Cursurile 8, 9, 10, 11, 12

Etică şi deontologia funcţiei publice, Administraţie publică, anul 3

Titular curs: Conf. univ. dr. Corina Rădulescu

Valorile şi normele morale; despre Bine şi Rău

Problematica etică:

 ce este bine şi ce este rău (în conduita umană şi în aranjamentele sociale, în raporturile
interindividuale sau intergrupuri, în instituţii etc.)

 ce este corect şi ce este incorect (dar nu din punct de vedere juridic sau administrativ, nici
din punct de vedere strict tehnic, ci dintr-un punct de vedere principial general, punctul
de vedere moral); sau ce este fair şi ce este unfair

 ceea ce se cuvine şi ceea ce nu se cuvine (într-o societate civilizată), cum trebuie să se

comporte, sau ce trebuie şi ce nu trebuie să facă un om corect, un grup, o instituţie.

Sfera eticii:

Etica se poate divide în etica teoretică (cercetarea problemelor etice din perspectivă teoretică
sau filosofică, sub aspect pur conceptual), etică aplicată (cercetarea problemelor eticii din
perspectiva unor situaţii concrete cu care se confruntă oamenii şi comunităţile), etica
individuală (are legături speciale cu ontologia vieţii interioare – antropologia filosofică,
axiologia, psihologia individuală, teoria alegerii raţionale), etica socială (are conexiuni
precumpănitoare cu ontologia socială, filosofia politică, cu filosofia economiei, teoria acţiunii
colective, teoria politicilor publice, teoria instituţiilor, psihologia socială etc.) Ea vizează
raporturile dintre diverse grupuri economice, sociale, etnice, de vârstă, de sex, dintre generaţii,
dintre instituţii şi persoane, dintre naţiuni şi state, sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor morale
reciproce, sau a felului în care se distribuie aceste drepturi şi obligaţii între grupurile ce participă
la o viaţă comunitară.

Etica socială se ocupă de întemeierea şi distribuirea drepturilor şi a obligaţiilor morale la nivel

social, între diverse grupuri: grupuri economice, sociale, etnice, de vârstă, de sex, generaţionale
etc.

Etica politică se ocupă de funcţionarea drepturilor şi obligaţiilor morale în sfera politică, de

distribuirea acestora între cetăţeni ( pe de o parte) şi politicieni sau funcţionari publici pe de altă
parte, de corectitudinea raporturilor dintre instituţiile politice şi cetăţeni, dintre grupurile politice
sau partide etc.

1
Specificul eticii sociale:

 responsabilitatea colectivă (majoritatea deciziilor în sfera socială au caracter colectiv, fie

pentru că sunt luate de organisme colective fie pentru că sunt adoptate de lideri ce
reprezintă instituţii, grupuri şi colective)

 pulverizarea responsabilităţii (ca urmare a caracterului colectiv al responsabilităţii, se

produce sistematic o pulverizare a răspunderii, deci şi o diminuare a ei: fiecare este puţin
responsabil dar nimeni nu este în mare măsură responsabil de o decizie)

 implicarea masivă a instituţiilor şi a organizaţiilor, a aranjamentelor sociale, care joacă un

rol decisiv în viaţa socială şi imping în plan secund aspectele pur individuale ale
moralităţii

 amploarea efectelor (majoritatea deciziilor sau problemelor din etica socială au efecte
ample, afectează multe persoane şi, de obicei, multe persoane deodată; ele vizează
grupuri întregi, organizaţii, instituţii

 distribuirea diferită a consecinţelor faţă de responsabilităţi (consecinţele sunt suferite de

unele grupuri sociale, deşi responsabilităţile pentru fenomenul ce le-a generat aparţin
altor grupuri); este un lucru de multă vreme binecunoscut că, în politică de exemplu,
erorile unora (oameni de stat, politicieni) sunt sursele unor consecinţe suportate cu
precădere de alţii (persoane individuale sau grupuri sociale).

Domenii ale eticii sociale, politice şi economice:

- Etica aranjamentelor sociale fundamentale (constituţionale etc)

- Etica economică:

1. etica raporturilor dintre grupurile economice, dintre angajatori şi angajaţi, dintre iniţiativa
privată (de pe piaţa liberă) şi furnizarea publică (instituţionalizată, de stat) au unor bunuri
sau servicii, precum şi etica raporturilor dintre bogaţi şi săraci;

2. etica afacerilor, sau a „corporaţiilor” – Business ethics

- Etica politică (inclusiv Etica relaţiilor internaţionale)

- Etica raporturilor interetnice şi interrasiale

- Etica intergeneraţională

- Etica raporturilor dintre sexe

- Eticile profesionale (deontologiile specifice fiecărei profesii sau fiecărui domeniu: există
etica funcţionarului public, etica juridică, etica medicală, o etică a mass-mediei etc.)

2
 - Bioetica

- Etica raporturturilor om-natură ( de exemplu, domeniul problematic numit de obicei

„Drepturile animalelor”)

Noi toţi trăim într-un univers valoric-normativ. De la Aristotel încoace, omul este definit ca zoon
politikon, ca o fiinţă socială, care pentru că este înzestrată cu raţiune poate aprecia propria-i
persoană, celelalte persoane, evenimentele, tot ceea ce se întâmplă prin termeni precum: bine
(bun), rău, util – vătămător, drept – nedrept, adevărat – fals, frumos – urât etc. Noi toţi valorizăm
– adică avem preferinţe, reacţii de gust, plăceri, mai mult sau mai puţin statornice, simţim nevoie
să le justificăm. Ne place să credem că nu trăim la întâmplare, că alegerile noastre au valoare şi
noi înşine suntem persoane valoroase datorită acestui lucru.

Dacă etica este „despre cum să trăim” (filosofie practică ce se află în căutarea răspunsului la
întrebarea cum trebuie să acţioneze un anume individ faţă de sine şi faţă de semenii săi)
atunci valorile morale sunt standarde prin care judecăm şi cum suntem şi cum ar trebui să
fim, în orice situaţie de viaţă (în sfera vieţii profesionale, în viaţa publică, în familie).

Axiologia (teoria generală a valorilor) apărută ca disciplină filosofică la sfârşitul secolului

XIX şi începutul sec. XX (Wiendelbandt, Rickert, Natorp, Cohen, Petre Andrei) încearcă să
răspundă la întrebări simple şi fundamentale:

- faptele sunt valoroase (în sensul de bune sau rele, utile sau inutile etc.) în ele însele sau
noi le conferim aceste tipuri de calificări adjectivale?

- Valorile - morale, juridice, utilitare, religioase, estetice, teoretice etc. – sunt determinate
de plăcerile sau preferinţele noastre, sau există standarde supra-individuale, care ne
indică valabilitatea lor? Ce caracteristici au valorile astfel încât să le putem deosebi în
mod definitoriu de lucruri, fapte?

- Cum se face trecerea de la o judecată de fapt (de la ceea ce este) la o normă (la ceea ce
trebuie să fie)?

De-a lungul timpului s-au conturat mai multe soluţii teoretice la aceste întrebări:

A. Subiectiviştii adoptă următoarea formă de argumentare: nu există valori fără procese interne
psihice, adică fără reacţii de gust, fără emoţii şi sentimente, fără acte de voinţă sau stări cognitive
strict individuale. Prin urmare, valoarea este identificată întrutotul cu actele de apreciere, cu
suma proceselor de valorizare. Rezultă că subiectivitatea (individuală) este sursa valorilor.
Expresii de tipul „are valoare ceea ce îmi place mie” ilustrează această abordare.

Evident există foarte multe contraargumente împotriva subiectivismului axiologic. Poate fi

valoroasă preferinţa unui hoţ de a nesocoti bunul altuia, sau preferinţa sexuală a unui pedofil, sau
preferinţa escrocului de a-i păcăli pe creduli etc.? Perspectiva subiectivistă dusă până la ultimele

3
ei consecinţe nu poate să furnizeze judecăţi consistente nici despre natura binelui şi nici despre
natura răului.

 Binele şi Răul ca valori – nu doar ca reacţii simple de plăcere sau neplăcere, de

satisfacţie sau durere – presupun idei precum cele de reciprocitate între oameni, o
reciprocitate asociată drepturilor, îndatoririlor şi răspunderilor personale. Este rezonabil
să acceptăm că nimeni nu poate să nesocotească pe termen lung nevoile, interesele
legitime ale celorlalţi. O concepţie minimă despre morală şi valori etice implică a avea
întotdeauna motive temeinice de ordin raţional, atunci când avem în vedere asemenea
probleme; or, nu avem asemenea motive să acceptăm un punct de vedere strict
subiectivist despre valori morale precum cinste, bine, bunătate, sinceritate, generozitate,
dreptate, echitate, curaj, altruism etc..

 De asemenea, nu poate fi considerat agent moral cu conştiinţă cel care se raportează

doar la propriile sale sentimente şi le ia pe acestea drept etalon; agent moral, în sensul
deplin al cuvântului , este doar cel preocupat imparţial de binele tuturor celor
afectaţi de ce face el, este cel ce analizează atent faptele şi examinează implicaţiile lor,
este cel dispus să asculte de „glasul raţiunii” chiar şi atunci când acest lucru presupune
revizuirea anumitor convingeri anterioare.

B. Obiectiviştii: valorile nu sunt dependente de subiectul care valorizează, ci ele aparţin în

mod intrinsec lucrurilor, cam tot aşa cum unei substanţe îi sunt constitutive anumite proprietăţi
fizico – chimice. În această viziune, obiectele sau persoanele au o anumită valoare morală,
utilitară, vitală etc. tot aşa cum ele au volum, densitate, masă, culoare etc. De vreme ce valoarea
aparţine obiectului, sesizarea de către subiect a valorii este, în cel mai bun caz un act de
cunoaştere, care poate fi ratat, nu arareori. Modelul obiectivist se dovedeşte inaplicabil în
domeniul aprecierilor morale şi estetice. În domeniul etic ne alegem prietenii aşa cum ne alegem
marca de maşină, hainele etc.? Desigur există şi prietenii din interes, dar există şi prietenii bazate
pe convingeri, sentimente, idealuri comune înalte, care nu-i separă pe oameni (ca în situaţia
prietenilor de interes), ci îi solidarizează.

C. O variantă a subiectivismului axiologic este relativismul. Este foarte cunoscută pentru epoca
modernă formula lui Blaise Pascal „adevăr dincoace de Pirinei, eroare, dincolo”, iar pentru
perioada post-modernă este des citat Fr. Nietzsche „fiecare popor vorbeşte o limbă proprie în
ceea ce priveşte binele şi răul, pe care nu o înţelege vecinul său” (Aşa grăit-a Zarathustra). Tema
este străveche şi Herodot în Istoriile sale relatează următoarea întâmplare semnificativă: Darius
regele perşilor a descoperit că un trib de indieni, calatenii, obişnuiau să mănânce conform
tradiţiei, corpurile taţilor morţi. Tot el a observat că grecii nu făceau aşa ceva; ei practicau
incinerarea, rugul funerar fiind un mod natural de înlăturare a cadavrelor. Darius considera că o
înţelegere superioară a lumii include o recunoaştere a diferenţelor dintre culturi, prin urmare i-a

4
întreba pe greci cu ce preţ ar accepta ei să adopte un obicei precum cel al calatenilor. Aceştia au
răspuns că nici o sumă de bani nu i-ar putea convinge să facă acest lucru. De asemenea, Darius i-
a întrebat pe calateni cu ce preţ ar accepta să ardă corpul taţilor lor morţi. Calatenii au fost
îngropaţi şi l-au rugat pe Darius ca nici măcar să nu mai pomenească de un asemenea lucru
îngrozitor. Această poveste evidenţiază pregnant următoarea idee: culturi diferite au valori şi
coduri morale diferite. Relativiştii consideră că ideea adevărului universal în etică este un mit, nu
există un criteriu independent în virtutea căruia să numim un obicei corect sau incorect, pentru
simplul motiv că orice criteriu este dependent de o anumită cultură.

Inconveniente: Dacă relativismul implică ideea că nu există altă măsură a corectitudinii morale
în afara criteriilor unor societăţi, atunci rezultă că toate practicile sunt corecte, ele trebuie tolerate
în egală măsură, de exemplu, practica anti-semită din timpul nazismului pare „corectă”, pentru că
aceasta este în acord cu un criteriu stabilit de acea societate. Tot din abordarea relativistă rezultă
că ori nu există progres moral, ori – dacă acesta există – noi nu avem nici un criteriu, obiectiv,
ferm, indubitabil pentru a-l constata.

Calităţi ale relativismului: atrage atenţia asupra unui adevăr elementar, şi anume faptul că este
periculos să considerăm că toate preferinţele noastre se bazează pe un standard raţional absolut.
El ne sugerează să fim dubitativi acolo unde tindem să luăm orice opinie ca un adevăr cert.

D. Absolutismul – altă poziţie în axiologie

În ce constă o asemenea abordare când este vorba de valorile morale? Pornind de la relaţia relativ
– absolut, dacă relativiştii dezvoltă vechea ipoteză a lui Protagoras („omul este măsura tuturor
lucrurilor; a celor ce sunt precum că sunt şi a celor ce nu sunt precum că nu sunt”) atunci,
absolutiştii întăresc într-o formă sau alta vechea susţinere a lui Platon: valorile (Bine, Adevăr,
Dreptate, Libertate, Frumos etc.) nu aparţin lumii sensibile, ci registrului lumii inteligibile. Prin
formă şi conţinut, acestea au trei caracteristici esenţiale: sunt obiective nu subiective,
transcendente nu imanente, absolute şi nu relative. Immanuel Kant înseosebi este cel care a
demonstrat şi caracterul obiectiv, şi dimensiunea universală şi însuşirea absolută a legii morale.

Immanuel Kant (1724 – 1804) – Legea morală

Primatul datoriei în etica lui Immanuel Kant sau legea morală (imperativul
categoric)
- Lucrări de bază pentru domeniul eticii: Întemeierea metafizică a moravurilor (1785); Critica
raţiunii practice (1788)
Imm. Kant consideră că există un criteriu absolut prin care să distingem moralul de util,
interes, plăcere. El nu încearcă să respingă judecăţile noastre morale obişnuite sau să propună o
nouă morală, ci doar o nouă formulă. Este vorba de imperativul categoric, cel mai cunoscut în
versiunea: „Acţionează întotdeauna după o maximă care ai vrea în acelaşi timp să devină o lege
universală”. Trebuie să vedem în imperativul categoric un test pentru acele principii pe care le

5
avem deja. Numind „categoric” imperativul său, Kant îl pune în contrast cu imperativele
ipotetice, adică imperativele de care ne putem decide să ţinem seama atunci când urmărim un
scop particular (sfaturi predenţiale: e bine să te culci devreme) – însă motivul acţiunii umane nu
este o voinţă particulară.
Astfel, în concepţia lui Imm. Kant o acţiune morală este o acţiune potrivit datoriei.
Sentimentele, simţirile, înclinaţiile nu pot fi motivul unei acţiuni morale, pentru că acestea, oricât
de dezirabile şi admirabile ar putea să pară, nu sunt supuse voinţei omului. Noi nu ne putem
impune să iubim pe cineva, nu putem să ne sporim simpatia pentru cineva după vrere, şi nu poate
fi de datoria noastră să facem ceva ce nu suntem în stare – „trebuie” implică pe „pot” (astfel
filosoful iluminist critică prin scrierile sale eudaimonismul – concepţia etică care pune la baza
moralei năzuinţa omului spre fericire, gr. Eudaimonia = fericire, critică egoismul etic,
hedonismul). Valoarea morală a acţiunii nu o putem măsura nici în funcţie de rezultatele sau
consecinţele lor, fiindcă acestea pot fi mult diferite de anticipările subiectului, din raţiuni ce nu
depind de el (astfel critică şi utilitarismul care avea să se contureze ca doctrină etică importantă
după el).

Etica datoriei
Distincţia dintre acţiunile făcute „conform datoriei” şi cele făcute „din datorie”.

A acţiona din datorie, adică având ca mobil datoria însăşi înseamnă a respecta o datorie numai
de dragul datoriei, nu dintr-un impuls sau înclinaţie. Aceasta este o acţiune dictată de vocea
conştiinţei, nu de înclinaţii conjuncturale. „Doar acţiunile făcute din datorie au conţinut moral”.
Spre deosebire de acestea, a acţiona conform datoriei, dar neavând ca mobil al acţiunii datoria
însăşi înseamnă a respecta formal o datorie dar a avea ca mobil real al acelei acţiuni o înclinaţie,
un impuls de plăcere, de milă, dragoste, solidaritate etc. De exemplu, dacă o persoană bogată
construieşte case pentru săraci urmărind un interes egoist fiind mânat la acţiune de înclinaţia de a
fi admirat, adulat de public, de a câştiga alegerile etc. acţiunea sa nu e morală (chiar dacă e
„conformă datoriei”) pentru că nici o acţiune egoistă nu e morală. Aşadar, o acţiune este morală
numai dacă temeiul său e datoria însăşi.

Unicul criteriu al moralităţii unei acţiuni este dacă a fost sau nu făcută în conformitate cu
datoria şi în vederea acesteia. Aceste principii l-au determinat pe Kant să spună că nu e niciodată
justificabil să minţi, obligaţia de a rosti adevărul nu poate fi înlăturată de nici un fel de
considerente lăturalnice (aceasta este cerinţa minimă pentru a vorbi de comportament moral).

Datorie! Nume sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic care să includă

insinuare, ci reclami supunere, care totuşi nici nu ameninţi cu nimic care ar trezi în suflet o

aversiune naturală şi l-ar înspăimânta pentru a pune în mişcare voinţa, ci numai stabileşti o lege

6
care-şi găseşte prin ea însăşi intrare în suflet şi care totuşi îşi câştigă ea însăşi, în ciuda voinţei,

veneraţie.” Imm. Kant – Întemeierea metafizică a moravurilor, pag. 54.

În esenţă Immanuel Kant a raţionat astfel:

1. moralitatea pură (valoarea morală, acel criteriu absolut prin care putem distinge moralul
de util) nu poate fi dedusă din experienţă pentru simplul motiv că din experienţă nu
putem deduce principii de comportare valabile în mod universal şi în mod necesar
pentru orice fiinţă raţională;

2. valorile morale valabile universal şi necesar pentru orice fiinţă raţională sunt scopuri
absolute ale umanităţii;

3. legea morală deplină , absolută este formală şi ea este dată de imperativul categoric
prin cele două exprimări ale sale: „trebuie să faci întotdeauna în aşa fel încât maxima
voinţei tale să poată sluji drept legislator universal” şi, respectiv, „acţionează în aşa fel
încât să tratezi umanitatea/omenirea, atât în persoana ta, cât şi a oricărei alteia,
întotdeauna, şi în acelaşi timp ca scop/finalitate şi niciodată ca simplu mijloc”;

a se citi exemplele de la pagina 97 – 98 din suportul de curs (datorii perfecte şi datorii

imperfecte)

4. înseamnă că noi suntem morali atunci când acţionăm nu exclusiv din înclinaţii (acestea
sunt relative, subiective, imanente), ci exclusiv urmând principii raţionale, apriorice;

5. a acţiona moral înseamnă a acţiona atât în conformitate cu imperativul categoric cât şi din
respect faţă de legea morală în sine; prin urmare, are conţinut moral deplin numai
acţiunea din datorie, aceasta este absolută şi necondiţionată;

6. cine acţionează moral nu va fi neapărat fericit, dar el va căpăta, în schimb, ceva mult mai
important – demnitatea de a fi fericit.

Câteva idei importante în întreaga demonstraţie kantiană:

1. dacă ne interesează în primul rând să definim esenţa moralităţii (şi să ajungem la valorile
morale) şi nu să cercetăm diverse forme pe care le îmbracă morala şi moravurile în
desfăşurarea lor istorică - atunci vom ajunge să susţinem caracterul absolut şi nu relativ
al legii morale;

2. valorile morale desemnate prin prescripţii normative („să nu furi”, „să nu minţi”, să nu
ucizi” etc.) sunt deontologice (adică presupun acţiunea din datorie necondiţionată) şi nu
sunt teleologice (adică nu sunt condiţionate de scopuri şi de utilitate);

7
 3. Imm. Kant ne obligă să gândim că există un criteriu absolut prin care să distingem
moralul de util, moralul de interes sau de plăcere, moralul de putere, etc. Existenţa unui
astfel de criteriu atunci când acţionăm este foarte important (de pildă, poţi fi moral dacă
îţi minţi partenerul de afaceri sau îi înşeli pe cumpărători, poţi fi moral dacă îţi minţi
electoratul? etc.). Cu alte cuvinte există fapte bune în ele însele sau rele în ele însele,
indiferent de consecinţe, în măsura în care în cadrul lor se respectă sau nu legea morală
formulată de Imm. Kant.

Kant distinge între un eu empiric (fiinţa concretă, dotată cu simţuri şi trup, puternica cetăţuie
egoistă a sufletului nostru, preocupată numai de fericirea individuală), şi eul inteligibil (călăuzit
după principiul raţiunii). Filosoful german spune că dacă noi am îndrăzni să destăinuim cândva
tot ceea ce cuprinde eul nostru egoist, în intimitatea desfăşurării sale, am dezvălui cel mai
groaznic spectacol posibil de pe suprafaţa pământului. Dar nu numai că noi nu comunicăm altora
micimile noastre intime, ci mai mult, ne ferim pe noi înşine de această privelişte urâtă. Prin
urmare, doar din eul inteligibil sau transcendental trebuie să izvorască comandamentele morale,
după o luptă înverşunată cu obstacolele dinăuntru şi dinafară. Omul este definit de către Imm.
Kant drept: „animal dotat cu raţiune (animal rationabile) ce trebuie să se transforme pe sine
pentru a deveni animal raţional.” Prin urmare, omul doar prin activitatea raţiunii sale se poate
ridica deasupra animalului, el este dator „să se autoperfecţioneze în funcţie de un scop preluat
din el însuşi, fapt prin care poate să se transforme pe sine.”

Această capacitate de a-şi indica propriile scopuri raţionale ale acţiunii este numită de Imm. Kant
voinţă. Aceasta este „putinţa de a se determina pe sine însuşi în funcţie de anumite legi”. Atunci
când voinţa este determinată, constituită de condiţiile lumii sensibile (de exemplu îmi exercit
profesia pentru bani şi nu din datorie), Kant vorbeşte despre eteronomia (determinare din afară)
ei, care implică o lipsă de libertate şi nu se poate ajunge la acţiunea morală. În schimb, atunci
când voinţa se determină pe sine însăşi prin raţiune Kant vorbeşte despre autonomia voinţei, ea
este liberă şi doar atunci poate să apară acţiunea din spirit de datorie (=acţiune morală). Doar
forma determinată de raţiune a legii morale trebuie să definească acţiunea ca atare; voinţa bună,
morală acţionează din respect faţă de lege.

Conceptul de datorie beneficiază la Kant de o admiraţie supremă, iar morala kantiană este una
a datoriei pure, integrale (exclude sin sânul ei – cum am precizat anterior – orice elemente
hedoniste, eudemoniste, utilitariste). Legea morală are un caracter general valabil, ea este
exprimată de imperativul categoric – care este independent de înclinaţiile subiective ale
oamenilor. Prin autonomia eului moral (normele morale izvorăsc din noi înşine, nu ne sunt
impuse din afară) Kant reuşeşte să sporească demnitatea fiinţei omeneşti: „Omul este într-
adevăr destul de nesfânt, dar umanitatea din persoana lui trebuie să-i fie sfântă. În toată făptura,
tot ce vrem şi asupra căruia avem vreo putere poate fi întrebuinţat şi numai ca mijloc, dar omul e
scop în sine însuşi. Căci el este subiectul legii morale, care-i sfântă, numai datorită autonomiei
libertăţii lui. Pe un om de bine în cea mai mare nenorocire a vieţii lui pe care ar fi putut-o
înlătura numai dacă ar fi putut să-şi calce datoria, nu-l ţine oare încă drept, conştiinţa că el a

8
păstrat totuşi în demnitatea ei umanitatea din persoana lui, şi a cinstit-o, că nu are de ce să se
ruşineze de el însuşi şi să se teamă de ochiul lăuntric al examenului propriu.” De aici maxima
supremă a moralei kantiene, cea de-a două formulare a imperativului categoric: lucrează în aşa
fel ca să tratezi totdeauna umanitatea fie în persoana ta, fie în persoana altuia numai ca un scop
în sine, niciodată ca un simplu mijloc.”

„Legea fundamentală a raţiunii practice” (legea morală sau imperativul categoric) este aceea
de a ne purta în aşa fel încât conduita noastră să poată deveni o lege morală valabilă pentru toată
lumea.

Concluzii:
Immanuel Kant este cel mai cunoscut autor al unui sistem deontologic. Kant crede că
etica însăşi nu este decât o teorie a datoriilor umane (şi un sistem al scopurilor raţiunii noastre).
La baza teoriei sale etice stă diferenţa dintre natură şi om, ca fiinţă raţională: ”Orice lucru al
naturii acţionează după legi. Numai o fiinţă raţională are facultatea de a acţiona conform
reprezentării legilor, conform principiilor, adică, numai ea are voinţă. Cum pentru derivarea
acţiunilor din legi se cere raţiune, voinţa nu este altceva decât raţiune practică. Când raţiunea
determină inevitabil voinţa, acţiunile unei astfel de fiinţe, care sunt cunoscute ca fiind obiectiv
necesare, sunt şi subiectiv necesare, adică voinţa este o facultate de a alege numai ceea ce
raţiunea, independentă de înclinaţie, cunoaşte ca practic necesar, adică bun. (Imm. Kant, Critica
raţiunii practice, p. 30).

Aşadar, ca fiinţă raţională, omul trebuie să acţioneze numai pe baza a ceea ce este recunoscut de
raţiune ca bun, cu alte cuvinte trebuie să asculte de imperativele raţiunii.

 „acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină
lege universală” (Kant, Critica raţiunii practice, p. 39)

Morala se axează atât pe universalitate, cât şi pe datorie. Avem deci în faţă un „imperativ
universal al datoriei”, care ne spune:

 „acţionează ca şi când maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege
universală a naturii”

Reluând distincţia dintre natură şi om, Kant observă că cele ce există în natură au doar o valoare
relativă (ca mijloace către ceva), în timp ce omul, dacă este raţiune, are valoare absolută şi este
scop în sine. De aici urmează însă că omul nu poate fi niciodată redus la un simplu mijloc, ci
trebuie totdeauna tratat ca scop în sine. Acesta este miezul imperativului practic:

 „acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricărui
altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc.” p.47

Ce implicaţii au aceste principii?

9
Din ele decurg foarte multe datorii, cum ar fi:

 datoria (faţă de sine) de a nu se sinucide (deoarece sinucigaşul, care vrea să scape dintr-o
stare foarte dificilă, s-ar servi de sine însuşi doar ca mijloc de-a ajunge la o stare
suportabilă);

 datoria (faţă de sine) de a se perfecţiona (căci fiecare om este scop în sine, iar scopul
asociat omului este perfecţionarea, disocierea tot mai amplă de ceea ce este natură);

 datoria (faţă de alţii) de a nu minţi (căci, minţind pe alţii în anumite scopuri, mincinosul îi
foloseşte doar ca mijloace spre acele scopuri, în timp ce ei trebuie trataţi totdeauna ca
scopuri în sine, nu doar ca mijloace) etc.

Pentru Immanuel Kant, nimic nu stă deasupra datoriei, ea ocupă locul suprem în viaţa
oricărei fiinţe raţionale. Şi nu este vorba doar de a acţiona din impulsuri naturale, dar
respectând datoriile existente; cerinţa este ca impulsurile însele care ne determină acţiunile
(ne împing la a face ceva) să fie cele ce decurg din datoriile noastre.

Conform unei etici a datoriei, conduitele trebuie să respecte datoriile stabilite, indiferent de
consecinţele (plăcute sau nu, avantajoase sau nu) la care conduc respectarea lor. Niciun
considerent de ordin particular, de convenabilitate sau oportunitate, nu poate justifica încălcarea
datoriei.

Teoria statului a lui Immanuel Kant – vezi suportul de curs, pag. 101 – 105.

E. Utilitasmul – doctrină etică fundată în sec. XIX, de către J. Bentham, John Stuart Mill,
Henry Sidgwick potrivit căreia criteriul moralităţii îl constituie folosul (individual), alegerea
morală având loc prin simpla calculare a foloaselor. Utilitarismul este principala teorie de tip
consecinţialist şi una dintre cele mai cunoscute concepţii etice.

Absolutismul dă prioritate preocupării pentru ceea ce faci, în timp ce utilitarismul este interesat
preeminent de ceea ce se va întâmpla. Absolutismul (etica lui Kant) afirmă răspicat că a fi moral
implică exigenţe absolute şi universale precum în expresiile: „întotdeauna şi toţi trebuie să fim
cinstiţi”, „fiecare dintre noi şi mereu, fără nici o excepţie, trebuie să nu mintă, să nu fure, să nu
ucidă, indiferent de rezultate”! Spre deosebire de absolutism, utilitarismul rămâne atât în opera
fondatorilor săi, cât şi în alte doctrine etice care l-au continuat, o idealizare naivă, utopică a
egoismului.

Absolutismul dă prioritate preocupării pentru ceea ce faci, în timp ce utilitarismul este interesat
preeminent de ceea ce se va întâmpla. Absolutismul (etica lui Kant) afirmă răspicat că a fi moral
implică exigenţe absolute şi universale precum în expresiile: „întotdeauna şi toţi trebuie să fim
cinstiţi”, „fiecare dintre noi şi mereu, fără nici o excepţie, trebuie să nu mintă, să nu fure, să nu

10
ucidă, indiferent de rezultate”! Spre deosebire de absolutism, utilitarismul rămâne atât în opera
fondatorilor săi, cât şi în alte doctrine etice care l-au continuat, o idealizare naivă, utopică a
egoismului.

Principiul utilitarist formulat de Jeremy Bentham (1748 – 1832, filosof şi jurist englez,
teoretician al liberalismului, Op. pr.: Deontologia sau ştiinţa moralei – postum, 1834):
„Asigurarea celei mai mari fericiri posibile pentru un număr cât mai mare de oameni” se bazează
pe ideea că ar putea exista o concordanţă între interesele individuale şi cele colective (în
societatea capitalistă de atunci), urmărirea folosului personal asigurând implicit realizarea
fericirii generale. Căutând să atenueze sensul egoist al utilitarismului lui Bentham, J. St. Mill
(1803 – 1873, lucrări de etică: Libertatea -1859, Utilitarismul -1863 Auguste Compte şi
pozitivismul - 1865) a acordat prioritate satisfacţiilor intelectuale faţă de cele inferioare,
senzoriale şi a completat principiul fericirii personale cu cerinţa solidarităţii. În formularea sa
iniţială utilitarismul se înfăţişează foarte simplu – J. St. Mill scria: „Crezul care acceptă drept
temei al moralei Utilitatea sau Principiul Maximei Fericiri susţine că acţiunile sunt juste exact în
măsura în care tind să promoveze fericirea, nejuste în măsura în care tind să producă opusul
fericirii. Prin fericire se înţelege aici plăcerea şi absenţa durerii, iar prin nefericire, durerea şi
lipsa plăcerii.”

Acţiunile utilitariştilor sunt judecate deci după consecinţele lor, iar cantitatea plăcerii derivă
finalmente din aceste consecinţe; scopul urmărit este maximum de fericire pentru maximum de
persoane.

Atunci când pentru găsirea unei soluţii optime pentru mai mult părţi (cu interese diferite), se
caută aplicarea formului Binelui maxim, se poate folosi drept criteriu Pareto-optimalitatea. O
soluţie este Pareto-optimă atunci când nu se mai poate face nici o îmbunătăţire pentru vreuna din
părţi fără a se ajunge la o înrăutăţire pentru altă parte (cu alte cuvinte, soluţia Pareto-optimă
asigură maximul de avantaje, pentru toate părţile, ce poate fi atins fără a impune un dezavantaj
suplimentar vreuneia dintre ele).

În anii din urmă teoria utilitaristă s-a subdivizat în două variante. Utilitarismul actelor este
varianta mai simplă, potrivit căreia fiecare acţiune individuală trebuie evaluată după rezultatele
pe care ea singură le produce, încât, de pildă, dacă e vorba de plata unei datorii sau de o donaţie
caritabilă, se cer estimate câştigurile în termeni de fericire aduse de fiecare act în acea ocazie
particulară. Utilitarismul regulilor nu e preocupat de evaluarea actelor individuale, ci de
utilitatea unei reguli privitoare la tipuri de acţiuni (ca de exemplu, „orice persoană trebuie să-şi
achite datoriile”). Astfel, acolo unde utilitarismul actelor întreabă ”Care ar fi rezultatul dacă aş
face cutare lucru?”, utilitarismul regulilor ar întreba „ Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face
aşa?”

Cele mai evidente critici aduse utilitarismului ca doctrină etică sunt următoarele:

11
 1. dificultatea practică de a-l aplica – căci în ce fel am putea determina cu acurateţe fericirea
pe care e probabil s-o producă o acţiune individuală sau o regulă generală?;

2. caracterul lui inechitabil: se poate întâmpla ca fericirea majorităţii să poată fi obţinută cel
mai eficace prin sacrificarea unei minorităţi inocente sau printr-o instituţie evident
nedreaptă, cum este sclavia;

3. unilateralitatea sa, constând în faptul că moralitatea este analizată exclusiv prin prisma
acţiunilor şi a consecinţelor lor, niciodată prin cea a motivelor sau a intenţiilor.

F. „Regula de aur” în morală

Eticii kantiene i s-a reproşat faptul că formalismul ei nu ar mai fi practic, rigurozitatea morală pe
care o reprezintă nu ar putea fi aplicată la viaţa oamenilor, care constă în mare parte din
aprecierea bunurilor (materiale).

Prin urmare, eticienii se întreabă: Până unde pot fi generalizate recomandările etice, liniile
directoare, normele acţiunii umane? Există mai multe trepte ale universalizării, iar principiul
primei trepte poate fi formulat în felul următor: ceva ce este corect pentru tine trebuie să fie
corect şi pentru mine. Cea mai cunoscută expresie a universalizării propriului comportament este
regula de aur, ce apare în multe filosofii ale moralei şi în multe religii (inclusiv în Noul
Testament): „Orice ai cere să facă alţii, fă şi tu pentru ei”, sau în variantă negativă, devenită
proverb: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”, sau „Poartă-te cu ceilalţi aşa cum ai vrea ca ei să
se poarte cu tine!”. Confucius la întrebarea dacă adevărata cale poate fi rezumată într-un singur
cuvânt, a răspuns: un asemenea cuvânt este reciprocitatea.

Definiţia, clasificarea şi structura normelor morale;

Reguli morale şi prescripţii juridice

Pentru a îndeplini o valoare morală noi trebuie pur şi simplu să ne supunem unor norme.
De pildă, cine ascultă prescripţia normativă de a nu fura, de a nu înşela,de a nu minţi realizează
mult din conţinutul valorii de cinste, de onestitate. Etica poate fi privită şi ca o cercetare asupra
normelor morale.

Normele morale sunt standarte, reguli sau modele de conduită umană folosite drept criterii de
apreciere a acţiunilor, manifestărilor sau opiniilor umane. Probabil că norma cea mai des
invocată (în lumea modernă, bazată pe individualism) este să nu faci rău altuia (sau să nu lezezi
pe altul sau pe alţii)

Autorii contemporani dau ca exemple de norme morale frecvent folosite:

12
  să nu ucizi

 să nu produci suferinţă

 să nu produci invaliditate (să nu privezi oamenii de capacităţile lor naturale sau legitime)

 să nu privezi de libertate

 să nu privezi pe nimeni de bucurii/plăceri normale, la care este îndreptăţit (deoarece nu

privează, la rândul său, pe nimeni de alte plăceri sau bucurii)

 să nu înşeli

 să îţi respecti promisiunile

 să respecţi legea

 să îţi faci datoria

Uneori normele morale impun aceleaşi cerinţe ca şi legile în vigoare. Remarcăm însă că nu toate
normele morale coincid şi cu norme juridice.

Caracteristici ale normelor morale:

a. asumarea lor conştientă (ele se deosebesc de reflexe, stereotipuri, obişnuinţe);

b. au caracter constrângător (în situaţiile în care se aplică, ele nu sunt facultative; dacă ar fi
facultative, nu ar mai avea caracter normativ)

c. caracter universal (dacă se aplică într-un caz, se aplică în toate cazurile de acelaşi tip;
cerinţa ca o normă morală să fie universalizabilă, adică susceptibilă de generalizare în
toate cazurile relevante, este definitorie pentru norme: ceea ce nu satisface această cerinţă
nu este normă, ci, cel mult, o cerinţă locală); ele trebuie să aibă valoare supraindividuală;

d. caracter reversibil (se aplică şi celui ce le formulează sau foloseşte; aşadar, cine aderă la o
normă morală nu poate să o aplice numai altora, ci trebuie să şi-o asume şi să o accepte şi
în ceea ce îl priveşte);

e. caracter prevalent (prevalează asupra preferinţelor subiective sau personale, dorinţelor,

ataşamentelor etc);

f. imparţial (nu sunt create pentru unii sau împotriva unora, nu se bazează pe interese
speciale, subiective, ci se aplică tuturor persoanelor şi cazurilor relevante);

13
 g. dimensiunea lor raţională şi rezonabilă (orice normă se adresează unui agent liber, care
poate să facă anumite lucruri, fără a fi nevoit; ceea ce solicită norma nu este ceva absurd,
ci ceva dezirabil: ar trebui să fie dorit de cei mai mulţi dintre noi);

h. este un model, un prototip de acţiune care trebuie aplicat în anumite situaţii de viaţă şi
totodată este o regulă raţională, validată social de comportament având valabilitate
supraindividuală;

i. trebuie să funcţioneze explicit ca standard de apreciere prin intermediul conştiinţei

colective.

Structura normelor morale După Dan Crăciun (Etica în afaceri) trebuie să luăm în seamă cinci
elemente:

1. expresia lor (adică forma şi conţinutul inerent al acestora)

2. autoritatea (aceasta se impune prin forţă coercitivă sau prin persuasiune);

3. subiectul (clasa de indivizi cărora li se adresează autoritatea normativă);

4. domeniul de aplicare (contextul concret în care autoritatea normativă cere subiectului să

adopte un anumit standard de comportament);

5. modul de sancţiune (în drept, sancţiunea este dată de o instanţă legitimă, iar sancţiunea
morală nu implică neapărat pedepsirea cum se întâmplă prin intervenţia forţei de drept, ci
utilizarea unor procedee precum blamul, ocara, dispreţul, stigmatizarea. Există „sancţiune
premială” (Mihail Ralea) atunci când lauda, mulţumirea, admiraţia, respectul „acoperă”
purtarea cuiva. Sancţiunea morală este cea care se iveşte dinlăuntrul conştiinţei (sau
sub forma judecăţii opinie publice) de aceea este cea mai autentică şi specifică. Cel ce a
greşit în faţa propriei conştiinţe ajunge să se pedepsească singur prin regret, ruşine,
remuşcare – sunt sancţiuni de natură psihică sau spirituală. Spre deosebire de acestea,
sancţiunile punitive date de judecător, cele strict juridice sunt fizice (acerare etc.) şi
materiale (confiscare, amendă, etc.)

Forma normelor morale

Privitor la formă Imm. Kant a impus celebra distincţie dintre imperativele categorice şi cele
ipotetice. Expresii normative de tipul „Să nu minţi!” „Respectă-ţi întotdeauna promisiunile!”
sunt solidare cu imperativele categorice (sunt reguli absolute şi necondiţionate), iar expresia de
tipul „Dacă vrei să fii sănătos evită excesele şi viciile!” este un imperativ ipotetic.

În ceea ce priveşte conţinutul expresiilor normative se poate observa că , de exemplu, o normă

precum „Respectă-ţi părinţii!” sau „Respectă-ţi partenerii de guvernare!” se referă atât la un
model comportamental (la o formă) cât şi la un conţinut foarte clar decupat ce vizează în prima

14
propoziţie o anumită atitudine de grijă şi consideraţii filiale, iar în cea de-a doua, o grijă izvorâtă
atât din stimă pentru cineva aidoma ţie cât şi din interes reciproc.

Diferenţe între regulile morale şi cele juridice

De cele mai multe ori , o prescripţie juridică este şi o interdicţie morală, dar nu şi invers („Să nu
ucizi”, „Să nu furi!”, ”Să nu minţi!” sunt în acelaşi timp interdicţii legale şi prohibiţii morale.
„Nu fi egoist!”, „Nu fii lacom!”, „Nu fii delăsător!”, „Nu linguşi!” etc. sunt însă norme morale ce
nu au echivalent în plan juridic).

- Acolo unde legea juridică formulează numai o interdicţie, morala adaugă o datorie sau o
obligaţie ce nu poate fi impusă prin autoritatea exterioară a legii, ci numai de conştiinţa
fiecărui individ. Prin urmare, morala îţi cere ca şi legea să nu ucizi, să nu furi, să nu minţi
etc. dar numai morala îţi cere să fii altruist, mărinimos, generos.

- Normele juridice interzic grave fapte antisociale şi urmăresc în acest fel să asigure un
minimum de sociabilitate, fără de care societatea s-ar transforma într-o junglă. În acelaşi
timp normele morale solicită un comportament altruist, urmăresc să instituie un
maximum de sociabilitate.

Pentru definirea standardelor morale câteva caracteristici sunt considerate esenţiale, şi anume:

- imparţialitatea;

- bunăstarea umană;

- depăşirea interesului propriu şi a deciziei individuale subiective şi autoritare;

- sentimente speciale de tipul culpabilităţii, onoarei, stimei de sine.

Două tipuri de teorii morale: etica virtuţii şi etica corectitudinii

În filosofia morală s-au conturat de-a lungul timpului două perspective:

1. pe de o parte, teoria virtuţii (atunci când ne raportăm la caracterul omului care

acţionează şi în funcţie de acest criteriu apreciem ca fiind morală sau nu acţiunea
respectivă). Ce trăsături de caracter fac ca o persoană să fie bună? Ce caracter am?
Potrivit acestei teorii trebuie să ne concentrăm atenţia asupra caracterului virtuos sau
vicios al celor angrenaţi în orice tip de activitate. Paradigma: modul de gândire
aristotelic: Ce este binele omului? Cu răspunsul: binele omului (fericirea) este o activitate
a sufletului conformă cu virtutea”.

15
 2. pe de altă parte, teoria acţiunii corecte (atunci când ne raportăm la standarde, legi,
norme, principii etice formale pentru a judeca moralitatea unei acţiuni); teorii etice
consacrate: utilitarismul, kantianismul, teoria contractului social; întrebarea
reprezentativă la care răspund ei: Ce este corect să facem? Teoria corectitudinii morale
privilegiază într-un fel sfera publică în faţa celei private şi de aceea se aplică
preponderent în politică şi afaceri. Pe acest teritoriu relaţiile cu oamenii sunt frecvent
impersonale şi de natură contractuală.

A. Etica virtuţilor

Aristotel (383 – 322 î.e.n, unul dintre cei mai mari gânditori ai antichităţii, discipol al lui
Platon); lucrări etică: Etica nicomahică (primul sistem ştiinţific al eticii, ce întemeiază disciplina
ca atare), Politica

A se vedea pag.87 – 94 din suportul de curs

Virtuţile morale sunt definite de Aristotel ca o medie raţională (mesotes) între „prea puţin”
şi „prea mult” (curajul de exemplu, constituie media dintre temeritate şi laşitate, blândeţea
media dintre mânie şi indolenţă): „exerciţiile fizice excesive, ca şi cele insuficiente, distrug
vigoarea, la fel cum abuzul sau insuficienţa de băutură sau hrană periclitează sănătatea, pe când,
bine proporţionate, creează, dezvoltă şi conservă. Tot astfel se întâmplă şi în ceea ce priveşte
cumpătarea, curajul şi celelalte virtuţi. Cel ce fuge de toate şi se teme şi nu îndrăzneşte nimic
devine laş, cel ce nu se teme de nimic, ci înfruntă totul, devine îndrăzneţ la fel cum şi cel ce
profită de orice plăcere, neabţinându-se de la nici una, devine neînfrânat, iar cel ce le evită pe
toate, ca un sălbatic, devine insensibil. Aşadar, cumpătarea şi curajul sunt distruse atât de exces,
cât şi de insuficienţă, pe când moderaţia le salvează” (Etica nicomahică, p. 82).

„Virtutea este mijloc după substanţa ei şi după conceptul ei esenţial; întrucât ea este însă lucrul
cel mai bun şi săvârşeşte toate bine, ea este o culme.” Virtuţiile sunt „un habitus al alegerii, care
ţine mijlocul stabilit pentru noi şi e determinat de raţiune”. Etica nicomahică, ESE, 1985, p.144.

virtutea etică, ca medie (mesotes) între extremele false:

ex. bravura este virtute (se situează la mijloc între laşitate şi temeritate);
- cumpătarea este virtute (se situează la mijloc între apatie şi voluptate);
- generozitatea este la mjloc între avariţie şi prodigelitate;
- echitatea – virtute proeminentă cu privire la viaţa comunitară (fiind distributivă este
responsabilă de repartizarea echitabilă a bunurilor şi onorurilor în societate, fiind compensatoare
reprezintă un corectiv pentru daunele suferite);
- prietenia – virtute importantă, întrucât prin ea omul trece de la individualitate la comunitate.

16
Curaj, cumpătare, mărinimie, generozitate, blândeţe, pudoare, prietenie, înţelepciune – sunt
câteva virtuţi menţionate de Stagirit, virtutea perfectă fiind evident Dreptatea.
La Platon (427 – 347 î.e.n.) cele patru virtuţi cardinale erau:
- înţelepciunea (menirea a ceea ce este raţional în sufletul omului este aceea de a deveni
înţelept);
- bravura (menirea curajului este aceea de a se supune în mod energic înţelepciunii);
- cumpătarea (dorinţa trebuie să se plieze după exigenţele raţiunii);
- dreptatea (ea domneşte atunci când toate componentele sufletului îşi îndeplinesc
menirea).
Componentele sufletului la Platon: raţiunea (ceea ce este fundamental divin), curajul (ceea ce
este mai nobil şi dorinţa (ceea ce este inferior). În dialogul Phaidon, raţiunea este comparată cu
un căruţas ce conduce cu grijă atelajul său; curajul este calul ascultător, iar dorinţa calul
recalcitrant.
Printre virtuţile clasice se numărau înţelepciunea, corectitudinea (calitatea de a fi drept –
Dreptatea era considerată virtute perfectă), bravura, cumpătarea, înţelepciunea, dreptatea (Platon
– cele 4 virtuţi cardinale), prudenţa, mărinimia, generozitatea, blândeţea, pudoarea, prietenia, etc,
la care se adaugă ulterior speranţa şi mila (doctrina morală creştină), onestitatea (cinstea),
sinceritatea, altruismul, respectul faţă de ceilalţi (sau drepturile lor), responsabilitatea, loialitatea
etc. În etica socială şi politică, aplicarea acestui tip de etică ar trebui să conducă la evaluări ale
conduitelor de grup, ale acţiunilor instituţionalizate sau spontane, ale politicilor publice etc. prin
prisma acestor virtuţi.

Cu privire la virtutea perfectă – cum era considerată în antichitate – şi anume dreptatea (lat.
jus = drept), de la Aristotel încoace este clasică distincţia între trei forme de dreptate: dreptatea
comutativă, dreptatea distributivă şi dreptatea represivă: a se vedea suportul de curs, p. 91 – 92.

 dreptatea comutativă este cea care trebuie să prezideze la schimburi – regula este
egalitatea matematică (un schimb este drept atunci când cei doi termeni schimbaţi au
aceeaşi valoare, adică atunci când fiecare din ei poate fi schimbat pe un acelaşi terţ);

 dreptatea distributivă stabileşte egalitatea între raporturile a patru termeni (două lucruri
şi două persoane) – studentul bun va primi o notă bună, iar cel slab o notă mică;

 dreptatea represivă – legea talionului din Vechiul Testament: „ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte” este o veritabilă ecuaţie.

Concepţia lui Aristotel despre stat şi despre sociabilitate – suport de curs, pag. 12 - 19

17
Nucleu comun în definirea virtuţii:

Andre Compte Sponville în Mic tratat al marilor virtuţi sintetizează întreaga tradiţie morală
greco – latină şi iudeo – creştină şi consideră că:

a. o virtute este o forţă care acţionează, sau care ar putea să acţioneze;

b. virtutea înseamnă putere, dar nu „orice fel de putere”, ci o putere specifică;

c. virtutea unui om este acel ceva care-i dă acestuia valoare morală exemplară;

d. virtutea ţine de puterea specifică a omului (care după Aristotel este raţiunea), dar ea mai
are nevoie pentru a se realiza şi de educaţie (în sensul larg al termenului), de dorinţă (să
vrei şi să ai puterea interioară să devii virtuos), de obiceiuri (virtutea nu este orice fel de
deprindere, ci un habitus lăudabil),

e. ea presupune memorie (a ţine minte ce ai făcut, a nu uita ceea ce nu-ţi convine pentru că
este dezagreabil să-ţi aminteşti).

Virtuţile pot fi definite drept trăsături de caracter, ce merită toată lauda şi pe care o persoană
este bine să le aibă în toate împrejurările vieţii. În sens extins, ceea ce numim virtuţi sunt calităţi
morale pozitive în manifestare, sunt deci valori ale caracterului (termenul etică provine din
grecescul ethos = caracter).

Care sunt virtuţile? Bunătate, politeţe, milă, conştiinciozitate, spirit de cooperare, curaj,
amabilitate , devotament, cinste, bunăvoinţă, generozitate, sinceritate, hărnicie, dreptate,
loialitate, cumpătare, chibzuinţă, încredere în sine, autocontrol, independenţă, tact, precauţie,
toleranţă.

De ce sunt aceste virtuţi dezirabile, adică de ce este bine pentru o persoană să fie curajoasă,
generoasă, sinceră, loială? Răspunsurile pot suna astfel:

 curajul este un lucru bun deoarece viaţa este plină de neprevăzut şi de pericole şi fără
curaj nu am fi în stare să depăşim aceste situaţii,

 generozitatea şi, în sens mai larg, altruismul, bunătatea, amabilitatea, politeţea sunt valori
caracteriale dezirabile deoarece, în mod inevitabil, unii oameni se vor afla într-o situaţie
mai proastă decât alţii, şi ei vor avea nevoie de ajutor;

 sinceritatea, cinstea sunt valori necesare deoarece fără ele relaţiile dintre oameni ar fi
total impredictibile, iar rezultatele ar fi proaste;

 loialitatea şi încrederea sunt calităţi şi deprinderi esenţiale pentru ca oamenii să poată

comunica şi coopera între ei în familie, relaţii profesionale, iubire etc.

18
B. Teoria acţiunii corecte: etica lui Imm. Kant (vezi p. 6 – 10 din acest material),
utilitarismul (vezi p. 10 – 11), teoria contractului social.

Teoria contractului social sau contractualismul (dezvoltată mai ales în sec. XVII şi XVIII de
către Thomas Hobbes, John Locke, Jean Jacques Rousseau) - reciprocitate şi contract social. O
variantă importantă a eticii datoriei este contractualismul. Conform principiilor acestuia, relaţiile
dintre oameni şi normele de conduită trebuie să se bazeze pe contracte (acorduri, înţelegeri) între
părţile interesate, fiecăreia dintre acestea revenindu-i obligaţia de a respecta cerinţele
contractuale. Din acest punct de vedere, moral este ceea ce corespunde cerinţelor contractuale,
imoral ceea ce încalcă aceste cerinţe.

Contractualismul are avantajul de a promova libertatea şi autonomia persoanelor,

sugerând sau susţinând explicit că nimeni nu poate fi silit să respecte norme sau să îndeplinească
obligaţii la care nu şi-a dat acordul (nu şi le-a asumat contractual). Cu toate acestea este o mare şi
dificilă întrebare dacă societăţile reale se pot baza pe un contractualism strict, ce ar presupune ca
fiecărui om să i se dea ocazia de a-şi asuma explicit toate obligaţiile recunoscute în comunitate.

Prin Thomas Hobbes (1588 – 1679, filosof materialist englez), în Leviathan s-a conturat
următoarea linie de argumentare:

a. acolo unde nu există nici o reglementare a relaţiilor dintre oameni, unde fiecare ar face ce
vrea, consecinţa ar fi „o stare perpetuă de război a tuturor contra tuturor (bellum omnium
contra omnes), aceasta este starea de natură (….) ar exista doar o teamă continuă şi
pericolul unei morţi violente, iar viaţa omului ar fi singuratică, săracă, urâtă, sălbatică şi
scurtă.” „Căci acela care cultivă o bucată de pământ, sau este chiar proprietarul ei, se va
teme că vor veni alţii, cu puteri unite, pentru a-i răpi nu doar pâinea, ci şi viaţa sau
libertatea. Iar agresorul se teme el însuşi de alţi agresori. Urmarea acestei suspiciuni
reciproce este că fiecare se va strădui, de dragul propriei securităţi, să i-o ia înainte
celuilalt. Astfel, fiecare va încerca să pună stapânire pe celălalt, prin forţă sau viclenie,
până ce nu se va mai simţi ameninţat de nici o forţă superioară lui. Autoconservarea este
cea care cere acest lucru, aprobat deci în mod general (...). Prin urmare este evident că,
atât timp cât oamenii trăiesc fără o putere comună, care să-i facă pe toţi să se teamă, ei se
află în aşa numita stare de război, care este războiul fiecăruia contra fiecăruia (.....) există
teama şi pericolul continuu al unei morţi năpraznice. Viaţa este solitară, săracă, urâtă,
abrutizantă şi scurtă.” Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat scleziastic şi civil,
p. 82. (a se vedea pag. 14, 15 din suportul de curs)

b. Pentru a ieşi din starea de natură este nevoie de o cale prin care oamenii să ajungă să
coopereze unii cu alţii; prin cooperare şi diviziunea muncii, cantitatea de bunuri de bază
ar putea fi mărită şi împărţită tuturor celor care au nevoie de ea; pentru aceasta este
nevoie mai întâi să existe garanţii că oamenii nu-şi vor face rău reciproc, iar în al doilea
rând, oamenii trebuie să se poată baza unii pe alţii că îşi vor respecta înţelegerile, într-un

19
 cuvânt, depăşirea stării de natură se face prin stat (organ de punere în aplicare a
regulilor stabilite de comun acord de către oameni, reguli care să le controleze relaţiile
reciproce). Acest acord la care fiecare cetăţean este părtaş este numit contract social;

c. Starea naturală este insuportabilă din multe motive: toţi suntem egali în ceea ce priveşte
nevoile de supravieţuire, existenţa este aspră iar bunurile de care avem nevoie pentru a
trăi nu există în cantităţi suficiente, fiecare dintre noi vrea să trăiască cât mai bine posibil,
deci cum ne vom comporta faţă de ceilalţi care doresc şi ei bunuri insuficiente? Rezultă
că doar în contextul contractului social putem deveni agenţi morali, acesta creează
condiţiile în care ne putem permite să ne pese de ceilalţi.

Spre deosebire de Aristotel, Thomas Hobbes nu consideră socialul ca pe dat pozitiv, în a cărui
sferă omul trăieşte de la bun început. Pentru el statul s-a născut dintr-o nevoie, pe baza spaimei şi
a fricii de moarte.

John Locke despre stat – pag. 16 suport de curs şi pag.21;

Jean-Jacques Rousseau despre stat şi sociabilitate – pag. 17, 18 suportul de curs.

Concluzie: contractul social constă în setul de reguli care reglementează modul în care oamenii
trebuie să se comporte unii faţă de alţii, reguli pe care nişte oameni raţionali vor fi de acord să le
accepte în vederea avantajului reciproc, cu condiţia ca şi ceilalţi să le respecte.

Cu privire la necesitatea existenţei statului de drept (a contractului social cum îl numeau

fondatorii de mai sus), la conflictul dintre dreptul celui mai puternic (starea naturală, egoism,
interes personal) şi puterea dreptului (lege juridică şi morală, stat de drept, dreptate, libertate)
este grăitor ceea ce afirmă Platon (427 – 347 a. Chr.) în dialogul Gorgias. Aici găsim o
formulare timpurie şi pregnantă exprimată de Callicles (ca argument împotriva lui Socrate)
formulare care pledează pentru dreptul celui mai puternic: „Eu cred că legile au fost statornicite
de oameni slabi şi mulţi. Aşadar, pentru ei, pentru avantajul lor, statornicesc legi, înalţă laude şi
aruncă blesteme. Pentru a înspăimânta pe oamenii mai puternici, pe cei capabili să aibă mai mult,
ca să nu ajungă să aibă mai mult decât ei, spun că este urât şi nedrept să fii mai presus de alţii, că
nedreptatea constă în a căuta să ai mai mult decât alţii. Ei sunt bucuroşi, cred, să aibă tot atât cât
şi ceilalţi, deşi sunt bicisnici (....). Dar natura însăşi arată, cred, că este drept ca cel capabil să
aibă mai mult decât cel netrebnic, cel ce este mai puternic decât cel ce este mai slab. E vădit că
aşa stau lucrurile peste tot, şi printre animale şi printre oamenii din toate cetăţile şi de toate
neamurile, la care dreptul se defineşte prin faptul că cel puternic conduce pe cel slab şi
stăpâneşte mai mult decât el (....). Eu socotesc că aceştia acţionează după adevărata natură a
dreptului, ba, chiar, pe Zeus, după legea proprie naturii, nicidecum după cea pe care o statornicim
noi. Conform acesteia educăm noi pe cei mai buni şi mai puternici dintre noi, când îi luăm
de mici, întocmai ca pe nişte pui de lei, şi-i domesticim cu vrăji şi amăgiri, învăţându-i că
oamenii trebuie să fie egali, şi că aceasta înseamnă frumosul şi dreptul. Dacă ar apărea, zic
eu, un bărbat cu o natură viguroasă, care să zguduie, să sfărâme şi să arunce toate acestea,

20
călcând în picioare scrierile şi farmecele noastre, descântecele şi legile, toate contrare naturii, el
s-ar înălţa arătându-se că este nu sclavul, ci stăpânul nostru, şi ar face atunci să strălucească
dreptul naturii.” Platon – dialogul Gorgias, Opere, vol I, EŞE, 1975, p. 298.

Deja Socrate a găsit argumente împotriva acestui principiu, susţinând că pe baza dreptului naturii
nu s-ar putea clădi o viaţă comunitară corectă.

De la etica tradiţională la etica post-moralistă

Se admite în mod curent, că noi am moştenit o tradiţie etică eterogenă, în care coexistă cel
puţin trei tipuri de sisteme de gândire etică, şi tot atâtea sisteme de valori şi norme morale:

1. Etica religioasă tradiţională, potrivit căreia:

 legea şi normele morale sunt eterne;

 sursa lor este transcendentă;

 valorile sunt obiective şi absolute;

 prin raţiune şi intuiţie oamenii au acces la imperativele şi interdicţiile morale care

sunt revelate de Biblie, Tora, Talmud sau Coran;

 în tradiţia greco-latină şi iudeo-creştină, oamenii trebuie să acţioneze astfel încât

să fie virtuoşi, ceea ce înseamnă că trebuie să atingă cele patru virtuţi cardinale
(dreptatea, înţelepciunea, cumpătarea, curajul) şi cele trei virtuţi teologale
(credinţa, iubirea, speranţa).

2. Etica modernă a datoriei laice, rigoriste şi categorice, potrivit căreia:

 decizia implicită nu este „cum să mori ca martir sau sfânt, ci cum să-ţi faci datoria
zilnică”;

 Dumnezeu este o idee morală;

 contează datoria pură, dezinteresată şi este moral cel care acţionează în acord şi
din respect pentru imperativul categoric: „trebuie să faci în aşa fel încât să tratezi
umanitatea, atât în persoana ta cât şi în orice altă persoană, întotdeauna şi în
acelaşi timp ca scop, şi niciodată numai ca mijloc” (Imm. Kant).

3. Etica moralistă a post-datoriei sau postmoralismul

 suntem acum, în sec. XX şi XXI, în etapa disoluţiei datoriei şi a curajului

dezinteresat;

21
  în acest tip de etică nu mai sunt dominante valori precum efortul anevoios,
supunerea sau voinţa pură, ci efortul pragmatic, iniţiativa şi voinţa adaptativă;

 o deviză predilectă a acestei perioade sună astfel: ”este de preferat o acţiune

interesată, una capabilă să amelioreze soarta oamenilor, decât o bunăvoinţă
incompetentă.” (Gilles Lipovetsky);

 este o nouă stare a moralei – nu este o reîntoarcere la morala întemeiată religios,

sau la cea laică, desacralizată, dar nici o negare a oricărei morale

Gilles Lipovetsky în lucrarea Amurgul datoriei afirmă: „datoria nu se mai scrie cu majuscule, nu
mai este severă şi necondiţionată, este reconciliată cu plăcerea şi cu interesul particular, iar
cuvântul „trebuie” a fost înlocuit de îndemnul la fericire, obligaţia categorică a cedat întâietate
stimulării simţurilor, iar interdicţia absolută reglementărilor a la carte.” Acelaşi autor precizează
că am intrat în perioada postmoralistă a democraţiilor – aceasta este sinonimă atât cu
resemnificarea temelor morale tradiţionale, cât şi cu preocuparea acută pentru ceea ce numim
etică aplicată: morala în natură (etica mediului), în ştiinţele biomedicale (bioetica), etica în
întreprinderi (morala afacerilor), etica în mass-media (etica jurnalismului) etc.

Postmoralismul nu înseamnă nici moralism, dar nici antimoralism; el este un nou fel de a fi
moral – nu este o „reîntoarcere la morală” (nici la cea întemeiată religios, nici la cea laică,
desacralizată), dar nu este nici o negare a oricărei morale. Gilles Lipovetsky arată că societatea
postmoralistă desemnează epoca în care datoria este anemiată, în care morala nu mai pretinde să
se dedici unui scop pur ultim, în care drepturile subiective domină prescripţiile imperative, în
care răul este transformat în spectacol, iar idealul este prea puţin elogiat, în care triumfă o
„morală nedureroasă” – stadiu ultim al culturii individualiste democratice, „morală debarasată
de-acum încolo, în logica ei profundă, de moralism, ca şi de antimoralism”.

Tezele privitoare la această cultură postmoralistă sunt în esenţă următoarele:

a. etica binelui şi a datoriei a fost înlocuită de o civilizaţie a bunăstării şi a consumului,

care-şi cere la rândul ei o reprezentare în sfera valorilor, în sistemul de interdicţii, în
regulile de conduită cotidiană şi în sfera profesională;

b. această cultură post-moralistă continuă într-un alt mod procesul de secularizare al

moralei, iar cultura contemporană, eliberează morala de un „rest” religios. Mai precis,
există şi sunt recunoscute şi în post-moralism sentimentele morale, dar nu mai este atât de
acut sensul datoriei, iar cultura autodeterminării individualiste a cuprins sfera morală
astfel încât epoca fericirii narcisiste nu este cea a lui „totul este permis”, ci este aceea a
unei ”morale fără obligaţie şi fără sancţiune”;

c. amurgul datoriei înseamnă o scădere a interesului pentru o pedagogie austeră a voinţei, şi

în paralel, o întâietate acordată pedagogiilor comunicaţionale ale iniţiativei, ale

22
 autonomiei, ale „dezvoltării personale”, se atribuie valoare exclusivă implicării de sine şi
capacităţii de a se forma;

d. cultura post-moralistă este solidară cu o etică minimală (în opoziţie cu maximalismul

rigorist al datoriei pure din etica lui Imm. Kant) şi cu o relativizare a valorilor morale, dar
aceasta nu implică ideea că „se poate face orice”, ci responsabilitatea faţă de ceilalţi.
Astfel, criteriul etic nu mai este considerat atât de „pur” şi „dezinteresat”, dar el este în
mod sigur mai legat de eficacitate şi interes şi prin aceasta, de binele public.

În concluzie, putem susţine necesitatea unei continuităţi etice care să asambleze binele cu
drepturile şi îndatoririle (corespondentul eticii greco-latine şi iudeo-creştine şi prelungirea
acestora în gândirea modernă) cu responsabilitatea faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de generaţiile
viitoare (responsabilitatea fiind corespondentul major al gândirii postmoderne mature).

Libertatea şi prudenţa ca temeiuri ale responsabilităţii

Filosofia contemporană dezvoltă dezbaterea asupra responsabilităţii, bazându-se pe ideea de

răspundere faţă de Celălalt (altul, alteritate). În acest cadru, responsabilitatea devine
omniprezentă şi mai ales devine o sarcină considerabilă pentru fiecare. Unul din autorii cei mai
cunoscuţi care au contribuit în mod special la această înnoire a fost Iacob Levy Moreno (1892 –
1975), sociolog şi psihiatru american, originar din România, întemeietorul sociometriei. În
lucrarea Who shall survine din 1934 a arătat că soluţiile marxistă şi freudiană în problema
responsabilităţii sunt unilaterale pentru că nu acordă importanţa cuvenită celuilalt. Or,
responsabilitatea derivă în viziunea lui Moreno din libertatea de alegere („celălalt” poate fi
ales, poate fi respins sau ne poate fi indiferent), iar „revoluţia sociometrică” pe care el o propune
va trebui să gestioneze tocmai diminuarea cotei de conflict, de neînţelegere, de suferinţă din
relaţiile interumane. Ceea ce sugerează Moreno este faptul că fiecare este răspunzător, prin
alegere, de situaţia celuilalt.

Alături de Moreno alţi autori importanţi au fost Sartre, Levinas, Jonas şi Rawls. Primii doi
sunt amintiţi predilect în lucrările din spaţiul francez, iar ceilalţi în cele de provenienţă anglo-
americană. Toţi patru sunt importanţi pentru ideea de responsabilitate în genere şi pentru felul în
care teoria lor poate fi aplicată în zona eticii mediului, eticii funcţiei publice, eticii întreprinderii
etc.

1. Umanismul existenţialist propus de Jean Paul Sartre este în întregime centrat pe ideea de
libertate şi responsabilitate a omului pentru actele şi faptele sale. „Omul este condamnat să fie
liber” înseamnă un fapt fundamental: ceea ce trebuie să facă acesta nu îi mai este indicat printr-o
necesitate înscrisă în Istorie, în Natură, în Dumnezeu sau în Raţiune. Alegerea nu se poate face
decât de unul singur şi nu are niciodată scuze. În felul acesta, responsabilitatea care îi revine
omului este imensă, pentru că omul e răspunzător de propria-i existenţă, de felul său de a fi, şi,
prin aceasta, de ceilalţi, de lumea care-l înconjoară şi pe care el o modelează. Prin urmare, se
evocă o responsabilitate absolută a subiectului faţă de actele sale şi faţă de ceea ce el lasă să fie

23
făcut – de exemplu, afirmă că e de datoria omului să combată guvernul când declanşează
războaie, iar dacă n-o face este complice la acel război. „Condamnat să fie liber, omul poartă pe
umerii săi întreaga povară a omenirii. El este responsabil de lume şi de sine, prin faptul că este”.
Jean-Paul Sartre, L Etre et le Neant, Gallimard, Paris, 1995, p. 47. Dar această responsabilitate
copleşitoare constituie o sursă de angoasă pentru sine şi nu o temere pentru Celălalt; ne aflăm, în
permanenţă, sub ameninţarea care se naşte din prezenţa Celuilalt în lume, aşa cum afirmă în
celebra sa frază: „Infernul sunt ceilalţi”. Pentru a scăpa de această angoasă, omul se refugiază fie
în reaua credinţa a „laşului” care-şi găseşte mereu scuze, fie în cea a „mizerabilului” care-şi
găseşte întotdeauna justificări. Oricum, nu există responsabilitate decât în măsura în care există
incertitudini, iar actele noastre trebuie să le limiteze. Sartre reia într-o manieră personală
experienţa greacă a prudenţei, în sensul aristotelic al termenului, adică prudenţa privită ca
virtute care-i permite omului să dea, prin acţiunea sa, un sens acestei lumi incomplete şi
întotdeauna echivoce.

2. În filosofia lui Levinas angoasa faţă de sine trece pe un plan secund faţă de grija faţă de
Celălalt (altul, alteritate). Concepţia lui Levinas despre responsabilitate poate fi redusă la
următoarea schemă de argumentare:

a. El postulează că etica precede raţiunea şi este în afara limitelor sale; astfel, responsabilitatea
se naşte când celălalt mă afectează, şi această afectare mă face responsabil fără să vreau;
înseamnă că responsabilitatea precede acţiunea şi decizia autonomă care definesc libertatea în
termeni morali;

b. Levinas transformă responsabilitatea în condiţia libertăţii şi nu în contrariul ei: „sunt liber şi

sunt responsabil” şi adaugă ideea că, având o responsabilitate infinită, fiecare este condamnat la
o libertate infinită; el depăşeşte astfel dilema clasică a responsabilităţii morale, introducându-l pe
Celălalt: „omul este paznicul fratelui său”,

c. înainte de a fi asumată, libertatea este dăruită în mod misterios ca sarcină şi ea nu reiese dintr-
un contract social; astfel, „ea nu este o virtute care s-ar impune unui subiect considerat o
persoană de bună voinţă, ci un eveniment care te cuprinde şi te obsedează până la insomnie,
provocând o sciziune de identitate”;

d. responsabilitatea este dată a priori conştiinţei mele; ea este infinită şi nu aşteaptă acel tip de
reciprocitate reductibil la formula de schimb: „dă ca să ţi se dea”;

e. responsabilitatea îl presupune pe Celălalt, căci este imposibil să fii responsabil de unul singur;
în fapt, ocup un loc în lume, acest loc îi presupune pe ceilalţi, iar eu nu sunt „proprietarul acestui
loc, dar răspund la el”;

f. Pentru Levinas a fi responsabil înseamnă să dai un răspuns care se cheamă „generozitate”,

care seamănă cu bunătatea pură, virtute infantilă.

24
3. Dacă Celălalt în concepţia lui Sartre şi Levinas apare ca altul, în genere, ca alteritate, la Hans
Jonas, celălalt apare sub o ipostază clar circumscrisă: „celălalt ca generaţii viitoare”. El pleacă
de la constatarea că civilizaţia noastră tehnică bazată pe puterea ştiinţei trebuie să fie apreciată
printr-o judecată de responsabilitate pentru că ştiinţa şi tehnica ne-au dat puteri – atât direct cât şi
indirect distrugătoare – prin simplul fapt al consumului nostru de fiecare zi. Astăzi noi suntem
investiţi cu o responsabilitate necunoscută de generaţiile anterioare: aceea de a lăsa generaţiilor
viitoare o planetă locuibilă şi de a nu altera condiţiile biologice şi genetice ale existenţei. În acest
context, Jonas propune o reformulare a imperativului categoric kantian: „Acţionează în aşa fel
încât efectele acţiunii tale să fie compatibile cu permanenţa unei vieţi autentic umane pe pământ
şi efectele acţiunii tale să nu distrugă posibilitatea unei astfel de vieţi în viitor”. Hans Jones, Le
Principe de responsabilite, Cerf, Paris, 1995, p. 49. Jonas face din responsabilitate fundamentul
însuşi al eticii şi, pentru că viitorul omenirii este ameninţat, etica responsabilităţii devine o etică
a viitorului, fondată pe prudenţă şi pe teamă.

4. Presupoziţia existenţei Celuilalt este conţinută şi în concepţia lui John Rawls (n. 1921,
profesor la Harvard) despre dreptate, atât în cea din A Theory of Justice (1971, carte care a
prilejuit cele mai multe discuţii şi comentarii decât orice altă lucrare de teorie politică şi socială
publicată după al doilea război mondial) cât şi cea din Political Liberalism (1993). Cele două
concepte gemene din filosofia lui Rawls, de poziţie originară şi de văl al ignoranţei, primesc
substanţă tocmai pentru că tu trebuie să te imaginezi ca putând fi şi celălalt sau ceilalţi. În poziţia
originară aflat sub vălul ignoranţei nu ştii nici ce statut, rasă, sex, stare de sănătate sau noroc ai,
după cum nu ştii nici cărei generaţii aparţii. Este vorba de o responsabilizare faţă de multiplele
situaţii cu care se poate confrunta, în principiu, orice fiinţă umană.

Nevoia de etică în viaţa politică

Etica în politică (deontologie politică) implică un răspuns adâncit la două probleme:
a. în ce măsură se poate vorbi de deontologie în politică;

b. ce pot face comitetele de etică pentru a infuza cu moralitate viaţa politică, mai precis cum
se poate instituţionaliza expertiza etică.

a. Deontologie înseamnă etimologic „ştiinţa a ceea ce se cuvine să facem, a ceea ce trebuie

făcut”. După unii autori (Lalande) ea este teoria datoriilor, şi nu a datoriei în general, deoarece
vizează situaţii concrete legate de exercitarea unei activităţi. Din acest motiv ea are o conotaţie
particulară deoarece regulile sale privesc grupul determinat care le emite şi le aplică sieşi, cu
scopul de a asigura disciplina membrilor săi. Prin natura sa disciplinară, deontologia se referă
mai puţin la ceea ce este rău, şi mai mult la ceea ce este periculos. Ne referim la faptul că ea se

25
situează în partea de dincoace de rău sau de ilegalitate, deoarece corupţia, ingerinţa, traficul de
influenţă sunt delicte sancţionate de codul penal şi nu de cel deontologic. Aşadar deontologia ne
prescrie să nu ne punem în situaţii care ne expun la astfel de riscuri.

Prin urmare, deontologia se inspiră, pe de o parte, din ceea ce Montesquieu Charles Louis de
Secondat (1689 – 1755, filosof iluminist francez) numea virtute politică, care în accepţia lui este
însăşi moralitatea. De asemenea, virtutea politică are ca ţel binele general. Ea este capacitatea de
a pune interesul public, în mod necondiţionat, înaintea celui personal. Pe de altă parte, după
Montesquieu, această virtute se inspiră din prudenţă, adică din reguli de prevedere şi prevenire.

Aplicat în politică, termenul deontologie este mai mult metaforic, întrucât deontologia se referă
la regulile proprii unei profesii, a cărei exercitare o guvernează (de pildă, deontologia medicală
codificată şi controlată de ordinul medicilor, a jurnalistului, a avocatului etc.), iar politica nu este
în primul rând o meserie, prin urmare nu există un corp de reguli comparabile în mod deplin cu
cele existente în domeniile amintite.

Max Weber (1864 – 1920, sociolog, filosof al istoriei, politolog şi economist german) observa
faptul că sunt două moduri de a se face politică: „se trăieşte sau pentru politică, sau din politică.”
Şi adaugă că această opoziţie nu are nimic exclusiv: „Mai degrabă, de regulă, se fac amândouă în
acelaşi timp”. Aceste idei deşi au fost formulate acum opt decenii, sunt la fel de valabile şi azi.

Conform principiului democratic, omul politic este, în primul rând, cetăţean ca şi alţii, dar este
un cetăţean investit cu un mandat sau exercită o funcţie publică care impune datorii diferite de
ale cetăţenilor obişnuiţi. Aceste obligaţii ce ţin de deontologia sa pot fi împărţite în două
categorii: obligaţii ce ţin de viaţa sa personală (constrângeri pe care alţi cetăţeni le ignoră şi care
sunt contraponderea demnităţii cu care este investit), şi obligaţii ce ţin de exercitarea puterilor
care îi sunt atribuite, puteri pe care el trebuie să le utilizeze conform cu interesul general.
Aici este virtutea politică în aspectul ei practic.

Cu privire la obligaţiile ce afectează viaţa personală a omului politic acestea sunt multiple. Şi
în Europa şi în America se admite explicit că deontologia politică se aplică (sau ar trebui să se
aplice) la stilul de viaţă şi mai ales la relaţiile personale.

Care sunt incompatibilităţile şi de ce apar ele codificate în deontologia politică? Max Weber
observa că cel care trăieşte pentru politică este în mod necesar obligat să trăiască „din politică”,
ceea ce el numeşte aspectul economic al situaţiei omului politic modern. Din această perspectivă
a fost repusă problema democratizării recrutării politice, care permitea ajungerea în
Parlament a aleşilor ce nu aveau rente, deci erau obligaţi să trăiască doar din indemnizaţia de
parlamentar. Contrastul dintre sărăcia relativă şi sporirea puterii cu care erau investiţi îi expunea
fireşte tentaţiilor.

Regimul incompatibilităţilor în exercitarea funcţiilor publice este reglementat din punct de

vedere juridic de către Legea 161 din 2003 (a se vedea cursurile anterioare). În timp (1990 –

26
2000)au apărut legi referitoare la transparenţa financiară a vieţii politice care, în genere, au
impus declararea patrimoniului de către Preşedintele ţării respective, parlamentari, membrii
Guvernului, titularii unor funcţii elective. Toate acestea pentru a decela îmbogăţirile anormale
care pot apărea în timpul exercitării mandatului şi a funcţiei.

Tema imunităţii are, prin însăşi natura ei, un pronunţat caracter deontologic. Imunitatea a fost
imaginată, în principal, nu drept un privilegiu, ci o garanţie a independenţei omului politic ales
în mod democratic. De exemplu, parlamentarii nu sunt socotiţi răspunzători pentru actele din
timpul mandatului, pentru discursurile lor sau conţinutul rapoartelor prezentate, dar acest
privilegiu, ce reprezintă garanţia independenţei, nu autorizează toate licenţele şi regulile prevăd
pedepse disciplinare împotriva defăimărilor, injuriilor. Împotriva exceselor polemice, un loc
aparte îl ocupă cerinţa formulată imperativ de a fi rezervat.

Deontologia executivului scapă unei codificări precise, în virtutea naturii prerogativelor sale.
Acţiunea guvernamentală fiind supusă respectului legii, legalitatea este criteriul moralităţii sale.
Dar această acţiune comportă în mod necesar o parte importantă de putere discreţionară,
deoarece legea nu poate să prevadă totul şi jurisprudenţa administrativă consacră această stare de
lucruri, distingând legalitatea, controlată de judecător şi oportunitatea, care scapă aprecierii sale.

În ceea ce priveşte politizarea administraţiei după fiecare ciclu electoral, este vorba şi la noi şi la
francezi, mai puţin de reglementări, şi mai mult de moravuri şi năravuri.

Concluzie: Folosirea puterii decurge din conştiinţa celui învestit şi nu cunoaşte altă sancţiune
decât responsabilitatea politică, adică judecarea egalilor în primă instanţă. Spre deosebire de
responsabilitatea penală, responsabilitatea politică nu este întrutotul codificabilă, domeniul său
fiind cel al eticii, mai degrabă decât cel al deontologiei stricto sensu.

b. În ultimul timp s-a pus tot mai insistent întrebarea: ce pot face comitetele de etică în
politică? Ce sunt ele? Comitetele de etică sunt instituţii relativ noi, aflate într-o expansiune
rapidă. Ele s-au născut pentru prima dată în zona politicului. Misiunea lor este una de
semnalizare şi responsabilizare. În fapt, acestea au rostul să-i ajute pe oameni să înţeleagă (în
primul rând pe oamenii politici) problemele morale de interes general, care nu trebuie să fie nici
confidenţiale şi nici rezervate numai specialiştilor.

În România şi în alte ţări dacă s-ar înfiinţa şi ar funcţiona comitete de etică, concluzia la care ar
ajunge aceste comitete reunite ar fi aceea că foarte multe probleme morale apar şi sunt agravate
pentru că nu este respectată, de multe ori, pur si simplu, legea.

27
Subiecte pentru examen - Etică şi deontologia funcţiei publice
1. Enunţaţi definiţia funcţiei publice.

2. Ce se află la baza acţiunii funcţionarului public şi a administraţiei în ansamblul său?

3. Explicaţi faptul că în activitatea funcţionarului public responsabilitatea trebuie să primeze

faţă de răspundere.

4. În ce constă relaţia dintre etică şi legea juridică în deontologia funcţiei publice?

5. Precizaţi semnificaţia termenului „deontologie”.

6. Precizaţi la ce se referă puterea discreţionară a administraţiei publice în România.

7. Precizaţi sensul sintagmei „viaţa privată” pentru funcţionarul public (având în vedere
corelaţia dintre definiţia funcţiei publice, stat de drept şi lege).

8. Enumeraţi izvoarele deontologiei funcţiei publice.

9. Enunţaţi două principii constituţionale în deontologia funcţionarului public.

10. Enunţaţi două principii legale în deontologia funcţiei publice.

11. Definiţi conflictul de interese conform Legii 161/2003.

12. Definiţi problema incompatibilităţii conform Legii 161/2003.

13. Precizaţi cum trebuie să fie comportamentul funcţionarului public în exercitarea sarcinilor de
serviciu din punct de vedere politic.

14. Enumeraţi câteva principii din Codul Bunei Administrări adoptat de Parlamentul european la
6 septembrie 2001.

15. Enunţaţi două norme de conduită morală şi profesională a funcţionarilor publici din Legea
7/2004.

16. Explicaţi semnificaţia termenului etică şi precizaţi obiectul acestei discipline.

17. În ce constă distincţia dintre etică şi morală?

18. În ce constă specificul eticii sociale?

19. Precizaţi care sunt soluţiile teoretice conturate de-a lungul timpului la întrebările axiologiei şi
în ce constă fiecare dintre ele.

20. Care este unicul criteriu al moralităţii unei acţiuni în etica lui Imm Kant?

28
21. Care sunt argumentele conform cărora o acţiune morală este o acţiune potrivit datoriei în
etica lui Imm. Kant?

22. Enunţaţi cele două forme ale imperativului categoric formulate de Imm. Kant.

23. De ce morala kantiană este considerată una a datoriei pure, integrale.

24. În ce constă distincţia dintre acţiunile făcute „conform datoriei” şi cele făcute „din datorie” în
etica lui Imm. Kant.

25. Precizaţi în ce constă utilitarismul ca doctrină etică, şi amintiţi un fondator al ei.

26. Enumeraţi câteva critici aduse utilitarismului.

27. În ce constă Pareto – optimalitatea?

28. Enunţaţi regula de aur în morală.

29. Enumeraţi caracteristicile normelor morale.

30. În ce constă distincţia dintre regulile morale şi cele juridice.

31. Care este întrebarea specifică pentru etica virtuţilor şi cum defineşte virtutea Aristotel.

32. Enumeraţi cele trei forme ale dreptăţii la Aristotel.

33. Cum pot fi definite virtuţile şi care sunt ele?

34. Care este întrebarea specifică pentru teoria acţiunii corecte în etică.

35. În ce constă teoria contractului social la Thomas Hobbes.

36. Precizaţi câteva teze cu privire la etica post-moralistă.

37. Comentaţi fraza lui Jean Paul Sartre: „Condamnat să fie liber, omul poartă pe umerii săi
întreaga povară a omenirii. El este responsabil de lume şi de sine, prin faptul că este.”

29