Situația limbii vorbite în Moldova înainte de

1812[modificare | modificare sursă]
Domnul Lațcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de
către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei” printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este
parte a națiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie.
Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii și valahii „au aceleași limbă și
obiceiuri”[1]. Trimiteri la o așa-numită „limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum
cea a lui Grigore Ureche Letopisețul Țării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă
este vorbită de moldoveni, valahi și vlahii transilvăneni.
Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că națiunea română trăiește
în Moldova, Muntenia și ținuturile ungurești și mai notează că, deși oamenii din Moldova se
autodenumesc „moldoveni”, ei își numesc limba „românească”, nu „moldovenească”.
Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că moldovenii
vorbesc aceeași limbă cu valahii și transilvănenii. Cantemir este primul care introduce ideea că
anumite cuvinte românești au rădăcini dacice.

Rusificarea limbii în Basarabia ocupată de Imperiul

Rus[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Rusificarea românilor.

În primii ani ai ocupației țariste de după 1812, peste 95% din populația regiunii era românească,
iar limba română a fost acceptată ca limbă oficială în instituțiile basarabene, alături de limba rusă.
Treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță. Conform autorităților
imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a
acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba
română.[2]
Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din
acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chișinău limba
română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când
catedra respectivă a fost desființată. La Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă
studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană și greacă până pe 9 februarie 1866, când
autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicație: „elevii cunosc
această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește alte scopuri”.[2]
Prin 1871, țarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia”
deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.[2]

Statutul limbii române în timpul stăpânirii

rusești[modificare | modificare sursă]
Situația lingvistică din Basarabia din 1812 până în 1918 a evoluat de la bilingvism până la
impunerea unei singure limbi oficiale, limba rusă. Limba rusă a căpătat statut de singură limbă
oficială, în timp ce limba română era limba majorității populației. Evoluția acestei situații și inventarea
noii limbi moldovenești poate fi împărțită în cinci perioade.[3]

Prima fază: 1812–1828[modificare | modificare sursă]

Perioada 1812–1828 a fost una de bilingvism funcțional. Deși limba rusă avea o poziție privilegiată,
limba română era folosită în special în domeniile administrației publice, învățământului public (în
special cel religios) și culturii. În anii care au urmat imediat anexării Basarabiei, păstrarea limbii și
obiceiurilor naționale deveniseră foarte importante. La Seminarul teologic din Chișinău, deschis în
1813, a fost publicată o gramatică a limbii române, iar imprimeriile din Chișinău au început tipărirea
de carte religioasă în limba română.[3]
A doua fază: 1828–1843[modificare | modificare sursă]
Perioada 1828–1843 a fost una a bilingvismului parțial diglosic. În această perioadă, a fost interzisă
folosirea limbii române în administrație. Româna a fost exclusă din codul civil, dar a continuat să fie
folosită în învățământ, dar numai ca un subiect separat. Au fost publicate manuale bilingve, așa cum
a fost gramatica româno-rusă Bucoavne a lui Iacob Ghinculov. Cărțile religioase și predicile de
duminică din biserici au rămas singurele forme de manifestare publică a limbii române. Până în
1843, înlocuirea limbii române din administrație a fost completă.[3]

A treia fază: 1843–1871[modificare | modificare sursă]

Perioada dintre 1843 și 1871 a fost aceea a asimilării. Limba română a mai continuat să fie obiect de
studiu până în 1866 la Liceul regional, până în 1867 la Seminarul teologic și până în 1871 în școlile
primare din teritoriu. După acest moment, studierea limbii române a fost interzisă prin lege.[3]

A patra fază: 1871–1905[modificare | modificare sursă]

Perioada 1871–1905 a fost una de monoglotism oficial în rusă. Orice folosire publică a limbii române
a fost înlocuită cu limba rusă. Româna a continuat să fie folosită doar în familie și între prieteni.
Aceasta a fost una dintre perioadele cu cel mai înalt grad de asimilare din Imperiul Rus.
În 1872, Pavel Lebedev a ordonat ca toate documentele bisericești să fie scrise exclusiv în limba
rusă, iar, în 1882, tiparnița bisericească din Chișinău a fost închisă din ordinul Sfântului Sinod.[3]

A cincea fază: 1905–1917[modificare | modificare sursă]

Perioada 1905–1917 a fost una a creșterii conflictelor lingvistice, apărute odată ce redeșteptarea
conștiinței naționale românești. În 1905 și 1906 zemstvele basarabene au cerut reintroducerea limbii
române ca „limbă obligatorie de studiu” și „libertatea de studiere în limba maternă (română)”. În
același timp, au început să apară primele ziare în limba română: Basarabia (1906), Viața
Basarabiei (1907), Moldovanul (1907), Luminătorul (1908), Cuvînt moldovenesc (1913), Glasul
Basarabiei (1913). Din 1913, Sfântul Sinod a permis „bisericilor din Basarabia să folosească limba
română”.[3]
Limba moldovenească a fost o invenție a acestor timpuri, scopul statului țarist fiind acela al creării
unei limbi care să se deosebească cel puțin prin nume de limba română. Cu toate acestea, Ștefan
Margeală, care publica în 1827 un dicționar biligv, afirma în prefață că lucrarea sa dorește „să ofere
celor 800 000 de români care trăiesc în Basarabia,... ca și milioanelor de români care trăiesc de
cealaltă parte a Prutului, posibilitatea cunoașterii limbii ruse și, de asemenea, fiind destinată rușilor
care doresc să studieze limba română”. În 1865, Ioan Doncev, în prefața abecedarului său și a
manualului de gramatică, afirma că moldoveneasca este valaho-română, ori română. Totuși, după
această dată, termenul „limba română” apare numai sporadic în corespondența autorităților școlare.
În mod gradual, limba moldovenească devine singura denumire acceptată pentru limba vorbită de
majoritatea populației băștinașe. Această situație s-a dovedit folositoare pentru cei care doreau o
separație culturală a Basarabiei de România. Deși se referă la o altă perioadă istorică (cea de după
1991), afirmația lui Kl. Heitmann este valabilă și pentru ce s-a întâmplat la sfârșitul secolului al XIX-
lea începutul celui de-al XX-lea: „Teoria a două limbi — română și moldovenească — a servit atât la
Moscova, cât și la Chișinău, pentru combaterea veleităților naționaliste ale Republicii Moldova, fiind
în fapt o acțiune împotriva naționalismului românesc” (Heitmann, 1965). Obiectivele ale politicii
lingvistice rusești în Basarabia s-a schimbat de la interzicerea limbii române la dialectizarea ei. A.
Arțimovici, un funcționar superior al Departamentului Educației cu sediul la Odessa, scria într-o
scrisoare către Ministerul Instrucțiunii Publice (11 februarie 1863): „Opinia mea este că va fi greu de
oprit populația românească din Basarabia să folosească limba din principatele învecinate, unde
populația românească concentrată poate dezvolta limba bazată pe elementele ei latine, care nu sunt
bune pentru limba slavă. Direcțiile guvernamentale legate de acest caz, care urmăresc să creeze un
nou dialect in Basarabia, mai puternic bazat pe limba slavă, vor fi, așa cum se va vedea, fără folos:
nu putem sili profesorii să predea o limbă care va muri curând în Moldova și Valahia... părinții nu vor
dori ca urmașii lor să învețe o limbă diferită de cea pe care o vorbesc în mod curent”. Deși anumiți
oficiali, asemeni lui Arțimovici, și-au dat seama că dezvoltarea unui dialect diferit de limba vorbită
în Principatele Unite nu va fi niciodată o încercare încununată de succes, cei mai mulți funcționari
guvernamentali țariști, „urmărind țelul îndeplinirii politicii guvernului, au numit în mod tendențios
limba majoritară moldovenească, chiar și in contextele în care română se folosise întotdeauna până
atunci”.[3]