Principiile logicii

Logica traditionala se sprijina pe anumite conditii formale numite PRINCIPII

LOGICE sau LEGI DE RATIONARE/LEGI LOGICE FUNDAMENTALE.
Acestea sunt conditii generale ale rationamentelor,indiferent de tipul propozitiei cu
ajutorul carora formulam inferenta. Principiul logic reprezinta o conditie
fundamentala de rationalitate,un criteriu fundamental prin care distingem intre
corect si incorect,un reper pentru alte conditii de rationalitate. Principiile logice au
fosgt formulate pentru prima data de Parmenide (cca 515-cc450 i.Hr.),desi nu intr-
o forma exacta.Principiul ca atare este o idee sau o lege fundamentală, de maximă
generalitate, ce stă la baza celorlalte idei, legi şi reguli dintr-un domeniu al
cunoaşterii. În logica generală au fost formulate patru legi fundamentale ale
raţionării a căror respectare determină corectitudinea şi certitudinea gândirii:
principiul identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus,
principiul raţiunii suficiente.

Primele trei principii au fost formulate de Aristotel, iar al patrulea de – Leibniz.

Fiecare principii are trei formulări: ontologică (referitoare la anumite aspecte ale
realităţii), gnoseologică (referitoare la conţinutul noţiunilor, judecăţilor)
şi logică (referitoare la structura, forma gândirii abstracte).

 Principiul identităţii
Orice obiect (lucru, fenomen, eveniment, proces) se află într-o permanentă
schimbare, iar, în anumite limite (intervale) temporale şi, sub anumite raporturi,
dispune de invariabilitate, stabilitate relativă, deci este ceea ce este, adică identic
cu sine. De exemplu, pe parcursul vieţii sale, fiecare fiinţă umană suportă variate şi
multiple schimbări bio-psiho-sociale, dar rămâne, totuşi, acelaşi om, aceeaşi
persoană. Această însuşire a lucrurilor de a-şi conserva esenţa, de a persista, adică
de a rămâne relativ aceleaşi, observată de oameni în decursul experienţei lor
multimilenare, s-a fixat în gândire ca cerinţă fundamentală de a păstra ideilor, în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport, un conţinut constant. Această normă s-a
constituit drept principiul identităţii. Ari.stotel considera că gândirea poate fi
valabilă numai dacă se bazează pe termeni precişi, bine determinaţi, deoarece “e
peste putinţă să gândeşti dacă nu te gândeşti la un anumit lucru. Pentru ca aceasta
să fie posibil, trebuie ca fiecărui lucru anumit să i se dea un nume anumit. Să
rămână deci stabilit cuvântul trebuie să aibă un sens, şi anume un sens determinat.
Acest fragment exprimă aspectul logic al principiului identităţii.

Nerespectarea principiului identităţii generează confuzii, nesiguranţă. De exemplu,

propoziţia Studentul ascultă lecţia pare a fi identică cu propoziţia Studentul ascultă
lectorul (în realitate, însă, conţinutul propoziţiilor este diferit, deoarece lectorul
poate vorbi cu studentul şi în afară de lecţie). La fel, şi judecăţile Orice propoziţie
exprimă un gând terminat, Orice propoziţie exprimă o judecată par a fi identice,
dar în realitate sunt diferite, deoarece propoziţiile interogative, nu sunt propoziţii
cognitive.

 Principiul noncontradicţiei
Lumea se prezintă ca o reţea de variate legături (raporturi, relaţii) atât între
obiecte, cât şi între proprietăţi. Astfel, unele însuşiri coexistă (de pildă,
greutatea şi întinderea), în timp ce altele sunt incompatibile, se exclud
reciproc, nu pot aparţine concomitent aceluiaşi obiect:
1.o lege nu este, concomitent, adoptată şi respinsă;
2. o acţiune nu este, în acelaşi timp, obligatorie şi interzisă;
3. o faptă nu poate fi, în acelaşi timp, licită şi ilicită;
4. un contract nu poate fi, în acelaşi timp, valabil şi nevalabil.
Gândirea reflectă apartenenţa sau neapartenenţa unei însuşiri la un obiect,
sub forma unor propoziţii. Dacă notăm cu p o propoziţie care enunţă că un
obiect posedă o anume însuşire, de exemplu, propoziţia “avocaţii sunt
jurişti”, atunci vom nota cu “p¢”sau “ ” (non-p) propoziţia care enunţă că
aceluiaşi obiect îi aparţine tocmai o însuşire aflată în relaţie de
incompatibilitate cu prima, de pildă, propoziţia „avocaţii nu sunt jurişti”.
Imposibilitatea coexistenţei însuşirilor incompatibile la acelaşi obiect exprimă, la
nivel mintal, principiul noncontradicţiei conform căruia două propoziţii contrare,
adică una de formă p iar cealaltă de formă p¢ sau (non-p), nu pot fi adevărate,
dar pot fi ambele false (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport).
  Principiul terţului exclus

Ca rezultat al acţiunii legilor obiective, realitatea ni se prezintă ca un ansamblu

ordonat şi nu haotic de obiecte şi fenomene. Ordinea lucrurilor îşi află reflectare în
ordinea gândurilor. Întocmai după cum obiectele şi fenomenele reale sunt ordonate
(după specificul lor) în anumite clase, tot aşa propoziţiile se grupează în sisteme de
propoziţii, pe domenii de cunoaştere. Cea mai elementară, şi, totodată, fundamen-
tală, din trăsăturile ordinii obiective, aceea că fiecare obiect sau fenomen are un
anumit loc în ansamblul realităţii, se reflectă la nivelul gândirii raţionale
în principiul terţului exclus. În acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice propoziţie
este sau adevărată, sau neadevărată, sau acceptată, sau neacceptată într-un sistem
de propoziţii, a treia posibilitate este exclusă (terţul este exclus); sau: din două
judecăţi contradictorii una e neapărat adevărată, fiindcă a treia posibilitate nu
există. Principiul terţului exclus a fost explicat de Aristotel în felul următor: „Dar
nu e cu putinţă nici ca să existe un termen mijlociu între cele două membre
extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie
afirmat, sau negat fiecare predicat. Lucrul e evident, dacă ne lămurim mai întâi ce
înţelegem prin adevărat şi fals. Aşa că acela care spune despre ceva că este sau nu
este va trebui prin aceasta, implicit, să spună ceva adevărat sau ceva fals”. În
consecinţă, Aristotel a definit acest principiu astfel: „Principiul că un predicat
trebuie să fie ori afirmat, ori negat despre un subiect este cerut de demonstraţia
care utilizează reducerea la imposibil”; „orice afirmaţie şi orice negaţie este sau
adevărată, sau falsă”.

 Principiul raţiunii suficiente

Orice lucru este dependent, în acţiunea şi manifestările sale, de anumiţi factori
materiali, ceea ce se numeşte interdependenţă, conexiune
universală („determinism”).Interdependenţa dintre lucrurile sensibile se reflectă, la
nivelul gândirii abstracte, în legea denumită principiul raţiunii suficiente. După
cum în realitatea obiectivă nu există nici o schimbare fără o anumită cauză, tot aşa,
la nivel raţional, admiterea sau respingerea unui enunţ nu se face fără un temei.Prin
raţiune suficientă se înţelege acel temei satisfăcător, acea bază logică suficientă, în
conformitate cu care o aserţiune este acceptată sau respinsă, o judecată este
considerată adevărată sau neadevărată.
Principiul raţiunii suficiente, formulat de Leibniz, se conţine în următorul
fragment: „Raţionamentele noastre sunt întemeiate pe două mari principii,
principiul contradicţiei, în virtutea căruia socotim fals tot ce cuprinde în sine o
contradicţie, şi adevărat, ceea ce este opus falsului, adică în contradicţie cu acesta;
şi principiul raţiunii suficiente, în virtutea căruia considerăm că nici un fapt nu
poate fi adevărat sau real, nici o propoziţie veridică, fără să existe un temei, o
raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea,
de cele mai multe ori nu pot fi cunoscute”. În plan ontologic, principiul raţiunii
suficiente reprezintă o concretizare a principiului determinismului şi poate fi
formulat astfel: „nimic nu este fără raţiune; orice lucru are un temei, în virtutea
căruia există”.
În plan logic, principiul raţiunii suficiente exprimă relaţii de interdependenţă dintre
idei, dintre conţinutul propoziţiilor logice (care enunţă stările lucrurilor), anume:
valoarea logică a condiţiei (propoziţiei condiţionante) este asociată cu valoarea
logică a consecinţei (propoziţiei condiţionate).
Surse : https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/logica-
juridica/principiile-logice/