Husa Sonia-Andreea

Aristotel-Retorica

Aristotel este fara indoiala, unul din cei mai mari filozofi siganditori ai lumii, fie ea antica,
moderna sau contemporana.Aristotel este intemeietor aproape universal a tuturor stiintelor,
teoretizand logica, etica, retorica, economia politica, poetica,psiholog , al naturii. Opera sa
filozofica si stiintifica este vasta,cuprinzand probleme de politica si morala, de metafizica si
fizica, deestetica sau de retorica.

In fond,retorica este arta de a vorbi in public (acesta fiind sensul initial al cuvantului ).”In
vechimeretorica era o stiinta care se invata cu multa seriozitate, iar ambitiamultora era sa fie buni
oratori, fiindca numai asa puteau dobandifunctii inalte in conducerea statului”. Hesiod, spune in
versurle sale casfatul chibzuit al unui vorbitor poate calma spiritele si aduce linisteintr-o
comunitate. Grecii recunosteau inca din perioda homericaputerea de convingere a
cuvantului.Sau, intr-o alta forma deosebit de elocventa, „grecii erau orasa cu un inalt spirit
politic, dar si cu o tendinta litigioasa, astfel caartele discursului erau un bun mijloc univaesal de
influentare, ca si indemonstratiile moderne”.In acest sens si scop, Aristotel scrie „Retorica”, o
lucrare cuputernice tendinte practice si pedagogice – nu este , deci, un opusfilozofic si nici nu are
aceasta pretentie. Fiind un fin observator alpsihologiei oamenilor, Aristotel a analizat o multime
de discursuri aleoratorilor vremii si a scos in evidenta care erau tehnicile discursului si care erau
metodele de a convinge si a ajunge la influenta dorita apublicului.Aristotel recunoaste importanta
recurgerii la emotie, insistandasupra ideii ca ea trebuie produsa de discursul insusi si nu
prin„nascociri fundamentale”, frecvente in tribunalele grecesti. Dar,accentul pus de Aristotel in
„Retorica"” sa este pe cel al argumentarii, al elementului argumentativ. Analizand retoricaalaturi
de dialectica, Aristotel sustine teza conform careia retorica sidialectica sunt in acelasi raport cu
stiinta.

In principiu, retorica este considerata o parte sau o sectiune adialecticii.Ea este o parte a
dialecticii, in sensul ca trateaza argumentelece nu presupun cunoasterea vreunei stiinte speciale si
care pot fiurmarite si folosite de orice om inteligent (spre deosebire dedemonstratia de tip
stiintific, care presupune si o cunoastere specialainitiala).Oratoria, ca si dialectica, poate trata
orice subiect, dar inpractica, ea este destinata cu precadere subiectelor asupra caroradelibereaza.
„Ea este o arta a dialecticii si a studiuluicaracterului uman, care poate fi numita mai
adecvatpolitica”,lundu-si forma din prima si continutul din a doua. In cazullui Aristotel, politica
revine in sfera comunicarii si a dezbaterii la nivelulcetatenilor cu aceleasi drepturi. Deci, relatia
dintre politica si retoricase fundamenteaza pe conditii politice favorabile si pe dialogul
social.Aceste elemente erau deja evidente in cadrul functional al institutiilorpolitice ale Atenei,
precum tribunalul sau Adunarile. Pentru structura Retoricii, institutiile democratiei vor
reprezenta elementeledeterminante care vor influenta diviziunea genurilor retorice
indemonstrativ, judiciar si deliberativ. Pe baza acesti statut, atatvorbitorul cat si auditorul
Adunarilor urmeaza un scop politic:dobandirea fericirii, scop al tuturor actiunilor.

Teza fundamentala a lui Aristotel (care provine de la Platon)este ca adevarul, chiar si in cazul
argumentarilor retorice, are maimulta forta persuasiva decat falsul. Cu alte cuvinte, numai
datoritalipsei de instruire in ceea ce priveste dovezile, si nu din pricina vreuneideficiente de fond
a artei retorice, pledantii, desi spun adevarul, suntinvinsi de adversari care nu au dreptate, dar
sunt mai experimentatisau abili.Retorica ca si dilectica, are capacitatea de a
persuadacontrariile.Prima definitie a retoricii: retorica este mai putin arta de apersuada, cat arta
de a descoperii tot ceea ce, intr-un caz dat,comporta ceva persuasiv (asa cum medicina este mai
putin arta de avindeca, decat arta de a trata un bolnav suferind de o afectiuneanume). Aristotel
distinge persuasivul real de cel aparent.Caracterul oratorului este determinat fie de
personalitateamorala a vorbitorului, fie de impresia pa care o face asupra auditorului.Impresia
morala are o mare eficacitate, dar trebuie sa fie produsa prindiscurs pentru a fi retorica.
Dispozitia auditorilor depinde de pasiunilepe care vorbitorul le induce in sufletele lor. Judecata
ascultatorilor estediferita, dupa cum li se inspira bucurie sau tristete, prietenie sau ura.Aristotel
analizeaza, mai intai, aceasta a treia specie depersuasiune si arata ca se compune din doua
subspecii:exemplul,care este corespondentul in retorica al inductiei logice
(demonstratia,caracterul pe care il simuleaza oratorul si pasiunile pe care le induceauditorului), si
entimema, corespondentul in retorica al silogismului(ale carui premise sunt uneori necesare, insa
cel mai adesea sunt verosimile), al demonstratiei logice. El este primul care a expus teoriaacestui
mod de rationament. Metoda entimemei este cea prinexcelenta adoptata de retorica.Argumentele
prin exemplunu sunt mai putin convingatoare, insa entimemelesmulg mai multe aplauze.Aristotel
face o deosebire importanta intre elementele retoriciisi silogismele dialecticii. Unele dintre aceste
argumante sunt dedomeniul retoricii sau dialecticii, dar altele sunt de domeniul altor arte.Dar cu
cat imprumutam de la alte arte premisele lor, cu atat depasimlimitele retoricii si ale dialecticii.
Premisele retoricii si dialecticiidetermina locurile specifice sau specii, pe cand cele ale altor
arte,construiesc locurile comune.Retorica distinge trei genuri care corespund celor trei feluri
deauditori:spectatori, judecatori ai trecutului, judecatoriai viitorului. Ca spectator: auditorul nu
are decat sa apreciezetalentul oratorului. Ca judecator, judeca lui poarta asupra trecutuluisau a
viitorului (cum face membrul Adunarii). In genul deliberativsustinem sau combatem ,in genul
judiciar aparam sau acuzazam in genul epidictic laudam sau blamam.„Timpurile”acestor trei
genuri sunt diferite: deliberam a ceea ce secuvine facut in viitor, judecam in legatura cu trecutul,
laudam saublamam actiuni prezente. Scopurile fiecarui gen se constituie intr-otripla diferentiere:
deliberativul nu are in vedere decat utilul sau daunatorul; judiciarul vizeaza dreptul sau nedreptul
epidictultinteste spre nobil sau rusinos

. Cele trei genuri au si locuri comune:posibilul si imposibilul, universul si individualul, marele si

micul.

Aristotel distinge trei ramuri ale retoricii: oratoria practicatade consilier, cea a avocatului, si
oratoria de prezentare, de elogiere aunui lucru existent in prezent.Aristotel remarca cu ironie ca
oratorul politic poate accepta cafiind nedreapta cauza pentru care pledeaza, dar el nu poate
admintesub nici o forma ca ea nu este oportuna.La fel, avocatul accepta ca s-a cauzat un
prejudiciu, darclientul sau nu a incalcat legea niciodata.De asemenea, elogiatorul poate accepta
ca subiectul elogiuluieste inconstient de propriul interes, insa trebuie sa pledeze cu oricepret
pentru probabilitatea sa morala.Aristotel continua indicand tipurile de argument potriviteoratoriei
politice, declararii si pledoariilor din curtile judecatoresti, cu oanexa referitoarela dovezile
„extratehnice” mentionate deja.Continutul acestor capitole reprezinta o filozofie morala si
politicapopulara, a bunului-simt, Aristotel sustinand ca dialectica oratoricaeste ceva aproape
natural. „Atata timp cat cineva incearcasa construiasca dialectica sau retorica nu cadeprinderi
practica, ci ca stiinte, el nu face altcevadecat sa anuleza in mod inconstiient caracterul lornatural.
Procedand astfel, le transforma in stiinta cuun obiect precis de studiu, si nu in stiinte alesimplelor
argumente”

Explicatii despre diferitele stratageme ale meseriei de avocat(intrebuintate uneori si azi), asa cum
ar fi trecerea de la legile scrise lacele nescrise, s.a.m.d., le intalnim in ultimul capitol al Cartii I –
aici seilustreaza acea trasatura a retoricii remarcata de Aristotel de a„demonstra contrariile”

Capitolele 12-17, Cartea a II-a, formeaza o sectiune cetrateaza despre „caracter”, adica se ocupa
de caracterele pe carene asteptam sa le gasim in auditoriu, dupa cum membrii sai sunt tinerisau
batrani, sau dupa cum au sau nu membrii anumite daruri inascute– oratorul trebuie sa-si
adecveze stilul in functie de auditoriu, pentru aproduce in cei care il asculta emotiile dorite de ei
si de el.In Cartea a III-a, Aristotel discuta despre stil, care trebuie sasiba drept virtutii permanente
si fundamentale claritatea si adecvarea la subiect. Stilul nu trebuie sa fie nici mediocru nici
pompos.

Retorica” a fost scrisa de Aristotel in scopuri pur practice.El a vrut si a reusit sa scrie un manual
al oratorului. Chiar Aristoteldeclara ca nu este un deschizator de drumuri in materie si nici nu
vreasa fie considerat astfel. Desigur ca stilurile si conceptiile despreoratorie s-au schimbat in
timp, dar o parte din sustinerile lui Aristotelmai sunt general valabile.Din aceste motive, lectura
„Retoricii” ramane deosebit deinstructiva.