1.Notiunea de morala si esenta ei. Etica ca teorie filosofica a moralitatii.Relatiile morale si constiinta morala.

Morala este un ansamblu de principii şi norme, de idealuri şi reguli, de sentimente şi convingeri de reglementare a comportamentului
oamenilor, a relaţiilor dintre ei, dintre ei şi societate, întemeiate pe noţiunile de bine şi rău.

-este un fenomen social, o formă a conştiinţei sociale şi este determinată în mare măsură de existenţa socială;

-scopul ei fiind reglarea conduitei oamenilor în socium, raporturilor faţă de colectiv, faţă de comunitate.

După nivelul moralităţii putem deosebi mai multe feluri de persoane:

- tipul moral (cunoaşte, interiorizează şi transformă sistemul de valori şi principii în conţinuturi proprii de conştiinţă şi le aplică în relaţiile
sale cotidiene)

- tipul imoral (cunoaşte totalitatea valorilor morale, dar nu le interiorizează, nu le respectă, este un tip conflictual)

- tipul amoral (nu cunoaşte sistemul de valori morale, nu le realizează ca atare, le încalcă).

În structura moralei deosebim trei componente: activitatea morală, relaţiile morale şi concepţiile morale (de fapt conştiinţa morală).

-Activitatea morală este acea latură a activităţii umane care se mai numeşte şi moravuri.

-Relaţiile morale “scheletul” comportamentului.

-Conştiinţa moralei exprimă prin sentimente, convingeri, năzuinţe morale, calităţi morale, reprezentări despre datorie, idealurile morale şi
sociale

Etica este o disciplină filosofică ce studiază diferenţa dintre bine şi rău.

Etica reprezintă teoria sau studiul filosofic al moralei. Ea are menirea să rezolve probleme practice morale ce apar în viaţa omului în
concordanţă cu normele sociale. Etica şi morala studiază omul şi relaţiile umane, care paralel pot fi (şi sunt) şi obiectul de studiu al multor
ştiinţe naturale şi umaniste. Obiectul eticii se modifică în procesul istoric şi depinde de concepţia moralei, cunoaşterea ei tipică în diverse
perioade istorice.

Scopul moralei este de a reglementa comportamentul oamenilor în societate, raporturile lor unul faţă de altul, faţă de colectiv, de societate
în întregime, faţă de tot ce este viu. În morală se formulează un ideal social spre care tinde societatea. Conştiinţa morală (concepţiile
morale) este latura subiectivă a moralei şi se exprimă prin sentimente, convingeri, năzuinţe morale, calităţi morale, reprezentări despre
datorie,idealurile morale şi sociale.

Principii morale: metodologice (autoritarism, voluntarism, conformism, formalism), conceptuale (umanism, individualism, colectivism,
patriotism) şi propriu zis morale (altruism, ascetism, hedonism, utilitarism, epicurism). În medicină un principiu specific al moralei este “nu
dăuna”.

2.”Regula de aur „a moralitatii.

Regula de aur sau etica reciprocităţii e un percept etic găsit în multe religii şi filozofii. Ea se cuprinde în următoarea frază: „Comportă-te
cu ceilalţi aşa cum ai vrea să se comporte ei cu tine.” Ideea de bază a Regulii de aur este reciprocitatea şi afirmarea implicită a valorii egale
a indivizilor sub aspectul umanităţii lor.

3.Categoriile de baza ale eticii. Datoria, binele si raul,cinstea,demnitatea,constiinta- mecanismele regulative de control ale
constiintei morale. Autoaprecierea si aprecierea.

Categoriile eticii sunt noţiunile cele mai generale care reflectă momentele esenţiale şi principale ale moralei. Ele formează un sistem
integru şi un conţinut teoretic al eticii. Ele nu doar reflectă relaţiile morale, dar şi apreciază, recomandă şi interzic ceva.
Datoria – categorie a eticii care reflectă îndatoririle morale ale omului, îndeplinite din îndemnul conştiinţei. În datorie îşi găsesc amprenta
cerinţele societăţii faţă de personalitate şi obligaţiile personalităţii faţă de societate. Profesia de medic presupune în mod obligatoriu
conştientizarea datoriei, condiţionat de particularităţile activităţii date. Datoria morală supremă a medicului constă în a sluji dezinteresat
pacientul.

- Binele şi răul constituie categoriile fundamentale ale eticii prin care se exprima aprecierea morală a condiţiei, acţiunilor şi faptelor atît ale
fiecărui om în parte cît şi a colectivelor, grupurilor, claselor precum şi a diverselor evenimente sociale. Ele caracterizează activitatea umană
din punct de vedere al importanţei ei morale.

-Bine este ceea ce societatea, colectivul consideră acceptabil, ceea ce recomandă pentru sine şi membrii săi;

- Rău se identifică cu acele forme de comportare şi manifestări sociale, ce împiedică progresul individual şi social.

Onoarea – categorie etică ce exprimă atitudinea omului faţă de sine şi a societăţii faţă de om. Ea se bazează pe sinceritate şi încredere
reciprocă, pe respectarea cuvîntului dat şi îndeplinirea obligaţiunilor faţă de alţi oameni şi faţă de societate.

Demnitatea – categorie a eticii care exprimă valoarea morală a omului, atitudinea lui faţă de sine însuşi şi recunoaşterea sau refuzul de
către societate a valorii personalităţii sale. . Demnitatea este o formă a autoconştiinţei şi autocontrolului personalităţii, un mijloc de
înţelegere de către om a responsabilităţii sale faţă de sine însuşi ca personalitate morală.

Conştiinţa – categorie a eticii care caracterizează capacitatea persoanei de a realiza autocontrolul moral, de a formula independent obligaţii
morale, de a cere de la sine îndeplinirea lor şi de a efectua o autoevaluare a acţiunilor comise.

Capacitatea conştiinţei morale de a orienta permanent în cele mai diferite situaţii intenţiile şi acţiunile omului spre atingerea anumitor
valori morale poate fi caracterizată ca orientare valorică. Motivul şi motivarea, valorificarea şi autoaprecierea sunt metode importante a
reglării comportamentului uman. Aceasta permite personalităţii nu doar să regleze conştient comportamentul său, dar şi să efectueze un
autocontrol raţional al stării conştiinţei sale morale, ajută persoana în autoeducare, în păstrarea curăţeniei morale a intenţiilor.

Aprecierea morală permite a determina importanţa valorică a faptelor, a comportamentului persoanei sau a comunităţi sociale,
corespunderea lor anumitor norme, idealuri. Se manifestă prin aprobare, încurajare, recunoaştere, dezaprobare, dezavuare.

-Autoaprecierea constituie valorificarea independentă a propriului comportament, a motivelor şi faptelor sale, este strîns legată de
conştiinţă şi datorie şi reprezintă un mecanism important al autocontrolului.

4.Aparitia si geneza bioeticii,obiectul de studii si fondatorul bioeticii Van Rasseler Potter

Este considerat fondator al bioeticii biologul şi oncologul American Van Rensselaer Potter (1911-2001), care utilizează acest termen in
anul 1970, in articolul său „Bioetica – ştiinţă a supravieţuirii”, iar in anul 1971 il extinde in lucrarea „Bioetica – o punte spre viitor”.
Cercetările ecologului şi scriitorului American Oldo Leopold (1887-1948), ce prezintă o formă nouă, ecologică a eticii, numită etica
Pămintului, tind să plaseze omul de pe poziţiile de stăpin al naturii in rolul de membru şi reprezentant al comunităţii biologice, al biosferei.
Idei similare sunt expuse şi in lucrările marelui savant, medic, filosof, teolog şi altruist al perioadei contemporane, laureatul premiului
Nobel pentru Pace Albert Schweitzer (1875-1965), care promovează
conceptul eticii evlaviei pentru viaţă, unde viaţa, in toate formele sale de manifestare, este recunoscută drept valoare fundamentală,
oferindu-I respect şi sacralitate. V. R. Potter este continuatorul ideilor despre o etică deosebită, imperios necesară cerinţelor epocii
contemporane, dindu-i o denumire excepţională şi trasindu-i principalele scopuri şi obiective. El consideră că eticile anterioare nu mai fac
faţă realităţii şi că in prezent oamenii trebuie să conştientizeze faptul că etica nu mai poate fi studiată şi mai departe in afara faptelor, fără
realitatea biologică. Autorul este ferm convins că etica nu trebuie să fie limitată doar la relaţiile interumane, ci asupra biosferei intregi,
pentru a regla implicarea omului in diverse domenii de
manifestare a vieţii. In viziunea filosofului american, opoziţia şi diferenţa dintre valorile general-umane şi valorile ştiinţei stă la baza
principalei cauze a crizei ce ameninţă omenirea şi existenţa vieţii pe Pămint. Ideea principală a bioeticii constă in faptul că valorile general-
umane nu trebuie studiate separate de realitatea biologică, deoarece omul rămine totuşi parte a naturii, el
are nevoie de hrană sănătoasă, aer curat şi apă pură, precum şi de natură sălbatică, fără de care este greu de imaginat o inaltă calitate a
vieţii. El nu poate trăi fără animale, păduri, riuri, soluri care reprezintă nu doar resurse ecologice, ci şi condiţia de bază pentru supravieţuire,
de asigurare a sănătăţii publice. Problema enunţată devine mult mai acută astăzi, o dată cu
apariţia „cunoştinţelor periculoase”, care le posedă omul contemporan, cel care a inventat diverse tehnologii biomedicale, biochimice,
informatizate, militare şi industriale, ce ii permit să intervină in cele mai adinci niveluri ale vieţii, modificindu-i radical atit modul de trăi,
precum şi stilul de gindire. O particularitate a concepţiei lui V. R. Potter este combinarea viziunilor
antropo- şi ecocentrice, fapt care depăşeşte mult etica ecologică. Spre deosebire de alţi ecologişti contemporani, filosoful nu interpretează
natura ca ceva ce se infruntă cu omul. El propune o combinare a valorilor ştiinţei şi domeniilor umanistice. Supravieţuirea speciei şi
civilizaţiei umane, a naturii şi societăţii depinde de succesul căutărilor spirituale ale omului, de inţelepciunea pe care el trebuie să o
insuşescă şi de credinţa care determină axa activităţii sale. Autorul susţine că vor conduce după sine societateadoar acele valori, care vor
pătrunde in viaţa de zi cu zi a omului, vor deveni o normă morală socială, o parte a tradiţiei culturale. Pe parcursul secolului al XX-lea,
filosofii, teologii, ecologii, medicii şi biologii au expus diferit problema relaţiei omului cu viul ce il inconjoară, plasindu-se de la extreme
utilitariste, pină la cele radical altruiste, pină la
negarea totală a progresului tehnico-ştiinţific şi retragerea la societatea tradiţională. O interpretare diferităa bioeticii este inaintată in anii
’70 de către ginecologul şi embriologul American Andre Hellegers (direcţia lui Hellegers), fiind puternic influenţată de ideologia
mişcărilor pentru protejarea drepturilor omului, care activau in acea perioadă in SUA.Se consideră că bioetica apare o dată cu agravarea şi
complicarea problemelor morale ale medicinei contemporane, in legătură cu ameninţarea omenirii de către ştiinţa şi tehnica performantă.
Bioetica reprezintă modul de reziliere a conflictelor dintre medicina tehnologică nouă şi etica veche, adică prin esenţa sa, ea nu se
indepărtează de etica medicală clasică, fiind nevoită doar să controleze intr-o manieră mai autoritară, evoluţia şi utilizarea biotehnologiilor.
Increderea şi imaginea şi chiar „aura” atribuită de secole profesiei de medic au inceput să fie puse la indoială de către societate, prin
inaintarea unor cereri de a controla, de a monitoriza activităţile care vizează indirect viaţa fiecărui om, fiecărei fiinţe. Aşadar, la sfirşitul
secolului al XX-lea se observă un dezacord in interpretarea bioeticii, fapt ce impune cercetătorii să elaboreze şi să stabilească nişte criterii
ştiinţifice in determinarea acesteia, apelind la premisele istorice, ştiinţifice, teoretice, religioase şi culturale de apariţie a sa.
Bioetica incepe să fie studiată ca domeniu ştiinţific interdisciplinar, ca mod de viaţă şi nu doar ca orientare etică.
In interpretarea contemporană, Bioetica este: (1) o orientare culturală interdisciplinară care uneşte ştiinţele naturale cu cele umanitare,
cunoştinţele biologice cu valorile general-umane; (2) un domeniu al ştiinţei care examinează relaţiile in sistemul „om-biosferă” de pe
poziţiile eticii clasice, eticii normative; (3) o ştiinţă a supravieţuirii (V. R. Potter); (4) o ştiinţă specifică care, utilizind o metodologie
interdisciplinară, are drept obiect examenul sistemic al comportamentului uman in domeniul ştiinţelor vieţii şi al sănătăţii, examinat in
lumina valorilor şi principiilor morale tradiţionale; (5) studiul impactului etic al marilor descoperiri ale ştiinţelor naturii, indeosebi ale
geneticii şi medicinei, fiind intim legată de progresele şi interogaţiile acestor domenii; (6) o direcţie apărută la hotarul conexiunii dintre
etica ecologică, medicală şi agrară, care cercetează problemele morale ale avortului, clonării, transplantologiei, ingineriei genetice,
biotehnologiilor şi produselor modificate genetic. Bioetica se bazează pe umanism şi se ocupă de salvarea valorii vieţii umane; ştiinţă ce
cercetează comportamentul uman in domeniul biologico-medical, precum şi in protejarea sănătăţii referitor la conformitatea acesteia cu
valorile morale; (7) un mod de viaţă; (8) un institut socio-cultural.
Din definiţiile enunţate observăm că aria de influenţă a bioeticii porneşte de la nişte activităţi concrete in practica medicală (cum ar fi
clonarea, ingineria genetică) şi se extinde pină la nivel de biosferă. Din acest fapt am putea evidenţia două cauze majore in cristalizarea
bioeticii: (a) necesitatea şi inevitabilitatea extinderii cunoştinţelor etice clasice asupra lumii vii ca rezultat al acutizării problemelor
ecologice; (b) implementarea tehnicilor performante şi tehnologiilor sofisticate in practica biomedicală.
6.Bioetica generala,speciala,clinica
In dependenţă de aceasta fenomenul de Bioetică este abordat astăzi sub două aspecte: ingust şi larg. O interpretare largă a bioeticii reiese
din inevitabilitatea extinderii sferei cunoştinţelor etice asupra biosferei. In sens ingust, bioetica este concentrată in jurul relaţiei “medic-
pacient”, asupra problemelor etice ce apar in prezent o dată cu implantarea intensivă in practica medicală a noilor tehnologii performante,
scientofage. O astfel de interpretare duce la divizarea bioeticii in: bioetica generală şi bioetica medicală (etica biomedicală).
Problema supravieţuirii poartă un caracter global şi este determinate de posibilitatea atingerii unui echilibru static al lanţului „natură-om-
sănătate- tehnică.Prezintă un interes ştiinţifico-practic concepţia potteriană, ai cărei adepţi consideră că fără o schimbare radicală a
mentalităţii societăţii controlul fertilităţii populaţiei planetei nu poate fi realizat.
Conştientizarea faptului că lumea şi omenirea se află in faţa unui pericol real de dispariţie va fi legat de trecerea conştiinţei sociale la un
nivel nou al dezvoltării civilizaţionale cu inceputul procesului de formare a concepţiei bioetice despre lume. O importanţă majoră pentru
posibilitatea soluţionării problemei supravieţuirii este determinarea bioeticii ca ştiinţă despre o atitudine morală faţă de tot ce este viu, la
baza căreia se află izvoarele moralităţii general-umane.
Sarcina bioeticii constă in explicarea eticofilosofică a situaţiilor problematice limitrofe ca eutanasia,etc..Bioetica este răspunsul societăţii la
agresiunile ştiinţelor biomedicale.Bioetica poate fi numită drept o zonă de reflexie, unde este conştientizat pericolul ce vine din partea
progresului tehnologic in domeniile biomedicinei, pentru identitatea morală a omului.
In această ordine de idei, bioetica reprezintă modul de depăşire a conflictelor dintre medicina tehnologică nouă şi etica veche.
Se observă deci conţinutul bioeticii ca ştiinţă ca fiind mult mai larg, mai global. Toată activitatea umană este marcată astăzi de problemele
bioeticii, pivotul de bază fiind pericolul din partea propriilor acţiuni.
5.Doua trasee in dezvoltarea bioeticii.
Putem evidenţia două direcţii majore ale studiului bioetic: Supravieţuirea planetară şi Protejarea naturii umane. Supravieţuirea globală
(planetară) prevede existenţa biosferei Pămintului in intregime, care este o condiţie obligatorie pentru securitatea civilizaţiei umane. Aici se
creează o situaţie paradoxală, deoarece dezvoltarea civilizaţiei necesită utilizarea bunurilor materiale, amplificarea producţiei, ceea ce
afectează biosfera, şi chiar insăşi omenirea. Apare un şir de intrebări care necesită răspunsuri adecvate: Cum să protejăm omul de pericolele
cauzate de propriile acţiuni? Cum să prevenim distrugerea biosferei, pe care omul o induce prin activitatea sa tehnogenă? Putem modifica
omul (natura lui fizică şi psihică)? Dacă natura
omului poate fi modificată, atunci care sunt limitele permise pentru schimbări? Se poate vorbi despre stabilirea unor standarde ale
psihofiziologiei umane?
Am putea spune că bioetica are drept scop formularea unor soluţii pentru problemele menţionate, fiind studierea sistemică a vieţii şi a
comportamentului uman in lumina valorilor şi principiilor morale. Din acest punct de vedere bioetica iese din limitele eticii profesionale
medicale, plasindu-se chiar deasupra eticii ecologice, incercind să elucideze aspectul etico-filosofic al problemelor viitorului omenirii şi ale
vieţii pe Terra. Bioetica constituie acel domeniu al ştiinţei care examinează relaţiile in sistemul om-biosferă, de pe poziţiile eticii clasice,
eticii normative. Deoarece obiectul de studiu al bioeticii nu este doar Homo Sapiens, ci toată natura vie, raportată la morală, este evident că
etica medicală este doar o parte componentă a cercetării bioetice. Sunt elucidate citeva sarcini ale bioeticii, consolidată ca domeniu
ştiinţific şi institut socio-cultural: (a) de a contribui substanţial la elaborarea concepţiei strategice de supravieţuire a intregului ecosistem, a
biosferei in special; (b) de a proteja valoarea vieţii umane, sănătatea individuală şi cea publică; (c) de a orienta inteligenţa umană in
cunoaşterea modalităţilor
ce servesc la imbunătăţirea calităţii vieţii şi la eradicarea inhibiţiilor fizice, psihice, morale, spirituale ale persoanei umane; (d) de a
reglementa in mod legislativ atit cercetările biomedicale, practica ocrotirii sănătăţii (mai ales, domeniile transplantologiei, determinării
momentului morţii, limitele susţinerii vieţii bolnavilor incurabili, noilor tehnologii medicale ş.a.), cit şi orice activitate socială ce ţine de
existenţa omenirii.
In concluzie, bioetica relevă, in primul rind, semnificaţia umană a descoperirilor ştiinţifice care trebuie să fie utile pentru om, după o
splendidă metaforă teosofică ce afirmă că omul inţelege sensul vieţii atunci cind, plantind un arbore, ştie că sub el nu va odihni niciodată.
Bioetica transformă, in al doilea rind, drepturile omului in valori in sine, care trebuie respectate indiferent de avantajele cercetării ştiinţifice
pentru individ şi societate. Ea face din aceste drepturi criteriul principal de aplicare al ştiinţei la om, dreptul la viaţă, de exemplu, fiind
intangibil şi nu poate fi obiect al unor derogări, indiferent de circumstanţe. Bioetica afirmă, in al treilea rind, preeminenţa individului şi
numai in cazuri stipulate de lege – preeminenţa intereselor sociale. Ea pledează pentru conştientizarea evaluării adecvate a riscurilor
posibile de utilizare improprie a datelor ştiinţifice. In fine, bazindu-se pe eficacitate, chiar dacă ştiinţa determină o dinamică proprie
sistemului social, bioetica işi rezervă sarcina de a amplifica convingerea că normalitatea vieţii sociale depinde de legile sociale şi juridice şi
nu este de domeniul ştiinţei.
Astăzi se determină trei direcţii principale de activitate in bioetică. Prima direcţie este indreptată spre discutarea pe larg a problemelor
bioetice in mass-media, analizind teme precum descoperirile biotehnologice, distribuirea resurselor in sistemul
sănătăţii publice, cazuri medicale concrete cu impact legal etc. Cea de a două direcţie lucrează in crearea comitetelor de bioetică. A treia
directive este dedicată reglementării legislative a multor probleme bioetice.
7.Aspectele bioeticii. Bioetica ca mod de viata. Bioetica ca filosofie in practica.

Aspectul sociofilosofic al bioeticii constă în faptul că ea poartă un caracter general-uman, este o varietate a activităţii intelectuale şi a
practicii sociale care are scopul de a garanta posibilitatea dialogului şi solidarităţii oamenilor în apărarea binelui şi opunerea rezistenţei în
faţa răului generat de activitatea contemporană a indivizilor.

Bioetica contribuie la evidenţierea celor mai actuale probleme sociale. Astăzi omenirea se găseşte în faţa unui pericol global legat de
consecinţele negative ale progresului tehnico-ştiinţific. Pentru a depăşi acest pericol e necesar, în primul rînd, de a conştientiza acele
probleme ce provoacă pericolul nominalizat şi, în al doilea rînd, de a modifica mentalitatea oamenilor. E necesar să înţelegem specificul
vieţii, să ne convingem că etica este nemijlocit legată de ştiinţele naturii, că nu trebuie să existe divergenţe dintre moralitate şi viaţă.De
aspectul sociofilosofic al bioeticii ţine şi problema formării concepţiei despre Homo Sapiens. De evaluarea corectă a omului vor depinde
concluziile medicilor, juriştilor, naturaliştilor. Bioetica formulează o nouă paradigmă a gîndirii care relevă pericolul prezentat de
individualism şi de colectivism, însă nu acceptă atît paternalismul cît şi colegialitatea aparentă, dar în acelaşi timp protejează idealurile
democratismului. Bioetica devine un mecanism extrem de important în restructurarea democratică a biopoliticii societăţii contemporane.

Aspectul axiologic ţine de faptul că bioetica contribuie la formarea unui nou sistem etico-normativ şi valoric, care ar trasa o ieşire din
situaţia critică de astăzi. Repercusiunile progresului tehnico-ştiinţific, societatea tehnogenă, informatizarea accelerată a domeniilor de
activitate umană, situaţia social-politică şi economia de piaţă au dus la devalorizarea şi deumanizarea medicinei, atitudinii noastre faţă de
natură, faţă de relaţiile sociale în genere. Businessul din sfera economiei pătrunde în medicină, în învăţămîntul public, cultură, în asigurarea
socială. Nimic nu-i sfînt în faţa profitului imediat. Ne-am pomenit într-o situaţie, cînd viaţa omului în societate pierde permanent din
valoarea sa. Revirimentul spre alte valori şi orientări axiologice demonstrează necesitatea şi actualitatea bioeticii.Principalul obiectiv al
bioeticii constă în determinarea şi formularea unui nou sistem de valori şi orientări umane, care ar corespunde drepturilor omului,
scopurilor fundamentale ale civilizaţiei contemporane. Sistemul de valori actual este depăşit atît de evoluţia realităţii sociale, cît şi de
dezvoltarea cercetărilor biomedicale. Bioetica trebuie să devină o etică a solidarităţii reciproce, a carităţii şi echităţii sociale.

Aspectul juridic denotă că bioetica este o formă de protecţie a drepturilor omului, inclusiv şi dreptul lui la viaţă, la sănătate, la
autodeterminare liberă. Bioetica trebuie să creeze condiţii în care ocrotirea sănătăţii să devină un drept inalienabil al omului. Însă obiectul
bioeticii nu se reduce doar la viaţa umană şi atributele ei, ci şi la reglementarea juridică a relaţiilor omului cu biosfera, a societăţii cu natura
prin intermediul principiilor acestui domeniu al ştiinţei. Bioetica afirmă unitatea abordării ştiinţifice cu valorile umaniste (dînd de altfel
prioritate majoră valorilor şi scopurilor umane). Bioetica tinde să reglementeze cercetările ştiinţifice, pornind de la valorile umaniste, să
formuleze norme şi reguli ale cercetărilor biomedicale ţinînd cont de drepturile omului.Se pot evidenţia în această ordine de idei două
stiluri de gîndire în bioetică. Primul – stilul legal, normativ care presupune nişte postulate de drept ca garanţie a deciziilor morale. El este
legat de concepţia liberalismului ce susţine valorile individualismului, prioritatea intereselor particulare. Al doilea – stilul filosofic care se
bazează pe norme raţionale morale, pe valorile şi ideile democratismului.
Aspectul medical al bioeticii nu-i altceva decît manifestarea umanismului în medicină, autoconştiinţa critică a comunităţii profesionale a
medicilor. Medicina trebuie să ofere argumente ştiinţifice pentru fundamentarea bioeticii, iar bioetica − să prezinte postulate morale pentru
justificarea deciziilor medicale. Bioetica are menirea să justifice moral rezolvarea multor probleme medicale: raclajul, transplantarea
organelor, determinarea limitelor vieţii şi morţii, eutanasia ş.a. În legătură cu progresul tehnico-ştiinţific în medicină se modifică viziunea
despre normă şi patologie, moral şi amoral. În psihiatria contemporană se revede noţiunea de patologie psihică, comportament anormal.
Revoluţia sexuală conduce la modificarea reprezentărilor privind norma şi patologia în comportamentul sexual: ceea ce pînă nu demult era
apreciat ca patologie (homosexualismul, lesbianismul ş.a.), astăzi poate fi considerat normă. Aceste exemple ne vorbesc rezolutiv despre
oportunitatea semnificaţiei medicale a bioeticii.

8.Principiile si imperativele bioeticii. Bioetica – ideologia sanatatii publice.

În istoria dezvoltării, bioetica este prezentată ca obiect şi ca instrument al cunoaşterii. Problema actuală constă în depistarea momentelor
esenţiale, cînd o parte a practicii, caracterizată printr-o utilitate concretă şi o apreciere reală, posedă dreptul a fi recunoscută drept domeniu
ştiin- ţific. Despre aceasta ne vorbeşte şi faptul că la etapa actuală în practica bioetică sunt utilizate o serie de reguli, norme şi principii etice
– utilitariste, deontologice, teologice ş.a. – care uneori se contrazic, chiar se anulează reciproc, fapt ce provoacă dezacorduri şi neînţelegeri.
Filosoful englez R. M. Veatch înaintează următoarele principii bioetice: al binefacerii, al autonomiei personalităţii, onestităţii, al tendinţei
de a evita moartea, al justeţei. Filosoful italian Ramon Lucas evidenţiază alte principii fundamentale ale bioeticii: (1) considerarea vieţii ca
valoare absolută şi inviolabilă; (2) legătura inseparabilă între viaţă, libertate şi adevăr; (3) cunoaşterea pentru tratare, nu pentru manipulare:
intervenţia în concordanţă cu natura este permisă, dar intervenţia contra naturii este neîngăduită, adică intervenţia non naturală este
interzisă; (4) posibilitatea tehnică nu poate fi pe deplin admisă moral; (5) legile trebuie să tuteleze binele persoanei; (6) acţiunea cu dublu
efect (acţiunea trebuie să fie în sine bună sau indiferentă); efectul negativ nu poate fi cauza sau mijlocul de creare a efectului pozitiv, fără a
exista alternative; efectul pozitiv trebuie să fie proporţional superior efectului negativ. Drept principiu-cheie al bioeticii generale (teoretice)
este numit cel biosferocentrist, care depăşeşte limitele antropocentrismului şi cere societăţii contemporane să protejeze nu doar omul, ci şi
biosfera în întregime. În centrul cercetărilor şi acţiunilor bioeticii se situează nu doar Homo Sapiens cu problemele lui de ansamblu, dar şi
necesităţile vieţii din jurul acestuia. Procesul relaţiei naturii şi societăţii, a biosferei şi omului pentru dezvoltarea lor continuă şi armonioasă
cere formularea principiului coevolu- ţiei.

Un alt principiu al bioeticii este cel al moralităţii, care se prezintă drept un studiu sistemic al acţiunilor umane în domeniile ştiinţelor şi
practicii medico-biologice în lumina valorilor moralităţii tradiţionale. Bioetica promovează normele şi regulile eticii tradiţionale vis-a-vis
de tot ce este viu, adică moralitatea autentică, veritabilă, în sistemul „om-biosferă”. Socializarea constituie un proces de asimilare de către
individ a unui sistem de cunoştinţe bine determinate de norme şi valori etice, economice, juridice etc., ce-i permit să funcţioneze ca
membru cu drepturi depline. Aici apare necesitatea celui de al patrulea principiu al bioeticii – al socializării – care cere de la cunoştinţele
bioetice o contribuţie maximă, într-o formă adecvată şi permanentă, la procesul de integrare socială a individului într-o comunitate şi în
special la o încadrare comportamentală, morală etc. a lui într-un grup social. Colectivitatea şi umanitatea reprezintă două laturi ale
interacţiunii şi interconexiunii sociale între oameni. Prima exprimă capacitatea de a trăi alături de reprezentanţi cu aceeaşi mentalitate şi de
a susţine această unitate. Umanitatea într-un sens larg, este capacitatea de a vedea şi stima umanul în alt om. Astăzi se ajunge la libertatea
cunoaşterii, libertatea alegerii, libertatea autodeterminării sexuale etc., însă ar fi eronată absolutizarea libertăţii, fără ca aceasta să fie într-un
raport justificat cu responsabilitatea. O libertate adevărată, „sănătoasă” pentru societate este recunoscută doar atunci cînd este conştientizată
în măsură egală şi responsabilitatea fiecăruia faţă de tot ce îl înconjoară, asigurînd o securitate individuală şi colectivă. Astfel, al cincilea
principiu al bioeticii este formulat cel al libertăţii şi responsabilităţii. Din moment ce omul ignoră responsabilitatea sa faţă de viitor, el va
fi capabil de aşa-numite „libertăţi” ce ignoră urmările negative ce le pot produce. Acestea pot influenţa creşterea anumitor parametri
temporari: economici, tehnici, politici etc., ce pot fi distruşi prin depăşirea unor limite.

La acest capitol, bioetica apare ca domeniu ce ocroteşte viaţa celor care nu posedă măreţia forţelor tehnologice, dar suferă ca urmare a
aplicării acestora. Deci principiul vulnerabilităţii (în sens larg) apare ca unul necesar în activitatea bioetică. Bioetica îşi axează atenţia
asupra vulnerabilităţii vieţii oricărei fiinţe vii (plantă, animal, om), oferind o atenţie aparte vulnerabilităţii anumitor categorii de persoane:
copii, persoane cu handicap, bolnavi psihic, bătrîni etc., devenind evidentă astfel problema apariţiei bioeticii sociale, care necesită noi
investigaţii. Putem conchide că bioetica înaintează o strategie de evoluţie a civilizaţiei umane doar în strînsă legătură cu toată biosfera, cu
întreg viul de pe planetă. Acest fapt este necesar pentru a asigura securitatea şi supravieţuirea omului ca fiinţă biologică şi socială, ca parte
componentă 22 Bioetica medicală în Sănătate Publică a sistemului viu al Terrei, fiind şi cea mai complicată şi superioară verigă a ei. Se
evidenţiază astfel următorul principiu al bioeticii – cel al integralităţii, care devine inevitabil în procesul de elaborare a noilor paradigme
în strategia de supravieţuire. Aşadar, au fost descrise şapte principii fundamentale ale bioeticii generale – continuarea concepţiilor
potteriene. Acestea stau la baza oricăror decizii şi abordări bioetice în plan strategic global.

Aşadar, imperativul autonomiei sau respectului pentru autonomie, care îşi are temeliile în principiul vulnerabilităţii, cheamă la
recunoaşterea omului ca personalitate, cu liberă voinţă, cu drept şi posibilitate de a decide de sine stătător asupra situaţiilor ce ţin de
bunăstarea sa fizică, psihică şi socială. Acest imperativ presupune dreptul moral al omului de a trăi anumite sentimente, stări spirituale, care
îi pot fi indicatori în activitatea sa vitală. Autonomia este interpretată ca o formă a alegerii, o libertate a acţiunilor unei persoane ce poate
lua decizii în corespundere cu sistemul său valoric. Evidenţiem patru sensuri fundamentale ale categoriei de autonomie. Este vorba despre
(1) libera acţiune, care este echivalentă noţiunii de autodeterminare, a cărei concretizare face actul autonom independent, inten- ţionat
(posedînd motive interne) şi benevol. Înţelegerea autonomiei drept (2) autenticitate se referă la stabilitatea şi statornicia poziţiilor, valorilor,
planurilor vitale ale individului. Acestea îi determină specificul caracterului, sensul vieţii. Autonomia drept o (3) deliberare efectivă
presupune o discu- ţie deschisă, sinceră cu medicul, cu sesizarea întregului tablou al situaţiei create, cu aprecierea în comun a alternativelor
posibile şi, în final, cu luarea unei decizii de sine stătătoare şi conştiente. Desigur, în alegerea unei decizii trebuie excluse momentele de
impulsivitate şi de afect. O utilizare practică dificilă redă autonomiei următoarea semnificaţie – (4) reflectarea morală, care ar însemna
acceptarea şi autorizarea de către subiect a unui sistem anumit de valori morale. Pe de o parte, omul poate întotdeauna să fie fidel aceloraşi
principii şi sisteme de valori? Pe de altă parte, cine are dreptul să-şi atribuie rol de „judecător” pentru a aprecia obiectiv atingerea unui
astfel de nivel superior al autonomiei subiectului? Din păcate sunt situaţii în care, chiar şi cei mai apropiaţi oameni nu pot înţelege, explica
şi accepta deciziile omului bolnav, nemaivorbind despre medic, pentru care pacientul este un „străin”. De cel mai multe ori boala poate
afecta autonomia pacientului, ca urmare acesta nu poate fi un imperativ absolut atunci cînd prin cerinţa pacientului poate induce un pericol
nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur sau în cazul unor maladii infecţioase. Hotarele acestui imperativ sunt şterse şi în cazul
bolnavilor aflaţi în comă sau al celor cu patologii sau stări psihice labile. Astfel, limitarea autonomiei este îndreptăţită prin aplicarea
următorului imperativ, cel al binefacerii, care va proteja pacientul de prejudiciul ce şi-l poate aduce sieşi sau celor din jur. Ca exemplu
poate fi menţionată spitalizarea forţată a pacienţilor psihici. Rădăcinile imperativului binefacerii le putem găsi în principiul fundamental al
moralităţii, care promovează categoriile eticii universale – noţiunile de bine, caritate, milă, compasiune, respect etc., faţă de toate fiinţele şi
în acest caz, faţă de oamenii bolnavi, independent de statutul lor social, rasă, religie etc. Binefacerea accentuează nu doar necesitatea de a
evita pericolul, ci şi acţiuni menite să prevină şi să corijeze. Cu atît mai mult se are în vedere atît prejudiciul pe care îl poate aduce medicul
din motive conştiente sau din greşeală, cît şi orice altă pagubă, care poate fi prevenită sau corectată de către medic, fie durere, suferinţă,
mutilare sau chiar moartea pacientului. Există însă anumite dificultăţi în acceptarea categoriei de binefacere. Desigur, aceasta nu poate fi
adusă pînă la un sacrificiu de sine obligatoriu sau un altruism radical. Spre exemplu, nimeni nu o să poată considera, în conformitate cu
acest imperativ, că trebuie să-şi doneze un anumit organ unui om oarecare sau să-şi jertfească propria viaţă. De aceea, binefacerea este
acceptată deseori drept un ideal moral, decît o datorie, iar refuzul de a face bine cuiva poate fi criticat, dezaprobat, dar sunt anumite cazuri
cînd nu poate fi calificat drept act amoral. Uneori medicului îi este greu să determine ce este mai bine pentru pacient, de aceea devine
necesar un nivel calitativ nou al relaţiilor medic-pacient, cu implicarea activă a celui din urmă în luarea deciziilor. 24 Bioetica medicală în
Sănătate Publică Considerăm totuşi că scopul primordial al medicului este bunăstarea pacientului sub toate aspectele sale: fizic, emoţional,
spiritual, social, intelectual şi profesional. Protejarea sănătăţii şi menţinerea echilibrului între aspectele numite devine obiectivul esenţial al
medicinei. Binefacerea este greu de realizat fără utilizarea imperativului non-dăunării (primum non nocere). Este un imperativ întîlnit încă
din scrierile medicale antice, unde era considerat printre cele mai importante reguli ale medicului profesionist. Astăzi acest imperativ
interzice, la fel ca altădată, dăunarea pacientului, atît în formă directă cît şi indirectă. Determinarea cauzei daunei se dovedeşte dificilă
uneori, precum şi aprecierea binefacerii pentru pacient. De aceea vom evidenţia patru forme de prejudicii: (1) Prejudiciile aduse de
inacţiune, pasivitate, neacordarea ajutorului necesar; (2) Prejudicii datorate nepăsării, neglijenţei sau premeditate; (3) Ca rezultat al unor
acţiuni necalificate, necalculate şi incorecte, iar profesia de medic capătă astfel nu doar sensul ei „clinic”, dar şi conţinut moral; (4) Dauna
obiectiv necesară. Aici se are în vedere „răul” adus pacientului în procesul acordării ajutorului medical, indispensabil pentru atingerea
rezultatului dorit. De exemplu, pentru a extirpa apendicele va fi deschisă cavitatea abdominală, iar pentru a salva viaţa unei femei gravide
sîngerînde este vitală efectuarea unui avort; înlăturarea unei tumori prevede mutilarea inevitabilă a corpului. Sarcina lucrătorului medical
este de a alege varianta optimă de acţiune cu o daună minimă (în comparaţie cu alte alternative). Lucrătorul medical este cel care deţine şi
manipulează cu informaţii intime despre pacient. De aceea, informaţia este un alt motiv de prejudiciu, venit în egală măsură atît abuziv, cît
şi insuficient. Informaţia, care se presupune a fi confidenţială, este oferită unor terţe persoane, fapt ce contravine voinţei pacientului şi
planurilor sale de mai departe. Pacientul puţin informat despre starea sănătăţii sale nu realizează pericolul care persistă asupra stării lui
viitoare, fără a lua în serios recomandările super- ficiale ale medicului. Pe de altă parte, informaţia adevărată şi totală oferită într-o formă
bruscă şi brutală poate aduce prejudicii mult mai mari unui om cu o patologie incurabilă. Situaţiile incerte morale nu sunt o raritate în
profesiunea de medic, ci din contra, sunt parte componentă a acesteia, independent de cît de receptiv este medicul sub aspect moral. Astfel,
imperativul non-dăunării trebuie să fie plasat la temelia oricărui act medical, la baza activităţii sale zilnice în domeniul sănătăţii publice. Au
fost elucidate exact acele doctrine care în viziunea noastră vor influenţa vertiginos dezvoltarea ulterioară a cunoştinţelor bioetice în diverse
părţi ale lumii, independent de cultură, tradiţie, obicei şi de confesiune religioasă, făcînd abstracţie de situaţia economică şi socială.

9.Bioetica ca fenomen sociocultural. Comitetele de bioetica. Bioetica ca mod de viata sistem de cunostinte.

Bioetică (gr. bios viaţă şi ethos obicei, caracter moral) constituie o orientare ştiinţifică interdisciplinară ce se situează la hotarele dintre
filosofie, etică, biologie, medicină etc. Termenul bioetică a fost introdus în ştiinţă de biologul şi oncologul american Wan Renssellar Potter
în anul 1970 în articolul său “Bioetica ─ ştiinţă a supravieţuirii”. În ea autorul interpretează bioetica ca o îmbinare a cunoştinţelor biologice
şi valorilor umane.

Bioetica reprezintă nu doar o denumire nouă ce vizează probleme vechi. Bioetica constituie o sinteză a mai multor discipline medico-
biologice şi filosofico-umanistice ce au scopul de a cunoaşte şi proteja viul (vietăţile) de pe poziţiile eticii tradiţionale. Într-adevăr,
actualmente se atestă o sporire incomparabilă a importanţei problemelor eticii medicale, orientărilor şi calităţilor morale ale medicinei în
legătură cu informatizarea societăţii, cu utilizarea celor mai moderne mijloace şi metode ale tratamentului. Progresul aduce nu doar
rezultate pozitive, el atrage după sine şi grave consecinţe negative în toate domeniile de activitate umană, inclusiv în medicină. Succesele
tehnologiilor performante, computerizarea sferei medicale trezesc admiraţie faţă de activitatea medicilor, dar ele cer de asemenea şi
rezolvarea multor probleme etice generate de progresul tehnico-ştiinţific. Însă acestui mod de explicare a originii bioeticii îi este reproşabil
faptul că problemele etice referitoare la viaţă, sănătate şi moarte există de cînd e lumea, încă în antichitate Hipocrate formulează Codul etic
al medicului. În sens îngust bioetica se confundă cu etica medicală profesională, limitîndu-i conţinutul doar la problemele etice ale
raportului “medic-pacient” ce apar actualmente în legătură cu implimentarea intensivă în practica medicală a tehnologiilor noi performante,
scientofage. Obiectivul principal al bioeticii sub acest aspect constă în explicarea etico-filosofică a situaţiilor problematice limitrofe cum ar
fi eutanasia, esenţa morţii (concepţia religioasă şi cea ştiinţifică), ingineria genetică, transplantologia, implantarea organelor artificiale,
experimentele clinice (inclusiv şi cele ale embrionului uman), raclajele (avorturile), autoidentificarea sexuală a omului, noile tehnologii ale
naşterii copiilor, clonarea etc.

Totodată trebuie să luăm în consideraţie că tehnica în dezvoltarea sa nu rareori proiectează (determină, generează) o atitudine protecţionistă
faţă de anumite tipuri de sisteme etice. Şi probabil nu întîmplător tehnicizarea şi tehnologizarea societăţii subminează tradiţiile dreptului
natural. Societatea în care predomină paradigma raţionalismului tehnic devine strict utilitară în privinţa principiilor sale cultural-morale. De
exemplu, disputele etice referitoare la consecinţele social-biologice ale aplicării tehnologiilor informaţionale netradiţionale au dus chiar la
formarea noilor categorii cum ar fi securitatea, responsabilitatea, riscul, confidenţialitatea, categorii care nu existau de facto în teoriile
morale de odinioară.

Deci în sens larg bioetica poate fi interpretată ca etica vietăţii în genere. Obiectul bioeticii este studierea sistemică a naturii vii şi a
comportamentului uman în lumea valorilor şi principiilor morale. Bioetica este sinteza ştiinţelor despre viaţă şi sănătatea umană şi are
drept scop protejarea valorii vieţii în toate aspectele ei. Ea este o ştiinţă despre supravieţuirea tuturor sistemelor vii în viziunea eticii
tradiţionale. Supravieţuirea omului şi omenirii depinde de atitudinea noastră corectă faţă de tot ce e viu. Privită sub acest aspect,
bioetica iese din limita eticii profesionale medicale şi se învecinează mai mult cu etica ecologică, împreună cu care unindu-şi forţele
trebuie să elucideze aspectul etico-filosofic al problemelor viitorului omenirii şi al vieţii de pe Terră.

comitetele

Condiţionat, modelele de funcţionare ale acestor organizaţii obşteşti se pot diviza în cel american şi cel european. Dacă primul model
execută, de regulă, funcţii de sancţionare (are împuterniciri prohibitive), apoi al doilea tip (model) este împuternicit doar cu atribuţii
consultative. Există şi o divizare în funcţie de activitatea acestor organizaţii: comitete de bioetică ce execută un control riguros privind
cercetările ştiinţifice; comitete de bioetică ce se manifestă prin instruirea bioetică a populaţiei; comitete care activează pe lîngă clinici şi
spitale (hospital ethics committee) etc.

Comitetele de bioetică pot fi clasificate după nivelul organizării şi funcţionării ca Comitete naţionale, regionale şi locale. Comitetele
naţionale se ocupă de probleme generale, cum ar fi elaborarea unor principii, coduri etc., pe cînd comitetele regionale şi locale rezolvă
probleme şi cazuri concrete, efectuând expertiza etică a diverselor probleme ce apar în relaţiile „medic-pacient”, „medic-medic”, „medic-
socium” ş.a.m.d. Comitetele de Bioetică, în aşa fel, constituie nu altceva decît o formă netradiţională, ba chiar originală de autoreglare a
comunităţii medicale.
În cadrul instituţiilor medicale Comitetele de Bioetică sunt nişte structuri constituite cu scopul de a preîntîmpina şi a rezolva probleme
complicate de ordin moral, apărute în activitatea ştiinţifică biomedicală contemporană şi în practica clinică. Comitetul de Bioetică va presta
servicii educative. El va servi ca resursă pentru dezbaterea soluţiilor şi măsurilor la cererea Comitetului de Conducere al Spitalului sau la
cererea altui Comitet care ia măsuri – sindicate, Crucea Roşie, nonguvernamentale pentru interesul bolnavilor etc.

În domeniul practicii clinice Comitetele de Bioetică sunt chemate să propage sentimentul încrederii în raportul medic-pacient, să inducă
relaţiile de parteneriat, să ajungă la un acord prin discutarea în comun a situaţiilor complicate din punct de vedere moral-legislativ. Într-o
societate pluralistă, deschisă multiplelor opţiuni, ştiinţa are nevoie de o etică evolutivă, dinamică şi democratică, conform dreptului sacru al
persoanei de a fi ea însăşi.

Deciziile Comitetelor de Bioetică trebuie să fie în acord cu drepturile de inviolabilitatea vieţii a fiecărei persoane, cu accesul la informaţie
deplină privind starea sănătăţii proprii, cu dreptul de a alege tratamentele alternative şi alte probleme cu caracter etico-juridic. Nici un
specialist, inclusiv şi acel care are o experienţă profesională bogată, nu este protejat de producerea unui prejudiciu accidental pacientului. În
condiţiile actuale de implementare a tehnologiilor medicale sofisticate şi pe fondalul patomorfozei multiplelor boli, riscul erorilor medicale
este deosebit de înalt. De aceea, problema protecţiei atît a drepturilor medicilor cît şi a pacienţilor este actuală pentru toate ţările, pornind
de la cele cu nivel de dezvoltare avansat, pînă la cele mai săraci societăţi.

Actualitatea problemei este determinată şi de faptul că pînă în prezent pe deplin nu au fost depăşite sau eliminate unele vicii ale medicinii -
lipsa de responsabilitate, atitudine neglijentă sau tentative de fraudă şi escrocherie. Aceste fenomene nefaste provoacă reacţii negative la
pacienţi, care îşi creează unele stereotipuri despre lucrătorii medicali, fiind cuprinşi de neîncredere, suspiciuni sau chiar lipsă de respect.
Este necesară o analiză, cercetare sau chiar evidenţă a cazurilor ce creează o imagine negativă profesiei de medic, anume aici Comitetele de
Bioetică pot fi extrem de utile.

Bioetica, ca institut social, se impune ca o legătură de filiaţie între ştiinţă (medicină, biologie etc.) şi morală. În orice situaţie apărută omul
trebuie respectat ca un tot întreg (fragmentat astăzi în gameţi, embrioni, organe pentru transplant etc.), evitînd abuzurile şi promovînd
libertatea de exprimare a fiecărui individ.

Comitetele de Bioetică îşi asumă sarcini de informare, recomandare, coordonare, avizare, raportare şi ghidare a cercetării ştiinţifice şi
practici medicale cu o tendinţă de a corela permanent problemele tehnologice cu cele etice. Comitetul de Bioetică nu hotărăşte aplicarea
deciziilor. La cererea Comitetului de Conducere a Spitalului sau a Administraţiei Spitalului Comitetul de Bioetică al spitalului poate ajuta
la schiţarea unor politici instituţionale pentru luarea deciziilor legate de îngrijirea sau tratamentul pacientului, de protejarea medicului.

Consultarea Comitetului de Bioetică nu întotdeauna este obligatorie, ci se face ca o opţiune a medicului care îngrijeşte bolnavul, ce
confruntă careva dificultăţi. Această consultaţie serveşte profesionistul la ghidarea şi nu la luarea deciziilor, ajută pacienţii şi familiile lor să
descurce problemele pe bază de informare. Nu se va încerca să se dicteze atitudini sau să se dirijeze acţiuni. Scopul permanent al
Comitetelor de Bioetică este bunăstarea bolnavului, protejînd în acelaşi timp interesele ambelor părţi în relaţia medic-pacient.

Comitetele Bioetice sunt obligate să îndeplinească şi expertiza etico-legislativă a proiectelor ştiinţifice cu scopul de a asigura dreptul
indiscutabil şi datoria medicului de a promova şi a dezvolta permanent ştiinţa medicală, dar fără lezarea drepturilor civile, a demnităţii
personale, bunăstării fizice şi sociale a pacienţilor - subiecţii experimentelor medicale, precum şi a membrilor familiilor lor. În interesul
Comitetelor de Bioetică se include şi alcătuirea unor principii de atitudine umană faţă de animalele folosite în experienţe. Un scop aparte al
acestor Comitete este corelarea deontologiei jurnalistice cu deontologia medicală pentru a evita riscurile unor afirmaţii făcute fără a ţine
cont de consecinţele sau prejudiciile posibile aduse persoanei umane (atît medicului, cît şi pacientului). Prevederile diferitor coduri de
deontologie din lume cer consimţămîntul clar al persoanei înainte de publicare, fapt ce obligă Comitetele de bioetică a avertiza opinia
publică asupra unor eventuale consecinţe, obligă redacţiile diferitelor organisme de presă de a coopta bioeticişti în componenţa sa,
recomandă a ţine cont de raportul dintre beneficii şi risc în domeniul presei şi din care decurg chiar “contradicţiile” publicităţii. Bioetica are
aptitudinea de a apropia presa de medicină, în scopul de a “filtra” riscurile informaţiei medicale pentru opinia publică, dar totodată şi de a
deschide canalele pentru accesul fiecăruia la informaţie. Avînd în vedere “funcţia bivalentă“ a presei prin excelenţă în practica medicală,
informaţia nu este neutră axiologic, psihologic sau social, motiv pentru care, în condiţiile respectului absolut al dreptului la viaţă, mass-
media este obligată a lua în consideraţie chiar caracterul concret al unor cazuri.

Se poate presupune faptul că crearea unor astfel de Comitete va întimpina multe obstacole în societatea noastră. Înainte de toate, poate trezi
suspiciuni însăşi formularea scopului acestor comitete – protecţia drepturilor şi demnităţii umane – fiind o abordare netradiţională pentru
comunitatea noastră. O tratare sceptică pot avea şi alte noţiuni cu care operează bioetica : drepturile pacientului, protocolul cercetării
ştiinţifice, acordul informat, confidenţialitatea etc. Problema dată poate surveni din motivul dezinformării, sau mai bine zis, lipsei de
informaţie, în rîndurile maselor şi profesioniştilor, iar absenţa informaţiei adecvate duce la neîncredere şi chiar frică. Societatea trebuie
pregătită pentru a înţelege că Comitetele de Bioetică sunt create doar în scopul ameliorării activităţii medicului şi a relaţiei sale cu
pacientul.

10.Modele socioculturale ale bioeticii.Legea lui Humm: coraportul faptelor natural si valorilor morale.

Modelul liberal-radical sau subiectivist, decurge dintr-un singur postulat: este legiferat şi permis tot ce este dorit, acceptat doar nu lezează
libertatea altora. Acest model justifică raclajul, alegerea liberă a sexului copilului ce e pe cale de naştere, libertatea fecundării artificiale (în
vitro, extracorporală) . Modelul examinat propune dragostea liberă şi polimorfă. O asemenea libertate nu presupune nimic nici în afara, nici
în interiorul libertăţii. Altfel vorbind suntem martorii unei libertăţi fără responsabilitate. Libertatea presupune şi existenţa pentru un
proiect de viaţă. Cînd vorbim de responsabilitate, desigur vorbim de datoria care se naşte în cadrul libertăţii şi care este susţinută de raţiune,
care evaluează mijloace şi obiective pentru un proiect stabilit în mod liber Această responsabilitate este înainte de toate interioară în faţa
raţiunii şi a reflexului său asupra conştiinţei, asupra evaluării bioetice a valorilor în joc.

Modelul pragmatico-utilitarist : Totul se reduce la cost şi profit, nu există valori fără de folos. Se consideră că nu pot fi fundamentate nişte
criterii superioare şi metafizice cum ar fi adevărul şi norma universală. Utilitarismul ştiinţific ocupă un loc de frunte şi predomină în raport
cu binele individual al personae.Pe unul şi acelaşi cîntar se pun viaţa umană şi valorile ştiinţei. Se recurge la acest model în unele cazuri de
diagnostic prenatal, cînd trebuie luată decizia: sau raclaj, sau naştere (în funcţie de starea sănătăţii fătului). Dar totuşi acest model nu-i
justificat moral, fiindcă presupune compararea valorilor inconfundabile ─ viaţa şi sănătatea umană cu profilul economic sau
ştiinţific.Principiul de bază devine calculul consecinţelor acţiunii pe baza raportului cost /beneficiu. Acest principiu este folosit în mod
eficace cînd este aplicat, de exemplu, de chirurg sau de medic în vederea unei decizii privind alegerea terapiei, care este apreciată just
luîndu-se în consideraţie “riscurile” şi beneficiile posibile pentru viaţa şi sănătatea pacientului. Dar un astfel de imperativ nu poate fi folosit
în manieră ultimativă şi fundamentată “cîntărind” beneficiile ce nu sunt omogene între ele, atunci cînd se confruntă costurile în bani şi
valoarea unei vieţi omeneşti. Multe formule folosite în domeniul medical şi sugerate pentru evaluarea deciziilor terapeutice sau folosirea
resurselor economice, sfîrşesc prin a căpăta un caracter utilitarist.

Modelul sociobiologic (sociobiologist) naturalist este o sinteză a diferitelor paradigme culturale, rezultatul interacţiunii diverselor
concepţii: evoluţionismului, sociobiologismului, antropologismului şi ecologismului. Conform acestui model viaţa a apărut în procesul
evoluţiei şi adaptării ei la mediu, iar procesele evoluţioniste se referă şi la societate. Nu etica dictează legi biologiei, ci viceversa ─
biologia impune norme şi principii eticii. Etica în această viziune ocupă un rol şi are funcţia de a menţine echilibrul evolutiv, echilibrul
schimbării adaptării şi ecosistemului.

Desigur între natură şi cultură există o conexiune intimă şi este greu de delimitat o graniţă, dar pentru aceşti gînditori natura se transformă
în cultură şi viceversa, cultura nu este altceva decît elaborarea transcriptivă a evoluţiei naturii. Acceptarea acestui model ar comporta nu
doar aprobarea evoluţionismului, dar şi acceptarea ca o supoziţie a “reducţionismului”, adică reducerea omului la un moment istoricist şi
naturalist al cosmosului. Deci, această viziune poartă în sine relativismul oricărei etici şi valori umane, afundînd orice fiinţă vie în marele
fluviu al unei evoluţii care desigur îl are ca o culme pe om, dar el nu este înţeles ca o culme definibilă şi ca un punct de referinţă stabil, ci
supus schimbării în sens activ şi pasiv. Este vorba de o ideologie eraclitiană, în care nu se recunoaşte nici o unitate stabilă şi nici o
universalitate de valori, nici o normă mereu valabilă pentru omul tuturor timpurilor.

Modelul personalist este cel mai important şi acceptat de majoritatea savanţilor. El rezultă din raţionalitatea şi libertatea omului. Omul
este personalitate, fiindcă este unica fiinţă capabilă să descopere sensul lucrurilor şi să dea sens propriilor acţiuni prin intermediul
noţiunilor. Raţiunea, libertatea, conştiinţa reprezintă o creaţie care se distinge din fluxul legilor cosmice şi evoluţioniste datorită unui suflet
care dă formă şi viaţă realităţii sale corporale şi care intră în componenţa şi structura corpului. Personalitatea umană este unitatea sufletului
şi trupului, este un suflet întrupat şi un trup însufleţit. În fiecare om poate fi regăsită valoarea universului şi întregii omeniri. Din aceste
considerente personalitatea umană trebuie să fie punctul de reper a ceea ce este permis sau nepermis. Probabil, în legătură cu această
credinţă filosoful din Grecia antică Protagoras a formulat maxima: “Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Modelul personalist asigură
protecţia omului în toate manifestările lui (libertatea şi responsabilitate, unitatea costului şi profitului, totul pentru binele omului).

Legea lui Humm: Această lege derivă dintr-o observaţie a lui D. Hume, reluată de filosofia analitică contemporană, care a botezat-o
“înşelăciunea naturalistă”. Respectiva lege afirmă că există “o mare diferenţă” în privinţa faptelor naturale şi a valorilor morale : faptele
sunt cognoscibile şi pot fi demonstrate în mod ştiinţific, în timp ce valorile şi normele morale sunt simple presupuneri şi generează judecăţi
prescriptive ce nu pot fi demonstrate.Aici şi apar non-cognitiviştii şi cognitiviştii – două tabere în bioetică, sau două direcţii – cognitivismul
şi non-cognitivismul. Non-cognitiviştii consideră că valorile nu pot fi obiect de cunoaştere sau afirmaţii definite ca “adevărate” sau “false”.
Dimpotrivă, cognitiviştii caută o fundamentare raţională şi “obiectivă” a valorilor şi normelor morale.Problema aici este de a defini
semnificaţia pe care o are cuvîntul “a fi” care indică “faptualitate” cognoscibilă. Dacă prin “a fi” se înţelege simpla faptualitate empirică,
desigur, legea lui Hume este justificată. De exemplu, datorită faptului că mulţi oameni fură, ucid şi înjură nu se poate concluziona că furtul,
omuciderea şi înjurătura sunt moralmente permise şi dacă vrem să demonstrăm că sunt nepermise trebuie să recurgem la un criteriu care să
nu constituie o simplă cercetare a faptelor.

11. Modul de abordare paternalist în medicină si bioetica in raport cu antipaternalistul.

Conform bioeticii, două modele de interacţiune a medicului şi pacientului – paternalist şi antipaternalist, şi corespunzător două tipuri de
abordare a fenomenelor nominalizate - cel al monologului (paternalist) şi cel al dialogului (antipaternalist). Cel din urmă poate fi obţinut
prin intermediul acordului informat sau prin intervenţia noţiunii de interpretare, prin dialog. În acest context e bine venită ideea
evidenţierii eticii paternaliste (a monologului) şi eticii interpretative (a dialogului), eticii antipaternaliste.

 Primul model (şi mod de abordare) al bioeticii – modelul paternalist, oferă medicului statut de tutelă a bolnavului, care “ştie mai
bine” ce-i trebuie acestuia şi care este împuternicit de a lua decizii în privinţa diagnosticării, a căilor şi metodelor de tratament.
Acest mod de abordare (model) în bioetică are cîteva premise de bază: a) condiţiile tratamentului, viaţa şi sănătatea omului sunt
incontestabil valori prioritare; b) poziţia etică a medicului se formează univoc conform vechii maxime: “Salus aegroti - suprema
lex” (“Binele bolnavului e o lege supremă“); c) forma relaţiilor etice e asimetrică, deoarece întreaga (sau aproape întreaga)
răspundere în ceea ce priveşte adoptarea hotărîrilor clinice şi-o asumă medicul.

Se pot anunţa şi alte tipuri de relaţii paternaliste. Practica medicală contemporană ne vorbeşte despre existenţa modelului paternalist
de tip tehnic, care ţine cont de anturaj valoric din societate şi se conformează întru totul, maximal lui. Un alt model de relaţii paternaliste îl
constituie tipul sacral, care este diametral opus tipului anterior expus, celui “tehnic”. În acest caz pacientul îl priveşte pe medic ca pe o
fiinţă neobişnuită, implicată în vicisitudinile vieţii cotidiene. Medicul în mod direct, fără ezitări şi rezolutiv, recomandă pacientului
eficientele remedii, manipulaţii, pune punctul pe «i» în cazul unor situaţii concrete, iar cuvîntul lui fiind decisiv trebuie îndeplinit, executat
fără echivoc. Principiul moral de bază al tipului sacral de paternalism spune: “Acordîndu-i ajutor pacientului, nu-i dăuna”.

Primul model se asociază ideii medicului asemănător părintelui – lecuitorul (tămăduitorul) spiritual al omului. Al doilea model
- cu ideea medicului tehnocrat, purtătorul exclusiv al cunoştinţelor speciale şi deprinderilor tehnice.

 Al doilea tip de interacţiune a medicului şi pacientului examinat în bioetică, după cum am menţionat, îl constituie modelul
antipaternalist (nepaternalist). Acest mod de abordare defineşte bolnavul drept un subiect responsabil şi liber de a lua decizii vital
importante şi oportune pentru el însuşi sau cel puţin de a pune la dispoziţie informaţia necesară luării hotărîrilor. Soluţionarea
problemei poate fi atinsă (obţinută), în primul rînd, prin intermediul doctrinei acordului informat, şi în al doilea rînd, cu ajutorul
noţiunii de interpretare, adică prin relevarea caracterului interpretativ al dialogului, de exemplu, medic-pacient. Astfel, arta
interpretării ca şi acordul informat, pot fi obţinute şi realizate în practică doar pe calea dialogului, prin intermediul comunicărilor.
Dialogul, la rîndul său, se manifestă ca un proces de interpretare (expunere şi comprehensiune) complicat ce se desfăşoară într-un
spaţiu (şi timp) multidimensional al politicii, economiei, filosofiei, eticii, ecologiei, medicinei, etc. Piatra de temelie a
hermeneuticii (din gr. hermeneuein, a interpreta), care reprezintă actualmente nu numai arta şi teoria (ştiinţa) înţelegerii textelor
sau teoria interpretării semnelor şi simbolurilor,. modul de abordare hermeneutic (interpretativ) în medicină şi bioetică nicidecum
nu neagă doctrina tradiţională paternalistă. Aceste două abordări pot fi examinate ca viziuni (atitudini) complementare, căci doar
în comun ele pot contribui esenţial în perfecţionarea relaţiilor “medic-pacient”, în activitatea practică medicală, în asigurarea
traversării spre o medicină veritabil comercializată

12. Acordul informat drept mecanism de realizare a modelului antipaternalist.Tipuri de accord informat.
Modelul antipaternalist (nepaternalist) al relaţiilor dintre medic şi pacient poate fi realizat şi prin intermediul consimţămîntului (acordului)
informat care, în conformitate cu modul moral, asigură autonomia bolnavului. Acordul benevol constituie un moment-cheie al
mecanismului de adoptare a deciziilor medicale. Caracterul deliberat (neforţat) al acordului informat presupune lipsa constrîngerii şi
prohibiţiei, ameninţării şi înşelăciunii medicale, adică renunţarea medicilor la statutul de tutelă în relaţiile lor cu pacienţii.

Acest moment al practicii terapeutice se realizează prin intermediul acordului informat, care se bazează pe dreptul bolnavului de a dispune
de informaţie completă şi veridică privind maladia sa, pentru a lua decizii importante referitoare la ea. Acordul informat constituie o
paradigmă (o doctrină) a bioeticii conform căreia pacientul acceptă benevol cura de tratament sau procedura terapeutică după oferirea sau
punerea la dispoziţia lui a informaţiei medicale adecvate. Deci acest proces prevede două componente de bază: acordarea informaţiei şi
acceptarea consimţămîntului. Conform acestei situaţii (cerinţe) medicul e obligat să informeze pacientul despre caracterul tratamentului
indicat, despre riscul ce poate apare în procesul de lecuire şi, în fine, despre alternativele terapiei propuse. În paradigma acordului informat,
graţie postulatelor bioeticii, noţiunea de tratament alternativ devine o categorie fundamentală. Medicul de pe poziţiile medicinei propune
bolnavului cea mai accesibilă şi justificată variantă de tratament, însă decizia finală, definitivă o ia pacientul, pe baza valorilor sale morale.

Tipuri:

Actualmente în practica medicală sunt atestate două modele de bază ale acordului informat: static (fragmentar) şi procesual (perpetuu). În
primul model formularea şi acceptarea deciziei reprezintă un eveniment cu limite temporale bine stabilite. După aprecierea stării
pacientului medicul stabileşte diagnoza şi elaborează un plan de lecuire. Accentul se pune pe informarea deplină şi precisă oferită
pacientului în momentul luării deciziei. Însă, în modelul static insuficient se ia în consideraţie înţelegerea de către pacient a informaţiei
disponibile. Deci posibilitatea de a sintetiza şi integra această informaţie în sistemul de valori al pacientului este minoră.

Invers modelului examinat, modelul procesual al acordului informat se bazează pe ideea că acceptarea deciziei medicale
constituie un proces îndelungat, iar schimbul de informaţie trebuie să aibă loc pe tot parcursul timpului interacţiunii medicului cu pacientul.
Conform acestui model lecuirea este divizată în cîteva stadii: stabilirea relaţiilor, determinarea problemei, formularea (conturarea)
obiectivelor tratamentului, alegerea planului terapeutic şi finalizarea lecuirii.

13) Etica monologului si dialogului. Stadiile actului medical

Relaţia medic-pacient a fost considerată întotdeauna ca ceva specific, cu aspect particular de la caz la caz. Această relaţie s-a creat în jurul
unui nucleu solid constituit din valoarea supremă a vieţii şi sănătăţii pacientului, a binelui acestuia. Există însă unele componente în relaţia
medic-pacient care au fost in- fluenţate şi suferă modificări pînă în prezent în dependenţă de orînduirea socială, de religie sau de ideologia
diferitor perioade sau state. Este vorba despre informaţia care apare în urma contactului medic-pacient şi manipularea cu aceasta. În
procesul stabilirii relaţiei medic-pacient fluxul de informaţie este reciproc, bilateral şi continuu. De aceea este firească detalierea la fiecare
dintre ei. Din partea pacientului informaţia va fi oferită prin imperativul uneia din categoriile eticii medicale – încrederea pacientului –
fondată pe sinceritate şi adevăr. Această comunicare va poseda un caracter intim şi confidenţial Au fost descrise recent două moduri de
abordare şi de interacţiune dintre medic şi pacient. Este vorba despre modul paternalist care plasează medicul pe o poziţie superioară
pacientului, cu rol decisiv şi tutelar şi modul antipaternalist, bazat pe o relaţie colegială, de comunicare. Paternalismul (etica monologului)
prezintă o relaţie de tip monolog. În acest model, informaţia oferită de către medic va fi minoră, cu un conţinut succint, uneori neclar pentru
pacient. Hotărîrea este luată de medic, iar pacientul va trebui să primească şi să accepte orice decizie, fiind ferm convins că totul se face
pentru binele său: modelul tehnic şi cel sacral al medicine. Etica paternalistă presupune o limitare a informaţiei oferite pacientului de către
medic, propunînd o încredere deplină pentru acţiunile medicului şi uneori chiar o ignorare a doleanţelor pacientului. Modul antipaternalist(
etica dialogului) de interacţiune poate fi realizat prin intemediul a două mecanisme: interpretarea cu etica dialogului şi acordul informat
sau consimţămîntul informat. Arta interpretării poate fi realizată în practică doar pe calea dialogului, prin intermediul comunicării. Medicul
va explica pacientului starea sănătăţii lui, căile posibile de tratament, riscul şi probabilitatea reuşitei fiecăreia. Specialistul va recomanda
bolnavului cea mai accesibilă şi justificată variantă de tratament, însă decizia finală este lăsată pe seama pacientului.
Actul medical este locul de convergenta a 3 factori: bolnavul, medicul si societatea

14) Bioetica si cunostintele periculoase. Bioetica si asigurarea securitatii umame

Dezvoltarea accelerată a noilor tehnologii cît şi a ştiinţei contemporane este însoţită pe de o parte, de apariţia unui şir de transformări
inoportune, iar pe de altă parte, de consolidarea unui ansamblu de procese imprevizibile. Această situaţie este însoţită de desfăşurarea
anumitor efecte surprinzătoare care apar în rezultatul penetrării noilor tehnologii în cadrul tuturor sferelor vieţii sociale. Conform studiului
propus de către cercetătorii ucraineni Glazco V.I. şi Ceşco V.F, „fenomenului cunoştinţelor periculoase” presupune abordarea lui în
cadrul cîtorva aspecte care se intercondiţionează reciproc: fenomenologia, epistemologia evoluţionistă şi etica socială. Din perspectiva
fenomenologică, cunoştinţele periculoase sunt identificate cu „creşterea permanentă a riscurilor sociale şi totodată cu intensificarea
«dominaţiei umane asupra Naturii» adică acele riscuri şi consecinţe specifice societăţii tehnogene, „care se transformă în primejdii
ireversibile pentru viaţa plantelor, animalelor şi a oamenilor» Conform opiniei lui Van Renssellaer Potter, depăşirea pericolului ce apare în
rezultatul implementării rapide a noilor cunoştinţe în practică prin intermediul prezicerii şi a controlului asupra noilor tehnologii implică
inevitabil promovarea şi respectarea valorilor umane cum ar fi: „demnitatea personalităţii, tendinţa spre transformările non-violente ale
societăţii, dreptul minorităţii de a fi auzit, supravieţuirea şi prosperarea rasei umane», cît şi crearea unei organizaţii internaţionale a-politice
ce ar asigura controlul integral al procesului de elaborare şi implementare în practică a noilor cunoştinţe. O abordare mai clară, referitor la
posibilităţile de soluţionare a acestei problematici o întîlnim în Republica Moldova. Cercetătorii acestui domeniu ştiinţific, atrag atenţia
asupra necesităţii elaborării unei noi etici, sau mai bine zis a unei noi metodologii a eticii , adică a metodologiei biocentriste, deoarece
anume Bioetica reprezintă în sine acea direcţie interdisciplinară, care prin intermediul principiilor, noţiunilor şi imperativelor sale de bază
reflectă interdependenţa sa cu alte domenii ale cunoaşterii cum ar fi medicina, tehnica, ecologia, dreptul.

15) probleme ale transplantologiei din perspectiva bioetica in conditiile informatizarii lumii biomedicale

anomaliilor severe: unele patologii ale sîngelui (transplant de măduvă osoasă), tulburări grave ale ficatului (transplant de lobi ai ficatului),
patologii genetice (mucoviscidoza, cu afectarea plămînilor). Actualmente este posibilă grefarea plămînilor sau chiar blocul inimă-plămîni.
Transplantele de inimă, rinichi, cornee au devenit banale în medicina cotidiană. Recent a fost efectuată prima transplantare de trahee.
Dificultăţile tehnice au fost depăşite însă rămîne o singură incertitudine: asigurarea organelor. Acestea, precum şi ţesuturile grefabile au
doar două surse: organisme vii sau cadavre. Un donator în viaţă poate dona doar unul dintre rinichii săi sau o anumită cantitate de măduvă
osoasă, uneori poate ceda şi o porţiune de ficat. Donarea se efectuează de obicei de la persoane înrudite sau se organizează rînduri de
aşteptare a unui organ. Aici intervine a doua sursă de colectare de organe: de la cadavre. Nici un transplant nu este posibil dacă nu sunt
îndeplinite două condi- ţii: a) donatorul este mort; b) se cere consimţămîntul donatorului înainte de moarte sau al uneia din rudele lui
apropiate, după moarteAtît timp cît un părinte sau un frate mai mare (matur) hotărăşte să doneze un organ sau o grefă de ţesut
copilului/fratelui său, probleme de ordin etic nu există. În cazul în care unul dintre copii cedează fratelui său un rinichi există o singură
condiţie: să nu se exercite nici un fel de presiuni asupra copilului sănătos. A fost cunoscut cazul cînd fratele mai mic nu a fost de acord să
renunţe la o mică cantitate din măduva sa osoasă, deşi procedura nu era periculoasă pentru sănătate şi ştia că este unicul donator compatibil,
iar moral acesta devenea vinovat de moartea bolnavului. Situaţia devine gravă cînd donatorul este prea mic şi nu înţelege semnificaţia
gestului său. Cine îşi asumă responsabilitatea? De mai multe ori părinţii sunt cei responsabili, iar în SUA există avocaţi ai copilului, care
decid în numele lui, cerînd justiţiei dreptul la viaţă al unui copil condamnat la moarte sau confirmă sentinţa destinului. Legea mai multor
state impune protecţia donatorului – care trebuie să acţioneze dezinteresat şi să consimtă expres. Scopul donaţiei trebuie să vizeze un
interes terapeutic direct al recipientului. Consimţămîntul trebuie să fie exprimat în scris în faţa medicului-şef şi a doi martori, după
avertizarea donatorululi asupra tuturor implicaţiilor şi riscurilor de ordin medical. Consimţămîntul poate fi retras oricînd.

15 Transplantologia:

Problema transplantului are cîteva aspecte: medical, juridic şi bioetic. Primul aspect cel medical,
practic e soluţionat de ştiinţa biomedicală, în tehnică, adică actualmente e posibil orişice transplant, orişice grefă. Aici performanţele sunt
uriaşe, tehnica chirurgicală ne oferă posibilităţi de mare anvergură. De la primul transplant renal la Boston în 1954 (D. Murrey) şi pînă
astăzi medicina practică a parcurs multe încercări, dar cum n-ar fi mii de oameni sunt salvaţi de moarte. Am ajuns la situaţia cînd în lume
se organizează campionatul lumii între persoanele cu cordul transplantat.

Aspectul juridic – acesta-i problema statului. E nevoie de legi, care ar împiedica deviaţiile de ordin moral, medical şi financiar. Ar fi
binevenită aici experienţa Franţei care în anul 1994 a determinat printr-o lege constituirea unui Centru statal de control (EFG) cu multe
funcţii. El posedă o evidenţă a pacienţilor care necesită grefe şi repartizează organele donate între centrele de transplant. Astfel, un organ
prelevat poate fi grefat în oricare centru autorizat. Tot EFG dă avizul pentru autorizarea centrelor.

În privinţa consimţămîntului donatorului pentru prelevarea de organe legea diferă de la o ţară la altă. a) să fie un gest gratuit (donatorul nu
poate fi remunerat);

b) să fie anonim (cele două familii - donatorul şi recipientul - să nu se cunoască între ele);

c) să fie o acţiune publică şi nu privată;

d) să respecte demnitatea umană;

e) să existe o separare totală între echipa de reanimare care diagnostichează moartea cerebrală şi echipele de transplant, în
vederea suprimării posibilului conflict de interese.
 Acest cadru de reglementări este foarte important pentru a împiedica orice devieri de ordin moral (etic). În ţările care nu şi-au
clarificat jurisdicţia în această problemă, cum ar fi Irlanda, ba chiar şi ţara noastră pînă nu demult, se face comerţ cu organe.

Aspectul bioetic al problemei transplantului, grefei are cîteva momente. Primul ne spune că organele sau ţesuturile grefabile au
doar două surse: organisme vii (donatori) sau cadavre. Un donator în viaţă poate dona doar unul dintre rinichii săi sau o anumită cantitate
de măduvă osoasă, uneori poate ceda şi o porţie de ficat sau fragmente de ţesuturi. Donarea se efectuează de obicei de la persoane înrudite
sau se organizează rînduri. Aici intervine a dona sursă de colectare de organe de la cadavre. Astăzi în lume în aceste rînduri mor circa 40
mii de recipienţi care n-au putut solicita la vreme, de exemplu, cordul.

Alt moment al problemei în cauză: cum de stabilit moartea individului, ca organul donatorului să rămînă viu? Răspunsul la această
problemă este extrem de dificil. Actualmente se divizează decisiv moartea biologică (inima, cordul nu se zbate, dispare pulsul) şi cea
cerebrală (moartea doar a creierului). Anume aici se ciocnesc interesele bisericii şi a biologiei, unde prima recunoaşte moartea biologică,
pe cînd ştiinţa pledează pentru moartea cerebrală. Acest fapt ne conturează frecvent şi momentul bioetic. Al treilea moment ţine de faptul că
problema deficitului de organe se încearcă a fi rezolvată prin intermediul organelor prelevate de la animale, de exemplu, de la maimuţe,
porci etc. Viitorul se axează spre xenogrefe, adică transplante de la animale modificate genetic (s-a realizat deja o îmbinare a AND-lui
porcin şi cel uman). Reacţia societăţii este diversă, unii acceptă să supravieţuiască cu o inimă de porc, alţii nu, mai ales acei tare
credincioşi.

16 Bolnavii muribunzi si eutanasia

Aristotel considera că toate formele existenţei mor după legile sale proprii; Eutanasia este moartea
uşoară şi fără suferinţe (cu ajutorul medicinei) a bolnavilor incurabili. Dupa mijloacele utilizate Deosebim eutanasie activă (acţiuni ale
medicului orientate spre omorîrea pacientului) şi pasivă (neînceperea sau renunţarea la tratament). Problemele care pot să apară sau apar
în ambele variante se referă la următoarele: contra eutanasiei active se propune teza despre imposibilitatea îndreptăţirii, justificării omorîrii
directe a pacientului, chiar pornind de la motive nobile (de a curma suferinţele insuportabile ale bolnavului). Juriştii consideră că dacă noi îl
lipsim de viaţă pe om (indiferent de intenţii nobile), comitem o crimă. Drept antiteză se afirmă că fiind fidel concepţiei despre viaţa umană
drept valoare supremă, ca ceva sacru, medicul îi pune pe mulţi muribunzi în situaţia de ostatici ai dogmelor sale morale şi eticii
profesionale medicale.

Dupa mijloacele utilizate Eutanasia pasivă apare ca o alegere morală paradoxală ce admite conştient abaterea de la regulă. Însă şi
această orientare spre o situaţie unicală şi spre individualitatea bolnavului trebuie să se bazeze pe experienţa etico-morală şi juridică a
conflictelor referitoare la stările-limită ale vieţii şi morţii.

Societatea în fiecare zi este pusă în faţa dilemei vieţii şi morţii. Războaiele, cataclismele ecologice şi tehnologice, conducerea nechibzuită a
ţării sunt doar cîteva din mulţimea de cauze care-i impun pe oameni să facă alegerea dintre viaţă şi moarte. Pentru medici această dilemă
apare nu doar în contextul drepturilor omului, dar şi ca problemă a corelaţiei eticii profesionale şi datoriei profesionale. Spre exemplu,
medicul ca profesionist participă în procesul pregătirii şi executării pedepsei capitale, medicul depune mărturii în judecată, care pot fi
motive pentru pronunţarea sentinţei inclusiv şi cu condamnarea la moarte, apreciază starea sănătăţii psihice şi fizice a condamnatului
pedepsit cu moartea, în caz necesar îi acordă ajutorul medical.

Dupa atitutdinea pacientului eutanasia poate lua trei forme voluntara,nonvoluntara si involuntara. Voluntara cind pacientul si doreste
asta..viitorul nu-i rezerva decit durere si suferinta . Nonvoluntara- se efectueaza Asupra persoanelor in stare vegetativa si care sunt
sustinuti numai de aparate,iar cheltuielile pentru sustinerea lor sunt imense. Involuntaraeste „”indreptatita moral prin faptul ca moartea
individului duce la scaderea costurilor sociale.

Justificarea eutanasiei are doua argumente:

1)Omul trebuie scutit de suferinte inutile

2) Doar dumnezeu poate decide daca un om este sau nu pe moarte ---Medicii nu pot avea aceasta autoritate asupra vietii umane

17 Medicina reproductiva

A)Inseminarea artificială. Procedura inseminării artificiale a devenit recunoscută ca standard pentru infertilitatea unui cuplu cînd soţul
este steril, cînd are tulburări de dinamică sexuală sau cînd are malformaţii ce nu-i permit un contact sexual fertilizat. De exemplu, cum ar
putea fi soluţionate cazurile cînd bărbatul posedă azoospermie fără vreun atentat la moralitatea clasică? Tratament adecvat nu există, dar se
pot utiliza tehnologiile inseminării artificiale atunci cînd soţia este fertilă. Sperma ce va fi folosită provine, de obicei, de la un donor
(donator) anonim, care nu va fi considerat tatăl legal al copilului, posedînd doar titlul de “tată biologic”. Chiar dacă sterilitatea este
principalul motiv pentru a apela la inseminarea artificială, procedeul mai poate fi folosit atunci cînd există riscul ca soţul să transmită o
boală genetică urmaşilor, sau cînd femeile îşi doresc copii, dar sunt singure, sau lesbiene.

În practica biomedicală s-au imaginat şi se aplică actualmente cîteva tipuri de inseminare artificiale în funcţie de tehnicile utilizate, de
indicaţiile concrete etc. Mai răspîndită şi folosită este metoda de însemînţare intrauterină care constă în: a) prepararea spermei cu obiective
concrete, cum ar fi eliminarea lichidului seminal şi a factorilor ce scad puterea fecundată a spermatozoizilor, selectarea celor din urmă cu
mobilitatea cea mai bună, izolarea lor din urină în caz de ejaculare retrogradă; b) inseminarea propriu-zisă, adică sperma preparată se
introduce prin injecţie la 36 ore după declanşarea ovulaţiei.

O altă metodă de inseminare este cea intravaginală, care este rar utilizată. Ejaculatul nelichefiat este recoltat cu o seringă şi depus imediat
la nivelul fundului vaginului. Însemînţarea se realizează cu 48 ore înaintea ovulaţiei şi poate fi făcută chiar de cuplu după o consultaţie
preliminară. Dacă sperma prezintă caracteristici normale, iar ciclurile sunt regulate, rata succesului se ridică la 25% pe tentativă.

De evidenţiat şi inseminarea intratubară, unde sperma preparată se diluează în lichid şi se injectează intratubar cu ajutorul unei canule
cervicale sau prin alte metode. Inducerea şi monitorizarea ciclurilor este identică cu cea intrauterină. Se foloseşte puţin graţie tehnicii
dificile ce implică riscuri multiple.

B)Fecundarea (fertilizarea) in vitro. Această tehnică artificială de reproducere umană oferă posibilitate cuplurilor sterile să aibă copii în
cazurile cînd primează sterilitatea feminină.

Infertilitatea apare atunci cînd una din aceste caracteristici anatomice sau funcţionale este deficitară: blocaj tubar, cancer cervical, ciclu
anovulator, endometrioze, boli cu transmitere sexuală etc. Femeile pot deveni infertile şi după expunere la toxice din mediu, administrare
de anticoncepţionale sau alte cauze încă necunoscute. Fertilizarea ovulului poate fi imposibilă şi în cazul cînd bărbatul suferă de
oligospermie, de azoospermie sau de reducerea mobilităţii spermatozoizilor pînă la imobilitate.

E firesc ca în această nouă tehnologie de reproducere umană fără raport sexual de evidenţiat cîteva etape, printre care am menţiona
:

1)stimularea hormonală a ovarului,

2)determinarea momentului ovulaţiei,

3) puncţia folicului,

4) fecundarea in vitro propriu-zisă,

5)transferul embrionilor în uter (aici sunt necesare circa trei tentative).

De regulă se transferă 2–3 embrioni, restul fiind congelaţi în azot lichid în vederea unei mutări ulterioare în caz de eşec, sau pentru
o următoare sarcină. Fertilizarea se realizează după 12–35 ore de la inseminare, iar eşecurile acestei tehnologii e necesar de examinat sub
diverse unghiuri de vedere, ca de exemplu: a) nu toate ovocitele recoltate sunt mature; b) nu la toţi foliculii aspiraţi se extrage şi ovocitul;
c) spermatozoizii prezintă adesea mobilitate defectuoasă, deficit de declanşare a reacţiei acrozomice, deficit de ataşare la zona pellucida
etc; d) embrionii cu poliploide prin polispermie nu sunt transferaţi; e) calitate defectuoasă a endometrului sau a oului cu eşec al implantării.

O metodă alternativă “naturală” în soluţionarea problemelor ce apar la cuplurile sterile ar putea fi adopţia, mai ales în cazurile cu
risc genetic foarte ridicat.

c)MAMA surogat--- Un loc deosebit între tehnicile de reproducţie umană fără raport sexual îi revine maternităţii de substituţie.
Cea din urmă (mama surogat, mama foster, femeie purtătoare, mamă purtătoare, maternitate pentru alţii, contract de sarcină, sarcină pentru
altul) în opinia specialiştilor de materie constituie una din tehnologiile reproductive artificiale similare fecundării in vitro, întrucît această
metodă se foloseşte în “tratamentul” sterilităţii cuplului. Chiar dacă maternitatea de substituţie se va desfăşura în diverse forme, totuşi
particularitatea ei generală (şi specifică) o reprezintă contractul încheiat între mama purtătoare şi cuplul steril (părinţii ursiţi, adică
recunoscuţi în mod public), conform căruia ea (mama surogat) poartă sarcina, naşte copilul, iar mai apoi nou-născutul îl va ceda
părinţilor ursiţi.

Actualmente practica în domeniul biomedical evidenţiază cîteva tipuri de contract. În funcţie de rudenia genetică dintre mama
surogat şi copil se întîlnesc contracte totale şi parţiale. În primul caz rudenia dintre aceste două fiinţe complect nu există, în cel din urmă se
preconizează utilizarea ovulului femeii foster şi a spermei tatălui ursit. Sunt cunoscute de asemenea cazuri cînd perechile de homosexuali
sau de lesbiene încheie contracte cu femeia de a le naşte un copil.
 Acordul privind maternitatea de substituţie poate fi comercial şi necomercial (altruist). Dacă maternitatea de substituţie
comercială prevede profit (cîştig) material, apoi cea altruistă nu preconizează remunerări, plăţi, afară de acele cheltuieli ce ţin de asigurarea
sarcinii, gestaţiei.

19. Clonarea

Clonarea reprezintă încă o tehnică nu doar nouă, dar extrem de miraculoasă, ieşită din comun de reproducere artificială umană
fără raport sexual. Clonării, ca o etapă neordinară în cercetările ştiinţifice contemporane, îi aparţine un rol aparte, extraordinar şi distinct.
Prin felul său de a aborda problema ea permite temeinic de a se apropia nu doar teoretic, dar şi practic de crearea tehnologiilor ce ţin de
transmiterea materialului genetic de la părinţi urmaşilor săi fără utilizarea gameţilor. Clonarea, în opinia altor autori, poate şi trebuie să
devină o formă de tranziţie de la modul de reproducere umană naturală spre cea artificială. Ea constituie o tehnică specifică de creare a
geno-copiilor individuale şi a celor de masă (organismelor animaliere şi umane). Altfel vorbind, fără inseminare şi fără fecundare, ocolind
ovulul femeii, prin intermediul unei garnituri simple de celule vii sau chiar a unei celule a individului se fac încercări de a crea un embrion
uman, iar apoi şi un prunc uman. Dar aceasta ţine de viitor.

Clonarea ca o tehnică a reproducerii artificiale a animalelor şi mai apoi a copiilor poate fi exercitată prin două metode şi, deci, e logic
concomitent a evidenţia două tipuri de bază ale clonării: clonarea nucleară, despre care s-a menţionat mai sus şi al doilea tip – clonarea
prin divizarea (împărţirea) embrionului. Împărţind preembrionul în blastomeri, noi putem crea un anumit număr de embrioni genetic
identici. Această metodă e util a o folosi în acele cazuri, cînd femeia nu doreşte să implanteze oocitele donatorilor, sau cînd apar
necesităţile de a reduce probabilitatea apariţiei sarcinilor multifetale etc.

Concomitent e necesar să nu uităm că problemele clonării trebuie soluţionate şi de pe poziţiile demnităţii umane. De exemplu, noile
tehnologii reproductive umane fără raport sexual delimitează, separă componenta biologică de la cea spirituală, traiul de dragoste. Afară de
aceasta, apare o altă problemă ce ţine de demnitatea embrionului uman drept fiinţă vie şi, deci, avînd dreptul la viaţă. Tot aici putem adăuga
că populaţia de copii născuţi prin metoda fecundării in vitro se expune riscului de a se îmbolnăvi de 2–4 ori mai mult în comparaţie cu cei
născuţi pe cale naturală. Iată de ce înţelegerea sensului demnităţii omului poate deveni un instrument în aprecierea bioetică a diverselor
propuneri în depăşirea problemelor de sterilitate.

18 Avortul

Problema avortului permanent a fost prezentă în lume. Legile de stat nu pot stopa acest proces. Toate discuţiile privind problema avortului
sunt axate asupra cîtorva momente: drepturile embrionului uman, consecinţele avortului, avorturile terapeutice, eugenice şi criminale. În
funcţie de atitudinea faţă de conceperea acestor momente v-om avea şi o ţinută concretă vis-a-vis de problema avortului.

Unii consideră că avortul constituie o problemă pur personală, intimă care are o atitudine doar faţă de femeie şi nimeni n-are
dreptul de a interveni în soluţionarea ei. Avortul aici se interpretează doar ca o intervenţie medicală. Ca şi în orişice operaţie chirurgicală
toate problemele se soluţionează prin intermediul doctorului şi a pacientului, adică avortul este o problemă medicală. Din punctul de
vedere al medicinii avortul negativ influenţează asupra sănătăţii femeii, asupra funcţiei ei de reproducere.

A doua opinie ne spune că avortul insultă, jigneşte sentimentele morale ale femeii şi deci el devine o problemă complicată etică.
Doar înainte de a consulta medicul femeia hotărăşte o problemă subtil-morală - viaţă sau moarte viitorului om (individ), şi asta nu-i totul. În
procesul de avort se include şi o a treia persoană - medicul, care de asemenea devine copărtaş al unui omor premeditat.

Adversarii avortului consideră că acesta nu constituie doar o operaţie, o intervenţie chirurgicală. Spre deosebire de operaţie avortul
are un scop bine determinat, susţin ei, şi anume: a nimici o viaţă, a omorî o fiinţă umană care practic este lipsită de apărare, de drepturi,
suferind fără milă.

Bioetica consideră ambele poziţii întemeiate şi că avortul nu-i o problemă medicală neutră în plan etic, dar include în sine cele mai
acute colizii morale. Primul moment care-l depistăm aici: care-i statutul embrionului uman? Este el oare un individ, om sau nu? Unii
savanţi atribuie embrionului calităţi umane, alţii nu. Al doilea moment: dacă el devine individ, apoi cînd, la ce lună de sarcină (de
graviditate, de gestaţie) fătul devine om? Înseamnă oare că omul (individul) şi fătul uman este unul şi acelaşi lucru adică sunt identici?
Aceasta şi alte întrebări de aşa ordin sunt de natură etică, deci despre statutul moral al fătului.

Investigaţiile ştiinţifice despre esenţa embrionului ne dovedesc că din momentul conceperii, prin urmare din momentul unirii
spermatozoidului cu ovulul feminin, embrionul capătă toate caracteristicile individului uman. Savanţii italieni afirmă că la a 2-a lună fătul
chiar ascultă muzică. Însă e dificil a afirma că embrionul devine şi o personalitate. El nu-i înzestrat cu caracteristici spirituale, în orişice caz
e greu de argumentat acest fapt.
Pornind de la cele spuse, conchidem că avortul este o încălcare a dreptului omului la viaţă, a demnităţii lui personale. Însă dacă e cazul de
ales dintre viaţa mamei şi a fătului, atunci noi ne plasăm în alte circumstanţe.

--Aici avem de a face cu avortul terapeutic (de exemplu, înlăturarea uterului cu tumoare malignă).

---Alt avort recunoscut este cel eugenic, care se provoacă cu scopul de a nu admite naşterea copiilor cu defecte genetice, incurabile mai
apoi.

---Un alt tip de avort e cel criminal, care are loc în afara instituţiei medicale. În prezent el este foarte răspîndit din motive economice, şi
nu numai.

Am examinat cîteva sugestii ce ţin de avort. Actualmente avortul e necesar de combinat cu alte forme şi metode de reglementare a
natalităţii. Acest lucru ni-l cere ideologia ecogeică care preconizează o revoluţie axigenică (demnă de noi), adică în familie doar un copil şi
deci depopularea anuală – cu 1,5–2%.