O.

Ducrot – Jean-Marie Schaeffer, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului,

București, Babel, 1996

RETORICA

Prin traditie
discursuri. retorica a Îmbinat
Astfel, chiar daca a o arta asaconstructiei
Încetat discursurilor
mai fie predata cu odeteorie
ca un corpus despre
precepte aceste
(în Franta,
la sfîrsitul secolului al XIX-lea), ea continua sa fie disponibila gratie modernitatii sistemului pe
care l-a constituit sau gratie unor propuneri pe care le-a formulat, dupa cum o arata interesul de
care se bucura astazi din partea teoriilor argumentarii, a Iingvisticilor enuntiative si pragmatice,
din partea teoriei literare sau, indirect, din partea stiintelor sociale si istorice.
Prezenta sa înca din cele mai vechi timpuri În Grecia este atestata de texte -liiada contine
o serie de discursuri structurate rostite cu ocazia unor întruniri ale razboinicilor sau a unordiscutii
Între oameni si zei -, dar prima codificare a constiintei retorice nu apare decît în epoca clasica,
odata cu valul de procese prin care se revendicau diverse bunuri, stîrnit de caderea tiranilor din
cetatile grecesti din Sicilia, Agrigente (471) si Siracusa (463). Corax din Siracuza si Tisias, apoi
sofistii Gorgias si Isocrate sînt primii care au redactat îndrumari pentru compunerea pledoariilor,

"fvarate ghiduri destinate partilor în litigiu. Sa retinem din aceasta traditie:

1. Punerea la punct a unui plan al discursului (preambul, expozitie, marturii, indicatii,
probabilitati, refutatie ... recapitulare; cf. Platon, Phaidros, 267a) care se va pastra si va fi
ameliorat în tratatele ulterioare.
2. Originea juridica-politica a artei (dimensiune care se regaseste în renasterea interesului
pentru retorica din ultimii patruzeci de ani) care implica o dimensiune agonala si serveste
reglementarii conflictelor si certurilor. Retorica se impune în disciplinele practice ale eticii si
politicii (de altfel, pentru Isocrate si Cicero ea nu era decît o ramura a politicii): deciziile si
controversele fiind inevitabile În aceste discipline, recursul la argumentatie devine necesar (C.
Perelman, 1977). Începuturile si stabilizarea sa În Grecia nu potfi despartite de aparitia regimului
democratic (Nietzsche va spune ca retorica este o arta republicana care formeaza deprinderea
de a asculta cele mai diferite opinii si puncte de vedere): obiectul sau este constituit din
discurstJrile rostite în cadrul instantelor democratiei ateniene (Adunarea, Tribunalul sau mani-
festarile panhelenice); ea Îsi cucereste un loc privilegiat printre disciplinele de învatamînt si în
educatia cetateanului si a omului politic.

care 3. Orientarea
serveste unui sa generica
scop si pragmatica.
si unor Vorbirea este
constructii persuasive. luata îninstitutiona'ltzate
Situatiile considertare înde masura în
discurs
determina genurile discursului; acesta nu se adapteaza, În mod abstract, la lege, drept etc., ci
timpului, locului si circumstantelor în care este rostit (odata cu a doua sofistica, tehnica se refera
la kairos - momentul oportun, v. A. Tordesillas, 1986)
Facînd o analiza a mijloacelor utilizate de oameni pentru a comunica în public, retorica
constituie prin urmare o prima marturie în lumea occidentala despre o gîndire asupra discursului.
RETORICA 111

Ea va intra în conflict, pe terenul cunoasterii, al eticii si al limbajului, chiar cu raspunsul pe care

l-a suscitat: filozofia; critica pe care aceasta o face retoricii invoca motivele urmatoare:
1. Retorica se pronunta asupra opiniei, nu asupra a ceea ce este; sursa ei se afla într-o
teorie a cunoasterii bazata pe verosimil (eikos), pe plauzibil si pe probabil, si nu pe adevar
(alethes) si pe certitudine logica. Ea este iluzie, caci argumentul cel mai slab pa-atefi si cel mai
tare, discursul fa~înd sa para mare ceea ce este mic etc.
2. Retorica este arta de a face sa triumfe cauza pe care o aparam; retorului îi este indiferent
daca pledeaza pentru sau contra; aceasta neutralitate axiologica este de neacceptat (B. Cassin,
1990).
3. Nu este o techne, ci o demagogie, deoarece ea cauta sa provoace aderarea la anumite
opinii cu ajutorul emotiei. Ea produce o convingere care tine de credinta, si nu de convingerea
proprie cunoasterii. Oratorul nu ne arata cu adevarat ceea ce este de drept, ci ceea ce pare asa
în ochii multimii care trebuie sa judece (Phaidros, 260 a); el poate Înalta pe cineva prin elogiu,
sau îl poate Înjosi prin critica etc.
Acesta este cadrul procesului pe care, începînd cu Gorgias si Phaidros, platonismul si
filosofia l-au intentat retoricii: "Retorica este tehnica literara a persuasiunii, cu tot ceea ce implica
aceasta în bine si în rau" (W. V. Quine, Quiddites).
Dupa Platon, distinctia între opinie (doxa) si cunoastere va permite sistematizarea introdusa
de Aristotel:
1. Retorica este echivalentul în cîmpul persuasiunii a ceea ce reprezinta dialectica În Cîmpul
demonstratiei (cf. P. Ricoeur, 1975). În timp ce demonstratia pleaca de la cunostinte adevarate,
argumentatia are drept premise opinii nedemonstrate, dar emise de toata lumea. Obiectul
deliberarii (sau al actiunii) nu este obiectul unei stiinte, si nu poate da nastere decît unor opinii.
Retorica este o forta si o tehnica, care se distinge de filozofie, de etica ca si de sofistica. Ca si
etica sau politica, ea este o disciplina practica. Ea este interesata de elementele materiale ale
practicii argumentative (continuturi argumentative, fenomene legate de contextul de enuntare si
tipul de publiC) si extinde dominatia logos-ului la sfera valorilor, a credintelor, a aparentelor si a
verosimilului.
2. Argumentul platonician care invoca indiferenta retoricii fata de adevarul argumentelor
este respins de Aristotel, care sustine ca a învata sa pledezi pentru teza contrarie este util celui
care vrea sa învete ce sînt faptele si cum se pun întrebarile (Retorica, 1355 a), Aceasta îi permite
lui Aristotel sa defineasca retorica ca o arta formala (ce consta în a "extrage din orice subiect
gradul de persuasiune pe care îl contine"), deschizînd astfel calea spre un proiect taxinomic.

SISTEMUL RETORIC

Retorica lui Aristotel contine o teorie a argumentatiei (care constituie firul ei principal), o
teorie a elocintei si o teorie a compozitiei discursului (cf. P. Ricoeur, 1975).
112 DOMENIILE

Ea distinge trei genuri de discurs, fiecare caracterizat fiind printr-un subiect, un scop, un
criteriu, un timp si o argumentatie care Îi sînt proprii. Genul delîberativ discuta afacerile
guvernului, are drept scop sa sfatuiasca pe membrii unei adunari politice, pe baza criteriului
utilitatii în raport cu cetatea, utilizeaza timpul viitor si ca mod de argumentare dominant exemplul.
Scopul genului judiciar este sa acuze sau sa apere în fata unui tribunal, pe baza criteriului a
ceea ce este drept, utilizeaza timpul trecut si entimema ca mod de argumentare. Scopul genului
epidictic este de a elogia sau a blama, criteriul sau este frumosul, timpul prezent si argumentatia
dominanta este amplificarea. Este un gen care oscileaza între functional si ornamental. Platon
si Aristotel îl leaga de etica (lauda este o reactie la virtute, iar blamul un raspuns la viciu). Fiind
în acelasi timp o forma civica si o institutie a vorbirii, oratia funebra face nu numai elogiul celui
disparut, dar si pe cel al cetatii (N. Loraux, 1981). Genul epidictic are deci o functie sociala si
civica caci el întareste nOrlpele moralitatii publice. În epoca helenistica si apoi la Roma, el se va
dezvolta odata cu elocinta oficiala.
Desi stabilita în raport cu situatiile de comunicare proprii Greciei secolului ai V-lea, aceasta
tipologie va supravietui. Ea este rezultatul unei combinatorii de elemente diverse ale situatiei
discursive: situatiile de enuntare, statutullocutorului, tipuri de auditor (cei care se aduna din
placere, pentru a primi sfaturi, pentru a judeca o cauza), credintele auditorilor. ..

" Genul Tipul de Timp Mijloace scoP~1

discursului
judiciar auditoriu
judecator trecut acuzatie/ drept! ~I'I
aparare nedrent
-~I li

deliberativ adunare viitor

disuasiune nociv
persuasiune/ util! I
epidictic spectator prezent
elogiu/
blam
frumosi
urit ~l IJ

Aristotel distinge, printre mijloacele de care se foloseste oratorul pentru a persuada, între
probele extra-tehnice (marturii, marturisiri, texte de lege, juraminte ... ) si cele tehnice, adminis-
trate prin discurs: argumentele alese si prezentate într-un mod convingator, caracterul oratorului
(ethos), dispozitiile (paSiuni, emotii) provocate de discurs În auditor (pathos). Etnasul este în
sine un fel de proba; un bun orator Îsi construieste credibilitatea prin modul sau de a argumenta.
Aceste trei elemente se vor regasi ulterior În toate definitiile: a instrui (docere), a emotiona
(movere) si a placea (flectere); oratorul convinge prin argumente, place prin moravuri:
emotioneaza prin paSiuni.

,
CELE CINCI PARTI ALE RETORICII

Aristotel împarte retorica în inventie, dispozitie, elocutie si actiune. Traditia romana (Reto-
rica catre Herennius, tratatele lui Cicero si Arta oratorica a lui Quintilian, toate redactate între anii
100 Î. e. n. si 95 e. n.) adauga o a cincea parte, memoria.
RETORICA 113

1. Inventia trebuie sa dea raspunsul la întrebarea: ce spui? Trebuie sa gasesti idei, lucruri
(adevarate sau verosimile) pentru a face o cauza plauzibila si a o face crezuta. Aceasta parte
reunestesubiectele, argumentele, locurile si tehnicile de persuadare. Pozitia adoptata de orator
în discurs depinde de identificarea în prealabil a starii cauzei (status causae) si a întrebarii
(questio) care se pune: faptul care trebuie judecat exista (conjectura)? Ce este el (definitie)? De
ce natura este el (calificare)?
În momentul. inventiei, oratorul dispune de topica, fundamentala pentru descoperirea
argumentului într-un subiect dat si a unui ansamblu de locuri. Acestea sînt premise de ordin
foarte general care functioneaza ca niste rezerve de argumente. Se distinge între locurile comune
(topai ~cf0i, loci commum), utile în orice subiect si locurile specifice (idioi topai), proprii numai
unor subiecte. Bazate pe un fond comun de rationalitate, locurile reprezinta tipuri de acord tacit
j ,

între emitator si receptor. Utilizabile în principiu în orice circumstanta, locurile se vor constitui
treptatîntr-un catalog de teme consacrate (cf. E. b!rtius, 1956, C. Platin, 1994). Le
Probele sînt extra-tehnice si tehnice. Acestea din urma grupeaza probele subiective sau
morale (ethos si pathos) si probele obiective, care tin de argumentatie. Forma cea mai obisnuita
a argumentului retoric este de tip deductiv: e vorba de entimema, un siiogism ale carui premise
sînt bazate pe verosimil. Exemplul, din istorie sau inventat (fabula, parabola) este cel mai utilizat
argument bazat pe inductie; el va fi mai tîrziu considerat ca un mijloc stilistic si apreciat pentru
valoarea sa de model (v. Rhetorique et histoire, 1980).

2. Dispozitia este o arta a compunerii, care vizeaza structura sintagmatica a discursului,

distribuind partile acestuia conform unei scheme aproape invariabile:
a) Exordiul are drept scop concilierea auditoriului (captatio benevolentiae) pe care oratorul
se straduie sa-I faca atent, dispus sa primeasca informatia si binevoitor.
b) Urmeaza naratiunea (diegesis), expunerea faptelor, reale sau prezentate ca atare.
Calitatile sale sînt concizia, claritatea si verosimilitatea; ea trebuie sa permita CÎstigarea credi-
bilitatii si incriminarea adversarului, este plauzibila daca povestea narata are caracteristicile vietii
reale (actiune adaptata caracterului, motive coerente ... ). Nararea actiunilor poate îmbraca forma
unei povestiri legendare (fabula), a istoriei (historia) sau a fictiunii (res ticta).
c) Confirmatia este momentul prezentarii argumentelor si al respingerii argumentelor
adversarului.
d) Discursul se încheie cu peroratia, care cuprinde o recapitulatio si o indignatio, un apel
final la mila si simpatie.

3. Elocutia este un capitol foarte dezvoltat; terminologia sa va fi împrumutata de poetica

si gramatica, dar si de muzica sau de arhitectura. Elocutia ia în considerare dimensiunea estetica
a discursului, si este o arta a stilului: corectitudinea gramaticala, alegerea cuvintelor, efecte de
ritm si de omofonie, figuri si tropi. Stilul trebuie sa fie clar, sa respecte corectitudinea (hellenis-
mos, latinitas) si sa convina (subiectului, ethos-ului, genului de discurs). EI trebuie sa fie
stralucitor; acesta este domeniul ornamentatiei: dupa Retorica catre Herennius si Quintilian,
tratatele vor distinge între tropi, figuri de cuvînt, si figurile de gîndire. Exista în fine trei genuri de
stil (genera dicendl) ierarhic distribuite în functie de caracterul nobil al subiectului sau al cauzei
(umil, mediu si sublim).
114 DOMENIILE

4. Discursul, odata elaborat, trebuie sa fie retinut. Acesta formeaza obiectul artei memoriei
(prima dezvoltare pe aceasta tema apare în Retorica catre Herennius). Tehnica este bazata pe
principiul întiparirii în memorie a unei serii de locuri (casa, camera, bolta ... ) si de imagini (forme,
semne distinctive sau simboluri). Sistemul urmareste crearea de locuri mentale, oratorul trebuind
sa localizeze simbolurile ideilor de care doreste sa-si aminteasca. Ordinea locurilor urmareste
pe cea a discursului, imaginile amintind de lucruri. In momentul producerii discursului, oratorul
extrage din locurile mentale imaginile pe care le-a loealizat în ele (F. Yates, 1975).

5. În fine, discursul trebuie spus. Actiunea (h!Îpocrisis) consta În reglarea vocii si a

gesturilor dupa valoarea lucrurilor si a cuvintelor: aceasta este elocinta corporala. Punct de
plecare în tratatele de arta actorului si de declamatie, aceasta ultima parte contine sfaturi
privitoare ia utilizarea vocii (care trebuie modulata În functie de tipul de pasiune), la mimica, la
debitul verbal (volum, intonatie,ritm), precum si o serie de observatii riguros codificate despre
arta miscarii si a gesturilor (Quintilian, A. O. XI, 3) .

• Tratate: Aristotel, Retorica; 8. Gasin, f'Effet sophistique (texte de Gorgias, Antiphon, Aelius, Aristides
etc.), Paris, 1995; Ciceron, De f'orateur, 3 val., Paris; Grevier, Rhetorique franqaise, ed. 1757; G.G.
Dumarsais, Des tropes, Paris, ed. F. Douay, 1988 (trad. rom., 1981); P. Fontanier, Les Figures du discours,
Paris, ed. G. Genette, 1968, (trad. rom., 1977); 8. Lamy, La Rh8torique ou f'art de par/er, Sussex Reprints,
Brighton, 1969; Pseudo-Longin, Tratatul despre sublim in Arte poetice. Antichitatea, Bucuresti, 1970;
Quintilian, institutia oratoria, (trad. rom., 1974); Les Sophistes, În Les Ecoles presocratiques, Paris, ea. J.
P. Dumont, 1991: Tacit, Dialoguloratorilor, Bucuresti, 1958.

Dupa perioada antica si clasica, destinul retoricii s-a confundat în mare parte cu cel al unei·
discipline formative si de învatamînt, în timp ce vocabularul si corpusul de precepte produse de
reflectia descriptiva si normativa pe care am amintit-o mai sus au ramas stabile de-a lungul unei
perioade deosebit de lungi. Sistemul retoric a cunoscut mai multe modificari majore, datorate
În principal: 1 ° modificarilor socio-istorice ale practicarii diverselor genuri de discurs; 2°
manifestarilor recurente ale unor anti-retorici (crestina, filozofica ... ); 3° reorganizarii periodice
a cîmpului, atît în interior (raporturile cu celelalte arte ale trivium-ului - dialectica, gramatica
precum si cu poetica Renasterii) cît si în exterior (odata cu reducerea retoricii la elocutio dupa
retorma lui Ramus si cu conflictul dintre argumentatie si exprimare).
Începînd din sec. le. n. nu mai functionau toate situatiile institutionale de discurs codificate
pîna atunci. Declinul artei oratorice atribuit caderii Republicii romane si pierderii libertatii politice
(Tacit, Dialogul oratorilor), a produs o ruptura a echilibrului: elocinta politica si judiciara decade,
dezvoltîndu-se în schimb elocinta solemna. Dar ori de cîte ori retorica va recuceri domeniul vietii
civile, asa cum s-a întîmplaUn Renastere, cînd umanistii redescopera demnitatea forumului civic
si a treburilor publice (E. Garin, 1969), în Franta secolului al XVIII-lea (J. Starobinski, 1986, F.
Furet si R. Halevi, 1989), În Anglia si în America de Nord, se va relua dezbaterea relatiilor dintre
retorica, discurs public si libertate politica.
Începînd cu Quintilian, retorica accede la rangul de disciplina majora În educatia romana
si va reprezenta de aici înainte norma pen<tru pedagogia culturii superioare clasice occidentale.
RETORICA 115

Exclusa din arena politica si din tribunale, ea se va identifica pe termen lung cu activitatile
pedagogice (H.-1. Marrou, 1948) si cu sofistica; aici tehnica si talentul oratoric se exercita
0arecum gratuit, pentru a demonstra perfectiunea si virtuozitatea. Elocinta de scoala face ca
(lccentul sa fie pus pe exercitiile preparator!i (progymnasmata) si pe declamatii (controverse si
pledoarii)
Antichitatea tirzie (Tertulian, Sfîntul Augustin, De doctrina christiana, Isidor din Sevilla),
apoi Evul Mediu, de-a lungul caruia domina anti-retorica crestina (cu preferinta sa pentru o sermo
numilis evangl1eHGa)introduc retorica În grupul artelor Iiberale, plasînd-o pe locul al doilea, alaturi
de gramatica si dialectica. Dar arta retorica se fragmenteaza În genuri specializate: ars poetriae,
ars dictaminis, ars praedicandi. Incepînd cu secolul al XI-lea, tratatele de stil epistolar pun
accentul pe codificarea partilor scrisorii, pe introducere, pe diferentierea sociala a destinatarilor.
Ars praedicandi apare Începînd cu secolul al XIII-lea, cÎnd da nastere omileticii; tema este luata
direct din Cartile Sfinte, care asigura si domeniile inventiei (dovezi, citate si exempla) (J. J.
Murphy, i 974). Începînd cu Donatus (Barbarismus, sec. al IV-lea), gramatica Îsi ex1inde
domeniul la studiul figurilor si al tropilor.
Dimpotri'ia, retorica va juca un rol esential in umanismul renascentist, cînd sînt redesco-
perite textele fundamentale (În 1416 Arta oratoriei; În 1421 De aratare, În integralitatea sa; în
1508 apare editia princeps a Retoricii). Retorica, ale carei parti sînt din nou reunite, elimina
gramatica si dialectica din cadrul trivium-ului, se impune in pedagogie si educatie si patrunde
în toate domeniile vietii publice si civile. În acel moment ea reprezenta o sinteza superioara a
artelor si stiintelor. De exemplu, dezvoltarea notiunii de compozitie picturala (Alberti, De pictura,
1435) a fost raportata la perioada oratorica a retoricii umaniste (ierarhia dintre tablou, corp,
membru si plan este echivalenta cu ierarhia retorica dintre perioada, fraza, propozitie, si cuvînt)
(M. Baxandall, 1971).
Renasterea adopta o retorica de tip ciceronian, reabiliteaza notiunile de claritate, firesc si
urbanitate si asimileaza o conceptie despre limbaj centrata pe puterea expresiva si estetica. În
Franta secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea, retorica contribuie ia fixarea normelor de civilitate În
limbaj si la dezvoltarea unor genuri sacre (predica, panegiricul, oratia funebra); profane de
elocinta profesionala (judiciara, parlamentara, academica) si literara (M. Fumaroli, 1980). Baza
a oricarui discurs, ea este a fortiori si baza literaturii: ea furnizeaza procedeele retorice si structura
discursiva (de exemplu, structura retorico-judiciara a tragediei), ca si o estetica (Boileau, Art
poetique) (A. Kibedi Varga, 1970). Contra-Reforma o consacra ca una din primele discipline de
învatamînt În colegiile iezuite. In Franta ea va Încorona educatia literara (gramatica, umanioare,
retorica) pina la sfîrsitul secolului al XIX-lea, cînd locul ei este preluat de discipline mai tehnice
(fonetica, metrica, filologie, franceza veche ... ) (F. de Dainiville, 1978, F. Douay, 1992).

Istoria retoricii a putut fi descrisa ca o Iiteraturizare a artei retorice, 01. Florescu), ca o

marginalizare a componentei sale filozofice si argumentative În favoarea elementelor literare si
stilistice, si ca o restrÎngere treptata a domeniului sau (G. Genette, "Rhetorique restreinte",
1972). Aristotel pune accentul pe inventie si pe dispozitie, dar deja, înca din epoca post-
ciceroniana, teoreticienii deplaseaza accentul spre problematica literara; retorica devine "arta
inventie~alegerii si a exprimarii ornamentate potrivite care poate servi spre a convinge" (A. 0.,
II, XIV, 21). Conform mnemotehnicii medievale, gramatica ne învata sa vorbim corect, retorica
116 DOMENIILE

elegant, iar logica - veridic. Reforma lui Ramus (Dialectica, 1555) separa retorica de teoria
argumentatiei (inventia si dispozitia sînt atasate logicii) si nu-i mai atribuie decît elocutia si
actiunea (W. Ong, 1958). În zorii epocii moderne se consuma ruptura între, pe de o parte,
expresie si argumentatie, între filozofie, dominata de empirism (Locke, cartea III) si rationalism
care elimina probabilul si verosimilul (Descartes, Discours de la methode) si retorica, pe de alta;
aceasta nu mai utilizeaza dovada (P. France, 1972, A.E. Benjamin et al, 1987), al carui cîmp de
actiune este limitat de ramism, de aparita spiritului de geometrie si apoi, în domeniul literar, de
conceptia baroca despre ingenium si furar poeticus (R. Barilli, 1983).
Astfel amputata de componenta sa filozofica si privilegiind elocutia, retorica nu mai este
arta a discl:lrsului, ci arta a stilului si se limiteaza în principal la studiul formelor limbajului
ornamentat, la figuri si la actiunea oratorica. Sfîrsitul filologiei umaniste si trecerea de la literatura
clasica la literatura romantica fac ca retorica, care îsi are sursa în regulile si normele discursului,
sa fie asimilata cu ceva artificial si decadent si sa fie exclusa dintre artele frumoase: în contextul
artelor limbajului, elocinta devine antiteza poeziei (Kant, Critica puterii de judecata, 1, II, § 53).
Literatura moderna este anti-retorica, indiferenta la persuasiune si ostila focurilor comune (M.
Beaujour, 1986). În domeniul analizei literare, domeniul retoricii se împarte între stilistica,
poetica, istoria literara si estetica .

• Istorii ale retoricii, învatamînt si retorica: R. Bari!li, La retorica, Milano, 1983; F. P. Bowman, Le discours
sur /'eloquence sacree a /'epoque romantique, Rhetorique, apologr!Hique, hermeneutique (1777 - 1851),
Geneva, 1980; E. R. Curtius, Europaische Literatur und lateinisches Mittelalter, Berna, 1948; F. de Dainiville,
L'Education des jesuites, XVle - XVllf siecles, Paris, 1978; F. Douay-Soublin, "La rhetorique en Europe a
travers son enseignement", Histoire des idees linguistiques, sub. dir. lui S. Auroux, 1.2, Bruxelles, 1992,
p. 467 - 507; V. Florescu, Retorica si neoretorica. Geneza, evolutie, perspective, Bucuresti. 1973, tr. franc.,
1982; P. France, Rhetoric and Truth in France, Descartes ta Diderot, Oxford, 1972; M. Fumaroli, L'Âge de
I'eloquence, Geneva, 1980; E. Garin, Moyen Âge et Renaissance. Paris. 1969; G. Kennedy, The Art of
Persuasion in Greece, Princeton, 1963; Id., The Art of Rhetoric in the Roman World, Princeton, 1972; H.
Lausberg. Handbuch der /itterarischen Rhetorik, MUnchen, 1960; H.1. Marrou, Histoire de f'education dans
f'Antiquite, Paris, 1948; J. J. Murphy, Rhetoric in Middle Ages, Berkeley. 1974; J. J. Murphy (ed.), A
Synoptic History of Classic Rhetoric, 1983, Davis; W. Ong, Ramus, Method and the Decay of Dialogue.
Cambridge, 1958; M. Patillon, Elements de rhetorique classique, Paris, 1990; Rhetorique et histoire,
L'exemplum et le modele de comportement dans le discours antique et medieval (coll.), Roma, 1980; M.
Zink, La Predication en langue romane avant 1300, Paris, 1982; B. Vickers, In Defence of Rhetorics, Oxford,
1988.
Retorica si artele: M. Baxandall, Les Humanistes il la decouverte de la composition en peinture, 1350
- 1450 (1971), Paris, 1989; J. Lichtenstein, La Couleur eloquente, Paris, 1989; B. Vickers, "Figures of
rhetoric/Figures of music?", Rhetorica, 2, 1984, p. 1 - 44; F. Yates. L'Art de la memoire, Paris, 1975.
Retorica si discursul politic: M. Angenot, La Parole pamphletaire. Typologie des discours modemes,
Paris, 1982; F. Furet si R. Halevi, Orateurs de la revofution franqaise, 1:Les Constituants, Paris, 1989; R.
Laufer si C. Paradeise, Le Prince bureaucrate: Machiavef au pays du marketing, Paris, 1982; N. Loraux,
L'lnvention d'Athenes. Histoire de f'oraison funebre dans la cite classique, Paris, 1981; D. Maingueneau,
Semantique de la pofemique. Lausanne, 1983; J. Starobinski, "La chaire, la tribune, le barreau", Ueux de
memoire, sub. dir.lui P. Nora, 1. II, La Nation, Paris, 1986, p. 425-485; Ideologie et propagande en France.
M. Yardeni (sub dir.), Paris, 1987.
RETORICA 117

Pierderea statutului de disciplina de învatamînt, a fost compensata pentru retorica, la putin

timp dupa aceea, de o revalorizare a obiectului sau (a se vedea lucrarea de pionierat a lui 1.A.
Richards, 1936), ca si de redefinirea raporturilor între argumentatie si expresie În filozofie, studii
literare, iar mai recent în diferite directii lingvistice, mai ales cele pragmatice si enuntiative (Ia J.
L. Austin, J. R. Searle, P. Grice, O. Ducrot).
Noua retorica a lui Chaim Perelman îsi propune, gratie unei întoarceri la Aristotel si la o
traditie pe care cartezianismul a obnubilat-o, sa reintroduca imperiul ratiunii În domeniul
apreciabilului, al opiniei si al credintelor (C. Perelman, 1958). Ea se defineste ca o teorie generala
a argumentatiei sub orice forma: legala, politica, etica, estetica, filozofica); adica o retorica
aplicabila oricarui tip de audienta, si care, postulînd eficacitatea discursului, introduce calitatea
auditorului ca un element hotarîtor pentru valoarea argumentatiei. În masura în care este
preocupata de problemele ratiunii practice si ale teoriei actiunii, precum si de aspecte ale
negocierii distantei între indivizi, ale persuasiunii si ale adeziunii, retorica preia temele familiare
cercetarii În stiintele sociale. Lucrarea lui S. Toulmin despre dimensiunea argumentativa ridica
si alte probleme de ordin epistemologic (S. Toulmin, 1958).
Dezbaterea asupra relatiilor dintre limba si gîndire, ca si preocuparea pentru discurs
(intentie, performanta, conventii generice, receptare ... ) sînt la originea interesului pe care
filozofia si lingvistica îl manifesta pentru retorica. Cotitura intervenita în evolutia lingvisticii ca si
importanta limbajului comun în filozofia anglo - saxona, critica adevarului si arheologia figurata
a conceptului în filozofia post heideggeriana au fost semne ale acestei evolutii pentru care stau
marturie o abundenta literatura tropologica si schimbarea de statut pe care a cunoscut-o
metafora (promovata la rangul de instrument lingvistic cu valoare cognitiva, si asta dupa ce mult
timp a fost considerata un simplu ornament, fara valoare informativa) (M. Black, 1954). În cîmpul
lingvistic, teoriile pragmatice (P. Grice, 1989), ca si lingvistica enuntiativa Ij. Ducrot) se arata J6
în egala masura preocupate de dimensiunea argumentativa a limbajului comun si de valoarea
argumentatilla a enunturilor [364 si urm.]. Astfel considerate, tezele retoricii (asupra genurilor
discursului) pot fi reevaluate în cadrul teoriei actelor de limbaj .

• A. E. Benjamin, G. N. Cantor si J. R. R. Christie (ed.), The Figural and the Literal Problems in the History
of science and Philosophy, Manchester University Press, 1987; M. Black, "Metaphor", Models and
Metaphors, Ithaca, 1962; B. Cassin (ed.). Le Plaisir de parler, Paris, 1986; P. Grice, Studies in the Wayof
Words, Harvard University Press, 1989; F. Nietzsche, texte despre retorica si limbaj, in Poetique, 5, Paris,
1971; A. Lempereur, (ed.) L'Argumentation, Bruxelles, 1991; M. Meyer (ed.), De la metaphysique a la
rhetorique, Bruxelles, 1986; M. Meyer si A. Lempereur (ed.), Figures et conflits rhetoriques, Bruxelles,
1990; M. Meyer, Questions de rhetorique, Paris, 1993; C. Perelman, L'Empire rhetorique, Vrin, 1977; C.
Perelman, Rhetoriques, Bruxelles, 1989; C. Perelman si L. Olbrechts- Tyteca, TraiM de /'argumentation, La
nouvelle rhetorique, Bruxelles, 1958; C. Platin, Essais sur /'argumentation, Paris, 1990; C. Platin (ed.),
Lieux communs: topai; stereotypes, cliches, Paris, 1994; P. Ricoeur, La Metaphore vive, Paris, 1975 (trad.
rom. 1984); S. Sacks (ed.), On Metaphor, Chicago, 1979; S. Toulmin, Les Usages de /'argumentation
(1958), Paris, 1993. - Reviste: Argumentation, 4, 1990.

În Franta, urmîndu-ipe J. Paulhan si pe P. Valery, structuralismul a vazut în retorica mai

întîi analiza literaturii, apoi ceea ce o facea posibila, ca stiinta a vorbirii si a discursurilor (T.
118 DOMENIilE

Todorov) sau ca "plan general al limbajului comun tuturor discursurilor" (R. Barthes, 1966). În
raport cu categoriile istoriei literare (opera, autor, surse, influenta ... ), retorica avea avantajul de
a reaminti ca literatura este mai întîi de toate un limbaj si ca figurativul este propriu discursului
literar (G. Genette, Figures 1, 1966; v. si Grupul Il, Rhetorique generala, 1970). Pe de alta parte,
taxinomia propusa de vechea retorica era tradusa în termenii unei teorii a operatiilor, iar textul'
literar era proiectat pe intersectia dintre metaforic si metonimie (R. Jakobson, 1963). Aceste
analize pot fi comparate cu lucrarile anglo-saxone care au considerat tropii majori - the master
tropes - (metafora, metonimia, sinedoca, ironia) drept principii de constructie a discursurilor,
a povestirii si a descrierii lumii (K. Burke, 1945). În perioada recenta, naratologia [149 si urm.],
abordarile discursive, încercarile de a aborda literatura În termenii lingvsticii pragmatice,
reînnoirea teoriei genurilor, au redescoperit dimensiunea retorica a povestirilor si a textelor
literare (fenomen amintit deja de W. Booth, 1961). Si mai ales devin posibile si alte descrieri
decît cele ce decurgeau mecanic din distinctiile rigide între poetica si retorica, între discurs literar
si persuasiune. Textele sînt realitati deschise si problematice (M. Meyer, 1993), care raspund
unei quaestio si se înscriu într-o continuitate si o situatie comunicativa, din care nu lipseste
dimensiunea argumentativa, chiar daca în sine textele ramîn profund neutre În raport cu
elementele constitutive ale situatiei retorice si ale oricarui discurs (cf. notiunea de retoricitate la
P. de Man, 1979; A. W. Halsall, 1988). Retorica devine definitie a literaturii În termeni de
textualitate, iar textul este considerat nu atît ca o entitate autonoma si închisa, ci mai curînd ca
fiind el însusi context (niciun discurs nu îsi este auto-suficient) (J. Bessiere, 1988) .

•• ",R. Barthes, "RMtorique de I'image". L'Obvie et /'obtus, Paris, 1984; "l'ancienne rh8torique, aide -
memoire"» L'Aventure semiologique, 1985; "l'analyse rhetorique", Le Bruissement de la langue, Paris,
1984; M. Beaujour, "Rhetorique et litlerature", De la metapl1ysique fi la rl1lHorique, M. Meyer (ed.),
Bruxelles, 1986; J. Bessiere, "RMtoricite et litlerature", Langue frangaise 79, Paris, 1988; W. Booth, The
Rhetoric of fiction, 1961, Chicago (trad. rom.1976); Id. A Rhetoric of Irony, 1974, Chicago; K. Burke, A
Grammar of Motives, 1945, Berkeley; Id., A Rhetoric of Motives, 1950, Berkeley; P. de Man, Allegories de
la lecture (1979), Paris, 1989; S. Fish, "Rhetoric", Doing what Comes Naturraly, 1989, Oxford; G. Genette,
Figures 1, II, III, Paris, 1966, 1969, 1971; A. W. Halsall, L'Art de convaincre, le recit pragmatique, Toronto,
1988; A. Kibedi Varga, RhBtorique et /itterature, Paris, 1970; J. Paulhan, Les Fleurs de Tarbes, 1941 , Paris;
RhBtoriques et discours critiques (col!.), PENS, Paris, 1989; !. A. Richards, The Phi/osophy of Rhetoric,
Oxford, 1936; T. Todorov, ThBories du symbo/~Paris, 1977; Grupul il, RhBtorique generale, Paris 1970,
(trad. rom., 1974), RhBtorique de la poesie (1977f,'Reviste: RHLF, 2, 1980; Langue frangaise, 79, 1988.
Bibliografie: "Pour une bibliographie de la rhetorique: 1971 -1989", M. White si A. Halsall,
Texte, 1989, nr. 8/9, Toronto.