1.

Modernizarea (de la limba engleză modernă - modernă, avansată, actualizată) este:

1. Actualizarea facilității, alinierea acesteia la noile cerințe și norme, condiții tehnice, indicatori de
calitate. Majoritatea mașinilor, echipamentelor, proceselor tehnologice (de exemplu, modernizarea calculatoarelor ) sunt
în curs de modernizare .
2. Procesul macro de tranziție de la o societate tradițională la o societate modernă , de la
o societate agrară la una industrială . Potrivit SN Gavrov conceptul istoric al modernizării este considerat în principal în
trei sensuri diferite: a) ca dezvoltare internă a țărilor din Europa de Vest și America de Nord, referindu-se la New
European Times; b) modernizarea recuperării, practicată de către țările care nu aparțin țărilor primului grup, dar care
încearcă să le recupereze; c) evoluția proceselor societățile cele mai modernizate (Europa de Vest și America de Nord), t.
e. ca un proces de modernizare permanentă se realizează prin reforme și inovații care marchează astăzi tranziția către o
societate postindustrială [1] . Teoria modernizării este angajată în studiul modernizării .
3. Procesul de reconstrucție integrală sau parțială a sistemului public în scopul accelerării dezvoltării.
Modernizarea este un proces macro de tranziție de la o societate tradițională la o societate modernă, de la o societate
agrară la una industrială.
Modernizarea este o schimbare în conformitate cu cerințele prezentului: dând un caracter modern, adaptându-se la
concepțiile, ideile, nevoile moderne.

2. În Economie şi Societate, Max Weber defineşte dominaţia ca “ Probabilitatea că anumite comenzi specifice vor fi
ascultate de către un anumit grup de oameni.” În acelaşi timp, afirma el, orice formă de dominaţie implică un minim de
conformitate voluntară, adică un interes în supunere.[1] Un exemplu de astfel de interes se poate spune că este cel
economic, însă există cazuri de dominaţie ale căror scopuri nu se identifică cu cele economice. Membrii unei administraţii
pot fi legaţi de superiorul lor din obişnuinţă sau din motive ideale. Categoria în care încadrăm aceste motive determină
tipul de dominaţie.
Identificăm astfel, trei tipuri pure ale dominaţiei legitime:
1. Legitimitatea tradiţională, bazată pe credinţa în sanctitatea tradiţiilor şi în legitimitatea celor care o
exercită[2] pornind de la ideea că vechimea practicii sale reprezintă calea cea mai bună şi mai sigură. Acestei legitimităţi
îi corespunde dominaţia tradiţională, a datinii.
2. Legimitatea charismatică, bazată pe devotamentul faţă de o sanctitate excepţională, faţă de eroism
sau alte calităţi excepţionale. În cazul acesta vorbim despre dominaţia charismei, a domnitorului ales, a marelui demagog
şi a şefului de partid.
3. Legitimitatea raţională, bazată pe credinţa în “valabilitatea unui statut legal şi a unei competenţe
efective, întemeiate pe reguli raţional elaborate”[3] căreia îi corespunde dominaţia raţional-legală, exercitată de “ omul de
stat” modern.
Într-un sistem politic bazat pe autoritatea tradiţională, legitimitatea este conferită prin prisma credinţei în valabilitatea
şi sanctitatea vechilor reguli, tradiţii şi obiceiuri. „Într-un astfel de sistem, conducătorul este ales în baza tradiţiilor,
autoritatea acestuia bazându-se pe legi nescrise, considerate sacre.”[1] Oamenii datorează ascultare conducătorului lor
pentru că aşa le impune tradiţia, supunerea lor fiind bazată, în cele mai multe cazuri, pe loialităţi personale sau, pur şi
simplu, pe idei care aparţin educaţiei comune a fiecărui individ.
 Legitimitatea tradiţională este caracteristică societăţilor premoderne, societăţi în cadrul cărora puterea politică nu s-a
emancipat încă de puterea religioasă.[2] Oamenii se supun legitimităţii tradiţionale pentru că “ aşa a fost întotdeauna”.
Dreptul de a conduce se transmite prin naştere, deci ereditar, din tată în fiu sau prin numire directă de către un fost
conducător. Oamenii se supun unei persoane, nu unui set de reguli, aşa cum se întamplă în cadrul legitimităţii raţional-
legale şi îi datorează ascultare pentru că “ aşa trebuie sa fie”.
În cadrul acestui sistem, adiministraţia este alcatuită, în genere, din servitorii personali ai conducătorului, loialitatea
personală fiind cea care descrie relaţia dintre conducător şi administraţie. Aceştia sunt legaţi de conducător printr-un
legământ de credinţă şi depind în totalitate de poziţia acestuia. Aceasta este o caracteristică definitorie a tuturor sistemelor
patriarhale sau patrimoniale şi chiar şi orânduirilor de stat birocratice, în ciuda structurii lor raţionale caracteristice
statului modern.
Administraţia este alcătuită, în general, din două categorii: rudele conducătorului, sau extra-patrimonial. Atunci când
se vorbeşte despre recrutare în cadrul membrilor familiei, personalul administrativ poate include: rude, sclavi, clienţi sau
îngrijitori ai gospodăriei. În cadrul dominaţiei tradiţionale este foarte des întalnit fenomenul în care cele mai importante
funcţii sunt deţinute de membrii familiei conducătoare. De asemenea, este foarte obişnuit ca sclavii să ajungă să deţină
posturi cheie în cadrul administraţiei, existând cazuri în care Marii Viziri au fost iniţial sclavi. [3]Acest tip de sistem poate
fi găsit oriunde în Europa. În Orient, de exemplu, şeful eunuc a deţinut una din cele mai importante funcţii, iar în Africa,
unul din călăii de la curte. [4] Chiar şi atunci când personalul administrativ este extra-patrimonial, se poate observa
acelaşi fenomen al favoritismelor. De exemplu, în cazul birocraţiei din sistemele patrimoniale, se poate afirma că a fost
creată prin recrutarea unor membrii extra-patrimoniali, însă la o a doua privire, se poate observa că şi aceştia au fost
iniţial discipolii maestrului.
Legimitatea unui astfel de conducător este consacrată parţial de către tradiţie, ceea ce înseamnă că i se datorează
supunere şi ascultare în baza unor limite, care dacă ar fi depăşite, ar pune în pericol statutul conducătorului oferit prin
tradiţie, şi, parţial, pe discreţia conducătorului în cadrul acelei sfere pe care tradiţia o lasă liberă. Există, deci, două sfere,
una în care acţiunile individului sunt legate de tradiţie şi cea în care nu există o limită definită de reguli precise în ceea ce
priveşte libertatea de acţiune.[5]
Dat fiind faptul că exercitarea autorităţii nu are la bază existenţa unor reguli, se poate afirma că exerciţiul autorităţii se
bazează pe bunul plac al conducătorului şi al personalului său, pe capacitatea acestora de a-şi menţine autoritatea şi de a-
şi exercita funcţiile în asa fel încât să nu întâlnească rezistenţă din partea supuşilor. În astfel de sisteme politice, nu este
întâlnit fenomenul de nemulţumire faţă de regim, faţă de sistem, ci doar faţă de persoana care conduce şi faţă de
administraţia sa. Se poate deduce, astfel, că deşi tradiţia este principalul legitimator, aceasta nu poate conferi
conducătorului puteri nelimitate, poporul având puterea de a-l schimba atunci când este nemulţumit de modalitatea în care
acesta guvernează.
În cazul acestui tip pur de autoritate este imposibil ca legea sau ca simplele reguli administrative să fie create prin
legislaţie, ci se bazează pe ideea că sunt “valide de demult”. Nu se poate vorbi despre constituţii scrise, ci doar despre
reguli bazate pe înţelepciune, experienţă, deci tradiţie. Astfel de sisteme politice pleacă de la ideea că doar testul timpului
poate valida anumite reguli, că ceea ce a fost dovedit este cu siguranţă mai bun decât ceva nou, netestat.
Sistemele tradiţionale nu se bazează pe o sferă de competenţe clar definite, pe o ierarhie raţională, aşa cum nu există în
componenţa lor nici un sistem al contractelor sau a promovărilor ca urmare a unui merit. Ele sunt lipsite de un personal
calificat, cu atribuţii şi competenţe precise. Aceşti indivizi nu intră în categoria politicianului în viziunea lui Weber, ci
mai degrabă a funcţionarului de partid, interesat de putere, care poate fi oricând destituit din funcţie şi care de cele mai
multe ori, dispare o dată cu persoana de la conducere. Un exemplu ar fi situaţia Angliei, unde, în cazul unei schimbări a
majorităţii parlamentare, întregul sistem al funcţionarilor de partid poate dispărea cu uşurinţă. În timp, funcţionarii de
partid, asa cum îi numeste Weber, vor deveni persoane specializate, cu studii politice, de care va depinde, în mare parte,
buna funcţionare a sistemului. _______
Weber credea ca civilizatia a evoluat de la primitiv si mistic la rational si complex. El considera ca natura umana a
progresat treptat de la religii si mitologii primitive la o experienta din ce in ce mai teoretica si tehnica. Evolutia lumii se
prezenta, in conceptia lui Weber în secolul al 19-lea, ca o strada cu sens unic: el preconiza o “demistificare” progresiva a
umanitatii si a ideilor acesteia despre mediul înconjurator. În concordanta cu aceasta teorie a progresului prin
demistificare, Weber descrie trei “tipuri ideale” de autoritate care explica de ce indivizii s-au supus conducatorilor de-a
lungul istoriei. Unul din cele mai vechi tipuri de autoritate, tipul traditional al societatii primitive, se baza pe credinta în
caracterul sacru al traditiei. Daca o familie de conducatori a condus dintotdeauna, oamenii o considera legitima si îi
asculta pe membrii ei. Timpul, precedentul si traditia îi legitimeaza pe conducatori în ochii supusilor. Al doilea tip ideal
de autoritate, dupa Weber, este autoritatea carismatica, bazata pe calitatile personale si atractivitatea liderilor. Liderii
carismatici sunt lideri auto-alesi care insufla incredere datorita calitatilor lor extraordinare, aproape supraumane.
Conducatorii militari, sefii luptatorilor, presedintii partidelor populare, fondatorii religiilor sunt exemple de persoane ale
caror fapte eroice sau miraculoase atrag adepti. Weber a postulat un al treilea tip ideal de autoritate care sta la baza
civilizatiilor moderne si anume autoritatea “legal-rationala“. Aceasta se bazeaza pe “încrederea în legitimitatea modelului
de reguli normative si a drepturilor celor investiti cu autoritate în cadrul acestor reguli în scopul de da dispozitii”.
Ascultarea este datorata mai degraba unui set impersonal de legi stabilite în mod legal, decât unui conducator. Autoritatea
legalrationala investeste putere mai mult în functie decât în persoana care ocupa functia; astfel oricine poate conduce atâta
timp cât ajunge în functie “conform regulilor”. Acest tip de autoritate se afla la baza conceptului de birocratie în doctrina
lui Weber. Dupa Weber, birocratia este manifestarea autoritatii legal-rationale în forma institutionala; ea are un rol
esential în reglarea si controlul societatilor moderne. “Este, spune Weber, superioara oricarei alte forme de autoritate prin
precizie, stabilitate, rigoarea disciplinei si siguranta. Astfel, birocratia permite calcularea la un nivel deosebit de ridicat a
rezultatelor sefilor de organizatii si a celor care interactioneaza cu ea. Birocratia este, in cele din urma, superioara prin
eficienta ei operationala si “formal, capabila sa rezolve toate tipurile de sarcini administrative”. Pentru Weber, birocratia
este indispensabila mentinerii civilizatiei în societatea moderna. În viziunea sa, “oricâti oameni s-ar plânge de raul creat
de birocratie, ar fi o pura iluzie sa credem pentru o clipa ca activitatea administrativa continua ar putea fi realizata în orice
domeniu altfel decât prin munca de birou a functionarilor”. O mare parte din analiza efectuata de Weber se ocupa cu
evolutia istorica a birocratiei. El considera ca birocratia moderna a aparut în Occident in Evul Mediu, când extinderea
domeniilor regale a necesitat functionari care sa controleze aceste domenii. Printii au fost obligati sa gaseasca tehnici
administrative rationale pentru a-si extinde autoritatea, împrumutind frecvent idei din organizarea bisericii, ale carei
domenii se întindeau în toata Europa. “Conditia ideala pentru birocratizarea administrativa a fost întotdeauna dezvoltarea
sarcinilor administrative”, scrie Weber. Birocratia s-a dezvoltat pentru ca societatea avea nevoie sa faca diverse lucruri: sa
construiasca strazi, sa educe tineri, sa incaseze taxe, sa lupte în batalii, sa împarta dreptate. Munca a fost divizata si
specializata pentru a atinge scopurile societatii.