2.2.

Dezvoltarea elocinţei româneşti în secolul al XIX-lea şi începutul secolului

XX.
Arta oratorică îşi găseşte locul ca disciplină necesară atunci când Gheorghe
Lazăr şi Gheorghe Asachi primesc însărcinarea de la organele în drept de a pregăti
ingineri hotarnici.
Academiile domneşti funcţionau în paralel cu şcolile naţionale. În deceniile
următoare, conducerea şcolilor a consultat şi unele programe din ţara
iluminismului european. Influenţa franceză se observă şi în şcolile particulare. În
ultima etapă a ciclului secundar se studia retorica.
La Iaşi, Gheorghe Asachi, Veniamin Costachi, Constantin Mavrocordat şi
Mihail Sturza redactează un proiect de reformă a şcolii Trei-Ierarhi, care prevedea
ca obiecte de studiu: filozofia, logica, retorica, poezia.
În Muntenia, printr-un proiect de organizare a învățământului (din 1832), se
prevedea ca studiile complementare să înceapă cu “clasul retoricii”, cu un fel de
introducere în teoria literară.
Simion Marcovici, profesor de limba franceză, le dădea elevilor săi şi unele
noţiuni de retorică, iar mai târziu publică un manual la acest obiect de studiu.
Prezentă an de an în programe, arta oratorică şi-a câștigat un loc binemeritat
în conştiinţa oamenilor de cultură a timpului.
La mijlocul sec. al XIX-lea au avut loc reforme reacţionare, prin care limba
română se înlocuia cu franceza, iar elocința a rămas şi în continuare un obiect
prestigios, dovadă fiind cursul integral al retoricii lui Marcovici.
Alexandru Aman în lucrarea retorică de profil judiciar ”Logica
judecătorească” susţine că agrementul juridic nu este o invenţie, ci o creaţie a
naturii care la mulţi nu este cultivată, mizând pe capacitatea de gândire logică,
proprie fiecărui om. În stadiul evoluat al vieţii sociale din secolul trecut, tălmăcirea
dreptului dispunea de un cadru instituţional şi de mijloacele necesare executării lui,
beneficiind de serviciile unei categorii de specialişti formaţi în ţară şi peste hotare.
Dintotdeauna adevărul nu s-a lăsat descoperit cu ușurință şi rămâne a fi validat

1
indirect prin soluţii de interpretare. Însă regulile generale recomandate se bazează
pe concepţii vechi.
O apariţie de la mijlocul sec. al XIX-lea e retorica practică pentru seminare
de Iulie Benescu “Practica pe scurt în explicaţii retorice”, care adoptă un sistem
tradiţional de eşalonare a materiei: exordiul, naraţia, confirmaţia şi peroraţia.
Succesele incontestabile atestate în teoria şi practica elocinţei secolului
trecut meritau şi un studiu special în acest sens.
În pamfletul “Oratori, retorici şi limbuţi”, Maiorescu conturează portretul
oratorilor tribunei parlamentare de la 1860 până la începutul sec. XX. În conştiinţa
intelectualului stăruie convingerea: “Cât de frumos lucru este de a putea cineva să
cârmuiască pe ceilalţi după a sa plăcere prin singura putere a cuvântului”.
Pe lângă mijloacele perimate, specifice elocinţei evului mediu, încep treptat
să fie aplicate în practică unele principii democratice. La mijlocul secolului XIX au
avut loc reforme reacţionare, prin care se înlocuia limba româna cu franceza, iar
retorica a rămas şi în continuare un obiect prestigios, dovadă fiind cursul integral
al retoricii lui Marcovici.
Predecesorii românilor de astăzi, acei adevăraţi eroi ai culturii neamului, au
ţinut mereu aprins focul din vatra graiului prin diferite activităţi şi prin exemplul
elocinţei proprii. În perioada renaşterii naţionale, primii oratori au fost dascălii,
entuziaştii: Gheorghe Asachi, Gheorghe Lazăr, Petrache Poenaru, Ion Maiorescu,
Heliade Rădulescu etc. Oratoria în activitatea acestor patrioţi are drept scop
trezirea conștiinței naţionale.
Gh. Lazăr, prin prelegerile sale, se străduia să trezească la tinerii ascultători
sentimentul naţional şi să-i convingă că ştiinţele pot fi învăţate şi în limba maternă.
Cu Petrache Poenaru şi Ion Maiorescu retorica îşi exercită influenţa şi asupra
părinţilor elevilor, ba chiar şi asupra unor reprezentanţi ai puterii.
În 1832, la colegiul “Sf. Sava”, Petrache Poenaru a ţinut discursul “Fericirea
unui neam atârnă de buna creştere a tineretului”.

2
 Unele cuvântări anunţă o oratorie fără mijloace literare ieşite din comun. Dar
şi atunci când oratorul apelează la efecte literare, scopul lui nu e de a deveni
patetic, ci de a fi înţeles cât mai bine.
Ion Maiorescu, inspector şcolar, profesor de istorie şi de “stil naţional”,
urmăreşte prin prelegerile sale acelaşi obiectiv de educaţie a naţiunii. Ion
Maiorescu combate cultura superficială, orientată doar spre tot ce-i francez.
Cuvântările cu ocazia examenelor de sfârșit de an trădează o retorică clasică, cu
fraze ample, după modelul limbii latine.
Un adevărat elogiu studiilor clasice a adus oratorul şi scriitorul Barbu
Delavrancea în parlamentul ţării, când se discuta legea învățământului (sf. sec.
XIX). Acel discurs a fost un adevărat spectacol oratoric, o polemică înflăcărată
între el şi ministrul învățământului Spiru Haret. Cauza pentru care pledează aceşti
oratori îi interesează mai mult decât forma clasică a elocinţei, de aceea în polemica
lor predomină argumentele.
Revoluţionarii paşoptişti (Heliade Rădulescu, Simion Bărnuţiu etc.), spre
deosebire de predecesorii lor romantici, au fost oratori în stil realist, mai aproape
de mase, de diverse categorii sociale ce reprezintă naţiunea română.
Heliade Rădulescu a fost şi a rămas omul de la 1848, orator de certă
popularitate, deşi nu prea înţeles de mase prin stilul său grandilocvent, prin
concepţia utopică şi ţinuta romantică. Ieşind în faţa maselor, le îndemna la ordine,
la pace şi armonie, însă toate acestea le făcea pe un ton biblic.
De altă natură era retorica lui Simion Bărnuţiu, jurist, cunoscător profund al
dreptului roman. Discursul lui de pe Câmpia Libertăţii, în faţa a 40 mii de oameni,
poate fi considerat un exemplu clasic al genului: un exordiu cuceritor constând
dintr-o înşiruire logică a întrebărilor retorice, o naraţie a faptelor cu surplus de
amănunte şi o argumentare exhaustivă a dreptului naţiunii române.
De aceleaşi sentimente patriotice înflăcărate erau pătrunşi şi adepţii Unirii şi
unităţii naţionale: Mihail Kogălniceanu, Ion Brătianu, Constantin Rosetti, Vasile
Boerescu, Barbu Catargiu, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu etc. Toţi pledau pentru
aceeaşi cauză, dar fiecare în stilul său diferit, inconfundabil.
3
 Cele trei evenimente istorice consecutive (din 1859, 1877, 1918) au
consemnat în oratoria românească momente de vârf.
Aflându-se în faza romantică, oratorii români fac uz de mijloacele cunoscute
ale elocinţei clasice: expresii rare cu semnificaţie aforistică, gesticulaţie amplă,
armonia vocii şi ritmul oratoric. Oratorii cu orientare realistă (Ion Brătianu etc.)
plasează accentele pe logică, pe argumente.
Discursurile lui M. Kogălniceanu impresionează prin grandoarea şi armonia
frazei, iar cele ale lui Vasile Boerescu şi Barbu Catargiu prin promptitudinea
reacţiei şi puterea de inspiraţie.
De altă natură sunt discursurile lui Timotei Cipariu, Vasile Goldiş, Iuliu
Maniu, prin instruirea documentelor istorice, prin mulţimea argumentelor de ordin
juridic, etnografic etc. Ele sunt mai puţin patetice şi mai puţin realiste.
Se ştie că în perioada profilării societăţii industrializate, termenul de
„retorică” obţine, în accepţia unora, un sens peiorativ. Motivul e următorul: in
noile condiţii era deosebit de solicitată fapta reală, producţia într-o anumita ramură
şi se desconsidera „vorbirea elegantă” despre o serie de probleme ce nu aveau
importanta practică. La începutul secolului trecut, retorica era privită ca ceva inutil
şi bruma de exerciţii stilistice, prevăzute de programele de învăţământ, nu
satisfăceau nici pe departe necesitatea exprimării expresive, plastice. De aceea
disciplinele “realiste” încearcă să le elimine pe cele “clasice”. În şcolile de la
începutul sec. XX retorica era privită ca ceva inutil.
În pofida unei asemenea situaţii, sămânţa în conştiinţa intelectualilor
progresişti de la mijlocul şi sfârşitul secolului trecut dă roada multaşteptată.
Predecesorii românilor de astăzi, acei adevăraţi eroi ai culturii neamului, au ţinut
focul aprins din vatra graiului prin diverse acţiuni şi prin exemplul elocinţei
proprii.