele;
o caracterizează comportamentul, asociindu-l astfel cu anumite
trăsături de personalitate;
o rectifică reflecțiile anterioare despre trăsăturile de
personalitate ale celuilalt în conformitate cu desfășurarea
evenimentelor contextuale.

3. Teoria covarianței: pleacă de la premisa că inferențele noastre merg

dincolo de interpretarea comportamentelor care se observă nemijlocit la
celălalt.

→Conform acestei abordări, informațiile prelucrate de subiect vin din

două surse:
 de la celălalt;
 de la context.

→Informațiile pe care le primim de la celălalt sunt prelucrate prin 3

registre:
1. consensul (gradul în care celălalt reacționează similar la anumiți stimuli
din mediu);
2. consistența (gradul în care celălalt răspunde în același fel la expuneri
repetate la acelaș stimul);
3. distinctivitatea (gradul în care subiectul reacționează diferit la alți stimuli
din mediu).

→Ca rezultat, apar 3 tipuri de atribuire pentru construirea unui sens al

lumii sociale:
1. atribuirea unor cauze interne (atunci când consensul și distinctivitatea
sunt scăzute, dar consistența este ridicată);
2. atribuirea unor cauze externe (atunci când cele 3 registre sunt ridicate);
3. atribuirea unei combinații de cauze interne și externe (atunci când
consensul este scăzut, iar consistența și distinctivitatea sunt ridicate).

Erori în atribuire (bias)

Atribuirea poate produce o serie de erori care pot conduce la un

comportament ineficient față de celălalt:
a) EROAREA FUNDAMENTALĂ DE ATRIBUIRE:

-exprimă tendința de supraestimare a impactului cauzelor afective sau

emoționale asupra comportamentului celuilalt.

-percepem comportamentul celuilalt ca și cum acesta ar exprima un

anumit profil de personalitate, în loc de a încerca să explicăm
comportamentul său prin intermediul unor factori situaționali.

 Explicația apariției acestei erori: procesarea cognitivă are loc spontan,

automat, iar factorii contextuali sunt dificil de procesat rapid.
 Exemplu: o persoană care aleargă și împinge lumea pe stradă, spunem
despre el că e un nemernic, dar poate este un medic care trebuie să
salveze urgent viața cuiva.

b) EFECTUL ACTOR-OBSERVATOR:
-este o extensie a erorii fundamentale;
-când atribuim cauze propriului comportament, avem tendința să
accentuăm cauzele situaționale (ex: atunci când pic un examen, atribui
cauzele profesorului);
-când evaluăm comportamentele celuilalt, tindem să folosim atribuiri
interne, dispoziționale (ex: atunci când celălalt pică un examen, spun că e
vina lui, că nu a învățat).
c) EROAREA ATRIBUIRII INSTRUMENTALE:

-arată că atunci când rezultatele acțiunilor noastre sunt bune, ne

autograficăm simbolic prin atribuirea reușitei unor cauze, interne, dar
când acțiunile noastre au rezultate negative, le atribuim unor cauze
externe.
d) EROAREA ATRIBUIRII STABIL-INSTABIL:

-este legată de stima de sine care trebuie apărată, astfel un rezultat negativ
sau modest al unei acțiuni poate fi explicat ca având cauză un factor
instabil;

-reușita celuilalt spunem că se datorează unor circumstanțe exterioare,

factori externi, iar eșecul este asociat cu elemente interne, care sunt
stabile.

e) EROAREA PROPRIEI SUPRAESTIMĂRI:

-tendința subiectului când participă la un eveniment negativ, de a
supraestima numărul subiecților care gândesc și se comportă la fel cu el
(proiecție egocentrică).
f) EROAREA SUPRAGENERALIZĂRII:
-înclinația de a generaliza de la un factor specific elementele întregului.

Teoria locului de control:

-arată că un subiect poate pune responsabilitatea legată de ceea ce i se
întâmplă pe cauze externe (loc de control extern) sau pe cauze interne
(loc de control intern).

→Există două categorii de persoane:

o externaliștii (sunt motivați extrinsec, au responsabilitate diminuată,
cedează presiunilor externe, atribuie eșecul unor factori externi).
o internaliștii (sunt automotivați, sunt responsabili, nu sunt
conformiști în mod automat, rezistă la presiuni externe, atribuie
eșecul unor cauze interne).

→Din punct de vedere al trăsăturilor de personalitate:

 externalist: nivel de școlarizare scăzut, persoană dependentă;

 internalist: nivel înalt de școlarizare, persoană independentă.
Stereotipurile:

-ansamblul de credințe despre caracteristicile psihologice și comportamentale

ale unor categorii de persoane sau grupuri sociale, iar aceste caracteristici sunt
fixate în imagini preconcepute, stabile și standardizate.

→Aceste stereotipuri apar prin educația primită în familie, la școală, în grupul

de prieteni.

→Odată fixate aceste tendințe, credințe, ele nu se mai pot schimba așa de ușor
(rămânem ancorați în aceleași idei).

→Stereotipul poate fi văzut ca o judecată cu valoare pozitivă sau negativă,

cristalizată sub forma unei convingeri.

Trăsăturile stereotipului:

 obiectul judecății este format de anumite grupuri umane rasiale,

naționale, politice, de clasă sau relațiile dintre aceste grupuri.
 stereotipul are o puternică încărcătură emoțională pozitivă sau negativă,
de acceptare sau de respingere, astfel această încărcătură emoțională
avantajează producerea conflictelor.
 stereotipul poate să fie în discordanță totală cu faptele (se întâmplă rar)
sau poate să corespundă doar parțial faptelor (se întâmplă mai frecvent);
această corespondență parțială împreună cu subiectivismul persoanei ăi
conferă stereotipului aparența unei depline veridicități;
 streotipul este durabil, rezistent la schimbare, tocmai datorită/din cauza
lipsei de experiență a persoanei precum și datorită încărcăturii emoționale
a stereotipului.

Caracteristicile spereotipului:
 Geneza stereotipului este de natură socială și culturală – nu ne
naștem cu stereotipuri.
 Stereotipul are o funcție socială: tendința de a păstra valorile și
standardele grupului din care vrea să facă parte individul.
 Stereotipul filtrează informația și o direcționează conform
dominantelor sale.
  Stereotipuril
e sunt
caracterizate
de o mare
stabilitate.

Tipuri de stereotipuri:

-stereotipuri rasiale;

-stereotipuri etnice;

-stereotipuri de gen, etc.

→În cazul stereotipului apare eroarea cognitivă (bias) influențată de

subiectivism , selectivitate.

Disonanța:
-discomfort la nivelul psihicului, la nivelul gândirii.
-partajarea între două sau mai multe idei contradictorii.
-discomfort psihologic din cauza diferențelor dintre idei.
Exemplu: pisica neagră care trece prin fața mea, ziua de vineri 13, să porți ceva
roșu pentru a te feri de deochi.
→Disonanța cognitivă produce discomfort. Aceasă disonanță va motiva
persoana să reducă discomfortul prezent și va evita situațiile și informațiile care
ar putea amplifica disonanța.
→Disonanța cognitivă are atât surse individuale (poate fi o consecință a unor
decizii luate), cât și surse interpersonale (dezacordul cu o altă persoană) ca în
final să se meargă spre constituirea consonanței – armonia.
Exemplu:
 stereotip individual – să nu plec să studiez în străinătate;
 disonanță – hotărăsc să plec și studiez afară, dar nu mă simt bine (psihicul
încearcă să creeze un tip de armonie).
→Disonanța cognitivă ar putea fi sintetizată astfel:
 starea de discomfort cognitiv generează starea de discomfort psihic;
 oamenii încearcă să iasă din starea de disonanță cognitivă prin
adăugarea unor noi gânduri sau cogniții care să diminueze elementele
disonante sau să întărească elementele consonante (armonioase);
 intensitatea disonanței cognitive depinde de importanța acordată
cognițiilor sau gândurilor care se află în contradicție și de proporția
gândurilor aflate în disonanță;
 atunci când se află în consonanță cognitivă (armonie), oamenii evită
orice nou gând (cogniție) care ar putea induce disonanță cognitivă.
Teoria disonanței cognitive: permite prognoza schimbării atitudinilor,
comportamentelor și opiniilor.

Atitudinea:
-o poziție față de un stimul (relație, situație socială).
Această poziționare determină un comportament.
Atitudinea = starea de pregătire mentală și neurală organizată prin experiență,
care exercită o influență ce dirijează/ dinamizează răspunsul subiectului legat de
toate situațiile în care se află în relații.
! Stereotipul determină atitudinea.
→Atitudinile influențează comportamentul subiectului individual sau colectiv.
→Atitudinea funcționează asemenea unor cadre mentale sau ca tipare influente
care vor organiza informația pe baza unor scheme de profunzime/inferențe.
Tipuri de atitudini:
 după expansiunea lor (din perspectiva îndinderii):
 o atitudini individuale: există o raportare selectivă față de un obiect
social, o persoană);
o atitudini sociale: raportarea selectivă față de un grup social –
implicare afectivă;
 după capacitatea de rezistență la schimbare;
 după generalitate;
 după mobilizarea unei importante energii sociale (externalizează un
model cultural al personalității)
 au un relief propriu (sunt mai pregnante sau mai difuze);
 sunt conceptuale (se raportează la un anumit context social: cultural,
istoric).
Rolurile atitudinilor sociale:
-rol de mediator;
-rol de clasificare (se realizează o ierarhizare a statusurilor sociale ale actorilor
implicați);
-rol de angajare (atitudinea reprezintă motivul major al acțiunii colective sau
individuale);
-rol de elaborare simbolică (prin atitudine se construiesc semnificații).

Cum se formează atitudinile?

1. Învățarea socială:
-condiționarea clasică (Pavlov);
-condiționarea instrumentală (Skinner);
-condiționarea subliminală
-modelarea
2. Compararea socială:
-compararea cu alții, cu ce este semnificativ.
3. Factorii genetici.

Componentele atitudinii:
1. afectivă/ emoțională: implică și reacții fiziologice care însoțesc o emoție;
2. cognitivă: ceea ce cunoaștem despre obiectul atitudinii, credințele noastre
despre un aspect al lumii;
3. comportamentală: ce facem, ce comportamente avem față de stimulul
respectiv?.
 Aceste 3 componente se interinfluențează una pe alta ciclic.

Tipurile de răspuns cu privire la obiectul atitudinii:

o răspuns verbal
-afectiv: E frumoasă cana.
-cognitiv: Cred că această cană este prea mică.
-comportamental: Este atât de urâtă că îmi vine să o arunc.

o răspuns nonverbal
-afectiv: fiziologic (adrenalină, cotrizol, dopamina, endorfina);
-cognitiv: răspunsuri perceptive (timpul de reacție);
-comportental: desfășori efectiv un comportament

→Atitudinile nu sunt izolate, separate una de cealaltă și există o

structură verticală și orizontală a atitudinilor.

Grupul social

- un ansamblu de persoane cu un grad mai înalt sau mai redus de

structurare și o durată mai mică sau mai mare a interacțiunii și a
influenței personale;
- un grup există când două sau mai multe persoane se autodefinesc drept
membrii ai grupului și când existența grupului este recunoscută de o altă
persoană.
- un număr de persoane poate fi considerat grup social atunci când există
legături afective între ele.
- grupul constă din două sau mai multe persoane care interacționează, care
urmăresc scopuri comune, au relații stabile și își dau seama că sunt parte
a grupului.

Caracteristici:

 exixtența unor scopuri, idealuri comune;

 existența unui set de reguli;
 existența legăturilor afective

Exemple de grupuri sociale:

-cupluri maritale;
-comunități întregi;

-clase sociale;

-confesiuni religioase.

→În sens contrat grupului social, este mulțimea, care nu are scopuri comune,
nu are legături afective.

Factorii de coeziune a grupului:

a) mărimea grupului:
-numărul minim de persoane care pot constitui un grup este doi (diada);
-atunci când apare a treia persoană (triada), coeziunea se schimbă:
conferă mobilitate structurală grupului;
-a treia persoană poate să:
o să determine coalizarea celorlalți doi împotriva ei;
o să utilizeze situația din grup în propriul beneficiu;
o poate, de asemenea, să medieze conflictul din grup, indicând un scop
comun.
b) similaritatea/ diversitatea membrilor grupului:
-persoanele cu trăsături de personalitate similare și cu interese comune
dinamizează grupul, participă mai intens la viața grupului;
-când membrii grupului sunt diferiți, crește rispul apariției conflictului;
 Atunci când sunt de îndeplinit obiective complexe, este benefică diferența
dintre membrii grupului.

Tipuri de grupuri sociale:

I. grupuri primare:
-ex: familia;
-relații afective puternice;
-identificarea puternică a membrilor cu grupul;
-interacțiuni față în față frecvente;
-existență mai îndelungată a grupului (stabilitate).
II. grupuri secundare:
-ex: elevii care frecventează același liceu
-prezența unui număr mare de membri;
-relații afective diluate;
-o mai slabă identificare cu grupul;
 -interacțiuni față în față reduse;
-o existență în timp a grupul redusă.
III. grupuri de aparteneță:
-grupuri din care fac parte (aici intră și grupurile primare și cele
secundare);
-ne influențează modul de gândire
IV. grupuri de referință
-grupuri din care nu facem parte, dar cu care ne comparăm și ne adaptăm
regulile din grupul nostru.
V. grupuri nominale
-grupări statistice
-ex: persoanele adulte din România; adolescenții din Ploiești (această
categorie de vârstă are obiective comune, chiar dacă nu se cunosc toți
între ei)
VI. grupuri interne (când ne referim la „noi”)
VII. grupuri externe (când ne referim la „ei”)
VIII. grupuri etnice
IX. grupuri de vârstă
X. grupuri de presiune

Status. Rol social

Status - poziția sau rangul unei persoane în cadrul unui grup sau poziția
și rangul unui grup în raport cu alte grupuri.
Tipuri de status:
 status prescris(deținut de o persoană în cadrul societății,
independent de calitățile si eforturile sale)
-status de femeie, de bărbat, de părinte;
 status dobândit(este cel la care persoana ajunge prin propriile
eforturi)
-status de profesor, de persoană înstărită.

Rol – aspectul dinaminc al statusului și se refera la comportamentul

așteptat de la cel care ocupă un anumit statsus.
→Statusul– ansamblu de privilegii si îndatoriri;
→Rolul- exercitarea acestor privilegii și îndatoriri
  O persoană îndeplinește mai multe roluri în cadrul aceluiași status => un
set de roluri și putem avea mai multe statusuri în același timp.
 Stres de roluri = apare atunci când apar divergențe în cadrul setului de
roluri.
 Rolul social – așteptările celorlalți despre cum să fim.
 Generația sendviș – când ai status de părinte, dar și de copil.

 Între status, rol și personalitate există o strânsă corelație pentru că

statusrile și rolurile influențează perosnalitatea, iar personalitatea
poate contribui la modificarea rolurilor, influențând statusul social.

Funcțiile grupurilor:

1. satisfacerea diferențiată a nevoilor membrilor grupului;

2. satisfacerea nevoilor de apartenență și participare socială;
3. crearea altoi nevoi odată cu atingerea scopurilor inițiale;
4. îndeplinirea unor sarcini specifice.

→Un grup nu doar îndeplinește niște nevoi, ci și generează nevoi.

Gândirea de grup:

-se referă la modul cognitiv în care se angajează persoanele atunci când sunt
puternic implicate într-un grup coeziv și când dorința lor de aparteneță la grup
depășește motivația de a cerceta realist moduri de gândire alternative;
deteriorarea eficienței gândirii individuale și la judecată morală, care rezultă din
presiunea grupului;

→Dacă grupul gândește într-un anumit fel, mă afiliez și eu acelei gândiri, chiar
dacă uneori nu este o gândire la fel de eficientă la a mea.
→Există diferență între termenel grup și echipă, pentru că termenul de grup nu
presupune cooperare.