UNIVERSITATETA ECOLOGICĂ BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
ANUL 1 IFR
STUDENT: Marteniuc Marian

Oratoria şi retorica
De-a lungul timpului au fost dezvoltate diferite forme de comunicare.
Prima este comunicarea orală, cea mai dezvoltată, există din cele mai vechi
timpuri sub formă de dialog.
Comunicarea literară, scrisă în contextul unor structuri specifice.
Comunicarea media, orice tip de mesaj, imagine, sunet, cuvânt transmis printr-un
anumit mediu.
Esenţa unui mesaj este conţinută în mediul în care este transmis.Atunci când
folosim cuvântul comunicare ne referim la procesul de transfer a unui mesaj de la o
entitate la alta. Forma arhaică face trimitere la tradiţia orală. Comunicarea literară face
trimitere la texte deja înregistrate, scrise.
Forma mediatică a comunicării.Dacă în primul caz, regulile artei sunt inventate de
greci, în celelalte două cazuri, avem dezvoltate forme specifice, specializate. Retorica
este caracteristică oricărei forme de comunicare. Conform lui G.Kennedy, teoria retoricii,
este o formă de energie mentală, transmisă de vorbitor sau scriitor unei audienţe sau unui
cititor prin intermediul discursului şi-a textului.

Def: arta sau studiul folosirii limbajului efectiv şi persuasiv.

Originile retoricii: în Grecia Antică, datorită preocupărilor vechilor greci, cât şi
unei culturi a oralităţii dezvoltată în sapţiul public.
Pentru greci retorica:
A. manipulare
B. În căutarea consensului
C. Dialectica (Platon)
D. Problematica (Aristotel)
Când vorbim de manipulare nu vorbim în termenii prezenţi.
Arta manipulării=arta persuadării la greci, există o teorie şi-o practică a elocvenţei
scrise sau vorbite. Suntem în faţa unui sistem de gândire care-şi propune influenţarea prin
persuasiune sau sentiment.
Ethos- capacitatea cuiva de-a convinge pe altcineva de importanţa subiectului
asupra căruia se apleacă.
Pathos- logica, raţiunea pe care o provoacă succesiunea de cuvinte scrise.
Aceste trei componente sunt de găsit în orice formă de conduită:
 Prima formă înregistrată provine din aşa-numitele tradiţii povestite de rapsozi,
datorită lor Homer a putut să ne transmită Odisea. Această formă a fost repede
depăşită datorită sistemului educaţional dezvoltat în Grecia. Şcoala avea o
educaţie pedagogică primordială având o formă euristică şi morală, specifică.
 Sistemul politic democratic a arătat care este forţa sau puterea limbajului. Atunci
ca şi acum, ultima raţiune a interpretării unui text stă în mintea şi-n instrumentul
de scris al unor judecători din Grecia Antică -logografi- au dezvoltat o tehnică
manipulativă prin care disputele de natură juridică să poată fi rezolvate şi fără
prezenţa unor înscrisuri.

Primii doi autori sunt doi sicilieni ajunşi în Grecia: Corox şi Tisias. După ei sofiştii
au dus tradiţia disputelor orale în şcoli, folosind-o ca bază a educaţiei şi fiind preocupaţi
de terminologia sa.
Retorica există atunci când se vorbeşte cu scopul de-a persada un public în trei
circumstanţe: într-un context politic, legal sau cu prilejul unor ceremonii funerale.
Isocrate profesor a lui Socrate şi-a lui Aristotel, este considerat fondatorul şcolii de
comunicare şi artă a discursului. Alţii au considerat imperios pentru operele lor să
folosească în plus cât mai multe ornamente stilistice, prin care să creeze contexte potrivite
pentru a-şi convinge cititorul.
Stilul- o componentă a persuasiunii ca obiectiv, implică un fel particular de-a
gândii şi are o aplicabilitate limitată. Aceste figuri fac apel la personalitatea celui căruia îi
sunt adresate, o formă diferită de logică. Primul tratat de retorică sec IV îHr., la el au
contribuit Corox, Tisias şi Aristofan, au enunţat regulile elaborării unui discurs cu
aplicabilitate pentru curţiile de judecată. În afară de acestea au mai identificat şi
elementul kairos-timp, e important timpul în care un argument este introdus în dicurs. A
devenii un bun comun, mai ales în lumea ateniană. Cum meseria de avocat nu era
inventată cu ajutorul unor profesori, oricine putea învăţa strategii de folosire a cuvintelor
pentru atingerea unui anumit obiectiv.
Nu există un adevăr absolut, ci doar opinii care ne îndreaptă spre el. S-a dezvoltat
o cultură şi un spaţiu social care mai apoi i-a avut ca duşmai pe filosofi ca Platon şi
Aristotel.

Părţile de discurs
Retorica, arta inventării unui discurs, accentul cade pe ethos şi pe forţa formulelor
stilistice.
Are 5 părţi:
1) Invenţio (inventarea, descoperirea ideilor într-un mod sistematic pentru a vorbi şi a
scrie);
2) Dispoziţio (dispunera argumentelor);
3) Elocuţio (stilul, elocinţa, expunerii prin cuvinte a argumentelor în sprijinul acelei idei);
4) Memoria, învăţarea pe de rost a discursului;
5) Pronunţarea discursului,expunerea sa către public;

Retorica la Aristotel: pentru el fundamental pe lângă structurarea discursului este

stilul, acesta este conţinut în sinonime sau în trope; interpretarea de un anumit fel pe care
o generează o anumită dispunere a cuvintelor.
În discurs puteau să apară patru mari greşeli de stil: folosirea necorespunzătoare a
cuvintelor compuse, folosirea abuzivă a neologismelor, a cuvintelor ciudate sau a
epitetelor, implicarea metaforelor în contexte neadecvate.
Tropele –oricând o dispunere a cuvintelor poate să fie interpretată.
 Valoarea unui discurs ţine de două dimeniuni:
1) Claritatea pentru Aristotel: puritas şi perspectivele. Ori în acest caz metaforele
pot să fie interpretate ca substitute ale unor cuvinte neexprimate sau nescrise. Pot să
aducă elemente suplimentare ,adăugate sensului literar al discursului.

Avem în cazul retoricii lui Aristotel trei forme de retorică din perspectivă stilistică:
a) deliberativă, care are totdeauna o substanţă politcă, urmăreşte să convingă auditoriul;
b) legalist, folosit în dezbaterea legală , juridic;
c) retorica cermonială;

Aristotel discută despre Ethos în termenii unei investiţii a ideilor, a credibilităţii şi

a autorităţii vorbitorului.
Ethos poartă amprenta nu a unei realităţi cât a unei poziţii asumate:
Ethos presupue 3 calităţi:
- cea a bunului sim;
- a unei atitudini politicoase;
- ţine de moralitate, de reputaţie;

A transmite un mesaj prin intermediul unui discurs presupune învăţarea regulilor de

rostire în funcţie de limbă, auditoriu, context. Există stiluri care le-a validat şi care sunt
folosite şi azi, stilul simplu,sunt folosite cuvinte comune,metaforele, maximele,zicerile
sunt folosite doar pentru a obţine înţelegerea. Vehiculele creării de sens sunt date de
cuvinte împărtăşite, de pilde autoritare.
Stilul mediu, a componentelor anterioare li se adaugă o ornamentaţie şi o bună
dispoziţie, umor.
Stilul grandios în care discursul, limbajul este opulent, este ornamentat cu
metafore şi trope dar şi cu ritmuri prin care să poţi convinge, acest discurs este unul
căutat, scris, analizat, disecat.
Frazarea este scurtă, toate cuvintele poartă sensuri determinate intrisec, alegerea
unor forme de stil care să facă efect pe tot parcursul discursului. Nu e suficient să opţii
doar dispoziţia celor care acultă ci să-i captezi.

2) Pathosul la Aristotel: arta de-a te folosii de emoţii şi simpatiile din audienţă.

Pathosul este important pentru efectivitatea discursului, pentru crearea unui spaţiu
efervescent, cât şi pentru emoţii în sine. Este un apel emoţional care face trimitere la
valori, credinţe, angajamente.
Logosul: opinii elaborate după criteriile logicii în care claritatea termenilor,
corectitudinea folosirii lor trebuie să creeze acele raţionamente care să stea la baza
acceptării logice a unei idei.

Roma antică

Retorica a fost prohibită de încercările lui Syracuza, au fost receptate destul de

tardiv în Roma. Ce totuşi a receptat Roma, au fost: tradiţiile şi termenii din retorica
greacă .
 Oratoria: arta de-a vorbii şi convinge (în Roma retorica nu trebuie confundată cu
oralitatea);
Oralitatea: uzul comunicării verbale;
Oratoria în şcoală este situată între retorică şi gramatică. Adaugă etosului apelul la
etică, nu unul abstract ci unul derivat din caracterului celui care vorbeşte. De asemenea,
pentru romani, întregul discurs trebuia armonizat în funcţie de auditoriu.Cicero, a spus că
oratorul perfect este acela care îmbină capacitatea şi abilitatea retorică cu elemente etice
şi de cunoaştere personale. Cicero celebru pentru că a scris mai multe tratate dedicate
părţilor constitutive ale acestora.
De invenţione- dedicată felului în care trebuie găsite argumentele , mai mult decât
prin apelul la emoţii, raţiune, etic.
Arta oratoriei trebuie să fie determinată şi de capacitatea de-a folosii materia pe
care o are la dispoziţie.
Qvintillian– Tratat dedicat instituţiilor oratoriei, dedicând opera naturii,
principiilor memoriei şi cunoaşterea erau argumentele fundamentale ale unui orator în
care etica şi pragmatismul se împleteau.
Cicero şi Qvintillian au contestat existenţa a două stiluri retorice:
1. asiatic-epigramatic, punctual, plin de idei generoase, însă lucrurile erau prea
sărăcăcios prezentate, este un stil patetic în care cuvintele scrise sau vorbite sunt
compuse din mai multe efecte.
2. attic, stilul clar în care ideile nu sunt sentencioase, e foarte bine ornamentat şi
determinat de o dicţie perfectă. Acest stil este prezent în operele marilor filosofi clasici şi
a istoricilor de după Tucydides.
Moştenirea tradiţiei clasice, greceşti şi romane e una fundamentală pentru formele
de comunicare contemporană. Teoria se bazează pe rema(cuvânt), spunere în înţelesul
său clasic de artă .
Orice discurs construit în lumea clasică are o parte materială, structurală în
cuvinte pentru a ilustra lucruri.
În analiza de discurs vom urmării materia, cuvintele şi lucrurile pe care încearcă
să le inducă.