REFERAT

MANAGEMENTUL
INSTITUTIILOR PUBLICE

ELEV: HORNOIU RALUCA FLORENTINA

PROFESOR:TODORESCU NICOLAE
AN: I M.O
 Legitimitatea aplicării managementului în cadrul organizaţiilor
publice (MP)

Prima tentaţie ar fi să definim managementul public ca fiind managementul sectorului

public. Aceasta ar semnifica faptul că noţiunea de management este destul de clară şi nu ne-ar
rămâne decât să analizăm extensia sectorului public şi a specificităţilor manageriale la nivelul
acestuia. Cel mai adesea, până în prezent, conceptul de management public s-a bazat pe o
definiţie juridică a acestuia, dar o asemenea abordare, în opinia noastră, nu mai corespunde
evoluţiei actuale a sectorului public.
Apariţia managementului în sectorul public reprezintă un răspuns la criza de
legitimitate a administraţiei publice, în modul său tradiţional de funcţionare.
În practică, limita dintre sectorul public şi cel privat este din ce în ce mai greu de
conturat, o clasificare binară a organizaţiilor - în publice şi private - nu mai corespunde
realităţii.
Unii teoreticieni văd în aplicarea managementului în cadrul unor servicii publice
abandonul noţiunii de servicii publice. Această argumentaţie ocupă un loc important în
dezbaterile economice şi politice actuale, atât în ceea ce priveşte extinderea sau diminuarea
sectorului public, cât şi în ceea ce priveşte legitimitatea aplicării managementului în
sectorul public.
În realitate sunt necesare două precizări adiacente în raport cu ceea ce reprezintă în
fapt legitimitatea aplicării managementului în sectorul public, şi anume:
- distincţia dintre sectorul public şi cel privat (mai precis, existenţa însăşi a
sectorului public şi pertinenţa propriei frontiere);
- modul de funcţionare şi impactul sectorului public (cu alte cuvinte, interesul şi
performanţele acţiunilor sectorului public).
1 Prima precizare face trimitere la construcţia sferei publice şi a rolului statului în
societate. Ea se situează în centrul preocupărilor economiştilor şi al politologilor, dar şi al
juriştilor, care însă leagă explicaţiile lor de principii, reguli şi de deontologia în sectorul
public.
2 A doua precizare, care a apărut la începutul anilor ’80, este puternic legată de ceea
ce reprezintă de fapt dezbaterile asupra managementului public: în timp ce promotorii săi
afirmă că acesta poate ameliora performanţele organizaţiilor publice, modernizându-le,
adversarii managementului public denunţă pierderea valorilor şi a principiilor de interes
general în favoarea unei abordării unei logici antreprenoriale.
 Din acest punct de vedere managementul public reprezintă sistemul de gestiune
dezvoltat în organizaţiile a căror legitimitate tradiţională a devenit inoperantă.
Managementul este adesea considerat ca un ansamblu de tehnici utilizate în sectorul
privat pentru maximizarea profitului (experienţa, capacitatea de decizie, pragmatismul,
asumarea riscului, relaţiile umane, arta conducerii). Putem considera managementul drept
un limbaj administrativ particular.
În opinia noastră, putem defini managementul public sub două forme. Astfel:
- în sens strict: managementul public reprezintă un mod de aplicare a limbajului de
management (analiză de sistem) în cadrul sectorului public definit în sens juridic;
- în sens larg: managementul public este abordat ca un mod de gestiune aplicabil
atunci când organizaţia devine foarte mare raportată la mediul său extern.
Prima definiţie prezintă o anumită insuficienţă ţinând cont de criza noţiunii de serviciu
public, de variaţia statutului juridic al organizaţiilor, de criza criteriilor de drept administrativ
şi chiar a noţiunii de sector public.
În literatura de specialitate asistăm la numeroase analize care încearcă să redefinească
relaţiile dintre sectorul public şi sectorul privat. În acest sens putem cita analizele lui
Galbraith, Alain Tourrain sau Bernard Cazes.
Profesorul Romain Laufer propune o nouă terminologie pentru managementul public
în sens larg, şi anume macromanagement.
Definiţia dată managementului public în sens larg poate fi privită şi ca ceea ce devine
managementul organizaţiilor atunci când publicul ia cunoştinţă despre efectul organizaţiei
asupra mediului economic şi social.
Consecinţele acestei definiţii pot fi sintetizate astfel:
- în raport cu spaţiul, managementul trebuie să ţină cont de amenajarea teritoriului
şi de ecologie;
- în raport cu publicul, managementul trebuie să ţină seama de imaginea
instituţională a organizaţiei (acceptarea sa de către public reprezintă în fapt
legitimitatea acestuia);
- în raport cu timpul, managementul trebuie să acţioneze pe termen lung, ţinând
cont de accelerarea transformărilor ştiinţifice, tehnologice, sociale şi politice.
 Caracteristicile managementului public, în sens larg, sunt următoarele:
- este un management reflexiv: obiectivul nu trebuie doar să fie realizat, ci trebuie
să fie acceptat de către mediul extern;
- este managementul „puterii vizibile”, întrucât poate să dezvolte o politică
îndreptată asupra publicului ţinând cont de formele de organizare ale acestuia.

Managementul, privit prin prisma celor enumerate mai sus, reprezintă o formă de
organizare opusă celei administrative, deoarece:
- legitimitatea este bazată pe raţionalitatea deciziilor şi acţiunilor;
- departe de a se baza numai pe documente scrise, managementul utilizează
contactul personal, imaginea, relaţiile informale etc.;
- controlul exercitat are loc, în principal, post factum;
- autoritatea poate fi descentralizată;
funcţionarea managerială este bazată pe adaptarea la schimbările mediului extern şi pe
mobilitate.
Un element important ce poate fi adus în discuţie este relaţia dintre administraţie
şi cel administrat. În opinia nostră, este necesar să integrăm raţionalitatea în cadrul
organismelor de interfaţă din cadrul administraţiei, al căror rol este să faciliteze cunoaşterea
obligaţiilor şi a drepturilor cetăţeanului, asigurându-i acestuia din urmă o informare şi o
asistenţă adaptate condiţiilor actuale din ţara noastră.
Aplicarea managementului în administraţia publică este determinată fără îndoială de
existenţa unei crize de legitimitate a acesteia. Atunci când norma juridică încetează să
codifice un act administrativ într-o manieră neechivocă, este necesar să o substituim cu o altă
normă.
Managementul reprezintă o abordare normativă, raţionalitatea fiind principiul său de
bază, iar pragmatismul, forţa sa. Punerea în aplicare a unei proceduri de management, în care
unul din obiective este minimizarea nemulţumirilor, permite umplerea spaţiului lăsat liber de
limbajul administrativ şi juridic clasic cu o logică coerentă a relaţiilor, a informaţiilor şi a
comportamentelor, ce îşi regăseşte normativitatea în raţionalitatea mijloacelor puse în
aplicare, cât şi în calitatea climatului creat.
 Managementul poate fi aplicat în administraţie numai în măsura în care putem delimita
subsistemele componente ce pot fi conduse de o manieră autonomă. Cu alte cuvinte, trebuie avute
în vedere următoarele consideraţii:
1. Delimitarea subsistemului plecând de la un obiectiv.
Această abordare constă în definirea unui obiectiv fie global, fie limitat, pentru ca apoi să fie
concepute mijloacele de punere în aplicare a acestor obiective, ca de exemplu: asigurarea calităţii
vieţii, responsabilitatea ce poate fi atribuită Ministerului Mediului, asigurarea securităţii rutiere sau
lupta împotriva şomajului etc. În acest caz, managementul va asigura adaptarea obiectivelor la o
structură de responsabilitate şi la mijloacele necesare atingerii obiectivelor propuse.
2. Delimitarea subsistemului plecând de la o organizaţie.
O altă manieră de delimitare a unui subsistem este izolarea acestuia în cadrul structurii
administrative. De exemplu, putem izola un serviciu sau o procedură. Este cazul unor servicii cum ar
fi poşta, telecomunicaţiile, al căror statut se aseamănă cu cel al unor organizaţii private deoarece le
putem delimita relativ uşor. De asemenea, la nivelul administraţiilor urbane şi rurale există servicii
publice cu un contur bine delimitat: biblioteci, muzee, şcoli, spitale etc. În aceste domenii aplicarea
managementului este puţin contestată.
3. Raportul dintre administraţia tradiţională şi management.
În sensul cel mai tradiţional, administraţia publică are ca obiectiv aplicarea legii pe baza unor
serii de proceduri scrise: legi, decrete, circulare, formulare, care formează, în fapt, canalul tradiţional
al acţiunii administrative. Această formă de funcţionare a administraţiei tradiţionale se caracterizează
prin următoarele elemente:
• legitimitatea este legală ţinând cont de faptul că administraţia este legitimă pentru că
aplică legea;
• modul său de funcţionare este scris;
• controlul este formal şi apriori;
• autoritatea ierarhică se manifestă de la nivelul cel mai ridicat până la nivelul de bază al
piramidei administrative;
• funcţionarea administrativă este bazată pe structurile formale de acţiune.