Filosofia antica greceasca a parcurs in evolutia sa istorica urmatoarele patru etape:

1. Etapapresocraticd saupreclasicd - desfaurata pe parcursul secolului al VI-lea i.Hr. Ea a avut un caracter

pronuntat cosmologic, fizicalist, adica in centrul interesului filosofilor s-au aflat problemele cosmosului (gr. kosmos -
lume, univers), ale naturii (gr. physis - natura). Cei dintai filosofi au incercat sa descopere un principiu (gr. arche -
principiu) de natura fizica (identificat, de regula, cu unul dintre cele patru elemente cosmologice - apa, aer, pamant,
foc -ori cu diferite amestecuri sau dozaje ale lor) din care toate lucrurile ar proveni, ale carui expresii ar fi i la care
ele ar reveni, dupa un ciclu de metamorfoze. Cei mai importanti filosofi ai acestei perioade au fost: milesienii
(Thales din Milet, Anaximandros din Milet i Anaximenes din Milet), Pythagoras, Heraclit din Efes, reprezentantii
colii din Elea (Xenofan din Colofon, Parmenides din Elea, Melissos din Samos, Zenon din Elea), filosofii plurali ti
(Anaxagoras din Clazomene, Empedocles din Agrigent) i reprezentantii atomismului ( Leucipp i Democrit).
2. Etapa clasicd (sec. V-IV i.Hr.) - este etapa apogeului filosofiei antice greceti i a avut un caracter
pronuntat antropologic, adica in prim-planul interesului filosofilor au trecut problemele omului. Cei
mai importanti filosofi ai epocii clasice au fost: sofi tii (Protagoras din Abdeba, Gorgias din
Leontinoi, Hippias din Iulis, Critias, Callicles, etc.) i triada de aur" a filosofiei antice grece ti:
Socrate, Platon i Aristotel.
3. Etapa elenisticd (sec. III-I i.Hr.) - este etapa declinului culturii i civilizatiei antice grece ti, dar i de
elenizare, adica de difuziune ampla a valorilor greceti in intreaga lume antica. Filosofia acestei
etape a avut, ca in toate epocile de criza, un pronuntat caracter eticist (adica filosofii au fost
preocupati, cu precadere, de problemele conduitei morale a omului intr-o lume aflata in criza)
ipesimist. Principalii sai reprezentanti au fost: Epicur, stoicismul i scepticismul.
4. Etapa romand (sec. I-IV d.Hr.) - intrucat romanii n-au dat dovada de prea mare originalitate in
filosofie, filosofia romana este considerata, adesea, ultima etapa a filosofiei grece ti. Cei mai
importanti filosofi romani: Cicero, Seneca, Marc Aureliu, Lucretius etc. au imprumutat majoritatea
temelor i motivelor pe care le-au abordat din filosofia greceasca. Si in aceasta etapa filosofia a avut
un caracter eticist i pesimist intrucat epoca respectiva a fost tot una de declin, dar, de aceasta data, al
Imperiului Roman. De asemenea, in aceasta epoca a avut loc fuziunea spiritului grecesc cu cel
roman, care s-a realizat pe fondul aparitiei si rdspdndirii rapide a religiei crestine in Imperiul
Roman, procese ce vor influenta decisiv evolutia culturii i civilizatiei occidentale, inclusiv a
filosofiei, urmatorului mileniu si jumatate.

Filosofia medievala. Sfaritul oficial al filosofiei antice este considerat in mod conventional anul 529 d.Hr., cand
printr-un decret al imparatului Imperiului Roman de Rasarit (Bizantin) Justinian (482-565, a domnit incepand din
anul 527) a fost inchisa sub acuzatia de paganism ultima coala filosofica din Atena. Aceasta era o coala
neoplatoniciana, continuatoare a Academiei platoniciene. Dezgustat de aceasta decizie, ultimul ei conducator,
Damascius (cca. 458-538), a parasit Atena i a plecat in Egipt unde i s-a pierdut urma. La aceasta data filosofia
antichitatii greco-romane era insa de mult apusa, dar spiritul sau devenise deja temelia culturii occidentale.
In primele secole ale erei cretine Imperiul Roman a intrat in faza declinului sau ireversibil, care s-a manifestat in
toate domeniile vietii sociale: militar, politic, economic, administrativ, cultural etc.
In primele secole dupa naterea lui Isus cretinismul era mai mult o stare de spirit generoasa decat o doctrina
riguros intemeiata teologic i teoretic. Sarcina fundamentarii teoretice i teologice a cre tinismului i-o vor asuma in
primul mileniu cretin Sfintii Apologeti, creatorii Apologeticii (sec. II - III) i Sfintii Pdrinti, creatorii Patristicii (sec.
IV - VIII). Acest proces va fi desavarit de catre reprezentantii Scolasticii (sec. IX - XIV).

Sfintii Apologeti (sec. II - III) au fost primii aparatori ai cretinismului, iar lucrarile lor capitale, intitulate, in mod
semnificativ, Apologii (gr. apologeia - lauda", preamarire"), erau expuneri partiale ale religiei cre tine i tentative
de justificare a superioritatii ei nu numai fata de toate celelalte religii practicate in Imperiul Roman, ci i fata de
filosofia greco-romana. Intrucat au fost elaborate in perioada in care cre tinismul era inca interzis in Imperiul
Roman, Apologiile erau i pledoarii juridice adresate imparatilor romani ce urmareau sa-i convinga sa recunoasca
dreptul legal la existenta i la libera practica religioasa al cre tinilor intr-un imperiu care in mod oficial era inca
pagan. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca unii dintre Sfintii Apologeti au avut pregatire juridica i au practicat
avocatura. Cei mai importanti Sfintii Apologeti au fost:
> In secolul al II-lea: Quadratus, Aristide, Hermas, Justin, Tatian, Athenagoras,
Minucius Felix etc.;
> In secolul al Ill-lea: Tertulian, Arnobius, Cyprianus, Origene, Clement etc.
Cei dintai apologeti au considerat ca religia cretina este superioara nu numai tuturor religiilor pagane", ci i
filosofiei greco-romane. Ei au declarat, astfel, razboi tuturor celorlalte religii practicate in Imperiul Roman, precum
i filosofiei greco-romane, considerata, i ea, pagana", plina de erori i executata ca atare. Minucius Felix scria in
acest sens: Cei vechi se inchinau la zei de lemn ciopliti poate din rama itele unui rug sau dintr-o bucata de
blestemata spanzuratoare, la zei de bronz sau de argint facuti, nu-i imposibil, din vreo oala de noapte ori sculptati din
piatra de un meseria murdar". La randul sau, Tatian in lucrarea sa Cuvdnt cdtre greci aprecia ca religia cretina este
mai veche decat filosofia lui Platon i Aristotel, a lui Democrit i a stoicilor. Aa cum era de a teptat, marii filosofi
greci nu erau, nici ei, menajati: Platon ar fi fost vandut ca sclav de Dionysios cel Batran datorita lacomiei pantecului
sau", Aristotel ar fi pus prostete limite providentei, laudandu-l totodata prea mult pe Alexandru Macedon",
Empedocles era laudaros etc.
Justin, mai echilibrat i, totodata, mai subtil, i-a dat seama ca filosofia greceasca nu putea fi pur i simplu negata,
cu atat mai mult cu cat opera fundamentare teoretica a cretinismului nu putea ignora achizitiile ei. De aceea el
intreprinde o adevarata opera de cretinizare" a filosofiei grece ti, atat pentru a o anihila, cat i pentru a crea cadrul
pentru valorificarea din perspectiva cretina a unora dintre achizitiile ei: Cei care au trait potrivit Logosului sunt
cretini, chiar daca au trecut drept pagani sau atei. Aa au fost la greci Socrate, Heraclit i altii asemenea lor, iar la
barbari Abraham, Ananias, Azarias, Misael i altii asemenea lor".

Sfintii Pdrinti sau Pdrintii Bisericii (sec. IV - VIII) sunt creatorii Patristicii. Termenul Patristicd (de la
latinescul pater - tata", parinte") denumete o micare teologico-filosofica aparuta in primul mileniu cre tin prin
care s-a urmarit fundamentarea teologica sistematica i riguroasa a religiei cre tine. Sfintii Parinti au continuat i au
aprofundat opera Sfintilor Apologeti, iar activitatea lor va fi desavarita de catre gandirea scolastica.
Medievistul francez Etienne Gilson apreciaza ca se numete literatura patristica, in sens larg, totalitatea operelor
cretine care apartin epocii Parintilor Bisericii; dar nu toate au ca autori Parinti ai Bisericii, i nici chiar aceasta
titulatura nu este riguros exacta. Intr-un prim sens, ea ii denumete pe toti scriitorii ecleziastici vechi, care au murit in
credinta cretina i in comuniune bisericeasca" (Filosofia in Evul Mediu, Editura Humanitas, 1995, p. 13). In sens
restrans, un Parinte al Bisericii trebuia sa intruneasca urmatoarele patru trasaturi:
1. ortodoxie doctrinara, adica doctrina sa trebuia sa fie conforma nu numai spiritului, ci i literei Bibliei;
2. sfintenie de viata, adica teologul respectiv trebuia sa fi trait in conformitate cu normele pronuntat
ascetice ale moralei cretine timpurii;
1. recunoatere de catre Biserica, adica opera sa sa aiba aprobarea Bisericii cretine;
3. vechime - trebuia ca el sa fi trait intre sfaritul sec. al III-lea i sec. al VIII-lea. In cadrul Patristicii se
disting doua aripi":

a. Aripa greacd care-i are ca principali reprezentanti pe: Grigore din Nazians, Vasile cel Mare, Grigore
din Nyssa, Pseudo-Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschin;
b. Aripa latind care-i are ca principali reprezentanti pe: Aureliu Augustin, Grigore cel Mare, Isidor din
Sevilla.

Scolastica (sec. IX - XIV) a desavarit opera de fundamentare teologica i filosofica a religiei

cretine initiata de Sfintii Apologeti i continuata de Sfintii Parinti.
Sub raport filosofic, scolastica intereseaza, in primul rand, prin cea mai importanta disputa teoretica desfa urata in
cadrul sau, numita Cearta universaliilor. Ea a fost declanata de Isagoga (gr. - introducere") lui Porphyrios (filosof
grec neoplatonician care a trait intre anii 232 i 304 i a fost unul dintre continuatorii lui Plotin - cca. 205-270 - cel
mai important reprezentant al neoplatonismului) la Categoriile lui Aristotel, prima carte a tratatului de logica al
Stagiritului, Organon. Porphyrios se intreba in Isagogd daca genurile i speciile (adica notiunile, care erau denumite
de medievali universalii) sunt realitati substantiate sau numai concepte i daca, in cazul in care ele sunt reale, au
corporalitate sau nu.
In esenta, Cearta universaliilor a urmarit elucidarea raporturilor dintre universalii, cum spuneam ca erau denumite
in epoca medievala genurile i speciile, adica generalul, i lucrurile individuale. In legatura cu aceasta problema au
fost formulate numeroase puncte de vedere (nu mai putin de 13!), reductibile in ultima instanta la doua:
1. Nominalismul - care avea maxima: Universalia sunt nomina (lat. - universaliile sunt nume", adica
notiunile sunt doar termeni, cuvinte) - se revendica din filosofia lui Aristotel i considera ca existenta
reala au numai lucrurile individuale, iar generalul nu exista ca atare nici in lucruri, nici separat de
ele. Notiunile n-ar fi altceva decat simple cuvinte, nume date de oameni diferitelor categorii de
lucruri individuale. Cei mai importanti reprezentanti ai nominalismului au fost: Roscelin din
Compiegne, Pierre Abelard, Duns Scot, William Occam etc.
2. Realismul - ce avea maxima: Universalia sunt realia (lat. - universaliile sunt realitati", adica
existente spirituale de sine statatoare, asemanatoare Ideilor platoniciene) - se revendica din filosofia
lui Platon i considera ca notiunile generale constituie realitati de sine statatoare cu caracter spiritual,
anterioare lucrurilor individuale, independente de acestea ca i de activitatea spiritului uman. Cei mai
importanti reprezentanti ai realismului au fost: Anselm de Canterbury, Guillaume de Champeaux,
Toma d'Aquino etc.
 3. FILOSOFIA EPOCII MODERNE (sec. XVII-XIX)
Filosofia epocii moderne a fost precedata i pregatita de cea renascentistd (sec. XV-XVI). Aceasta a aparut i a
evoluat pe fondul laicizdrii progresive a vietii sociale, politice i spirituale a statelor Europei occidentale, favorizata
de ascensiunea tiintei i de criza profunda a Bisericii Catolice, criza ce a diminuat considerabil autoritatea pe care ea
o exercitase in primul mileniu cretin i a culminat cu izbucnirea Reformei protestante, in urma careia s-au desprins
din Biserica Romano-Catolica i s-au constituit ca entitati religioase autonome bisericile protestante.
4. Cei mai importanti filosofi renascentiti au fost: Michel de Montaigne, Erasmus de Rotterdam,
Thomas Morus, Tommaso Campanella, Giordano Bruno, Pico della Mirandola etc. Ei au facut
tentativa de reinviere a spiritului filosofiei antice greco-romane, de diminuare a presiunii teologiei
asupra filosofiei, de innoire a stilului de practicare a filosofiei i de introducere a unor noi teme i
probleme de reflectie filosofica.
5. Pe parcursul secolului al XVII-lea s-a desfaurat revolutia tiintificd modernd, care a fost un
fenomen cultural complex cu multiple semnificatii sociale i spirituale i care a avut numeroase
implicatii filosofice. Prin contributiile unor mari oameni de tiinta, ca Nicolaus Copernic, Johannes
Kepler, Galileo Galilei, Isaac Newton etc., a fost creata o noua imagine asupra universului, care a
fost explicat pe baza unui model mecanic.
6. Astfel, N. Copernic a elaborat teoria heliocentrica asupra sistemului solar. Aceasta teorie a inlaturat
vechea teorie geocentrica asupra universului creata la sfaritul antichitatii de savantul grec Claudius
Ptolemeu (sec. II d.Hr) pe baza cosmologiei aristotelice. Implicatiile tiintifice, filosofice i culturale
ale teoriei heliocentrice au fost imense i au avut drept rezultat modificarea radicala a conceptiei
traditionale despre lume.
7. J. Kepler a descoperit legile mecanicii cereti pe baza carora puteau fi explicate i anticipate cu mare
precizie nu numai traiectoriile atrilor, ci i o serie de fenomene astronomice i fizice (eclipse,
comete, maree etc.) care i-au impresionat din cele mai vechi timpuri pe oameni i erau atribuite in
toate culturile arhaice unor forte supranaturale. Legile mecanicii cere ti vor deveni pe parcursul
epocii moderne idealuri de rigoare i capacitate de predictie ale intregii cunoateri tiintifice.
8. G. Galilei a adus contributii decisive la fundamentarea tiintifica a heliocentrismului i la rasturnarea
tiintei traditionale. El a descoperit prima lege a tiintei moderne, principiul inertiei. Datorita
radicalismului pozitiei sale tiintifice, el a fost obligat de catre Inchizitie sa- i renege conceptia, care
contravenea reprezentarii religioase traditionale a universului.
9. I. Newton a elaborat un model unitar de natura mecanica al intregului univers. El a demonstrat ca
micarea corpurilor cereti i caderea obiectelor pe Pamant sunt supuse aceleia i legi, legea
gravitatiei universale. De asemenea, Newton a apreciat ca aceasta lege actioneaza i dincolo de
limitele sistemului solar, fiind prima lege a intregului univers formulata matematic pe baza
modelului mecanic. Newton a extins apoi valabilitatea legii gravitatiei universale i la microcosmos,
demonstrand ca intregul univers, de la atomi pana la stele, ii este subordonat.
10. Revolutia tiintifica moderna a reprezentat o adevarata provocare pentru filosofie, care era solicitata
nu numai sa explice semnificatiile i implicatiile filosofice ale noilor descoperiri tiintifice, ci i sa
evalueze perspectivele conditiei umane in noile conditii sociale i spirituale.
11. 2. Orientari fundamentale in filosofia epocii moderne
Ca urmare a revolutiei tiintifice din secolul al XVII-lea, filosofia epocii moderne a avut un pregnant accent
epistemologic, adica in prim-planul interesului filosofilor s-au aflat problemele cunoa terii tiintifice. Era firesc ca
progresele spectaculoase ale tiintelor sa solicite filosofiei sa clarifice i sa conceptualizeze numeroasele probleme
teoretico-metodologice pe care acest proces le implica.
Ca urmare a acestui nou context spiritual, pe parcursul epocii moderne au fost propuse numeroase conceptii, teorii,
puncte de vedere etc. i s-au inregistrat multiple dispute cu privire la geneza, natura, valoarea de adevdr si limitele
cunoaterii tiintifice. Un loc important in dezbaterile filosofice care au avut loc in aceasta epoca l-a ocupat
problematica metodei, intrucat tiintele in ascensiune aveau nevoie de metode sigure pentru descoperirea de noi
adevaruri. Problema fundamentala a filosofiei epocii moderne a fost insa cea a genezei cunoaterii certe. In cadrul
sau interesul a fost polarizat de dezbaterea asupra surselor cunoasterii autentice, adica a facultatii cognitive care
poate asigura, cu maxima certitudine, atingerea adevarului. In aceasta dezbatere s-au constituit doud orientdri
fundamentale, care s-au infruntat pe intreaga durata a epocii moderne:

1. Empirismul - a fost orientarea filosofica ce sustinea ca sursa privilegiata a cuno tintelor autentice
este reprezentata de informatiile senzoriale. O cunotinta oarecare ar avea anse cu atat mai mari sa
fie adevarata cu cat ea este mai apropiata de marturia simturilor. Dimpotriva, cu cat o cuno tinta este
mai generala i mai abstracta, adica mai indepartata de informatiile senzoriale nemijlocite, cu atat ar
exista o probabilitate mai mare ca ea sa fie falsa.
 Teza fundamentala a empirismului modern a fost formulata de J. Locke prin dezvoltarea unei idei aristotelice: Nu
exista nimic in intelect care sa nu fi existat mai inainte in simturi", ceea ce inseamna ca intreaga cunoa tere i i are
originea in simturi, iar rolul ratiunii este doar de a inregistra i, eventual, de a sintetiza i sistematiza informatiile
perceptive, fara a avea un aport cognitiv propriu.
Empirismul a teoretizat i a stimulat, indeosebi, evolutia tiintelor empirice ale naturii. Cei mai importanti
teoreticieni ai empirismului au fost: Fr.Bacon, J.Locke, G.Berkeley, D.Hume, Th.Hobbes etc.

2. Rationalismul - considera ca sursa cunoaterii autentice este reprezentata de ratiune sau, cum era
denumita aceasta in epoca, de intelect. Rationalitii le reproau empiritilor faptul ca simturile nu ne
ofera decat informatii accidentale i individuale despre realitate, in timp ce tiinta opereaza cu
cunotinte cu caracter necesar i universal. Drept urmare, informatiile senzoriale n-ar putea constitui
un temei consistent pentru demersul tiintific. Ei sustineau ca ratiunea umana poseda o facultate
proprie, numita intuitie intelectuald, care i-ar permite sesizarea spontana i nemijlocita a adevarurilor
necesare i universale. Majoritatea reprezentantilor rationalismului au considerat ca cel putin
adevdrurile necesare si universale fundamentale despre lume sunt tnndscute (ineism). Descoperirea
acestor adevaruri fundamentale, sadite" chiar de divinitate in intelectul uman, s-ar face printr-un fel
de introspectie, de autoanaliza a continutului contiintei. Derivarea celorlalte adevaruri din
adevarurile fundamentale scoase la iveala din intelect prin intuitie s-ar face prin deductie, deci tot
printr-un procedeu rational.
G. W. Leibniz a opus maximei empirismului, formulate, aa cum am precizat mai sus, de empiristul J. Locke,
maxima: Nu exista nimic in intelect care sa nu fi existat mai inainte in simturi, in afard de intelectul tnsuf\ Leibniz,
ca i ceilalti rationaliti ai epocii moderne, considerau, deci, ca intelectul este o facultate cognitiva spontana, activa,
creatoare de noi cunotinte i nu doar inregistratoare a informatiilor perceptive, aa cum sustineau empiri tii.
Rationalismul a stimulat i a teoretizat, in special, dezvoltarea matematicii i a logicii, exponentii sai avand
contributii remarcabile in aceste domenii. Principalii reprezentanti ai rationalismului au fost: R. Descartes, B
.Spinoza, G. W. Leibniz etc.
12. Este evident faptul ca, in timp ce empiritii au supralicitat rolul simturilor in procesul cunoa terii i l-
au minimalizat, pana la negare, pe cel al ratiunii, rationali tii au procedat exact invers. Depa irea
alternativei empirism-rationalism, care a caracterizat filosofia epocii moderne, va fi realizata in
cadrul filosofiei clasice germane, in primul rand, de catre I. Kant i G. W. Hegel. Ei vor demonstra ca
facultatea umana de cunoatere nu se intemeiaza sau pe simturi sau pe ratiune, ci si pe simturi i pe
ratiune. Cunoaterea autentica, singura care poate garanta atingerea adevarului, presupune, deci,
conlucrarea permanenta a simturilor cu ratiunea.

FILOSOFIA IRATIONALISTA A SECOLULUI AL XIX-LEA

Pe parcursul secolului al XIX-lea in cultura occidentala s-a manifestat o puternicd reactie irationalistd, ca expresie
a efortului de depaire a limitelor rationalismului modern. Filosofii integrati in aceasta orientare au incercat sa
recupereze i alte facultati umane, care fusesera ignorate sau, pur i simplu, negate de rationalismul exclusivist.
Intreaga traditie rationalista moderna, incepand cu Descartes i incheind cu Hegel, a abordat omul exclusiv ca
fiintd rationald, desconsiderand celelalte facultati ce caracterizeaza conditia umana. Pentru a recupera filosofic i a
impune ca facultati umane prioritare vointa, afectivitatea, intuitia etc., o serie de filosofi din secolul al XIX-lea au
considerat necesar sa combata vehement exclusivismul rationalist modern. Atacurile lor au fost orientate, in special,
asupra rationalismului hegelian, care reprezinta incununarea traditiei rationaliste moderne. Chiar daca atacurile lor au
fost, de multe ori, excesive, ele au contribuit la reconsiderarea rolului ratiunii i a raporturilor sale cu celelalte
facultati umane.
Cei mai importanti filosofi integrati in micarea irationalista a secolului al XIX-lea au fost Arthur Schopenhauer,
Soren Kierkegaard i Friedrich Nietzsche.
Sec XX
Fenomenologia: Edmund Husserl, Franz Brentano, Michel Foucault;
Realismul critic: Nicolai Hartmann, Bertrand Russell
Antropologia filozofic: Max Scheller, Helmuth Plessner, Arnold Gehlens;
Neopozitivismul: Rudolf Carnap, Moritz Schlick, Otto Neurath, Philipp Frank, Alfred Ayer
Filozofia analitic: Gottlob Frege, Bertrand Russell, Alfred North Whitehead;
Filozofia lingvstic: Noam Chomsky
Existenialismul: Sren Kierkegaard, Martin Heidegger, Karl Jaspers, Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Gabriel
Marcel
Hermeneutica
Neomarxismul: Ernst Bloch, Herbert Marcusse, Theodor W. Adorno, Jrgen Habermas
Raionalismul critic: Karl Popper, Hans Albert
Teoria tiinei: Thomas Samuel Kuhn, Paul Karl Feyerabend;
Structuralismul: Ferdinand de Saussure, Claude Lvi-Strauss, Jacques Lacan, Roland Barthes.
Epoca contemporana. Post-structuralismul: Michel Foucault, Jacques Derrida, Gilles Deleuze
Postmodernismul: Thomas Samuel Kuhn, David Bohm, Jean Baudrillard.