Chisinau 2023

Referat pe tema:
Bunastarea sociala in Marea Britanie

Realizat de:Comarnitchi Alexandra

În Marea Britanie, bazele statului bunăstării se datorează Partidului Liberal în
timpul guvernelor conduse de primii miniștri H. H. Asquith și David Lloyd
George. Liberalii britanic au susținut o economie capitalistă și în secolul al XIX-
lea s-au preocupat în principal de chestiunea liberului schimb (vezi liberalismul
clasic), dar la începutul secolului al XX-lea au renunțat la viziunea laissez faire a
economiei și au început să favorizeze legislația socială proactivă pentru a asigura
șanse egale pentru toți cetățenii (și pentru a contracara apropierea cetățenilor
de Partidul Laburist). În acest sens, ei au fost direct inspirați de succesul reformelor
sociale ale lui Bismark asupra economiei germane. Statul francez al bunăstării își
are originea în anii 1930, în timpul unei perioade de ascensiune politică socialistă,
cu Acordurile de la Matignon și reformele Frontului Popular, deși după cum
subliniază Paxton aceste reforme au fost egalate și chiar depășite de măsurile luate
de regimul de la Vichy în anii 1940.
 
BUNASTAREA SOCIALA
Bunastarea este starea sau conditia de a face sau de a fi bine. Termenul esteinvocat
in special atunci cand o anumita actiune e considerata necesara pentru
crestereabunastarii individuale sau de grup- respectiv cand bunastarea este intr-o
anumita masuranesigura. Ca atare ,termenul se foloseste in primul rand in arena
politica ,fiind legat inmod intim de conceptul de nevoi, deoarece tocmai prin
satisfacerea nevoilor se realizeazacresterea bunastarii: politicile bunastarii sunt
politici proiectate sa satisfac nevoileindividuale sau de grup. Nevoile ca problema
politica nu sunt doar acelea legate desupravietuire , ci si cele pentru o viata
moderata sau normala in cadrul societatii. Ele nucuprind numai un nivel minim de
venituri pentru hrana si imbracaminte , ci si conditiiadecvate de locuire , educatie ,
ingrijire a sanatatii, si posibilitati de angajare (desi aceastadin urma nu este
intotdeauna inclusa). Modaliataea exacta si amsura in care suntsatisfacute aceste
nevoi variaza de la o societate la alta. In general in decursul secoluluiXX , rolul
statului in satisfacere anevoilor de bunastare in societatile industriale avansatea
crescut. Totusi , in ultimul deceniu sau mai inainte, intr-o serie de societati
occcidentales-au facut unele reduceri de cheltuieli in programele de stat destinate
bunastarii,concomitent cu o privatizare crescanda a serviciilor in acest domeniusi
cu sprijinirea unoralocari private depinzand mai degraba de capcitatea de a plati
decat de nevoi.Intrucat problemele bunastarii sunt strans unite cu politicile sociale ,
a existat otendinta de a le localiza in domeniul acestor politici-mai degraba decat in
cel alsociologiei. Totusi aceasta pozitie a fost atacata in mod regulat de autori ca
PeterTownsend, care privesc politicile sociale
 – 
inclusiv politicile bunastarii-ca tinand direct desfera sociologiei. Acest punct de
vedere se bazeaza pe dezbaterile indelungate , axate peteoretizarea marxista ,
privind functionalitatea statului bunastarii si a politicilor bunartariiin capitalism.
Pot ele sa reduca excesele severe ale capitalismului si astfel sa facasistemul mai
acceptabil? Sau reprezinta ele rezultatul luptei victorioase a muncitorilorpentru a-si
proteja propriile interese/? (o tratare inca provocatoare se gaseste in F.F.Piven
si R.A.Cloward, “reglulating the poor: the function of public welfare,1971”).
 Asemenea dezbateri au condus , printre altele, la o abundenta de
cercetarivaloroase care cauta sa identifice destinatarii politicilor de stat privind
bunastarea.Acestea prezinta masura in care, in cele mai multe societati, clasele de
mijlocbebneficiaza in mod disproportionat de unele forme ale acestui system de
protectie , ca depilda educatia(neinsemnanad astfel ca ajutorul de stat ar fi mai
putin echitabil decat `elprivat). Ele arata , de asemenea, in ce masura depend
femeile din punct de vederefinanciar de asistenta

Efectele bunăstării asupra sărăciei[modificare | modificare sursă]

Studiile empirice sugerează că taxele și transferurile reduc considerabil sărăcia în
majoritatea țărilor a căror alocare pentru politicile sociale reprezintă cel puțin o
cincime din PIB.[11][12]

Rata absolută a sărăciei (1960–

1991)
Rata relativă a sărăciei (1970–
Țară (prag stabilit la 40% din venitul 1997)[12]
mediu al gospodăriilor din SUA)
[11]

Prebunăstare Postbunăstare Prebunăstare Postbunăstare

 Suedia 23.7 5.8 14.8 4.8
 Norvegia 9.2 1.7 12.4 4.0
 Țările de
22.1 7.3 18.5 11.5
Jos
 Finlanda 11.9 3.7 12.4 3.1
 Danemarca 26.4 5.9 17.4 4.8
 Germania 15.2 4.3 9.7 5.1
 Elveția 12.5 3.8 10.9 9.1
 Canada 22.5 6.5 17.1 11.9
 Franța 36.1 9.8 21.8 6.1
 Rata absolută a sărăciei (1960–
1991)
Rata relativă a sărăciei (1970–
Țară (prag stabilit la 40% din venitul 1997)[12]
mediu al gospodăriilor din SUA)
[11]

Prebunăstare Postbunăstare Prebunăstare Postbunăstare

 Belgia 26.8 6.0 19.5 4.1
 Australia 23.3 11.9 16.2 9.2
 Marea
16.8 8.7 16.4 8.2
Britanie
 Statele
Unite ale 21.0 11.7 17.2 15.1
Americii
9.1
 Italia 30.7 14.3 19.7

Efectele cheltuielilor sociale asupra creșterii economice, datoriei publice și

educației[modificare | modificare sursă]
Cercetătorii au descoperit o corelație foarte mică între performanțele economice și
cheltuielile sociale.[13] Există, de asemenea, puține dovezi că cheltuielile sociale au
determinat scăderea productivității; economistul Peter Lindert de la University of
California, Davis atribuie acest efect inovațiilor politice cum ar fi implementarea
politicilor fiscale „pro-creștere” în mediul economic real al statelor bunăstării.[14]
Un studiu norvegian care acoperă perioada 1980-2003 a evidențiat o corelație
negativă între cheltuielile sociale și rezultatele studenților.[15] Cu toate acestea,
multe dintre țările OCDE aflate în topul studiului Programme for International
Student Assessment din 2009 sunt considerate state ale bunăstării.[16]
Tabelul de mai jos arată: în primul rând – cheltuielile sociale ca procent din PIB
pentru anumite state membre ale OCDE; în al doilea rând – PIB-ul pe cap de
locuitor (paritatea puterii de cumpărare în dolari) în 2013:
PIB pe cap de
Cheltuieli locuitor
sociale Dimensiunea
Țară An
(Paritatea puterii cheltuielilor sociale
(% din PIB) de cumpărare)

 Franța 31.9 2014 36.907 $ 11.773 $

 PIB pe cap de
Cheltuieli locuitor
sociale Dimensiunea
Țară An
(Paritatea puterii cheltuielilor sociale
(% din PIB) de cumpărare)

 Finlanda 31.0 2014 38.251 $ 11.858 $

 Belgia 30.7 2014 40.338 $ 12.384 $
 Danemarca 30.1 2014 42.764 $ 12.872 $
 Italia 28.6 2014 34.303 $ 9.811 $
 Austria 28.4 2014 44.149 $ 12.538 $
 Suedia 28.1 2014 43.533 $ 12.233 $
 Spania 26.8 2014 34.527 $ 9.253 $
 Germania 25.8 2014 43.332 $ 11.180 $
 Portugalia 25.2 2014 25.900 $ 6.527 $
 Țările de Jos 24.7 2014 43.404 $ 10.721 $
 Grecia 24.0 2014 25.651 $ 6.156 $
 Slovenia 23.7 2014 28.298 $ 6.707 $
 Luxemburg 23.5 2013 90.790 $ 21.336 $
 Japonia 23.1 2011 36.315 $ 8.389 $
 Ungaria 22.1 2014 22.878 $ 5.056 $
 Norvegia 22.0 2014 65.461 $ 14.401 $
 Marea
21.7 2014 35.760 $ 7.760 $
Britanie

Statul bunăstării (welfare state)1 , ca expresie, poate provoca anumite confuzii,

pentru că aşa cum considera Nicholas Barr (1998), există trei probleme care apar în
legătură cu acest termen: Bunăstarea indivizilor derivă şi din alte surse decât statul,
cum ar fi piaţa, care furnizează bunăstare ocupaţională prin intermediul veniturilor
primare, acumulările individuale, care prin intermediul asigurărilor individuale
private şi al economiilor furnizează de asemenea bunăstare, şi bunăstarea venită de
la organizaţiile voluntare şi a familiei. Modalităţile de furnizare a bunăstării sunt de
asemenea multiple. În general, serviciile şi beneficiile care satisfac nevoile
indivizilor sunt finanţate şi produse de stat, dar există posibilitatea ca aceste
servicii şi beneficii finanţate de stat să fie produse de către sectorul privat (de
exemplu, serviciile medicale). Limitele statului bunăstării nu sunt clar definite.
Oricare ar fi înţelesul corect al termenului, statul bunăstării se poate referi la o
formă particulară de stat, o formă distinctă de guvernare sau un tip specific de
societate. Chiar dacă există mulţi autori în literatura de specialitate care au
abandonat acest termen, datorită răspândirii sale în literatura occidentală, practic
acum expresia statul bunăstării desemnează statul capitalist, care s-a constituit
după cel de-al doilea război mondial. Potrivit multor autori, rădăcinile implicării
statului în furnizarea bunăstării sociale a indivizilor se află în vechile civilizaţii
precreştine. Aceste ajutoare erau destinate mai ales celor aflaţi în nevoie în caz de
calamitate, foamete, război. În Grecia Antică şi în Roma Imperială au apărut însă
primele forme ale ajutoarelor sociale statale, sub forma pensiilor şi a burselor de
studii. În epoca medievală, asistenţa şi protecţia sunt asigurate în mod esenţial de
Biserică. Săracul, imagine a lui Christos, este considerat drept un personaj sacru,
pe care Biserica îl întreţine prin pomana individuală şi instituţiile caritabile.
Începând cu secolul al XVII-lea, atitudinea statului faţă de cei aflaţi la nevoie se
schimbă. Imaginii pozitive a săracului i se substituie o imagine negativă, cea a unui
om care nu produce nimic atunci când munca devine o valoare. Politica socială
este legată de închiderea săracilor în spitale, ospicii, azile şi puşcării. Două
momente istorice au marcat începutul implicării statului modern în furnizarea
bunăstării individuale: Legea Săracilor (The Poor Law) din perioada elisabetană
(1601) în Anglia şi introducerea modelului asigurărilor sociale în perioada
cancelarului Bismarck în Germania anilor 1880. Legea Săracilor din Marea
Britanie încredinţează parohiilor conducerea politicii sociale. Taxa impusă în
fiecare parohie tuturor contribuabililor (impozitarea locuinţei şi chiriilor) şi
controlată de inspectori asigură săracilor un loc de muncă la domiciliu, iar
invalizilor şi copiilor li se acordă ajutoare. Această lege introdusă în Anglia
stabileşte în favoarea celor nevoiaşi dreptul la asistenţă şi responsabilitatea statului
pentru persoanele dependente în general. Introducerea modelului asigurărilor
sociale de către cancelarul von Bismarck în cazul accidentării, a bolii şi a pensiilor
înseamnă prima implicare a statului modern în protecţia socială a indivizilor pe
baze contributorii (Tabelul 1.), fără însă a avea prea mulţi continuatori.
Răspândirea sistemului de asigurări sociale s-a petrecut mai ales în secolul XX.
Tabelul 1. Introducerea asigurărilor sociale Ţara Accident Boală Pensii Şomaj
Germania 1884 1883 1889 1927 Franţa 1898* 1898*, 1930 1895*, 1910 1967
Olanda 1901 1930 1913*, 1947 1949 Marea Britanie 1897 1911 1908** 1911 *
neobligatoriu, ** obligatoriu, Sursa: Diederiks, H.A. (coord.) 1995, p. 292 Ceea ce
trebuie menţionat referitor la evoluţia implicării statului în domeniul protecţiei
sociale este schimbarea grupurilor ţintă pentru politicile sociale, pe parcursul
istoriei. Indiferent de stadiul de dezvoltare sau situaţia economică în care se aflau,
statele au adoptat următorii paşi în politica lor socială: o Protecţia faţă de riscul
pierderii veniturilor din muncă a celor care erau angajaţi (asigurări pentru
accidente de muncă, pensii, şomaj). o Protecţia familiilor angajaţilor (pensii de
urmaş, asigurări de sănătate pentru întreaga familie). o Protecţia celor care nu pot
să lucreze (persoane cu handicap, copii). o Măsuri de protecţie generalizate la
întreaga populaţie (asigurări de sănătate universaliste, ajutor social, alocaţii pentru
copii).

În modelele coerente ale ţărilor occidentale, statul bunăstării cuprinde toate

instituţiile ,,producătoare” de bunăstare individuală: sistemul pieţei, familia şi
instituţiile nonprofit, formând sistemul de securitate socială (safety net). M. Preda
(2002) consideră că sursele bunăstării individuale sunt următoarele:
Analiza amănunţită a datelor statistice şi a studiilor publicate arată totuşi faptul că
spre deosebire de alte ţări în care politicile sociale, cu programele şi serviciile
specializate pentru populaţie, prin volumul resurselor financiare alocate, ocupă, de
departe primul loc în cadrul politicilor publice, în România constatăm rolul modest
ce se acordă politicilor sociale. Acest lucru face ca România să nu se încadreze în
nici unul dintre modelele ,,clasice” ale statului bunăstării, fiind un sistem mixt, cu
un puternic caracter rezidual (liberal). Într-adevăr, în majoritatea ţărilor Europei se
poate identifica un rol de dezvoltare economică şi socială atribuit politicilor
sociale, printr-un sistem diversificat şi substanţial de beneficii sociale, cu alocarea
de resurse financiare importante, nu numai ca volum absolut, dar şi ca proporţie în
PIB.
Bibliografie

1. Barr, N., 1998, The Economics of the Welfare State. Stanford University Press, Stanford

2. Demier, F., 1998, Istoria politicilor sociale. Europa, sec.XIX-XX. Institutul European, Iaşi

3. Diederiks, H.A., (coord.), 1995, Nyugat-Europai gazdasag-es tarsadalomtortenet. Osiris Kiado,

Budapest

4. Leibfried, S., 1993, Towards an European Welfare State, în Jones, C. (ed.), New Perspectives of the
Welfare

State in Europe, Routledge, Londra

5. Mărginean, I., 2001, Analiza comparativă a politicilor sociale din România-ţări în tranziţie-ţările U.E.
Studiu

elaborat pentru Comisia Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale. Bucureşti

6. Preda, M., 2002, Politica socială românească între sărăcie şi globalizare. Polirom, Iaşi

7. Zamfir, C. (coord.), 2001, Poverty in Romania: Causes, Anti-Poverty Policies, Recommendations for
Action.

World Bank Report

8. Zamfir, E., Zamfir, C. (coord.), 1995, Politici Sociale: România în context european. Editura Alternative,

Bucureşti.