Caracteristicile, funcţiile, legile,

avantajele şi dezavantajele
birocraţiei
Modele de studiu ale birocraţiei
Măsuri pentru corectarea comportamentelor
birocratice

1. BIROCRAŢIA

Dicţionarele definesc birocraţia ca fiind un sistem caracterizat prin reguli rigide

1
ale procedurii şi autorităţii ierarhice, în organizaţii publice şi private, cu luarea deciziei în
mod centralizat, sau ca un mod de centralizare a autorităţilor oricărei instituţii astfel încât
aceasta funcţionează în mod eficient şi impersonal.
În accepţia generală, birocraţia desemnează administraţia de stat sau ansamblul agenţilor
care asigură sarcinile administraţiei ce lucreză în birouri. Termenul birocraţie a fost
inventat în 1745 de economistul fiziocrat Jean- Claude Vincent de Gournay pentru a
caracteriza guvernul Prusiei.
Prin birocraţie, de Gournay înţelege guvernarea( conducerea) prin şi pentru funcţionari
nealeşi. El argumentează că interesul public a fost din ce în mai mult sacrificat pentru
propriul interes al birocraţilor şi organizaţiilor acestora.
Definiţia dată din punctul de vedere al economistului este cea care consideră birocraţia
ca fiind mecanismul de alocare a resurselor fondat pe ierarhia şi specializarea sarcinilor
venite de la o autoritate centrală.
Dacă în procesul electoral, centrele de putere alese se află faţă în faţă cu alegătorii pentru
a obţine susţinerea electorală şi consimţământul acestora în schimbul unor promisiuni de
politici publice, în activitatea publică propriu- zisă, între cetăţenii alegători( contribuabili)
şi centrele de putere se interpune administraţia( birocraţia) , care este chemată să pună în
practică deciziile de politică publică rezultate în urma promisiunilor electorale şi să
asigure buna funcţionare a societăţii democratice.

2.CARACTERISTICILE BIROCRAŢIEI ŞI ALE

BIROCRAŢILOR

Max Weber( 1920) este unul dintre primii sociologi care au sesizat importanţa
fenomenului birocratic în societăţile moderne. Pentru el, administraţia birocratică
reprezintă tipul pur de dominare. Potrivit lui Weber, birocraţia are şapte caracteristici
importante:
 continuitatea principiilor pe care se bazează autoritatea; aceasta este, la rândul său,
inserată într-o ordine legală pe care nu face, într-un fel, decât să o înlocuiască şi să o
aplice.
 existenţa unui corp de reguli impersonale ce delimitează clar sferele de competenţă,
drepturile şi obligaţiile fiecăruia;
 existenţa unei ierarhii de funcţii, adică de legături de subordonare clar stabilite;
 preponderenţa calificării ca regulă de acces la diferitele funcţii, cu excluderea altor
criterii, cum ar fi relaţiile de rudenie, clientela şi altele, ceea ce înseamnă:
existenţa unui sistem de pregătire şi, mai ales, de examinare care să permită
detectarea şi atestarea acestor calificări;
 separarea funcşiilor de conducere de proprietatea asupra mijloacelor de producţie;
preponderenţa procedurii scrise în desfăşurarea activităţii cotidiene.
În 1967, Anthony Downs a definit primul model contemporan al birocraţiei în lucrarea
sa, “Inside Bureaucracy” . El distinge mai multe tipuri de birocraţi:
a) ariviştii, care încearcă, cu orice preţ, să-şi maximizeze putere pentru prestigiu;
b) conservatorii, care urmăresc să-şi maximizeze propriile lor interese, dar fac aceasta
minimizând activitatea lor şi opunându-se schimbărilor substanţiale ale organizaţiei;

2
c) militanţii, care caută să realizeze anumite politici sau programe la care ţin fără a căuta
să tragă vreun folos personal;
d) oamenii de stat, care urmăresc interesul general, fără lipsă de consistenţă, dar şi fără
exces.
Plecând de la această clasificare, Downs relevă caracteristicile birocraţilor:
 birocraţii au tendinţa de a prezenta informaţia cerută( mai ales de superiori) într-o
manieră care să le fie favorabilă întotdeauna, fără a o deforma;
 birocraţii au tendinţa să execute, dintre ordinele şi cerinţele venite din partea
superiorilor lor, cu prioritate pe cele care vin în propriul lor interes;
 dintre soluţiile echivalente existente, ei vor alege cu prioritate pe cele care sunt în
propriul lor interes;
 faţă de alte birouri, birocraţii vor fi întotdeauna interesaţi să apere teritoriul lor şi,
dacă este posibil, să-l extindă, stimulând neîncetat conflictele.

3. FUNCŢIILE BIROCRAŢIEI

Funcţiile care se recunosc organizaţiilor din interiorul sistemului administrativ

( birocraţiei din sectorul public) se referă la:
 furnizare şi administrarea serviciilor către public, adesea unor grupuri clientelare
reduse din domeniul economic, social sau cultural;
 furnizarea de servicii altor părţi ale birocraţiei;
 integrarea politicii într-un anumit domeniu sau generarea informaţiei politice;
 judecarea cererilor şi/ sau interpretarea regulamentelor;
 plata fondurilor unor grupuri sau persoane individuale;
 producerea de bunuri şi servicii care sunt vândute cumpărătorilor.
În implementare politicii puterii publice, comportamentul birocraţiei este
influenţat de factori cum sunt: complexitatea acţiunii comune, atitudine şi încredere,
gradul de descentralizare teritorială, interese speciale, cultura organizaţională,
incomensurabilitatea rezultatelor.

4. LEGILE BIROCRAŢIEI

Se pot enun’a mai multe legi ale birocraţiei.

Prima lege este legea conservatorismului crescând, care poate fi exprimată astfel:
pe măsură ce organizaţia se îndreaptă spe o funcţionare cât mai bună, posibilitatea de
promovare se limitează şi ariviştii nu au alte opţiuni mai bune decât să devină
conservatori.
A doua lege este legea ierarhiei: o dată cu extinderea biroului, se ajunge la
instaurarea de reguli de comandă şi de organizări în linie, deoarece capacitatea unui
individ de a supraveghea pe ceilalţi va fi în mod evident limitată.
A treia lege este legea controlului descrescând, care spune că o organizaţie
ierarhică va conduce la afectarea unor resurse din ce în ce mai importante pentru
controlul sarcinilor şi adesea în detrimentul funcţiilor operaţionale. Deoarece există limite

3
în mobilizarea acestor resurse, autoritatea în sarcina căreia se află biroul nu poate să-şi
extindă controlul pe cât ar fi necesar.
În fine, a patra lege este legea dedublării controlului. Din moment ce o autoritate
trebuie să investească din ce în ce mai mult în funcţiile de control, ea trebuie să efectueze
controlul acestei funcţii de control. Aceasta înseamnă că funcţiile de control sunt
desfăşurate către vârful piramidei.
Ineficienţa birocraţiei ţine de următoarele împrejurări:
 ceea ce ea gestionează este o “proprietate publică” ;
 deşi proprietatea publică este dată de cetăţeni, prin intermediul votului, în mâinile şi
sub autoritatea forţelor politice, acestea din urmă o gestionează făcând apel la
birocraţie;
 birocraţia este semnificativă prin numărul sau/ şi prin caracterul său indispensabil;
oricâtă raţionalizare ar avea loc în rândul birocraţiei, tot mai rămâne suficientă
birocraţiecare, urmărind în principal propriile interese şi mai apoi pe cele ale
colectivităţii, este destul de ineficientă în raport cu scopurile colectivităţii.

5. AVANTAJELE BIROCRAŢIEI

Birocraţia este, în esenţă, un mecanism administrativ a cărui funcţionare este

menită să realizeze o relaţie eficienta între mijloace ăi scopuri. Iar cel mai important
avantaj este acela al capacităţii de divizare a unor probleme complexe în probleme simple
prin specializare. Cunoaşterea specializată presupune capacitatea de concentrare pe
segmente înguste ale unei probleme globale, ceea ce va conduce la decizii şi soluţii
caracterizate prin precizie, rapiditate şi eficienţă maximă( Merton, R. , 1940) . Aceasta
reprezintă de fapt superioritatea tehnică a birocraţiei, cel de-al doilea avantaj major ce
decurge în mod evident din primul. Un al treilea avantaj este acela că, datorită sistemului
de reguli şi proceduri formale, ca şi caracterului de impersonalitate şi imparţialitate a
autorităţii, birocraţia promovează un proces obiectiv şi impersonal de luare a deciziei, la
nivelul fiecărui departament, serviciu sau subunitate. Sistemul de reguli şi reglementări
formale este de presupus că va asigura o uniformitate a acţiunilor, după cum
impersonalitatea autorităţii va asigura eliminare a criteriilor subiective, personale sau
emoţionale în recompensarea sau penalizarea membrilor organizaţiei. Într-o birocraţie,
supunerea faţă de reguli reprezintă principalul criteriu de apreciere şi promovare a
funcţionarilor. Rezumând, se poate spune că birocraţia “oferă stbilitate, ordine, eficienţă,
uniformitate şi simetrie” (Scanlan, B. , 1973, p. 253). Toate aceste potenţiale avantaje ale
birocraţiei trebuie privite însă cu suspiciune, întrucât o încredere nelimitată în ele poate
conduce cu uşurinţă la excese ţi, pe termen lung, la obstacole majore în calea funcţionării
ei eficiente. “În cel mai bun caz, birocraţia este ştiinţă, tehnologie şi management
ştiinţific; în cel mai rău caz ea se poate transforma în management tradiţional care şi-a
pierdut de mult raţiunea de existenţă” . (Scanlan, p. 253).

6. DEZAVANTAJELE BIROCRAŢIEI

Principalele limite sau dezavantaje ale organizaţiilor birocratice îşi au sursele în

4
Excesele birocraţiilorsau, altfel spus, în supraaccentuarea acelor caracteristici pe care le-
am apreciat ca fiind avantaje: specializare, impersonalitate, conformism etc.
O primă problemă majoră cu care se confruntă o organizanizaţie de tip birocratic
este legată de consecinţele specializării. Cu toate că specializarea birocratică este menită
a asigura creşterea eficienţei organizaţionale, ea poate determina, în aceleşi timp, şi o
serie de probleme în funcţionarea optimă a organizaţiei. Una dintre acestea se referă la
încurajarea anumitor tipuri de conflicte personale. Astfel, conform principiului
specializării, specialistul sau expertul joacă un rol extrem de important într-o structură
birocratică. În virtutea acestui rol, el poate să monopolizeze informaţiile pe care le deţine
ca expert, ceea ce va conduce, în unele situaţii, la o dependenţă inversă a relaţiei superior-
subordonat, respectiv superiorul va tinde să fie total dependent de subordonat.
O altă problemă importantă cu care se confruntă organizaţia birocratică se referă
la procesul de luare a deciziilor eficiente. Este evident că, în actuala epocă de
complexitate tehnică, decidenţii de la nivelurile superioare ale conducerii trebuie să se
bazeze din ce în ce mai mult pe informaţiile furnizate de subordonaţii lor. Aceasta implică
necesitatea de sintetizare a informaţiei care este transmisă de la nivelurile inferioare spre
cele superioare ale conducerii organizaţiei. În procesul de transmitere de la nivelurile
inferioare spre cele superioare informaţiile importante pot fi pierdute pe drum datorită
aprecierii de către funcţionarii inferiori ca fiind neimportante. Un alt ritm determinat de
acest flux informaţional se referă la faptul că informaţia poate fi concentrată până la
punctul unde valoarea sa adevărată este denaturată. De aceea se consideră că o problemă
majoră cu care se confruntă orice organizaţie birocratică şi, în general, orice structură
complexă de organizare, se referă la găsirea modalităţilor de deschidere a canalelor de
informaţii spre vârful ierarhiei organiuaţionale ( Scanlan, B. , 1973) .
O a treia problemă majoră pentru o structură birocratică complexă se referă la
dificultatea statuării scopurilor organizaţionale clare şi precise. Întrucât de multe ori
scopurile organizaţionale sunt apreciate ca fiind ambigue, diferitele subunităţi “traduc”
scopurile generale ale organizaţiei în funcţie de interesele lor specifice. În acest proces de
decodificare a scopurilor generale în scopuri specifice, organizaţia poate pierde însă
controlul asupra subunităţilor componente. În esenţă, se ajunge la situaţia în care
organizaţia va fi controlată de subunităţile sale ( Eisenstadt, N. , 1959) .
O altă dificultate majoră cu care se confruntă o birocraţie se referă la controlul
administrativ. În birocraţie există deci o tendinţă de eliminare a comportamentului
individual ce se manifestă contrar celui dorit de organizaţie. Modalităţile prin care se
obţine conformarea tuturor membrilor organizaţiei la comportamentul dezirabil presupun,
conform lui B. K. Scanlan (1973) , două posibilităţi. Prima se referă la îngustarea
câmpului de acţiune al membrilor individuali ai organizaţiei. O a doua modalitate de
eliminare a comportamentului individual indezirabil este aceea de a asigura respectarea a
trei condiţii în care este de presupus că membrii individuali vor acţiona întotdeauna în
sensul intereselor şi obiectivelor organizaţiei. Acestea sunt următoarele:
-individul înţelege foarte clar ce se doreşte de la el;
-cunoaşte precis resursele ce pot fi folosite pentru recompensarea
comportamentului adecvat;
-este convins că riscul devierii este mei mare decât orice alt posibil avantaj.
Într-o birocraţie se pot ivi, de asemenea, probleme serioase cu privire la moralul
angajaţilor. Munca în limite înguste, adică strict specializată, conduce în cele mai multe

5
situaţii la monotonie, scăderea interesului şi a satisfacţiei faţă de activitatea realizată.
Totodată, necesitatea conformării tuturor angajaţilor la regulile formale ale organizaţiei
are drept consecinţă stereotipizarea şi, în ultimă instanţă, dezumanizarea relaţiilor dintre
oameni.
Definind mecanismul birocratic ca “un instrument social în serviciul represiunii” ,
Bennis (1969, p. 436-437) sintetizează principalele critici ce îi pot fi aduse:
 birocraţia nu permite dezvoltarea adecvată a personalităţilor mature;
 dezvoltă conformism şi “gândire de grup” ;
 nu ia în considerare “organizaţia informală” şi apariţia unor probleme neanticipate;
 sistemele de control şi autoritate sunt depăşite;
 nu dispune de un proces juridic adecvat;
 nu dispune de mijloace adecvate pentru soluţionarea diferendelor şi conflictelor dintre
diferite trpte ierarhice şi, în particular, dintre grupurilr funcţionale;
 comunicarea şi ideile novatoare sunt dizolvate sau denaturate datorită distribuţiilor
ierarhice;
 resursele umane ale birocraţiei nu sunt utilizate din cauza lipsei de încredere, fricii de
represalii etc. ;
 nu poate asimila flixul noilor tehnologii sau al oamenilor de ştiinţă ce pătrund în
organizaţie;
 modifică structura personalităţii, astfel că omul devine ăi reflectă “omul
organizaţional” condiţionat, mărginit, cenuşiu.

7. MODELE DE STUDIU ALE BIROCRAŢIEI

Birocraţia îndeplineşte, ca verigă în lanţul de putere birocraţie- cetăţeni

(contribuabili) , rolul de agent sau factor. Conform teoriei agentului (agency theory) ,
fiecare agent, fiecare grup de interes dintr-o organizaţie acţionează pentru maximizarea
propriei poziţii, fiind motivat de propriul interes.
Chestiunea agentului va apărea oricând există o neconcordanţă între preferinţele
principalilor (conducătorilor sau şefilor, cum ar fi : sponsori, manageri, antreprenori,
conducători ai centrelor de putere) şi cele ale agenţilor (administratori, angajaţi sau
subordonaţi) , precum şi ori de câte ori informaţia esenţială pentru relaţiile dintre ei este
distribuită asimetric. Astfel, este posibil ca agenţii să aibă capacitatea şi posibilitatea să
urmărească obiective care nu sunt ale şefilor lor, ci proprii lor înşişi.
În literatura de specialitate sunt reţinute trei probleme de bază ale agentului, care
sunt atribute ale centrelor de putere şi ale altor organizaţii. O primă problemă a agentului
reprezintă o caracteristică a legăturii dintre cetăţenii contribuabili şi conducătorii
centrelor de putere şi se referă la separarea proprietăţii şi controlului, considerată din
perspectiva relaţiei proprietarilor şi administratorilor.
A doua problemă a factorului (agentului) guvernează relaţia politicienilor şi
birocraţilor (civil servants) în interiorul centrelor de putere şi al altor organizaţii. Această
problemă este complicată de faptul că birocraţiile sunt în general constituite dintr-un
număr mare de birouri situate orizontal şi vertical unul faţă de altul, într-un astfel de mod
încât problema legăturii condocere-funcţionar este identică în fiecare birou, precum şi
între birourile care sunt poziţionate în mod ierarhic, în legătură unul cu altul.

6
 A treia problemă a agentului rezultă din relaţia birocraţiilor cu cei care consumă
bunuri şi servicii produse se ele (bunuri publice, dacă este vorba de birocraţiile publice) .
Această problemă s-a bucurat de o atenţie considerabilă după analiza de pionierat
întreprinsă de George A. Akerlof asupra pieţei pentru automobile uzate. În articolul
amintit, care se ocupă de pieţele cu informaţie asimetrică, pieţe cu concurenţă imperfectă,
Akerlof identifică situaţii în care asemenea pieţe se pot prăbuşi. Potrivit modelului său,
raţionalitatea individuală corelată cu informaţia saimetrică (agenţii dintr-o latură a
tranzacţiei sunt mai bine informaţi decât agenţii din cealaltă latură) este cea care
subminează rezultatul pieţei libere. Pentru ca pieţele libere să nu se prăbuşească,
economiştii au înţeles necesitatea unei intervenţii pe piaţă (intervenţia şi controlul
guvernamental) .
La a treia problemă a agentului au fost propuse ca remedii reglementarea publică
şi standardele de calitate de către Hazne Leland (1979) sau reputaţia sugerată de către
Benjamin Klein şi Keith Lefter (1981) şi de către Carl Shapiro (1983) .
Pentru a prezenta modelele emise pentru studierea birocraţiei, trebui, mai întâi,
reliefate unele noţiuni cu cre aceste modele operează.
Toate organizaţiile ierarhice şi birocratice au atât o structură formală, cât şi una
informală.
Sructurii formale îi aparţin liniile comunicării incluse în organismele
organizaţionale, sistemul oficial de autoritate reflectat în descrierile funcţiilor etc. ,
caracteristici abstracte identificate de Max Weber, cel care a început în 1905 studiul
ştiinţific al birocraţiei. Structura formală a organizaţiilor variază nu numai în funcţie de
tipurile organizaţiilor, ci şi în interiorul fiecărui tip.
Structurile informale sunt coaliţiile sau reţeaua relaţiilor neoficiale care joacă un
rol neîntrerupt, uneori pozitiv, alteori negativ, în colectarea şi comunicarea informaţiei şi
în coordonarea sarcinilor interne, iar, uneori, şi după dizolvarea organizaţiilor (centrelor
de putere) .
Relaţiile ce definesc coaliţiile care constituie structurile informale au fost
clasificata de către sociologi în relaţii verticale şi relaţii orizontale (sau laterale) . Relaţiile
informale care definesc reţelele principal- principal, principal- agent şi agent- agent nu
sunt numai neoficiale, ci sunt adesea bilaterale şi chiar multilaterale. Gouldner utilizează
cuvântul “reciprocitate” pentru a descrie aceste caracteristici. Relaţiile sunt bazate pe
schimburi care, dat fiind că ele au loc în reţeaua informală, pot fi numite tranzacţii
informale. Cercetările sociologice care s-au ocupat de aceste tranuacţii desprind două
trăsături comune ale acestora:
- sunt rareori tranzacţii simultane sau spot (la vedere) , dar în schimb sunt
intertemporale;
- monedele utilizate la decontarea “pieţelor” sunt tot atât de variate eterogene ca
şi tranzacţiile barter (troc) , pe care tind să le imite.
În teoria agentului prezintă importanţă, de asemenea, alte două concepte:
Structurile informaţionale şi structurile decizionale.
Structurile informaţionale subsumează şi rezumă atribute ale informaţiei de care
dispun principalii şi agenţii. Caracteristicile structurii informaţiei care au reţinut atenţia
cercetătorilor se referă la următoarele aspecte: dacă informaţia este completă sau
incompletă, dacă ea este verificabilă sau neverificabilă (de către o a treia parte) şi dacă ea
este distribuită în mod simetric sau asimetric între principali şi agenţi.

7
 În general, se consideră că structura informaţională este dată şi se studiază
implicaţiile sale asupra comportamentului birocratic. Totuşi, aşa cum a subliniat Kenneth
Arrow, trebuie să presupunem că structurile informaţionale reflectă dorinţa din partea
actorilor unei anumite organizaţii de a minimiza costurile. Di această perspectivă, o teorie
complet accesibilă a birocraţiei trebuie să fie capabilă să stabilească ce constituie o
structură informaţională de echilibru pentru un anumit set realist de constrângeri.
Structurile decizionale întruchipează opţiunile şi strategiile adoptate de către
principali şi agenţi în relaţiile dintre ei. Opţiunile şi strategiile trebuie să fie credibile sau
consecvente în timp. Nu este permis, de exemplu, să se presupună că un principal sau un
agent are libertatea absolută să modifice o strategie adoptată iniţial, dacă, în timp, se
întâmplă să fie în interesul său să o facă, deoarece o astfel de presupunere va însemna
absenţa angajamentului. O astfel de strategie nu va fi, prin urmare, credibilă. Este
important, de asemenea, ca structurile informaţionale şi cele decizionale să fie
compatibile unele cu altele.
Deoarece, în diferite împrejurări, structurile informaţionale şi cele decizionale
intercţionează unele cu altele, există trei caracteristici principale ale organizării interne a
centrelor de putere la care fac referire diferite discipline (sociologia, ştiinţa politică, teoria
organizării şi ştiinţa managementului) . Ele se referă la:
- existenţa, natura şi caracterul formal sau informal al structurilor;
- autoritatea şi puterea în centrele de putere;
- caracterul de rutină sau lipsa de rutină a centrului de putere.
În literatura de specialitate, birocraţia a fost studiată prin intermediul mai multor
modele. Acestea pot fi repartizate în două grupe mari: modele ale birourilor (birocraţiei)
ineficiente şi modele ale birourilor şi birocraţiei eficiente.
În cadrul primei grupe distingem modelul principal- agent şi modelul puterii
discreţionare.
Modelul principal- agent are la bază două caracteristici importante:
 principalii şi agenţii urmăresc scopuri şi obiective diferite;
 informaţia incertă sau incompletă se presupune a fi maximă în relaţiile lor;
această incertitudine poate lua două forme, după cum principalii sunt afectaţi de
“acţiunea secretă” a agenţilor ari de “informaţia secretă” din ordinul lor;
comportamentele asociate acestor două tipuri de incertitudine sunt adesea numite hazard
moral, şi respectiv, selecţie adversă.
În cadrul modelului principal- agent, amintim modelul înţelegerii secrete în
ierarhii (organizaţii) al lui Tirole şi modelul lui Laffont.
Modelul Tirole include în cadrul ierarhiei un şir de trei verigi: principalul, care
este neutru din punctul de vedere al riscului, un supraveghetor (administrator) şi un agent,
aceştia din urmă având aversiune faţă de risc. Prin construcţie, principalului îi lipseşte fie
timpul, fie cunoştinţele cerute supravegharii agentului. Această funcţie este dată
administratorului, care raportează principalului. Agentul este singura persoană angajată în
producerea rezultatului.
Tirole admite existenţa posibilităţii înţelegerii secrete între administrator şi agent.
Aceasta poate fi gândită ca un acord lateral (secundar, adiacent) care specifică faptul că
agentul “va plăti” administratorului o sumă în schimbul unui taport nesincel al acestuia
către principal.

8
 La un nivel mai puţin formal, înţelegerea secretă este motivată prin avantaje care
pot fi însuşite prin înţelegerea secretă a părţilor, dacă administratorul singur sau împreună
cu agentul manipulează informaţia care trebuie transmisă principalului. Tirole analizează
două tipuri de manipulare: ascunsă şi distorsionată, fiecărui tip fiindu-i asociat un avantaj
specific.
În modelul formal, înţelegerea secretă de fapt nu are loc, dar înţelegerea secretă
potenţială determină principalul să recompenseze administratorul şi agentul prin oferirea
unei sume care este exact egală cu cea pe care ei o obţin prin înţelegerea secretă.
Laffont a lărgit analiza structurilor informale prin presupunerea unei ierarhii în
care, pe lângă principal şi administrator mai există doi agenţi. Potrivit acestui model,
principalul este în măsură să verifice informaţia în legătură cu producţia totală (rezultatul
global al celor doi agenţi) , dar nu este în stare să verifice informaţia în legătură cu
producţia individuală a fiecărui agent. În aceste condiţii, administratorul fie este capabil
să se înţeleagă în secret cu un agent pentru a-l exploata pe celălalt, fie alternativ poate să
stabilească jocul “dilema prizonierului” între doi agenţi şi să smulgă avantaje de la ambii,
într-un fel sau altul. Laffont arată, de asemenea, că, dacă aceste comportamente sunt
anticipate, principalul va întocmi un acord (contract) generos care va compensa agenţii
pentru exploatare sau extorcare. Eficienţa totală a organizaţiei va fi totuşi mai scăzută
decât dacă administratorul sr fi corect.
Modelul puterii discreţionare a fost elaborat formal pentru prima dată de către
Niskanen, deşi analiza puterii discreţionare a birourilor îşi are originea în scrierile lui
Tullock. În acest model se presupune că agenţii îşi maximizează propriile bugete
incluzând salarii, reputaţie, putere, statut etc. O parte din aceste bugete corespunde
avantajelor solicitate de agenţii din modelul lui Tirole şi Laffont.
În cadrul grupului modelelor birocraţiei eficiente, este inserat modelul
tranzacţiilor informale sau modelul organizării interne a birourilor, sugerat pentru
prima detă de Breton şi Wintrobe. Acest model şi extensiile sale ulterioare au în comun
cu modelele Niskanen- Tirole- Laffont faptul că se focalizează pe structurile informale,
adică pe importanţa reţelelor orizontale sau laterale, dar se desparte de ele prin
recunoaşterea importanţei cruciale a rolului principalului.
Un alt model al birocraţiei eficiente este cel al concurenţei manageriale.
concurenţa dintre principali şi agenţi pentru funcţii este cunoscută în literatura de
specialitate drept “concurenţă managerială” . Modelele concurenţei manageriale
sugerează că, din cauza separării proprietăţii de control, managerii posedă o măsură bună
a “libertăţii de acţiune” – putere de monopol- care face posibil ca ei să neglijeze
interesele proprietarilor în favoarea propriilor interese. Punctul forte al modelului
concurenţei manageriale este că managerii înfruntă concurenţa pentru funcţiile lor din
partea managerilor de la nivelul inferior şi din partea managerilor de la alte firme. Piaţa
managerilor, dacă este concorenţială, va asigura performanţa din partea managerilor.
Gradul de concurenţă pe piaţa managerilor depinde de trei factori:
- eficacitatea tehnicilor şi adecvarea informaţiei pentru evaluarea performanţei
managerilor;
- forţa stimulentului de a înlocui managerii ineficienţi;
- uşurinţa cu care managerii se mişcă de la o funcţie la alta.
Pentru aplicarea modelului concurenţei manageriale la birocraţii şi ierarhii, este

9
suficient să se recunoască existenţa concurenţei dintre agenţi pentru funcţii şi concurenţa
dintre principali pentru agenţi (de a recunoaşte existenţa unei pieţe în care principalii şi
agevînţii concurează) . Gradul de concurenţă pe piaţă va fi guvernat de aceiaşi factori
care determină întinderea concurenţei pe piaţa managerilor.
Condiţiile ce ţin de concurenţa dintre birouri vizează capacitatea de a se mişca de
la o funcţie la alta şi capacitatea de a crea oportunităţi de slujbe prin înlocuirea
funcţionarilor publici ineficienţi. Totuşi concurenţa dintre birouri nu trebuie în mod
necesar să elimine ineficienţa în comportatre birocratică, pentru că ineficienţa asociată cu
avantajele poate determina păstrarea echilibrului.

8. MĂSURI PENTRU CORECTAREA

COMPORTAMENTELOR BIROCRATICE

Birocraţii au un comportament discreţionar sau selectiv, dar ei pot fi sursa de

eficacitate sau ineficacitate suplimentară în raport cu comportamentele formale a priori
definite. Activităţile de control care vor prezuma eficienţa anumitor comportamente de
acest fel nu vor ezita să le remunereze, deoarece în acest mod se pot evita posibilele
blocaje ale sistemului administrativ.
Frontiera dintre ineficacitatea comportamentului discreţionar şi eficacitatea
aceluiaşi comportament se poate muta spre creşterea eficienţei, această posibilitate
constând în capacitatea birocraţilor de a diminua costurile de producţie în raport cu
nivelul lor normal. Acest lucru se realizează prin ameliorarea circulaţiei informaţiei,
creşterea calităţii produselor (serviciilor) şi viteza cu care acestea vor asigurate.
Dintre principalele măsuri care permit să se reducă disfuncţionalităţile birocratice,
cele mai importante sunt următoarele patru:
1. Ameliorarea informaţiei pentru autorităţile de control prin punerea la curent a
funcţiilor cu costuri variabile, transformarea comportamentelor discreţionare
ineficiente în comportamente eficiente, reformularea mai interesantă pentru
colectivitate a funcţiei de utilitate birocratică etc.
2. Introducerea concurenţei între birouri prin repartizarea resurselor bugetare între
birouri în funcţie de performanţele lor trecute sau previzibile.
3. Admiterea unor concurenţe prin preţuri.
4. Descentralizarea internă a serviciilor, însoţită de o mai mare participare a
beneficiarilor (utilizatorilor) . Aceste două obiective se bazează pe supraveghere mai
riguroasă a gestiunii birocraţilor şi pe o mai mare adaptare a producţiilor birocratice
la transformarea nevoilor.

Oricum, birocraţia se constituie astăzi în noi condiţii. Ea este sfidată mai ales de
ritmul accelerat de dezvoltare a cunoaşterii şi tehnologiilor şi de expansiunea grupurilor
specializate de profesionişti care îşi caută şi îşi afirmă autonomia faţă de ierarhiile
birocratice.Birocraţia nu a dispărut şi nici nu se întrevăd semne de înlocuire rapidă.
Adaptarea la noile condiţii şi complementaritatea cu forme de organizare de tipul a ceea
ce A. Toffler numea ad-hocraţie par să fie şansele de supravieţuire a birocraţiei în
organizaţiile contermporane.

10
 Cuprins:

1. Birocraţia…………………………………………………………………….2

11
2. Caracteristicile birocraţiei şi ale birocraţilor………………………………...2

3. Funcţiile birocraţiei………………………………………………………….3

4. Legile birocraţiei…………………………………………………………….3

5. Avantajele birocraţiei………………………………………………………..4

6. Dezavantajele birocraţiei…………………………………………………….5

7. Modele de studiu ale birocraţiei……………………………………………..6

8. Măsuri pentru corectarea comportamentelor birocratice……………………10

12
 Bibliografie:

 Hoanţă, Nicolae – Economie şi finanţe publice, Editura Polirom. Iaşi, 2000,

pag. 35- 46.

 Vlăsceanu, Mihaela – Psihosociologia organizaţiilor şi conducerii, Editura

Paideia, Bucureşti, 1993, pag. 37- 39, 96- 102.

13