Unitatea de învăţare 10.

COORDONATE DEONTOLOGICE ALE BIROCRAŢIEI ŞI CORUPŢIEI

ÎN EXERCITAREA FUNCŢIEI PUBLICE

Cuprins
10.1. Consideraţii deontologice cu privire la birocraţie şi birocratism
10.2. Deontologia funcţiei publice şi corupţia
10.2.1 Corupţia în domeniul public
10.2.2 Rolul deontologiei funcţiei publice în combaterea corupţiei
10.3. Rezumat
10.4. Testde evaluare/autoevaluare
10.5. Tema de control
10.6. Bibliografie

Introducere
De-a lungul istoriei, de la marile imperii până la dictaturile şi democraţiile
moderne, nici un stat nu a putut şi nu poate supravieţui fără o structură organizată a
funcţionarilor săi, care să îndeplinească sarcini diverse, absolut necesare, pentru
asigurarea bunului mers al societăţii.
Cu toate acestea, birocraţia a cunoscut o dezvoltare conceptuală de abia în
zilele noastre, deşi organizaţii similare pot fi întâlnite oricând în istorie. Birocraţia
joacă un rol important în viaţa omului modern, motiv pentru care interesul pentru
studierea acestui tip de organizare devine actual pentru aproape toate ştiinţele social-
politice.
Corupţia reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice pentru obţinerea de
foloase personale necuvenite prin: mituire, traficare de influenţă, abuz de putere în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, fraude economico-financiare, extorcare, nepotism,
favoritism, însuşirea de fonduri şi foloase nemeritate, conflict de interese prin
angajarea în tranzacţii sau dobândirea unei poziţii ori a unui interes comercial care nu
este compatibil cu rolul şi îndatoririle oficiale etc.
Pentru funcţionarul public corupţia se manifestă atât prin nesocotirea unor
norme juridice (darea şi luarea de mită, trafic de influenţă etc.) cât şi a unor norme
morale, deontologice (vicii, desfrâu, depravare, setea de bogăţie, parvenitismul etc.).

Obiectivele unităţii de învăţare

- intelegerea notiunii de birocratie si evolutia in timp a acesteia
- studierea conceptiei lui Max Weber cu privire la principalele caracteristici ale
birocratiei
- dobandirea capacitatii de a surprinde relatia dintre birocratie si birocratism
- intelegerea notiunii de coruptie in functia publica
- capacitatea de a identifica rolul deontologiei funcţiei publice în combaterea
coruptiei

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

125
 10.1 Consideraţii deontologice cu privire la birocraţie şi birocratism

Termenul de birocraţie a fost utilizat mai întâi pentru a descrie activitatea

funcţionarilor guvernamentali. Mai târziu, treptat, termenul a început să fie utilizat în
cadrul tuturor organizaţiilor mari. După unii autori, de Gournay a folosit pentru prima
dată acest termen, prin adăugarea cuvântului grecesc „kratos” (putere, conducere) la
francezul „bureau” (birou), desemnând puterea sau conducerea exercitată de
funcţionarii publici.
De-a lungul istoriei, de la marile imperii până la dictaturile şi democraţiile
moderne, nici un stat nu a putut şi nu poate supravieţui fără o structură organizată a
funcţionarilor săi, care să îndeplinească sarcini diverse, absolut necesare, pentru
asigurarea bunului mers al societăţii.
Cu toate acestea, birocraţia a cunoscut o dezvoltare conceptuală de abia în
zilele noastre, deşi organizaţii similare pot fi întâlnite oricând în istorie. Birocraţia
joacă un rol important în viaţa omului modern, motiv pentru care interesul pentru
studierea acestui tip de organizare devine actual pentru aproape toate ştiinţele social-
politice.
Pentru deontologia funcţiei publice, studiul birocraţiei interesează în vederea
identificării acelor norme, reguli şi principii pe care funcţionarul public le are de
îndeplinit în cadrul sistemului birocratic în care îşi desfăşoară activitatea. Birocraţia nu
este numai o sursă de comportări negative ale funcţionarului public, ci şi un mod
concret de mediu social în care acesta lucrează.
Deşi birocraţia a fost utilizată în epocă, chiar de la apariţie, cu sens peiorativ,
unii autori, cum ar fi de pildă Max Weber a atribuit termenului de birocraţie şi
valenţele pozitive, fără să cadă nici în extrema acceptării exclusiv pozitiviste acestuia.
Birocraţia lui Weber1 desemnează tipul ideal de organizare caracterizat prin
autonomia funcţiilor în raport cu persoanele ce le îndeplinesc şi prin proceduri tehnice
raţionaliste. În această accepţiune, idealul nu semnifică dezirabilitate socială, ci o
formă pură a organizării birotice.
În opinia lui Weber, o caracteristică esenţială a tuturor organizaţiilor de mare
întindere este tendinţa acestora de a deveni birocratice. Birocraţia se afirmă, prin
urmare, ca fiind unicul mod de a organiza în mod eficient masele largi de oameni,
motiv pentru care aceasta se dezvoltă o dată cu economia şi politica statelor şi a
oricărei organizaţii. Birocraţia a cunoscut dezvoltare, alături de revoluţia tehnico
ştiinţifică fiind un proces de raţionalizare în vederea organizării vieţii sociale şi
economice, conform principiilor eficienţei.
Principalele caracteristici ale birocraţiei identificate de Max Weber sunt
următoarele:
– Ierarhia. Birocraţia este o construcţie de tip piramidal, în vârf situându-se cea
mai mare autoritate. În cadrul ierarhiei fiecare nivel şi funcţionar sunt supravegheaţi de
nivelul ierarhic superior.
– Reglementare. Comportamentul funcţionarului este reglementat prin norme şi
reguli precise care au scopul de a asigura stabilitatea şi predictibilitatea activităţilor.
– Specializarea. Organizaţiile şi funcţionarii sunt specializate, respectiv

1
Max Weber (1864-1920) gânditor politic german, întemeietorul unei gândiri liberaliste, marcată de conştiinţa
fatalităţii, a cărei imagine este „cuşca de fier”, o lume în care libertatea personală şi responsabilitatea morală au
fost înlocuite de birocraţie şi rutinizare. Între operele lui amintim două: „Etica protestantă şi spiritul
capitalismului ”, (Bucureşti, Humanitas, 1998) şi „Essays in Sociology”, (ed. Hans H. Gerth şi Wright Mills,
New York, Oxford University Press, 1946).

126
specializaţi, în domenii clar delimitate, iar funcţionarii trebuie să posede competenţele
necesare pentru a-şi îndeplini sarcinile şi promova pe baza competenţei şi experienţei
fiecăruia.
– Impersonalitatea. Funcţionarul are un rol oficial, viaţa sa personală fiind
separată de sarcinile de muncă. Rolul oficial al funcţionarului îl obligă să intre în relaţii
cu publicul fără a se implica sentimental, respectând regulile şi regulamentele
organizaţiei.
– Resursele materiale. Funcţionarul operează cu resurse materiale care nu se
află în posesia sa şi care aparţin organizaţiei. Din această cauză utilizarea resurselor
materiale ale organizaţiei de către funcţionar este limitată la exercitarea atribuţiilor de
serviciu.
Max Weber nu a ezitat să-şi exprime îngrijorarea cu privire la pericolul
reprezentat pentru democraţie, perspectiva guvernării de către funcţionari impersonali.
Deşi considera birocraţia drept cea mai eficientă formă de organizare, el scoate în
evidenţă şi limitele sale. Iată de ce, problema ridicată de Weber are o mare importanţă
deontologică. Ea se referă la contradicţia care apare între necesitatea existenţei
birocraţiei, puterea crescândă a acesteia şi comportamentul funcţionarului în
exercitarea atribuţiilor sale.
În acest mod se ajunge de la birocraţie la birocratism, o categorie cu care
operează şi deontologia funcţiei publice de care ne ocupăm. În practică, dar şi într-o
mare parte din literatura social-politică, birocraţia a dobândit un sens peiorativ
echivalent cu munca de rutină, lipsită de iniţiativă şi inovaţie. Pentru a face distincţie
între birocraţie, aşa cum a fost ea concepută de Weber şi înţelesul său de acţiune
negativă s-a elaborat termenul de birocratism, la care vom face câteva referiri în cele ce
urmează.
Dicţionarele de specialitate au consacrat birocratismul ca fiind un sistem sau o
metodă de conducere sau de activitate a unui organism politic, de stat, administrativ,
economic etc., care se caracterizează prin izolarea de populaţie şi de realităţile
concrete, indiferenţă faţă de cererile şi propunerile oamenilor, nesocotirea intereselor
acestora.
Birocratismul este pentru funcţionarul public o stare în care se adoptă un stil de
muncă formalist, dominat de preocupare exagerată pentru lucrările de birou, pentru
aspectele secundare ale problemelor, în dauna esenţialului.
Birocratismul semnifică procesul de proliferare şi centralizare a birocraţiei
până la transformarea acesteia într-un factor de frână a activităţii sociale pe care trebuie
să o servească. El schimbă în mod radical semnificaţiile trăsăturilor birocraţiei pe care
le-am prezentat mai sus.
De pildă, reglementarea necesară devine o reglementare excesivă care, uneori
se constituie într-o piedică pentru atingerea scopurilor organizaţiei, generând tocmai
ineficienţă. Din acest motiv, încălcându-şi propria deontologie, funcţionarul public
ocoleşte cu bună ştiinţă prea multele reguli instituite, de cele mai multe ori cu acordul
tacit al şefilor. Aceste eludări de la reguli şi norme au loc în vederea rezolvării mai
rapide şi mai eficiente, a unor cazuri mai puţin tipice. Ierarhia, poate conduce de
asemenea la întârzieri, eludări şi rezolvări pripite, rezultatele acţiunii fiind tocmai
opusului principiilor birocraţiei înţeleasă ca acţiune pozitivă.
Amplificarea relaţiilor informale constituie, de asemenea, temeiul denaturării
scopurilor organizaţiei spre satisfacerea unor interese personale şi de grup.
Birocratismul, construieşte adevărate „clanuri” în interiorul organizaţiei, ceea ce are ca
urmare îndepărtarea din ce în ce mai mult de la scopurile iniţiale ale organizaţiei, până
la ceea ce sociologii denumesc înlocuirea scopurilor.

127
 Deontologia funcţiei publice este grav afectată prin constituirea oligarhiilor
descrise de Robert Michels (1876-1936), unul din adepţii lui Weber. În acest caz
deontologia este de fapt eliminată întrucât autoritatea şi decizia se concentrează la
nivelul unui mic număr de indivizi, elitele, punându-se în pericol însăşi democraţia în
esenţa ei.
Michels susţinea că oligarhia derivă din felul în care organizaţiile îi separă pe
simplii membri de mijloacele puterii colective. Astfel, organizaţia contestă şi retrage
treptat membrilor ei şansele de participare la luarea deciziilor şi, depărtându-i de
principiile deontologice, îi educă să fie supuşi şi serviabili elitelor. În acest mod elitele
îşi exercită controlul asupra organizaţiilor, dominaţia elitelor este după cum rezuma
Michels legea de fier a oligarhiei, „cine spune organizaţie, spune oligarhie”.
Normele, principiile şi regulile deontologiei funcţiei publice pot fi un factor
important în contracararea birocratismului din domeniul public, deziderat prezent şi în
legislaţia românească. De aceea „obiectivele prezentului cod de conduită urmăresc să
asigure creşterea calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea
interesului public, precum şi să contribuie la eliminarea birocraţiei şi a faptelor de
corupţie (s.n) din administraţie publică…”2
Prin respectarea deontologiei profesionale de către funcţionarul public nimănui
nu ar trebui să i se întâmple, spre exemplu, să aibă nevoie de anumite acte şi să se
lovească de indolenţa unor funcţionari publici ori să fie informat greşit sau chiar
dezinformat sau să îi se recunoască un drept, să fie nevoit să umble zile, săptămâni şi
luni pentru a i se elibera o adeverinţă etc.
În vederea contracarării tendinţelor de birocratism, care din păcate se
manifestă din plin în România, la baza formării unui comportament etic, civilizat şi
eficient a salariatului care exercită o funcţie publică, deontologia funcţiei publice,
propune în principal, următoarele măsuri:
– îmbunătăţirea permanentă a reglementărilor de conduită profesională a
tuturor categoriilor de funcţionari publici în scopul creării şi menţinerii la un nivel înalt
a prestigiului instituţiei funcţiei publice şi a funcţionarului public;
– informarea pe orice cale a populaţiei cu privire la conduita profesională la
care este îndreptăţită să se aştepte, din partea funcţionarilor publici în exercitarea
atribuţiilor pe care le are;
– crearea unui climat de încredere şi respect între populaţie şi funcţionarii
publici, între cetăţeni, instituţiile şi autorităţile publice;
– respectarea principiilor şi normelor generale de conduită a funcţionarilor
publici, prevăzute în „Codul de conduită a funcţionarilor publici”;
– respectarea obligaţiilor ca în cadrul relaţiilor cu populaţia, funcţionarul public
să nu aducă atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii cetăţenilor;
– adoptarea în orice împrejurare, de către funcţionarii publici, a unui
comportament bazat pe respect, bună credinţă, corectitudine şi amabilitate;
– manifestarea în relaţiile de serviciu a unei atitudini imparţiale şi justificate,
pentru rezolvarea la timp, clară şi eficientă a problemelor cetăţenilor.
Birocratismul şi corupţia sunt în prezent cele mai semnificative flageluri de
care pot suferi administraţia publică şi funcţionarii publici. Problema se pune atât la
nivel instituţional, de organizaţie, dar şi la nivel individual, al persoanelor care
îndeplinesc funcţii publice sau la nivel de categorii specifice de funcţionari publici sau
demnitari publici.
De la 1 ianuarie 2007 România este membră a Uniunii Europene. Următoarea
perioadă pentru administraţia românească este o etapă de integrare în structurile
2
Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, M.Of. nr. 157/2004, art. 2.

128
 comunitare. În acest complex proces, lupta împotriva birocratismului şi corupţiei are
semnificaţie de postulat. Ne place sau nu, România „poartă amprenta unui birocratism
puternic, în care letargia se îmbină cu aroganţa, iar corupţia continuă să înflorească”,
susţinea în 2006 Wilfrid Grüber ambasadorul Germaniei la Bucureşti. Pe aceleaşi
coordonate neajunsurile din administraţia României „reprezintă o barieră pentru lupta
împotriva corupţiei”, considera în acelaşi an şi şeful Delegaţiei Comisiei Europene la
Bucureşti, Jonathan Scheele.
În continuare vom analiza câteva aspecte legate de corupţie, care afectează
funcţiile şi demnităţile publice, împotriva căreia, deontologia funcţiei publice este
chemată să lupte cu armele şi instrumentele sale.

10.2. Deontologia funcţiei publice şi corupţia

10.2.1. Corupţia în domeniul public

Termenul de „corupţie” este în general recunoscut ca reprezentând una din

marile probleme ale societăţii moderne, cu suficientă putere pentru a putea pune în
pericol stabilitatea şi siguranţa statului de drept, valorile democratice şi morale ale
umanităţii.
Corupţia reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice pentru obţinerea de
foloase personale necuvenite prin: mituire, traficare de influenţă, abuz de putere în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, fraude economico-financiare, extorcare, nepotism,
favoritism, însuşirea de fonduri şi foloase nemeritate, conflict de interese prin
angajarea în tranzacţii sau dobândirea unei poziţii ori a unui interes comercial care nu
este compatibil cu rolul şi îndatoririle oficiale etc.
Pentru funcţionarul public corupţia se manifestă atât prin nesocotirea unor
norme juridice (darea şi luarea de mită, trafic de influenţă etc.) cât şi a unor norme
morale, deontologice (vicii, desfrâu, depravare, setea de bogăţie, parvenitismul etc.).
Legislaţia penală română actuală, spre deosebire de cea din alte state, utilizează
noţiunea de corupţie pentru a incrimina doar unele acte prin care se urmăreşte
obţinerea de avantaje pe căi ilicite. Astfel, în dreptul penal român, corupţia înţeleasă în
mod strict include doar unele infracţiuni din categoria celor de serviciu sau în legătură
cu serviciul. Este vorba de luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite, care sunt
infracţiuni de serviciu, darea de mită şi traficul de influenţă care sunt infracţiuni în
legătură cu serviciul. Acesta este înţelesul restrâns al noţiunii de corupţie.3
Corupţia a devenit astăzi un fenomen global, generalizat, foarte greu de
descoperit, monitorizat şi stăpânit. Victimele corupţiei sunt toţi membrii unei societăţi,
iar în unele cazuri, corupţia afectează însăţi viaţa comunităţii internaţionale. Corupţia
este un fenomen mondial şi a-l restrânge numai la ţările sărace ar însemna luarea unei
atitudini inacceptabil de optimistă.
În accepţiunea generală, corupţiei nu i se poate da o definiţie universal valabilă,
întrucât ea are un pronunţat caracter concret. Formularea conceptului fiind de multe ori
evazivă, ambiguă sau reducţionistă.
În majoritatea statelor corupţia este un concept prioritar normativ, desemnând
încălcarea normelor juridice şi morale (deontologice) referitoare la îndatoririle
funcţionarului public, agenţilor economici sau persoanelor care efectuează diferite
operaţiuni financiare sau bancare, în scopul obţinerii unor avantaje de ordin personal.
Într-o asemenea accepţiune corupţia desemnează diferite acte sau fapte ilicite
3
Eugen Popescu – Drept internaţional public – principii şi standarde, instituţii şi organizaţii de protecţie a
victimelor, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2006, pg. 144-145

129
şi morale, săvârşite prin utilizarea abuzivă şi frauduloasă a puterii (politice,
administrative, judecătoreşti) în scopul obţinerii unor avantaje personale de către
funcţionari publici, salariaţi, magistraţi, militari, poliţişti, lideri economici etc.
În literatura de specialitate internaţională, în sfera infracţiunilor de corupţie ca
abuz al puterii publice în scopul unui profit privat, intră şi alte fapte: extorcarea,
nepotismul, evaziunea fiscală, aranjamente fiscale, furtul, achiziţii publice etc. În
sensul cel mai larg, literatura juridică internaţională asociază conceptului de corupţie şi
alte fapte antisociale numite generic „criminalitate organizată”. Corupţia în identităţi
diferite a fost şi este prezentă în toate timpurile şi la toate statele, în forme şi intensităţi
diferite.
Desigur, ca fenomen complex, corupţia poate fi analizată din diverse puncte de
vedere: economic, politic, juridic, sociologic, filozofic, psihologic, moral sau
deontologic. Corupţia este determinată economic în primul rând, dar este influenţată şi
de alţi factori, care ţin de structura psihică a diferitelor persoane predispuse la acte de
corupţie. Corupţia este totodată influenţată de factori morali, sociali şi politici concreţi,
de cultura şi educaţia oamenilor, precum şi de influenţele normelor interne şi
internaţionale în domeniu.
Analiza deontologică a corupţiei face apel la multitudinea factorilor morali
(etici), în strânsă legătură cu toţi ceilalţi factori care definesc fenomenul. Din punct de
vedere deontologic, corupţia este înainte de toate o abatere de la deontologia
profesională. Funcţionarul public foloseşte în mod abuziv funcţia publică, pentru a
acorda celui care corupe sau comunităţii de interese pe care o reprezintă, un avantaj
economic sau administrativ în schimbul unei sume de bani, a unor cadouri, a unor
vacanţe sau voiajuri turistice, excursii, concedii sau distracţii sau a primirii unor
proprietăţi.
De asemenea, corupţie mai înseamnă şi folosirea de către o persoană a funcţiei
sau poziţiei sale publice, pentru a eluda legea sau a evita îndeplinirea unor norme,
bareme sau proceduri legale, în vederea obţinerii în folosul ei a unor avantaje materiale
sau a unor funcţii profesionale sau administrative.
Istoria corupţiei este tot atât de veche ca şi statul. Începând din antichitate,
corupţia a reprezentat unul dintre modelele comportamentale dintre cele mai nocive,
dar, în acelaşi timp, extrem de răspândite în rândul funcţionarilor publici, a salariaţilor
oficiali sau reprezentanţilor aleşi ai comunităţii. În ultimul timp, ea a atins şi
comportamentul unor persoane din domeniul privat.
Comportamentul corupt al funcţionarilor publici nu este un model recent, nici
în România, întrucât corupţia nu este un produs al relaţiilor sociale şi economice
apărute după 1989. Corupţia a existat şi în timpul regimului totalitar, aspect care îi
conferă anumite elemente de continuitate în evoluţia sa din ţara noastră.
Comportamentul corupt se întâlneşte mai întâi în ceea ce se numeşte corupţie
clasică sau de mică anvergură. Aici avem de-a face cu acea corupţie endemică din
România care se circumscrie micilor acte de luare de mită, dare de mită, trafic de
influenţă etc., întâlnite la simplii cetăţeni: de la micul funcţionar de la ghişeu, la
conductorul de tren, faimosul „naş” la cadrul medical sau profesorul care pretinde bani
sau alte „atenţii” pentru serviciile prestate.
Lumea acestor mici „şpăgari” este o palidă reflexie a unui alt tip de corupţie,
mult mai consistentă şi deosebit de nocivă, coerentă şi amplă, pe care cei mai mulţi o
denumesc marea corupţie: corupţia instituţionalizată sau de stat, în care sunt
implicaţi, din păcate funcţionari publici, înalţi funcţionari sau demnitari publici.
Indivizii corupţi, ignoră cele mai elementare reguli ale deontologiei
profesionale şi, ce este mai grav în ţara noastră, aceste comportamente nocive,

130
indiferent de capacitatea lor intelectuală, aptitudini sau realizări manageriale sunt
susţinute de sistem.
Ce este deosebit de grav se referă la faptul că aceste persoane devin lent dar
sigur, nişte stâlpi ai unor centre sociale de putere. Moralitatea lor este sub orice critică,
ei sunt mai presus de lege, nu există instituţii de stat care să-i poată trage la răspundere.
În cadrul sistemului de care aminteam, puterea judecătorească se înclină, ministerul
public tărăgănează sau dă soluţii de neîncepere a urmăririi penale sau scoaterea de sub
urmărirea penală, iar poliţia stă umilă la mâna infractorului, care dă la timp telefoane
acolo unde trebuie.
Uneori se ajunge, după părerea noastră, la formarea unei complicităţi perverse
între funcţionari din administraţia de stat, poliţie, parchet, justiţie, curte de conturi,
putere legislativă, servicii de informaţii etc., care se sprijină reciproc, iar sistemul
acesta de tip mafiot, funcţionează din păcate aproape ireproşabil. Aceasta este cel puţin
situaţia alarmantă de la noi până în momentul apariţiei acestui volum.
Victima corupţiei devine fiecare membru al societăţii. Implicaţiile economico-
sociale ale comportamentelor profesionale corupte pot fi catastrofale mai cu seamă în
domeniul public. Astfel, corupţia estompează creşterea economică, afectează
investiţiile străine directe, finanţele publice şi în ultimă instanţă încrederea populaţiei
în stat. Nu ne propunem să facem o analiză asupra acestor efecte, ci să subliniem doar
că prevenirea şi combaterea corupţiei reprezintă o necesitate obiectivă a timpurilor
noastre, măsurile luate de statul nostru trebuind să vină în întâmpinarea celor
internaţionale.

10.2.2 Rolul deontologiei funcţiei publice în

combaterea corupţiei

Strategiile anticorupţie cuprind în mod tradiţional măsuri de reducere a

corupţiei funcţionarilor şi demnitarilor publici prin reformarea administraţiei şi
finanţelor publice.
Soluţiile eficiente de prevenire şi combatere a corupţiei trebuie să conducă atât
la înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care generează acte de corupţie în diferite
sectoare, la diversificarea sistemului de sancţiuni şi pedepse aplicate indivizilor cu
comportamente corupte, cât şi la modelarea deontologică a persoanelor care exercită
funcţii şi demnităţi publice coruptibile.
Pentru a fi eficientă şi a se bucura de succes, lupta împotriva corupţiei trebuie,
după părerea noastră să se ducă cel puţin pe patru planuri: social-cultural, juridic,
politic şi moral (deontologic). Ultimul interesează demersul nostru.
În ultimul timp, deontologia a început să-şi facă loc din ce în ce mai mult şi în
societatea românească, iar lupta împotriva corupţiei se duce şi pe plan deontologic.
Elaborarea şi strădania de aplicare a diferitelor coduri etice sau deontologice în
domeniul public sunt fără îndoială cel mai convingător exemplu în acest sens. La unele
din aceste instrumente deontologice ne-am referit şi noi în lucrarea de faţă, notând că
însuşirea şi respectarea lor reprezintă aportul deontologiei la efortul general de luptă
împotriva corupţiei.
Considerăm de o deosebită importanţă să facem o precizare. Unii autori
folosesc adesea expresii referitoare la eradicarea sau eliminarea corupţiei din viaţa
socială. Considerăm şi se poate demonstra, că atâta timp cât vor exista contrariile din
societate stat-cetăţean, domeniul public-domeniul privat, interes public-interes
individual etc., corupţia va continua şi ea să existe, bineînţeles în forme şi proporţii
diferite.

131
 Ori, contrariile enumerate, la fel ca şi altele, reprezintă de fapt izvorul
dezvoltării sociale, componentele inerente şi absolut obligatorii ale existenţei sociale.
Prin urmare, corupţia va exista atâta timp cât va exista societatea sub forma celei
cunoscute de noi astăzi.
Acest lucru nu trebuie sa ducă la resemnare, la un comportament fatalist faţă de
flagelul corupţiei. Statul poate să acţioneze în scopul identificării corupţiei şi
comportamentelor corupte, prevenirii şi diminuării corupţiei, educării şi eliminării
persoanelor legate de acest fenomen. Statul, poate şi trebuie să ţină sub control
corupţia, pe corupători şi pe corupţi. El trebuie de asemenea, să sancţioneze dur pe
corupţi, printr-o legislaţie adecvată. Ideea este de a menţine corupţia sub control social
şi în limitele cele mai scazute posibil.
Prevenirea şi diminuarea corupţiei contribuie la creşterea veniturilor, la
îmbunătăţirea serviciilor publice, la stimularea încrederii şi participării populaţiei la
viaţa publică, la creşterea calităţii vieţii.
Deontologia funcţiei publice vine în sprijinul funcţionarilor publici şi
cetăţenilor pentru diagnosticarea, cercetarea şi prevenirea cazurilor de corupţie şi de
comportament ilicit şi imoral. Deşi corupţia face obiectul unor pasionate schimburi de
opinie şi poartă o încărcătură deontologică aparte, prevenirea ei necesită o strategie
foarte bine elaborată şi aplicată. În această strategie, deontologia trebuie să treacă
dincolo de disputa moralizatoare sau de labirintul legislativ, care susţine că dacă cu
toţii ne-am face datoria, corupţia nu ar mai exista.
Deontologia funcţiei publice studiază corupţia şi se alătură frontului
anticorupţie în baza obiectului ei de studiu, care are în centru funcţionarul public,
personalitatea sa. Este adevărat că oameni diferiţi reacţionează în mod diferit la tentaţia
corupţiei şi, că mulţi oficiali din sectorul public sau privat rezistă tentaţiei, chiar şi
când aceasta este puternică.
Factori precum şcoala, familia, colectivele de muncă, religia, activitatea
economică, etnia, situaţia internaţională îşi pun amprenta asupra tentaţiei corupţiei. La
nivelul individului se mai pot menţiona drept cauze ale corupţiei şi consumul de
alcool, activitatea extraconjugală, pierderile provocate de speculaţiile financiare,
jocurile de noroc, dorinţa de îmbogăţire rapidă, vanitatea etc.
Efortul propriu trebuie conjugat în România cu experienţa internaţională în
domeniul combaterii corupţiei. Un cadru de analiză al politicilor de prevenire a
corupţiei în domeniul funcţiilor publice din administraţia de stat, pentru instituţiile şi
autorităţile din domeniu, ar putea fi următorul4:

A. Selectarea agenţilor
Eliminaţi-i prin triere pe cei necinstiţi (pe bază de CV, teste, sau elemente de
predicţie a onestităţii).
Încurajaţi angajările pe merit şi împiedicaţi nepotismul.
Exploataţi „garanţiile” externe de onestitate (folosind reţelele de depistare a
agenţilor de încredere şi asigurând menţinerea onestităţii lor).

B. Stabilirea recompenselor şi penalizărilor pentru agenţi

a. Modificarea recompenselor:
a.1. creşteţi salariile pentru a reduce nevoia de venituri ilicite;
a.2. recompensaţi acţiunile specifice şi agenţii care contribuie la scăderea
4
Robert KLITGAARD, Ronald Maclean ABAROA, H. LINDSEY PARRIS – Oraşe corupte, ghid practic de
tratament şi prevenire, Humanitas, Bucureşti, 2006, pg. 134-136; 154.

132
corupţiei;
a.3. îmbunătăţiţi perspectivele de promovare în carieră în funcţie de
performanţele obţinute;
a.4.utilizaţi contractele de contingenţă pentru recompensarea agenţilor pe baza
succeselor ulterioare (de exemplu, dreptul la pensie suplimentară condiţionată sau
titluri pe bază de merit);
a.5. legaţi recompensele nepecuniare de performanţele obţinute (instruire,
transferări, gratuităţi, deplasări, publicitate sau aprecieri).
b. Penalizarea comportamentului corupt:
b.1.înăspriţi penalizările formale;
b.2.întăriţi autoritatea şefilor în ce priveşte aplicarea de penalizări;
b.3.calibraţi penalizările în funcţie de efectele descurajante şi de posibilitatea
de distrugere a culturii corupţiei;
b.4.utilizaţi o gamă largă de penalizări (instruire, transferări, publicitate,
marginalizare, şi pierdere a statutului profesional, a gratuităţilor şi deplasărilor).

C. Obţinerea de informaţii cu privire la eforturi şi rezultate

a. Îmbunătăţirea auditului şi a sistemelor informatice de management:
a.1. culegeţi dovezi despre posibile acte de corupţie (cu ajutorul steguleţelor
roşii al analizei statistice, analizei unor eşantioane aleatorii de lucrări şi al inspecţiilor);
a.2.efectuaţi „evaluări ale vulnerabilităţii”.
b. Întărirea agenţilor de informaţii:
b.1. întăriţi personalul de specialitate (auditori, specialişti în computere,
investigatori, supraveghetori şi agenţi de securitate internă);
b.2. creaţi un climat în care agenţii (de exemplu, informatorii) să fie încurajaţi
să raporteze neregulile;
b.3. creaţi noi unităţi (avocaţi ai poporului, comitete speciale de investigaţii,
agenţii anticorupţie sau comisii de anchetă).
c. Colectaţi informaţii de la terţi (presă, bănci).
d. Colectaţi informaţii de la clienţi şi de la publicul larg (inclusiv asociaţii
profesionale).
e. Schimbaţi subiectul obligaţiei de a proba, astfel încât persoanele potenţial
corupte (de exemplu funcţionarii publici cu averi mari) să trebuiască să-şi dovedească
nevinovăţia.

D. Restructurarea relaţiei şef-agent-client pentru a slăbi monopolul de

putere, a limita puterea discreţionară şi spori responsabilizarea
a. Provocarea concurenţei în furnizarea unor servicii de calitate (prin
privatizare, concurenţă public-privat şi concurenţă între agenţii publici);
b. Limitarea puterii discreţionare a agenţilor:
b.1. definiţi mai clar obiectivele, regulile, procedurile şi faceţi-le cunoscute.
b.2. distribuiţi agenţii în echipe de lucru şi impuneţi supravegherea lor pe cale
ierarhică;
b.3. împărţiţi deciziile mari în sarcini mai mici;
b.4. clarificaţi şi delimitaţi influenţa exercitată de agenţi în deciziile importante
(schimbaţi regulile de luare a deciziei, schimbaţi factorii de decizie şi modificaţi
stimulentele);
b.5. rotiţi agenţii în funcţii şi deplasaţi-i geografic.
b.6. schimbaţi misiunea organizaţiei, produsele sau tehnologia acestei, pentru a
o face mai puţin vulnerabilă în faţa corupţiei.

133
 b.7. organizaţi grupuri de clienţi care să îi facă mai puţin susceptibili faţă de
corupţie pentru promovarea schimbului de informaţii şi crearea, astfel, a unui lobby
anticorupţie.

E. Creşterea „costurilor morale” ale corupţiei

Recurgeţi la instruire, programe educative şi exemplul personal.
Promulgaţi un cod etic (pentru funcţionarii publici, profesii sau agenţii).
Schimbaţi cultura corporaţiei.

Exemplu:
Corelativ, redăm în continuare şi un model de analiză concret având ca
exemplu achiziţiile publice, prezentat de aceiaşi autori
Cadru de analiză a politicilor pentru a descuraja înţelegerile ilegale în
achiziţiile publice

A. Selectarea ofertanţilor
Verificaţi onestitatea (prin supraveghere, menită să depistează dacă există
înţelegeri, verificarea istoricului contractorilor şi a îndeplinirii ultimelor contracte).
Exploataţi „garanţiile” externe de onestitate în licitare şi execuţia de bună
credinţă.
Acceptaţi o singură firmă la licitaţie şi negociaţi acerb cu ea.

B. Modificarea recompenselor şi penalizărilor pentru ofertanţi

Favorizaţi prin recompense numai ofertanţii oneşti (plata mai târziu, în funcţie
de costuri şi calitate; contracte cu măsuri stimulative).
Modificaţi penalităţile astfel încât înţelegerile să devină mai puţin tentante
(descalificarea firmelor ce stabilesc înţelegeri; aplicarea de sancţiuni pentru
infracţiuni; compromiterea firmei prin publicitate negativă).

C. Utilizarea unor strategii informaţionale care să mărească probabilitatea

detectării şi pedepsirii înţelegerilor oneroase

Utilizaţi sisteme de detectare a înţelegerilor.

Daţi putere agenţilor, pentru a culege informaţii (activate sub acoperire,
supraveghere, preţul pieţei şi devize de estimare a costurilor).
Implicaţi terţi pentru obţinerea unor informaţii credibile (buletine informative
din ramura de activitate şi consultanţi, calcularea devizelor de cost în mod
independent sau folosirea auditorilor).
Utilizaţi ofertanţii ca sursă de informaţii (angajaţi nemulţumiţi, ofertanţi
perdanţi, cei care se retrag de la licitaţie).

D. Restructurarea relaţiei achizitor-ofertant

Încurajaţi concurenţa între ofertanţi (firme noi, publicitate mai largă, barieră
de acces coborâtă, contracte cu împărţirea riscurilor şi cerinţa de a comunica
informaţii privind contractul).

134
 Limitaţi puterea discreţionară a agenţilor proprii (reguli cu privire la
schimbarea comenzilor, adăugarea de clauze, „urgenţe”, oferte sigilate, reguli de
luare a deciziei în favoarea unui ofertant şi analiza ierarhică a deciziilor).
Rotiţi agenţii proprii.
Redefiniţi „produsul” organizaţiei (bunuri standardizate cu preţ de piaţă;
alegerea materiilor prime, a rezultatelor şi modalităţilor de plată, acordând atenţie
elementului coruptibil; integrare pe verticală – mai bine produci, decât să cumperi).

E. Schimbarea atitudinii faţă de înţelegerile oneroase

Faceţi distincţie între înţelegerile oneroase şi practicile acceptabile (de
exemplu, cartelurile pentru export) şi scopurile acceptabile (cum ar fi maximizarea
câştigului din schimb valutar).
Educaţi contractorii cu privire la desfăşurarea licitaţiilor în alte ţări.
Încurajaţi identificarea ofertantului cu scopul social sau public al lucrărilor.
La o simplă parcurgere a cadrului de analiză de mai sus, putem observa că
deontologia funcţiei publice este prezentă în proporţii diferite peste tot, atât în ce
priveşte selectarea agenţilor (în cazul nostru deţinătorii funcţiilor publice, adică
funcţionarii publici), cât şi a celorlalte componente din care evidenţiem: îmbunătăţirea
stimulentelor pozitive; înăsprirea penalizărilor pentru corupţie; limitarea
monopolurilor (în sensul promovării concurenţei în sectoarele publice şi private;
evitarea reglementărilor prin care se creează monopol, ori de câte ori este posibil);
clarificarea puterilor discreţionare (prin simplificarea reglementărilor,a regulilor şi
normelor şi prin delimitarea mai clară a atribuţiilor şi competenţelor); îmbunătăţirea
responsabilizării şi transparenţei.
Codul de conduită a funcţionarilor publici adoptat prin Legea nr. 7/ 2004, pe
care l-am prezentat şi comentat în prezentul volum, precizează dintr-o perspectivă
morală relaţia funcţionarului public cu sine, cu sursele de informare, cu instituţia sau
autoritatea publică unde munceşte, cu publicul larg. Cu excepţia câtorva norme etice
a căror încălcare reprezintă în acelaşi timp infracţiuni sau contravenţii, sancţiunile
nerespectării normelor deontologice sunt de ordin moral.
Ca obiectiv, Codul de conduită al funcţionarilor publici, are printre altele, şi
eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică. Elaborarea,
respectarea şi aplicarea normelor deontologiei funcţiei publice, pentru combaterea
corupţiei, are loc în cadrul unui proces mult mai complex. În cadrul strategiei
naţionale de luptă împotriva corupţiei, deontologia funcţiei publice trebuie stimulată
şi aşezată într-un cadru normativ juridic şi moral adecvat, pe care după părerea
noastră, l-am putea jalona astfel:
- lupta împotriva corupţiei nu trebuie considerată un scop în sine, ci un
principiu călăuzitor pentru reforma administraţiei publice din ţara noastră în
sensul grăbirii procesului de integrare în structurile comunitare a României;
promovarea unei legislaţii adecvate în paralel cu simplificarea şi clasificarea
regulilor, normelor şi regulamentelor existente; îmbunătăţirea şi aplicarea
unui sistem bine definit de promovare în carieră a funcţionarilor publici;
asigurarea de salarii bune, decente, promovarea pe merit şi o carieră bine
conturată; angajarea mai fermă în lupta împotriva corupţiei a tuturor
instituţiilor democratice, a presei libere care trebuie să devină mai agresivă;
alianţa organelor statului cu forţele favorabile; promovarea unor condiţii de
concurenţă ori de câte ori este posibil; încurajarea situaţiilor concurenţiale în
domeniul public, care va elimina unele oportunităţi de apariţie a
comportamentului corupt; utilizarea unor strategii informaţionale care să

135
 măsoare probabilitatea detectării şi pedepsirii înţelegerilor oneroase;
identificarea, diagnosticarea şi analizarea cu mai mult curaj a sistemelor
corupte şi acţiunea hotărâtă pentru reformarea lor;
- implicarea sectorului privat şi al cetăţenilor; pentru fiecare funcţionar public
corupt, există cineva din sectorul privat care l-a corupt; sectorul privat şi
cetăţenii pot ajuta prin informaţii, prin diagnosticarea sistemelor corupte şi
prin contribuţia la controlul comportamentului propriilor reprezentanţi;
colaborarea tuturor factorilor implicaţi pentru prevenirea, stoparea,
detectarea sau aducerea cazurilor în instanţă şi pedepsirea faptelor, într-un
proces judiciar transparent şi credibil (profesiile vizate pentru cooperare
sunt: funcţionari şi contabili, personal tehnico-ingineresc, experţi etc.);
distrugerea culturii impunităţii; opinia publică a auzit de vorbe frumoase
împotriva corupţilor, dar nu se întâmplă nimic; dacă impunitatea este
persistentă îşi face loc credinţa că cei de la nivel înalt sunt intangibili; se
impune „prinderea peştilor mari”, marea corupţie trebuie în primul rând
combătută, astfel încât populaţia să fie convinsă că mişcarea anticorupţie nu
se opreşte la vorbe; campania împotriva corupţiei nu trebuie confundată cu o
campanie împotriva opoziţiei, devine decisiv ca identificarea şi sancţionarea
marilor corupţi să înceapă cu partidul aflat la putere; lupta anticorupţie trebuie
să câştige credibilitate şi publicitate; lupta anticorupţie din sistemul public
trebuie să se desfăşoare împreună cu funcţionarii publici şi nu împotriva lor;
liderii nu trebuie să-şi atace proprii funcţionari şi propriile instituţii, chiar
dacă se ştie că acestea sunt viciate; nu se poate accepta ideea că toţi
funcţionarii sunt corupţi; punerea accentului pe infuzia de informaţii şi
măsuri stimulative; îmbunătăţirea sistemelor de informare şi evaluare şi
punerea lor la îndemâna organelor în drept şi populaţiei; îmbunătăţirea
sistemelor stimulatoare: bani, promovare, instruiri, deplasări, însărcinări
speciale, premii, recunoaşterea meritelor etc.
- întărirea responsabilizării şi transparenţei; utilizarea sistemelor moderne de
audit şi control financiar; folosirea eficientă a inspecţiilor şi investigărilor;
(analiza asistată de computer, depistează comportamentele ilicite şi introduc
transparenţa; aceste măsuri intimidează corupţia).
Pe plan mondial lupta împotriva corupţiei s-a materializat în numeroase
instituţii de drept internaţional, adoptate de state în cadrul ONU, Organizaţiei pentru
Dezvoltare şi Cooperare Economică (O.C.D.E.), Consiliului Europei, F.M.I etc.
Ca expresie a internaţionalizării actelor de corupţie asistăm astăzi la o
îngemănare a corupţiei cu infracţiuni antisociale internaţionale, care fac parte din
„crima organizată”: comerţ de droguri, trafic de maşini furate, de femei şi copii,
prostituţie, terorism, spălare de bani etc.
Constituirea de reţele formale şi informale de organizaţii şi comportamente
corupte şi care corup, demonstrează că acest flagel deosebit de nociv a căpătat un
caracter organizat, specializat, profesionalizat şi generalizat.
Analiza deontologică a funcţiilor publice evidenţiază că reprezentanţi ai unor
instituţii şi autorităţi ale statului, investiţi cu competenţă şi putere publică, încalcă
normele pe care sunt obligaţi prin natura serviciului şi profesiei să le apere, în scopul
obţinerii unor foloase materiale sau avantaje personale.
Profesorul Joseph S Nye de la Universitatea Harvard din SUA a redat o
formulă remarcabilă corupţiei, des folosită astăzi în literatura social-politică
internaţională, pe care o redăm şi noi în încheiere: „Corupţia este comportamentul care
deviază de la îndatoririle normale ale unui rol public sau violează legi împotriva

136
 exercitării anumitor tipuri de influenţă specifică, cum ar fi mita, nepotismul, deturnarea
de fonduri”5
Combaterea corupţiei se bazează atât pe cunoaşterea multidisciplinara a
acestui flagel, cât şi prin adoptarea unor măsuri ferme pe plan naţional şi
internaţional.

Să ne reamintim...
- birocratie, birocratism, coruptie infunctia publica, rolul deontologiei functiei
publice
10.3. Rezumat
Birocratismul şi corupţia sunt în prezent cele mai semnificative flageluri de
care pot suferi administraţia publică şi funcţionarii publici. Problema se pune atât la
nivel instituţional, de organizaţie, dar şi la nivel individual, al persoanelor care
îndeplinesc funcţii publice sau la nivel de categorii specifice de funcţionari publici sau
demnitari publici.
Victima corupţiei devine fiecare membru al societăţii. Implicaţiile economico-
sociale ale comportamentelor profesionale corupte pot fi catastrofale mai cu seamă în
domeniul public. Astfel, corupţia estompează creşterea economică, afectează
investiţiile străine directe, finanţele publice şi în ultimă instanţă încrederea populaţiei
în stat.
Deontologia funcţiei publice studiază corupţia şi se alătură frontului
anticorupţie în baza obiectului ei de studiu, care are în centru funcţionarul public,
personalitatea sa. Este adevărat că oameni diferiţi reacţionează în mod diferit la tentaţia
corupţiei şi, că mulţi oficiali din sectorul public sau privat rezistă tentaţiei, chiar şi
când aceasta este puternică.

10.4. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Ce se intelege prin birocratie si care este raportul acesteia cu birocratismul?
2. Cum se manifesta coruptia in functia publica?
Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1. Care sunt caracteristicile birocratiei in conceptia lui Max Weber?
2. Care este si cum se manifesta rolul deontologiei functiei publice in combaterea
coruptiei?

10.5. Tema de control

Alcatuiti un studiu de caz de coruptie in functia publica, aratand si descriind

specificul categoriei in care se incadreaza autorii/autorul comportamentului deviant,
precum si principiile deontologice care au fost incalcate de acestia/acesta.

5
Compendium of U.N.: Standards and Norms in Crime prevention and Criminal Justice nr. 4, 1992.

137
10.6. Bibliografie
Alexandrescu, Marian, Cartea funcţionarului public, Editura Paralela 45, Piteşti,2000.
Apetrei, Ciprian şi Pâlânea, Corneliu, Deontologia funcţionarului public, Univ.
Ploieşti, Ploieşti, 2004
Călinoiu, Constanţa, Vedinaş, Verginia, Teoria funcţiei publice comunitare, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti. 1999
Crăciun, Claudia, Comunicarea în administraţia publică, Chişinău, Academia de
Administrare Publică, 1998
Cristea, Simona, „Consideraţii privind statutul legal al funcţiei publice”, în Revista de
Drept public nr. 2, iulie - decembrie 1999
Drobniţki, O.G., Noţiunea de morală, partea a doua, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981
Eugen Popescu – Drept internaţional public – principii şi standarde, instituţii şi
organizaţii de protecţie a victimelor, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2006
Gheţe, Georgeta; Costea, Margareta; Profiroiu, Marius, Rolul formării profesionale în
reforma administraţiei publice, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
Mocioi, Ion, Deontologia funcţiei publice, Ed. Scorpion, 2001
Robert KLITGAARD, Ronald Maclean ABAROA, H. LINDSEY PARRIS – Oraşe
corupte, ghid practic de tratament şi prevenire, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

XXX
Constituţia României
Compendium of U.N.: Standards and Norms in Crime prevention and Criminal Justice
nr. 4, 1992
Legea nr. 157/ 2004 privind instituirea bursei speciale „Guvernul României” pentru
formarea managerilor din sectorul public
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 56/ 2004 privind crearea statutului special al
funcţionarului public, denumit manager public, actualizată
Legea nr. 452/ 2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 56/2004
Legea nr. 156/ 2005 privind Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 6/ 2005
Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, M.Of. nr.
157/2004, art. 2.
Hotărârea Guvernului nr. 1175/ 2004 privind bursele cursanţilor şi stagiarilor la
programele de formare specializată pentru manageri publici

Bibliografie generala

Alexandrescu, Marian, Cartea funcţionarului public, Editura Paralela 45, Piteşti,2000.

Apetrei, Ciprian şi Pâlânea, Corneliu, Deontologia funcţionarului public, Univ.
Ploieşti, Ploieşti, 2004
Aristotel, Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Aristotel, Politica, Ed.I.R.I., Bucureşti, 2001.
Bellu, Niculae, coord., Morala în existenţa umană, cercetare ontologică, Ed. Politică,
Bucureşti, 1989
Bichicean, Gheorghe; Bichicean, Andrei – Despre democraţie, Ed. Burg, Sibiu, 2002
Călinoiu, Constanţa, Vedinaş, Verginia, Teoria funcţiei publice comunitare, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti. 1999.

138
Chapus, René, Droit administratif général, Tome I, 7é édition, Montchrestien
Cochinescu, Nicolae, „Introducere în deontologia juridică”, Revista Dreptul nr. 4/1995
Coman-Kund, Liviu, Deontologia şi statutul funcţionarilor publici din administraţia
publică, Galaţi, 2003
Constantinescu, Mihai; Deleanu, Ion; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan; Vasilescu,
Florin; Vida, Ioan, Constituţia comentată şi adnotată, Regia Autonomă
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992
Crăciun, Claudia, Comunicarea în administraţia publică, Chişinău, Academia de
Administrare Publică, 1998.
Cristea, Simona, „Consideraţii privind statutul legal al funcţiei publice”, în Revista de
Drept public nr. 2, iulie - decembrie 1999.
Deleanu, Marcu-Mihail, Deontologia funcţiei şi a funcţionarului public, Editura
Timpul, Reşiţa, 2001.
Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului, vol. III, Ed. Librăriei Socec&Co,
Bucureşti, 1930
Dreyfus, Françoise; François d’Arcy, Les institutions politiques et administratives de
la France, Paris
Drobniţki, O.G., Noţiunea de morală, partea a doua, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981
Eibl-Eibensfeldt, Irenaus, Agresivitatea umană, Editura Trei, Bucureşti, 1995.
Florea, Mihai, Responsabilitatea acţiunii sociale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1976
Gânju, Traian, Discurs despre morală, Ed. Junimea, Iaşi, 1981
Gânju, Traian, Lumea morală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1982
Georgescu, Ştefan, Filosofia dreptului o istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani, Ed.
All Beck, 2001
Gheţe, Georgeta; Costea, Margareta; Profiroiu, Marius, Rolul formării profesionale în
reforma administraţiei publice, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
Gortner, Harold F., Ethics for Public Managers, Greenwood Press, New-York, 1991
Hobbes, Thomas, Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil,
Bucureşti, 1951
Ihering, Von Rudolf, Lupta pentru drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
Ionescu, Cristina – Regimul politic în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită,
Ed. All Beck, Bucureşti, vol. I, 2001
Isaac, Guy, Droit communautaire général, Armand Colin, 1997
Iovănaş, Ilie, Drept administrativ, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997
Kant, Immanuel, Întemeierea metafizică a moravurilor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1972
– Critica raţiunii practice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1972.
Lazăr, Cornel, Autoritate şi deontologie, Bucureşti, Ed. Licorna, 1999
Lorenz, Konrad, Aşa zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998.
– Cele opt păcate ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Macintyre, Alasdaire, Tratat de morală; După virtute, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998.
Maliţa, Mircea, Diplomaţia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Matei, Dumitru coord. – Artă – morală în istoria gândirii estetice româneşti, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1983
Mocioi, Ion, Deontologia funcţiei publice, Ed. Scorpion, 2001
Morar, Vasile, Etic şi estetic, Bucureşti, 1981;

139
 – Etica şi mutaţiile valorice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
– Moralităţi elementare, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001.
Mousse, Jean, Éthique des affaires: liberté, responsabilité, Le décideur face à la
question éthique, Dunond, Paris, 2001.
Nicu, Alina Livia, Aspecte privind funcţionarii publici şi stabilitatea în funcţie, Ed.
Helios, Craiova, 1997
Nietzsche, Friedrich, Despre genealogia moralei, Editura Echinox, Cluj,1993.
– Dincolo de bine şi de rău, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
Oroveanu, T.Mihai, Elemente de ştiinţa administraţiei de stat, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti,1982.
Parlagi Anton, Profiroiu Marius, Crai Eugen, Etică şi corupţie în administraţia
publică, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
Platon, Opere, volumul II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
(dialogurile: Hippias Minor, Lysis, Menon);
- Opere, volumul V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
(dialogul Republica).
Pleşu, Andrei, Minima moralia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
Popa, Nicolae, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filozofia
dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
Postelnicu, Romeo; Paul, Monica; Nicolle, Dimitriu, „Adoptarea unui cod de conduită
pentru funcţionarii publici – prioritate pentru România”, în Revista de drept
public, nr. 3/2003
Preda, Constantin – „Ce e România? Filozofia politică a Constituţiei din 1991”, în
Revista Polis nr. 2/1996
Preda, Mircea, Stecoza, Gabriel, „Unele consideraţiuni şi observaţii critice asupra
statutului funcţionarilor publici”, în revista Dreptul, nr. 8, 2000, editată de
Uniunea Juriştilor din România.
Prisăcaru, Valentin, Tratat de drept administrativ, Ed. All, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Bucureşti 1996.
Rideau, Joël, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés Européennes, 3é
édition, L.G.DJ., Paris, 1999.
Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, Bucureşti, 1957
Sponville, André Compte – Mic tratat al marilor virtuţi, Ed. Univers, Bucureşti, 1998
Tofan, Dana Apostol – Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor
publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
Vedinaş, Verginia – Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Manual
practic, Ed. Lumina Lex. Bucureşti, 2002;
- Aspecte ale democratizării funcţiei publice, în lucrarea colectivă
„Administraţia publică şi societatea românească la cumpăna dintre secole şi
milenii”, Editura Constantin Brâncuşi, Târgu-Jiu, 1997;
- Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici –
comentată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
- Regimul juridic al funcţionarilor publici din cadrul administraţiei
prezidenţiale, în Studii de drept românesc, ianuarie – iunie 2001, Editura
Academiei Române, nr. 1-2;
- Statutul funcţionarului public, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
Vermeulen, Jean - Teoria funcţiunii publice, Curs editat de Societatea studenţilor în
drept, 1939
Vintilă, Gheorghe; Furtună, Constantin - Daunele morale, studiu de doctrină şi
jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002

140
Weber, Max – Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşti, 1993.
Wilhiams, Bernard – Introducere în etică, Ed. Alternative, Bucureşti, 1994

141