Retorica Si Teoria Argumentarii Silviu Savulescu

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
CURSUL :
RETORICĂ ŞI TEORIA ARGUMENTĂRII
Lect.univ.drd.
Silvia SĂVULESCU
ISTORIC
CURSUL I
Motto: “Înainte exista sofistica.Învăţau oamenii cum să gândeşti despre orice

şi ce să răspunzi oricui. Pe urmă, veacuri întregi, s-a învăţat retorică. Învăţau
copiii cum să vorbeşti, care sunt părţile unui discurs, şi cum să spui ceva,
chiar când nu ai nimic de spus. Azi nu se mai învaţă sofistica şi retorica. Dar
ceva trebuie să le fi luat locul. Oamenirea nu renunţă aşa de ajutor la dreptul
ei de a schimba învăţătura vie în învăţătură moartă. Ce le-a înlocuit? Am
crezut multă vreme că e dreptul. Nu, e pedagogia. ” *
Constantin Noica
“…nu socotim că discuţiile sunt o pagubă pentru fapte, ci lipsa de lămurire

prin discuţie, făcută mai înainte de a porni la înfăptuirea a ceea ce trebuie”**
Tucidide
RETORICA
Concepte de bază : retorică : definiţii; retorica rediviva; funcţiile retoricii; literatură, critică
literară, teorie literară, poetică; logică; argumentare
Glosar: autor, auditor, cod, conţinut, discurs, lectură, limbă, lingvistică, locutor, idiolect,
interlocutor; manipulare, metalingvistică, orator
1. Definiţii şi delimitări
Termenul “retorică” se referă la evoluţia şi complexitatea unui fenomen care a caracterizat

timp de mai bine de două mii de ani atât reflecţiile, cât şi practicile cuprinse, într-o măsură mai mică
sau mai mare, în sfera conceptuală a acestei denumiri.
Caracterul multi-, inter- şi transdisciplinar al retoricii marchează ansamblul ştiinţelor umane de la
filozofie la hermeneutică, de la comunicarea ştiinţifică la teoria figurilor de stil.
Analiza câtorva definiţii ale termenului va arăta că nu se poate vorbi despre o perspectivă
unitară asupra sensului acestuia şi adesea asupra asupra conceptului se proiectează o viziune proprie
(unei epoci, unui cercetător, unei şcoli etc.).
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române [DEX’96, de aici înainte] defineşte retorica prin trei
sensuri principale :
1. “arta de a vorbi frumos”;
2. “arta de a convinge un auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată,
riguroasă, pusă în valoare de un stil ales”; şi,
2
ISTORIC
3. “ansamblul regulilor care ajută la însuşirea acestei arte” 1.
Dicţionarul de ştiinţe ale limbii2 [DSL, de aici înainte] propune următoarea definiţie :
“ Artă şi ştiinţă a elaborării discursului în general, având funcţie primordială persuasivă, dar şi
funcţie justificativă, demonstrativă sau deliberativă.”
Aristotel a realizat o îmbinare între o definiţia substanţială :“retorica este tehnica

discursurilor” şi o definiţie relaţională: “retorica este reversul dialecticii, căci amândouă se referă la
chestiuni comune tuturor oamenilor, fără să presupună o ştiinţă specială”3 [Retorica, I, 1].
Diderot insistă asupra a trei accepţii4 fundamentale pentru articolul “Retorică” în

Enciclopedie:
1.vorbirea frumoasă (bien-dire), arta de a vorbi bine.
2.mijloace de exprimare şi de convingere proprii unei persoane.
3.elocinţă sau stil declamator la retorului.
Secolul al XX-lea va fi marcat de o retorica rediviva care este “Cheie de boltă a culturii
noastre”5, reprezentând ” mai mult decât un set de reguli…; prin amploarea observaţiilor, precizia
definiţiilor şi rigoarea clasificărilor, ea se constituie ca studiu sistematic al resurselor limbajului” 6
Ceea ce pare însă că domină definiţiile actuale propuse pentru retorică este trăsătura
referitoare la implicarea profundă a acesteia în comunicare şi acţiune, în cotidian: “retorica este
întâlnirea dintre oameni şi limbaj în prezentarea diferenţelor şi identităţilor lor” 7
Perioada sfârşitului de mileniu pare să favorizeze perspectiva pragmatică a termenului definit
iniţial ca “arta de a vorbi bine” : “De la prietenie la dragoste, de la politică la economie, relaţiile se
fac şi se desfac prin exces sau lipsă de retorică” 8 .
Analiza definiţiilor de mai sus confirmă faptul că “retorica” reprezintă un termen atribuit
unui concept complex care este folosit cu mai multe sensuri interdependente, nu întotdeauna
delimitate cu precizie.
Încercînd să facem o medie semantică a definiţiilor de mai sus putem considera că cele mai
importante valori atribuite conceptului “retorică” sunt:
- artă şi ştiinţă a elaborării discursului;
- tehnică a ornării discursului;
- disciplină,obiect de studiu;
- practică socială.
Retorica rediviva ocupă un loc central în cadrul procesului de comunicare actual, în care
semnificaţia discursului se construieşte ca rezultantă a interacţiunii partenerilor(locutor/interlocutor;
autor/lector, orator/auditor).
Această perspectivă nouă susţine ideea conform căreia retorica nu mai este privită astăzi ca o “artă a
ornamentării” discursului, ci mai degrabă ca un mod firesc al producerii acestuia : “fie că vrem, fie
că nu vrem, retorica s-a insinuat în cotidian cu multiplele sale forme şi constructe, modificând
modul nostru de gândire” 9 .
Din acest punct de vedere, studiul retoricii şi al teoriei argumentării este esenţial pentru:
- înţelegerea funcţionării discursului de orice tip (politic, mediatic, publicitar, didactic etc.);
3
ISTORIC
-facilitarea unei “lecturi” critice a textelor politice, publicitare, mediatice conform unei grile de
decodare care presupune instituirea unor mecanisme de apărare/imunizare în faţa manipulării;
-producerea unor discursuri adecvate situaţiilor de comunicare într-o era comunicaţională care a
depăşit stadiul “ informaţional” 10 .
Unii autori11 consideră retorica o matrice a ştiinţelor umane care reflectă în fond spiritul
fiecăruia şi normele culturale ale timpului: “…Retorica a întreţinut inevitabil raporturi pe cât de
multiple pe cât de variate cu ideologia în general, cât şi cu ideologiile particulare. În măsura în care
în ideologie putem face să intre orice cu puţin prea puţină uşurinţă, înglobând în ea tot ceea ce nu
este ştiinţă, nici epistemologie (religie, morală, artă, filosofie etc., ar fi, desigur, mai comod să
căutăm ceea ce nu este ideologie în retorică) 11 .
Retorica impregnează ansamblul relaţiilor sociale, transpare în procesul comunicării, al interacţiunii

umane, în cursul dezbaterilor politice, al discuţiilor cotidiane sau mediatice, al justificărilor şi
probatoriilor juridice sau în demonstraţii ştiinţifice şi virtuozităţi oratorice. Aşa cum arată
D.Rovenţa-Frumuşani (2000:12) :“A argumenta nu este nicidecum un lux, ci o necesitate. A nu
putea argumenta este o altă cauză de inegalitate culturală care se suprapune tradiţionalei inegalităţi
economice. Or, sistemul democratic acordă tuturor cetăţenilor dreptul de a lua cuvântul prin
instituirea libertăţii de expresie ca drept constituţional de bază. De aceea, în secolul XX, după
căderea regimurilor totalitare, istoria retoricii se va confunda cu istoria politică. ”
Această extraordinară implicare a retoricii în comunicare este motivată şi de apariţia şi

circulaţia unor sintagme specializate : retorică generală12 sau generalizată, retorică restrânsă 13noua
retorică, microretorică, retorică lingvistică, retorica imaginii 14, retorica visului, retorica romanului,
retorica titlului, retorica scriiturii, retorica poeziei, mesaj retoric, text retoric, retorică neagră15,
retorică albă16etc.
2. Funcţiile retoricii
Unii autori17 consideră că retorica are patru funcţii esenţiale:

1.Funcţia persuasivă se axează pe diferite maniere18 de a convinge un auditor:
-seducţia ca scop şi efect al retoricii;
-demonstraţia care ţine de domeniul ştiinţelor;
-argumentaţia din perspectiva logicii19 dar strâns legată de retorică;
-manipularea20 ca zonă aflată la intersecţia psihologiei cu sociologiq şi lingvistică
2. Funcţia hermeneutică este privită ca o interpretare continuă a retoricii adversarului.
3. Funcţia euristică se referă la faptul că retorica propune soluţii în cazul problemelor care nu
permit circumscrierea în tiparul certitudinii.
4. Funcţia pedagogică, explicativă, critică priveşte retorica în calitatea sa de disciplină al cărei
studiu permite descifrarea şi elaborarea textelor literare sau a discursurilor. Realizarea acestei
funcţii presupune o activitate în două etape : prima, cea a demontării discursului public (politic,
publicitar, mediatic), a doua, a remontării şi generării din perspectivă retorică a textelor.
S-ar mai putea adăuga şi funcţia revelatoare a idiolectului, precum şi funcţia
metalingvistică.
4
ISTORIC
5.Funcţia revelatoare a idiolectului (retorica reflectă spiritul fiecăruia dintre noi) dar şi a
întrepătrunderii dintre idiolecte (modul particular de exprimare a propriilor idei nu poate fi înţeles
însă fără a accepta întrepătrunderea permanentă între idiolecte).
6. Funcţia metalingvistică ( tratând codul, limbajul însuşi se poate spune că retorica este înainte de
toate o reflecţie asupra cuvântului (scris sau vorbit), o disciplină care studiază condiţiile unei
comunicări mai eficace în cadrul unei limbi date).
Precizia unei vorbe depinde înainte de toate de alegerea făcută prinntre infinitele posibilităţi
subtilităţi ale limbajului.
3. Legăturile retoricii cu alte discipline
Transformarea retoricii într-un fel de matrice a ştiinţelor umane [vezi Michel Mayer, 1988,
citat de D.Rovenţa-Frumuşani , 2000: 5] face dificilă stabilirea unui inventar exhaustiv al relaţiilor
retoricii cu alte discipline.
O schiţă sumară a acestor conexiuni, interferenţe, suprapuneri sau identităţi între domenii pune în
evidenţă în primul rând reintrarea retoricii în problematica filozofică.
Retorica este strâns legată de lingvistică (ştiinţă-pilot)şi de limba pe care se grefează.
Este evidentă legătura retoricii cu pragmatica21 şi teoria actelor de limbaj (formulată de J.L.Austin şi
dezvoltată de J.R.Searle)
Tratând conţinutul discursului, ea se află în relaţii strânse cu logica şi argumentaţia.
Retorica este legată de psihologie şi sociologie mai ales din perspectiva realizării unor anumite
strategii comunicaţionale22.
În fine, o perspectivă istorică a retoricii a favorizat suprapuneri şi identităţi cu domeniul literaturii 23,
cu cel al criticii şi al teoriei literare, al poeticii.
Retorica prin părţile sale de enunţare (memoria şi declamarea) are numeroase zone de interferenţă
cu ştiinţele cognitive şi oratoria24.
BIBLIOGRAFIE ŞI NOTE:
1. DEX’96 înregistrează, de asemenea, şi sensurile cu marca distratică “peiorativ” , care ilustrează

condiţii particulare de uz în limba comună ale substantivului “retorică” :
”Declamaţie emfatică, elocvenţă amplă, afectată”)
şi ale adjectivului “retoric, -ă”:
(despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat.
2.DSL
3. Mircea Florian insistă în Introducerea la Topica (Aristotel, Organon, volumul II, Editura IRI,
Bucureşti, 1998) asupra concepţiei aristotelice referitoare la retorică: “Retorica are trei genuri, şi
numai trei genuri, după cum se referă la viitor, dând un sfat- genul deliberativ, sau la trecut, apărând
sau acuzând un învinovăţit- genul judiciar, sau la prezent, elogiind sau blamând o persoană şi
faptele sale – genul epidictic. Retorica este o “ramură”, o “secţie” a dialecticii, fiindcă amândouă
urmăresc să obţină prin cuvânt o convingere, să “persuadeze”, fiecare însă cu alte mijloace.Retorica
5
ISTORIC
apelează la pasiunile auditorului, dialectica -la silogism şi inducţie, independent de pasiuni, fiindcă
ţinta ei este să facă să triumfe o convingere prin discuţie”.
4. Sensurile sunt citate de Robert în Dicţionarul analogic şi prezentate de Daniela Rovenţa-
Frumuşani în “Argumentarea.Modele şi strategii. Editura All, Bucureşti, 2000
5. Reboul, Olivier, Introduction à la rhétorique, Paris, PUF, 1991, p. 80
6. Guiraud, Pierre, La stylistique, Paris, PUF, 1972, p.24
7. Definiţia dată de Michel Meyer (Questions de rhétorique . Langage, raison et seduction, Paris,
Librairie Générale Française1993,p. 23) continuă din perspectiva discursului identitatar : “[oamenii
îşi] afirmă identitatea prin limbaj pentru a se regăsi, a se respinge, a găsi un moment de comunicare
sau, dimpotrivă, a constata că îi desparte un zid” .
8. Michel Mayer, Questions de rhétorique . Langage, raison et seduction, Paris, Librairie Générale
Française1993,p.7
9. Michel Meyer, Questions de rhétorique . Langage, raison et seduction, Paris, Librairie Générale
Française1993,p.11
10. H.Portine arată că noţiunii de comunicare i se pot asocia trei funcţii: informare, exprimare şi
argumentare.( în Apprendre a argumenter, Analyse de discours et didactique des langues, BELC,
Paris).
10. Michel Meyer, Logique, lanagage et argumentation, Paris, Hachette,1986, apud Rovenţa-
Frumuşani “Argumentarea.Modele şi strategii. Editura All, Bucureşti, 2000
11. Grupul μ, Retorica poeziei, Editura Univers, Bucureşti, 1997, p.195
12.Grupul μ, Retorică generală, Editura Univers, Bucureşti, 1974
13. G.Genette, “La rhétorique restreinte”, în Figures III, Paris, Seuil, 1972
14.F. Edeline, J.M.Klinkenberg, Ph. Minguet, Traité du signe visuel. Pour une rhétorique de
l’image, Paris, Seuil, 1991
Roland Barthes foloseşte termenul pentru a desemna strategiile manipulatoare ale discursului.
15.În terminologia lui Roland Barthes pentru a desemna analiza critică, neutră a strategiilor
discursive.
16.Vezi şi P. Breton, 1996:5, în D.Rovenţa-Frumuşani, “Argumentarea.Modele şi strategii.
Editura All, Bucureşti, 2000 , p.13
17. În general se poate vorbi de existenţa unui set de metode folosite în influenţare/coerciţie:
a)exerciţiul puterii (care este adesea predominant faţă de celelalte şi include folosirea forţei, a
şantajului)
b) seducţia
c)argumentaţia (care poate în mod real să modifice punctul de vedere al unei persoane)
d) manipularea
18. Trebuie făcută o distincţie terminologică între a convinge şi a persuada.
Cu toate că aceste cuvinte sunt în mod obişnuit folosite ca sinonime în vorbirea cotidiană, a
convinge nu înseamnă întotdeauna a persuada.
Termenul a convinge are o semnificaţie mai strânsă; el semnifică “a forţa pe cineva să accepte o
concluzie prin dezvoltarea unui argument valid”.
Logica este indispensabilă în realizarea persuasiunii dar ea trebuie completată în cele mai multe
cazuri de retorică. Deoarece “inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”, retorica poate
influenţa acea “parte” a noastră care nu este câştigată prin raţionamentul pur.
Retorica este un mijloc de persuasiune care acţionează atât în interdependenţă cu logica, cât şi
după ce aceasta şi-a terminat treaba. După ce logica a convins spiritul, retorica o înlocuieşte prin
acţiunea triadei : docere (a interesa)-delectare (a seduce)-movere (a convinge).
6
ISTORIC
19.Retorica intervine acolo unde logica , cu instrumentele sale -dialectica, silogismul - încearcă să
treacă limita între a convinge şi a persuada.
20. Manipularea este studiată în special în cadrul psihologiei sociale. Folosind cu precădere
dezinformarea şi propaganda, manipularea permite modificarea comportamentului unei persoane,
fără să modifice în mod necesar şi punctul său de vedere.
Retorica folosită în situaţii cotidiane –serveşte la disimularea sau la transformarea adevărului. Aici
apare latura negativă a retoricii cu o conotaţie de manipulare a celuilalt şi de destabilizare a unei
situaţii (în general, legate de domeniul puterii).Această accepţiune a retoricii este favorizată faţă de
sensul neutru potrivit căruia obiectivul retoricii este de a persuada, dar într-un spirit logic, cu
ajutorul argumentelor alese cu grijă şi înlănţuite într-un sistem, utilizând efecte diferite (figuri), care
agrementează textul şi îl fac mai bogat în semnificaţii.
21. Pragmatica este o lingvistică a uzului , cu multiple implicaţii interdisciplinare; de exemplu, în
relaţia cu semantica, pragmatica are ca obiect “meaning minus semantics” [S.Levinson,
Pragmatics, Cambridge University Press, 1983]
22. Retorica nu este o metodă de manipulare, ea serveşte mai degrabă la a demasca anumite
principii ale acesteia, a aplica o grilă de decodare pentru anumite discursuri, permiţînd astfel o
lectură mai bună şi/sau o “audiţie” mai bună. Invers, ea poate contribui la o exprimare cotidiană mai
bună sau în cadrul profesional, la perfecţionarea mijloacelor de prezentare a anumitor idei.
23. Retorica literară, chiar dacă utilizează aceleaşi principii logice integrează un sistem de valori
care cuprinde frumuseţea, ornamentaţia, expresivitatea şi privilegiază figura ( figura de cuvânt,
figura de stil, figura de gândire).
Retorica nu are totuşi ca obiectiv să repertorieze ansamblul figurilor şi al jocurilor de cuvinte ci de
a cunoaşte principalele caracteristici ale acestora şi a înţelege forţa acestora aşa cum se manifestă
ea azi în domeniul publicitar, juridic şi politic.
Retorica se face simţită în tehnica literară, întotdeauna sprijinindu-se pe figuri (care permit
eleborarea imaginilor), chiar dacă uneori excesiv şi excentric (Joyce, romanul postmodern).
Retorica poate fi privită drept cunoaştere a procedeelor limbii caracteristice literaturii.Ea ajunge
astfel, prin decodarea stilurilor şi procedeelor la o mai bună interpretare a textelor şi a discursului în
sens larg.Retorica lasă stilisticii grija de a regrupa metodele utilizate în scopul de a capta atenţia
lectorului sau a auditorului.
În sfîrşit, retorica are ca ţinte binele, frumosul, justul, principii pe care Aristotel le consideră ca
esenţiale, ele constituind calităţile morale subiacente de care trebuie să facă dovadă un orator sau
scriitor.
24.Unii autori (Conklins, Ellis, E., “Oratory? Today’s politicians have lost the fine art”, în Los
Angeles Herald Examiner, sept. 24, 1988) care se situează pe o poziţie clară de apărare a
mijloaceleor paralingvistice în discursul politic, consideră drept o explicaţie posibilă pentru
prestaţiile oratorice lamentabile ale oamenilor politici ai zilelor noastre faptul că, în general,
discursurile politice nu sunt scrise de cei ce la rostesc (ci de alte instituţii de comunicare aferente
acestora). Astfel, audienţa nu poate aprecia clar ce este într-adevăr propriu gândirii unui politician
sau ceea ce este o expresie a gândirii “staff”-ului său. Specialiştii deplâng faptul că politicienii
ignoră regulile oratoriei preferând să acorde o importanţă majoră doar tehnicii de comunicare
(“canalului” în termenii lui McLuhan) şi nu modului (artei) în se comunică: “They think only in
terms of sounds bites”. Aceasta înseamnă o renunţare la concepţia antică formulată magistral de
filozoful grec Galen conform căreia “Nu ochii sunt oglinda sufletului, ci vocea” .
Istoricul Arthur Schlesinger consideră că declinul şi, probabil, dispariţia oratoriei - privită, în mod
tradiţional, ca o condiţie sine qua non a discursului politic - se datorează în special faptului că
politicienii de astăzi sunt mai puţin angajaţi ideologic (vezi distincţia stânga-dreapta).
7
ISTORIC
Din această perspectivă, marii oameni politici, cei înzestraţi cu convingeri şi vitalitate, se recunosc,
în special, după modul în care folosesc arta persuasiunii politice(Gardin, Bernard, Discours
politique et expressivite, în Neologie et lexicologie, Librairie Larousse, Paris, 1979).
Se afirmă, de obicei, că efectul discursului politic asupra receptorului depinde în cea mai mare
măsură de eficacitatea discursivă şi nu de predominarea conceptelor şi a ideologiei exprimate.
Studii şi teste de evaluare a parametrilor receptării unor mesaje cuprinse în discursuri politice
diverse au relevat importanţa pe care destinatarii o acordă expresivităţii. Aceasta este definită
indirect prin formulări “ impresioniste” care exprimă judecăţi asupra “formei” ( “a vorbit bine”;
“ce orator”, “ştie să se exprime!”) sau prin judecăţi indirecte, sub forma citărilor orale, în presă, a
unor secvenţe discursive, a titlurilor şi a subtitlurilor (intertext).
În concluzie, renunţarea, de către majoritatea actorilor politici la subtilităţile oratoriei, pare a fi o

opţiune greşită deoarece studiile ştiinţifice relevă faptul că “imaginea” unui politician se datorează
doar în proporţie de 7 % conţinutului mesajului exprimat, în timp ce 93% revine forţei opiniilor,
limbajului trupului, expresiei feţei şi calităţii vocii .
SURSE:
DSL : Bidu-Vrănceanu, Angela; Călăraşu, Cristina; Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana; Mancaş, Mihaela;
Pană Dindelegan, Gabriela;2 Dicţionar General de Ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1997.
DEX’96 : Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996.
Daniela Rovenţa-Frumuşani “Argumentarea.Modele şi strategii. Editura All, Bucureşti, 2000”
GLOSAR:
Autor Persoana care creează o operă literară, artistică, ştiinţifică sau publicistică.Problema
autorului este legată de interpretarea sensului literal textului şi de intentio auctoris.(U.Eco, Limitele
interpretării, p.29)emiţător.
În zilele noastre asistăm la disoluţia universului discursului pe care se formaseră conceptele centrale
ale retoricii. Apar situaţii inedite, disoluţia noţiunii de autor (cele mai multe din mesajele
comunicării sociale nu au un autor determinat : ex. informaţiile de la radio, tv).
Auditor Termen care desemnează rolul de receptor care nu intervine în conversaţie dar este
destinatarul unui mesaj.
Cod
1.Sistem convenţional format din semne (inclusiv semnale şi simboluri) şi reguli de folosire a
acestora, prin care se transmit informaţii de la emiţător la receptor sau se transferă o informaţie
dintr-un domeniu în altul.Exemple de coduri: limbile naturale (care sunt coduri imperfecte datorită
omofoniei, polisemiei, ambiguităţii, semnificantul şi semnificatul nu se află în relaţie de
corespondenţă totală), simboluri alfanumerice, codul Morse, alfabetul Braille etc.
(sociolingvistică)
2.Funcţie a relaţiilor sociale, codul reprezintă normă pentru comportamentul de rol .
3. Cod restrâns= mod ritual de comunicare în interiorul unei comunităţi restrânse
Conţinut Aspectul cognitiv al semnului (mesajului) lingvistic, corespunde parţial cu semnificatul
(şi este în opoziţie cu planul expresiei).
8
ISTORIC
Discurs
1. (la singular) un anumit mod de înţelegere a limbajului
(sens larg) secvenţă continuă, structurată şi coerentă de propoziţii/fraze;
tipologia discursurilor:
-discurs centrat asupra emiţătorului (monolog)/discurs focalizat asupra destinatarului (dialog);
-discurs dependent de situaţia de comunicare (conversaţia, discursul public)/discurs independent
faţă de situaţia de comunicare (discurusl ştiinţific);
3. (sens restrâns) actualizare a textului, eveniment comunicativ, manifestat în cadrul unui
comportament lingvistic
Emiţător Factor al procesului comunicării care prin utilizarea unui anumit cod produce un mesaj
transmis prin intermediul unui canal
observaţie: se face o distincţie între emiţător şi sursa unui enunţ (cele două concepte nu sunt
identice în cazul vorbirii indirecte de exemplu)
Lectură Model relativ generalizat de decodare a textelor (în sens larg). Studii recente încearcă să
definească şi să eleboreze o “retorică a lecturii”.
Limbă
a)(în opoziţie cu vorbire/uzaj în terminologia lui Saussure) cel mai important sistem de semne prin
care oamenii comunică între ei (celelalte sisteme de comunicare se pot explicita cu ajutorul unei
limbi naturale);
b) ansamblu de sisteme (foneme, morfeme, lexeme, cuvinte) aflate în relaţie unele cu celelalte (şi
definite prin raportare unele la celelalte);
c) mediator între expresia sonoră şi conţinutul noţional
d)convenţie adoptată de o comunitate umană în care îndeplineşte funcţiile de sistem de semne şi
instituţie socială
Lingvistică Ştiinţa care studiază limba, limbajul, vorbirea; se află în relaţii de interdependenţă cu
sociolongvistica, psiholingvistica, stilistica lingvistică, informatica lingvistică (“industriile limbii”);
Locutor Sinonim pentru emiţător (subiectul vorbitor, în sens restrâns)
Idiolect Ansamblul deprinderilor lingvistice ale unui individ specifice unei perioade a existenţei
acestuia; se caracterizează prin mobilitate accentuată şi printr-un puternic caracter individual
Interlocutor Destinatar, receptor care decodează mesajele transmise de un emiţător; în cursul
interacţiunii comunicaţionale, interlocutorul îşi va asuma şi rolul de emiţător
Manipulare Fenomen de influenţare insidioasă de către o “putere”, a individului sau a grupului
social
Metalingvistică Studiul codului lingvistic folosit într-un anume tip de comunicare
Orator persoană (cu însuşiri artistice : dicţie, gestică )care rosteşte un discurs, care vorbeşte în
public; retor.
* Constantin Noica, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990

**Tucidide Războiul peloponesiac, Ed.Ştiinţifică, 1966, p.258 [Pericle, Discursul funebru]
9
Curriculum historiae
CURSUL II
Motto :
“Căci au existat oratori elevaţi, ca să spun aşa, cu o strălucită profunzime a
ideilor şi măreţie a cuvintelor, impetuoşi, variaţi, bogaţi în idei şi mijloace de
exprimare, demni de respect, cultivaţi şi decişi să mişte sufletele şi să le
atragă – lucru pe care unii l-au făcut chiar printr-o cuvântare severă, sumbră,
neprelucrată, nici perfect structurată şi nici frumos încheiată, alţii printr-una
sprintenă, ordonată, finisată. Şi, dimpotrivă, au existat oratorii simpli,
penetranţi, care probau toate faptele şi le făceau mai limpezi, nu mai
complicate, eleganţi printr-un discurs simplu, oarecum, şi concis; în cadrul
aceluiaşi stil unii au fost ingenioşi, dar neşlefuiţi, şi cu intenţie asemănători
inculţilor şi nepricepuţilor, alţii, în pofida aceeiaşi sărăcii a mijloacelor de
expresie, au fost mai plăcuţi, adică spirituali, strălucitori, deşi slab
împodobiţi. Dar există, în plus, oratorul de mijloc, interpus între aceştia şi, ca
să zic aşa, moderat, care (fiindcă) nu se foloseşte nici de subtilitatea ultimilor,
nici de torentul verbal al celor de mai înainte, care se apropie de ambele
stiluri, dar nu se distinge în nici unul, care este părtaş al unuia sau al celuilalt,
dacă vrem adevărul, mai degrabă exclus; şi acesta este fluent în vorbire, cum
se spune, deşi nu aduce nimic în afară de capacitate oratorică şi monotonie,
sau adaugă, ca într-o cunună, nişte şuviţe, şi nuanţează fiecare cuvântare prin
intermediul unor podoabe modeste de cuvinte şi cugetări. Cicero, De
Oratore *
Concepte de bază : retorică ; retorică clasică; neoretorică
Glosar: discurs oratoric:
Cea mai bună introducere în studiul retoricii şi al teoriei argumentaţiei este poate istoria
însăşi a domeniului, relevarea momentelor importante de la “miturile fondatoare” până la impactul
său în “era comunicaţională” a secolului XX, fără a uita momentele de eclipsă sau de apoteoză.
1.GRECIA ANTICĂ
Origini
Momentul apariţiei retoricii este fixat în secolele al V-lea şi al IV-lea î.Chr. în Sicilia.
După o legendă, Hieron, tiranul Siracuzei a interzis supuşilor săi folosirea limbajului. Tiranii
introduseseră în Sicilia (colonie greacă) un regim de violenţă, de deportări şi de exilări.
10
Căderea tiranilor, în special cea a lui Trasibul din Siracuza1 în 465 î.Chr. , a fost punctul de plecare
al unei insurecţii generale, care a cuprins întreg teritoriul Siciliei şi a fost însoţită de revendicări
(sub formă de procese) ale proprietăţilor private pe care le luaseră prin abuz conducătorii oraşelor
siciliene.
În acest context social-politic, marcat de frământări puternice, cauzele erau pledate de părţile
interesate în faţa juriilor populare. Cu această ocazie, unii pledanţi au avut inspiraţia să recurgă la
anumite procedee retorice care să le asigure victoria. Istoria îi menţionaeză pe Empedocle din
Agrigent2, pe Corax şi pe discipolul său Tisias3 ca cei dintâi care au codificat şi difuzat învăţătura
retorică (prin sistematizarea şi transmiterea modului de elaborare a acestor procedee).
Ei au redactat formulare-ghid pentru uzul părţilor în litigiu. O datare relativă plasează în anul 460
î.Chr., redactarea de către Corax a manualului Technè rhétorikè4, care constituia un ansamblu de
precepte practice însoţite de exemple edificatoare. După mărturia lui Aristotel reluată de Cicero,
discursurile oratorice ar fi existat şi înainte de atestările atribuite lui Corax şi Tisias dar nu sub
forma discursului supus unor reguli stricte de elaborare.
În acel moment devenea clar faptul că limbajul nu este doar “limbă”, dar, de asemenea, “discurs”.
Primii retori se mândreau cu măiestria de a transforma cel mai slab argument în argumentul cel
mai puternic.În acest context ”Corax” devine un termen tehnic5 , preluat şi consacrat de
terminologia retorică, care însemna să spui despre un lucru că este neverosimil pentru că într-
adevăr, el este foarte posibil, cu alte cuvinte “producerea verosimilului” ca armă a persuasiunii.
Sofistul Protagoras din Abdera6 (c.486-c.410 î.Chr.) autorul celebrei maxime “omul este
măsura tuturor lucrurilor”afirmă dintr-o perspectivă relativistă şi sceptică faptul că orice subiect
poate fi tratat după două teze opuse.
Un moment important îl reprezintă contextul istoric al disputelelor politice generate de

abolirea regimurilor aristocratice. Se înregistrează un nou imbold în dezvoltarea retoricii judiciare
în Grecia continentală unde cel mai important al epocii a fost Antiphon7 (480-411 î.Chr.)
considerat
primul orator judiciar al Greciei.
În anul 427 î.Chr., retorul Gorgias8 părăseşte Sicilia şi vine la Atena unde rosteşte un
discurs în faţa adunării poprului. Acest moment este considerat cel al naşterii discursului epidictic
şi al prozei artistice. Această perspectivă estetică şi literară va îmbogăţi proza9, până atunci doar
funcţională, cu figuri de cuvânt (asonanţă, rimă, paronomază, ritm, paralelisme între părţile frazei)
şi figuri de gândire sau semantice (perifraze, metafore, antiteze) .
Epoca în care a trăit oratorul atenian Lisias10 (440/445-360 î.Chr.) este cea în care apar
experţii în practicile judiciare şi se impun meserii noi ca cele de logograf şi de synegoros 11. Opera
lui Lisias reprezintă un foarte bogat izvor de informaţii cu privire la perioada de la sfârşitul
războiului peloponesiac, precum şi la cea imediat următoare înfrângerii Atenei .
Perioada de maximă înflorire a elocinţei politice este marcată de activitatea lui Demostene
(384-322 î.Chr) 12, Licurg (390-324 î.Chr.), Împotriva lui Leocrate, Hiperide (390-322 î.Chr),
Discursul funebru (325 î.Chr) şi de fondatorul celebrei şcoli de retorică din Rodos -Eschine 13(390-
315 î.Chr.).
11
Retorica va fi asimilată de sofişti. Noile concepţii asupra discursului şi a elocinţei marchează

începutul unei epoci care va acorda o importanţă covârşitoare cuvântului. Învăţământul sofistic se
baza în principal pe retorică dublată de folosirea unor scheme argumentative (în mare parte,
falacioase) 14.
Platon (428-347 î.Chr.) în a cărui viziune retorica este “arta care produce convingeri”, îi va
condamna pe sofişti pentru dispreţul la adresa adevărului şi a justiţiei şi se va orienta spre analiza
problemelor privitoare la structura propoziţiilor, la legătura dintre expresiile complexe şi cele
simple şi la posibilitatea negaţiei şi a falsului15.
Începând cu Aristotel (384-322 î.Chr.), retorica se prezintă ca o metodă de

compunere/compoziţie a discursului fixată în tipare clare. Aristotel va reconsidera şi va recentra
într-o viziune cuprinzătoare toate componentele retoricii, le va completa, situându-le între dialectică
şi politică, dar legându-le de poetică.
Isocrate (Isokrates) 16(436-338 î.Chr.), scriitor şi orator atenian fost cel mai cunoscut şi
influent retor al epocii sale. Profesor de elocinţă, Isocrate a eliberat retorica de afilierea sofistică.
Retorica reprezenta în acea epocă un mijloc de a răspunde multiplelor provocări ale societăţii
greceşti venite din partea domeniului educaţional, judiciar, filozofic şi artistic.După Isocrate pentru
a deveni orator trebuia să îndeplineşti trei condiţii majore : aptitudini naturale, o practică susţinută,
o învăţare sistematică17.
2. ROMA ANTICĂ
Cato cel Bătrân (234-149 î.Chr.), om de stat şi scriitor roman s-a ridicat, în discursurile
sale, cu succes, împotriva Cartaginei, cerând distrugerea ei. Opera sa cuprinde: Origines şi De
agricultura , care este considerată cea mai veche scriere latină în proză .
Marcus Tullius Cicero, 18 (106-43 î.Chr.), om politic şi unul dintre cei mai mari oratori
romani a redactat numeroase lucrări despre retorică (Despre invenţiune, Despre orator), lucrări
filozofice (Despre natura zeilor, Despre îndatoriri, Despre supremul bine şi supremul rău),
discursuri (Catilinarele, Filipicele). În anul 63 î.Chr.,în calitate de consul, a demascat conjuraţia
lui Catilina împotriva senatului. Este considerat cel mai mare orator roman şi una dintre figurile
importante ale lumii antice.
În contextul politic al începutului de mileniu, la Roma, Quintilian 19 (30-98), Seneca20, Pliniu

cel Bătrân21, Pliniu cel Tânăr22, vor fi continuatorii şi susţinătorii sistemului retoric ciceronian şi
autori ai unor tratate de oratorie devenite celebre.
3. PĂRINŢII BISERICII
De-a lungul secolelor, retorica transmite Occidentului normele discursului în spaţiul public.
Ideile cu caracter prescriptiv-normativ concepute de Aristotel pentru democraţia ateniană şi de
Cicero pentru republica romană fuseseră adaptate de Quintilian proiectului "civilizator" al
Imperului roman.
12
Aceste norme vor fi preluate şi adaptate apoi de Sfântul Augustin şi de Părinţii Bisericii
universului comunităţilor creştine. În acest context, discursul va lua forma predicii obişnuite şi
duminicale, a omeliei, a jurământului etc. În acelaşi timp, modelul oratorului a fost difuzat pe tot
parcursul Renaşterii în întreaga Europă şi în coloniile de peste mări .
În cadrul Occidentului creştin, filozofia scolastică impune conceptul de trivium

(gramatică, retorică, dialectică) care devine fundamentul învăţăturii şi culturii din secolele V-
VIII. În această epocă, arta discursului (ars bene dicendi în formularea lui Quintilian) ocupă un loc
important; oratorul trebuie să ştie “să intruiască, să farmece şi să convingă” (Sfântul Augustin).
După o lungă cantonare în tradiţia antichităţii greco-romane, apoi a Renaşterii, retorica nu

va rezista atacului din partea raţionalismului ştiinţific şi a carteziansmului. Evul mediu a contribuit
la ruperea sa de realitate, la artificializarea şi , în cele din urmă, la epuizarea sa prin oficializarea
statutului său de disciplină scolastică. În cursul secolelor XVII şi XVIII, retorica este o disciplină
încadrată în categoria “humanioarelor” fiind marcată şi guvernată de o puternică tendinţă stilistică.
Predicile Sfântului Ambrozie (340-397), ale Sfântului Augustin (354-430), ale lui Vasile cel Mare
(329-379), Grigorie din Nazianz şi ale lui Ioan Gură de Aur (334-407) reprezintă puncte de reper în
evoluţia retoricii din această perioadă.
4.EVUL MEDIU marcat de predicile Sfântului Toma d’Aquino, de denunţările vehemente ale lui
Savonarola (1452-1498) din Florenţa lui Pietro de Medici sau de cele ale misticului francez
Gerson, animatorul Conciliului de la Constanz (1363-1429).
5.REFORMA ŞI RENAŞTEREA23
Spaţiul englez îşi aduce contribuţia la îmbogăţirea teoretizărilor prin contribuţiile lui Leonard Cox
(The Arte or Crafte of Rhethoryke -1530?) şi ale scriitorului Thomas Wilson (The Arte of
Rhetorique -1553) . În Franţa, istoria oratoriei consemnează predicile misticului panteist Meister
Eckart (1260-1327) şi ale discipolului său călugărul dominican Jean Tauler (1297-1361), ale lui
Luther (1483-1546), ale apărătorului regalităţii Etienne Pasquier (1529- 1615) autor al Încurajării
pentru prinţi şi domni precum şi tratatele semnate de Pierre de Courcelles şi de André de
Tonquelin.
O istorie a retoricii (oratoriei) acestei perioade ar trebui să înregistreze predicile misticului
panteist Meister Eckart (1260-1327) şi ale discipolului său ,călugărul dominican Jean Tauler (1297-
1361), ale lui Luther (1483-1546) şi ale apărătorului regalităţii Etienne Pasquier (1529- 1615) autor
al Încurajării pentru prinţi şi domni.
6.CLASICISMUL
Clasicismul francez al secolului XVII s-a caracterizat prin imitarea modelelor greco-romane
şi a promovat ordinea, claritatea, echilibrul ,obţinute prin respectarea regulilor care guvernează
diversele genuri.Oratoria înregistrează progrese remarcabile prin Cuvântările funebre ale lui
Bossuet (1627-1704) [ Panegiricul Sfântului Paul, Panegiricul Sfântului Francisc din Assisi ] .
7. SECOLUL al XVIII-lea
Istoria Franţei secolului al XVIII-lea este jalonată de discursurile revoluţionare ale lui
Danton, ale lui Robespierre [(1758-1794), Discurs asupra libertăţii presei, Discurs asupra Fiinţei
13
supreme, Discurs asupra pedepsei cu moartea] sau ale lui Mirabeau (1749-1791), şi, începînd cu
anul 1796 de proclamaţiile lui Napoleon şi elocinţa lui Benjamin Constant (1767-1830) sau a lui
Lamartine (1790-1869).
Pe celălalt mal al Canalului Mânecii, istoria oratoriei consemnează discursurile (şi disputele
politice) celebre ale primilor miniştri Bolingbroke (tory), ale lui Robert Walpole sau ale lui William
Pitt. Abordările teoretice se datorează prelatului scoţian Hugh Blair (Lectures on Rhetoric -1783)
precum şi teologului Philosophy of Rhetoric (1776) George Campbell ( Elements of Rhetoric
-1828).
8.SECOLUL AL XIX-lea
Retorica franceză înregistrează realizările oratorilor religioşi şi universitari (discursurile lui

Frayssinous şi, mai ales, celebrele Conferinţe de la Notre-Dame de Paris ale lui Lacordaire). În
aceeaşi perioadă, scriitorul Edgar Quinet (1803-1875) va încânta auditoriul de la Collège de France
cu expunerea rafinată a concepţiilor sale filozofice şi istorice.
Elocinţa politică în epoca modernă este marcată de discursurile lui Giuseppe Garibaldi în
Italia aflată în pragul reunificării sau ale liderului burgheziei republicane din Franţa sfârşitului de
secol, Leon Gambetta.
În ciuda avântului pe care îl cunoaşte genul oratoric, secolul al XIX-lea este care
consemnează declinul retoricii clasice. Deşi, anumite specii discursive rămân fidele tradiţiei
(discursurile de tribunal, de barou de cameră), epoca romantică va promova un sistem de valori în
care aprecierea pozitivă va merge în direcţia simplităţii, a conciziei, şi a naturaleţei. Acest recul al
retoricii va fi accentuat de adversitatea programelor romantice (pentru a-l cita numai pe Victor
Hugo: “prends l’eloquence et tords lui son cou!” sau “ Pays a la syntaxe/Guerre a la rhetorique”)
şi va fi urmat, în plan pedagogic, de dispariţia retoricii din programele de învăţământ după o tradiţie
de sute de ani.
Tzvetan Todorov consideră că retorica clasică îşi încheie existenţa la începutul secolului al
XIX-lea, ca urmare a antiretorismului epocii îndreptat, în special, împotriva caracterului normativ-
prescriptiv al disciplinei în sistemul pedagogic şi proliferării necontrolate a clasificărilor .
9. SECOLUL XX
Istoria frământată a secolului XX consemnează discursurile politice ale lui Clémenceau,
Jaurès, Mussolini, Hitler, Goebbels, Gaulle, Titulescu, F.D. Roosevelt, John F. Kennedy,
Martin Luther King.
În jurul anilor şaizeci retorica renaşte, beneficiind de progresele înregistrate în domeniul
lingvisticii (“ştiinţă-pilot”, în special prin lucrările lui Roman Jakobson), ale semioticii, ale
stilisticii, al teoriei argumentării.
Spaţiul cultural francez este cadrul în care iau fiinţă centre de studiu care oferă o
perspectivă nouă asupra retorica şi a relaţiei directe cu “producerea” textelor literare ( de exemplu,
L'Oulipo -l'Ouvroir de Littérature Potentielle- care cuprindea, în anii 1960-1973, printre membri pe
Raymond Queneau, Georges Perec, Luc Etienne, François Le Lionnais, Jacques Bens, şi chiar pe
Jean Tardieu, Marcel Duchamp şi Italo Calvino).
Şcoala franceză contemporană (T. Todorov, R.Barthes, G. Genette) repune în discuţie
retorica din perspectiva figurilor, fără a încerca constrângeri normative sau încorsetări în clasificări.
14
Grupul μ propune prin lucrările sale fundamentale : Rhétorique générale şi Rhétorique de

la poésie o reinterpretare a figurilor bazată pe concepţia clasică a lui Quintilian asupra modalităţilor
de realizare a figurilor25
Neoretorica, redefinită din perspectiva teoriei argumentării, îi numără printre fondatori şi
teoreticieni pe Chaïm Perelman, Tzvetan Todorov, Nicolas Ruwet, Gérard Genette, Lausberg.
“Logicile non-formale”26 au contribuit decisiv la schimbarea perspectivei asupra retoricii şi
teoriei argumentării.
Fondatorii neoretoricii, Chaim Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca au corelat aspectele
logice ale teoriei lor cu “logicile non-formale” şi au repus în discuţie termenul de “evidenţă” prin
reconsiderarea plauzibilului, şi a perechii consens/conflict.
Cercetările actuale asupra argumentării încearcă să asigure un echilibru şi o armonizare între
tendinţele neoretoricii, ale logicii naturale şi ale teoriei discursului.
Concluzii :
“Actualitatea retoricii”
Genul judiciar şi cel deliberativ supravieţuiesc, sub forma declaraţiei, a pledoariei, a apologiei, a
rechizitoriului, a declaraţiei politice,a admonestării, a conferinţei, a expunerii etc.
Genul epidictic se regăseşte în forma alocuţiunii, a elogiului, a complimentului, a oraţiei funebre, a

panegiricului, a discursului (ca speech).
Ceea ce pare să caracterizeze discursul oratoric al zilelor noastre este tendinţa spre simplitate,
adecvare, pragmatism, improvizaţie, stereotipie.
Perioada actuală redescoperă şi pune în valoare diverse procedee ( locuri comune, naraţiune, figuri,
acţiune) în discursuri persuasive noi care au retorică proprie (de ex. discursul publicitar). Sistemul
retoric al antichităţii se adaptează noilor împrejurări în cadrul mai larg al pragmaticii discursului.
Funcţia pedagogică, critică a retoricii cunoaşte o dezvoltare importantă prin accentul pus pe studiul
textelor politice şi publicitare din perspectiva formării viitorilor specialişti în comunicare .
1. Trasibul (?-388 î.Chr.) sau Thrasybulos, general şi om politic atenian, participant la războiul
peloponesiac, exilat de regimul oligarhic instaurat la Atena (404 î.Chr.), s- a refugiat la Teba de
unde a organizat o campanie victorioasă în urma căreia democraţia a fost restabilită la Atena (402
î.Chr.[informaţii din: Cicero, Brutus, 13: Studium eloquentiae proprium Athenarum; Herodot, VII,
155-6,Diodor, XI, 48-49, 67-68, 72-74, 86-87].
2. Empedocle din Agrigent a jucat un rol important în politica internă a Agrigentului; şef al
fracţiunii populare, a abolit senatul, a respins tirania şi a adoptat o constituţie democratică.”…Fără
să fi deschis o şcoală…, profesa învăţătura sa constând din filozofie, poezie, medicină şi magie
chiar”. Empedocle acorda o atenţie deosebită punerii în scenă şi pregătirii auditoriului “…când
trebuia să ia cuvântul în agora, înveşmântat într-o haină de purpură, cu fruntea încununată şi când
îşi făcea apariţia într-un car tras de patru catâri albi” (Diogenes Laertios, VIII, 58). Aristotel afirmă
15
în Sofistul că Empedocle a inventat retorica, iar Zenon dialectica.[vezi M. Marinescu-Himu, Pagini

alese din oratorii greci, Editura pentru literatură, 1969, VIII-IX].
3. Contribuţia importantă la dezvoltarea oratoriei a lui Corax şi Tisias constă în faptul că au intuit
valoarea persusiunii şi “au scos în evidenţă “verosimilul” sau “to eikos” “care se pare că forma
partea cea mai consistentă a tratatului lor; “verosimilul”, care a fost aspru criticat atât de Platon, cât
şi de Aristotel, consta într-o refacere “noetică ”, mentală, a unor situaţii la care n-am fost martori,
refacere care se produce spontan în fiecare dintre noi, după reguli fixe şi valabile pentru toate
minţile. Rezultă de aici că judecătorul se va afla în ipostaza de a-şi da avizul asupra unor fapte pe
care nu le cunoaşte decât prin datele contradictorii ale părţilor şi ale martorilor, iar convingerea pe
care şi-o va forma va fi determinată nu de adevăr, ci de imaginea pe care şi-o conturează de
fiecare dată şi pe care I-o sugerează avocatul priceput, iar în ultimă instanţă verosimilul.[subl.ns.;
vezi şi M. Marinescu-Himu, Pagini alese din oratorii greci, Editura pentru literatură, 1969, XI]
O anecdotă celebră pentru eficacitatea argumentării îi are ca actori pe Tisias şi maestrul său.
Corax ar fi acceptat să-l înveţe pe Tisias tehnica argumentării în schimbul unei retribuţii dar
condiţia primirii unei retribuţii era ca elevul său să ajungă să stăpânească arta argumentării. Dacă
Tisias câştigă primul săi proces, atunci el îşi plăteşte maestrul; dacă îl pierde, el nu plăteşte pentru
că nu s-a probat eficienţa actului pedagogic.La sfârşitul studiilor, Tisias îi intentează proces lui
Corax susţinând că nu are nici o datorie faţă de acesta. Procesul îi poate aduce lui Tisias ori
pierdere, ori câştig de cauză .
Prima ipoteză :dacă are câştig de cauză, prin verdictul judecătorilor, nu datorează nimic
maestrului său.
Cea de-a doua ipoteză : dacă pierde, prin înţelegerea iniţială, nu-I datorează nimic.
În ambele cazuri Tisias nu-I datorează nimic lui Corax.
Corax îşi va construi contra-discursul reluând schema de argumentare a lui Tisias prin
inversarea acesteia punct cu punct.
Prima ipoteză : Tisias cîştigă procesul; potrivit înţelegerii iniţiale , elevul trebuie să
plătească.
Cea de-a doua ipoteză : Tisias pierde procesul, prin lege va trebui să plătească stagiul de
învăţătură.
În ambele cazuri Tisias trebuie să-I plătească lui Corax.
Anecdota poate beneficia de o “lectură” multiplă :

-ca reacţie a judecătorilor în faţa unei aporii;
-ca operaţia majoră a argumentării ( reluarea unui discurs de către un alt discurs, facere şi re-facere
discursivă);şi,
-ceea ce e mai important, la stabilirea ca principală sarcină a argumentării aceea “de a încerca să
descurce situaţiile în care se aplică norme eterogene” (situaţii contradictorii apărute din obligaţiile
ce ţin de contracte private şi se opun deciziilor justiţiei)[Christian Plantin, L’argumentation, Memo,
Seuil, Paris, 1996]
4 Corax şi elevul său Tisias au elaborat Techne retorike, lucrare comună, care cuprindea probabil
trei părţi : exordiu (cu rolul de a-I flata pe judecători), epilogul (rezumatul faptelor) şi agon (termen
metaforic atribuit părţii aflate între exordiu şi epilog).
5. Această noţiune de “”verosimil, posibil, plauzibil” se află în centrul retoricii. Doar verosimilul,
opinia, bunul-simţ pot fi puse în discuţie.Adevărul nu se discută.
16
6. Protagoras este autorul a două lucrări, Antilogiile şi Arta de a discuta, în care se concentrează
metoda lui dialectică.
7.Opera lui cuprindea exordii, peroraţii, discursuri, tetralogii, astăzi pierdute.
Au rămas pe un papirus fragmente din discursul pentru propria sa apărare, apreciat în termeni
elogioşi de Tucidide, publicate în 1907.
Tetralogie este un termen tehnic care desemnează scheme ce grupează patru discursuri: al acuzării,
al apărării, replica acuzării, replica apărării.
8. Gorgias ar fi compus o lucrare menţionată de Isocrate (Despre natură), un discurs pythic, un
discurs olimpic, un discurs funebru . I se mai atribuie de asemenea, un Elogiu al Elenei şi o
Apărare a lui Palamede.
9. Retorica reţine termenii proză gorgianică (simetrii, paralelisme, asonanţe, aliteraţii, perifraze,
metafore etc.) şi “figurile lui Gorgias” : paromoia (cuvinte care corespund în locuri determinate în
două fraze), homoioteleuta (cuvinte care au finalul asemănător), homoiorcatarcta (cuvinte cu
început asemănător).
10. Opera sa cuprinde printre altele discursurile Împotriva lui Eratostene, Împotriva negustorilor de
grâu, Pentru apărarea lui Mantitheos .
11. logograf: scriitor de meserie care redacta discursuri pe care acuzaţii le învăţau şi le declamau în
faţa judecătorilor
synegoros : avocat care îl seconda pe cel ce pleda şi căruia un artificiu de procedură îi permitea să ia
cuvîntul după el.
12. Orator contemporan cu Demostene Eschine, care nu a exercitat meseria de logograf. Cariera sa
politică şi oratorică începe în 348 î.Chr. , când se numără printre adversarii lui Filip, apoi devine un
oponent al lui Demostene. [Împotriva lui Timarh (346 î.Chr.), Asupra ambasadei necredincioase
(343 î.Chr.), Împotriva lui Ctesifon (330 î.Chr.) ].
13. Om politic şi orator atenian, a combătut politica lui Filip II . Printre principalele discursuri
politice se numără Filipicele (351-341 î.Chr), Olinticele (349 Î.Chr), Asupra situaţiei din
Chersones, iar printre principalele pledoarii politice Împotriva lui Midias, Împotriva legii lui
Leptines, Asupra ambasadei necredincioase şi Pentru coroană.
Filipică a devenit termen comun cu sensul :”discurs violent şi cu caracter acuzator,
pronunţat împotriva unei persoane”
14. Sofiştii (gr.< sophistes “expert”) excelau în arta comunicării publice : oratorie şi dispută.
Conform DFL :“… învăţământul sofistic se rezuma cel mai adesea la retorică, combinată cu
folosirea imprudent de încrezătoare a unei logici primitive şi adesea falacioase- a tertipurilor
argumentative ce aveau să le aducă pentru mult timp sofiştilor o proastă faimă”. (Vezi în DFL:
sofismul leneş, sofismul omului cu mască, sofismul socratic).
15. În Cratylos şi Sofistul .
16. Scrierile sale, publicate, în care a susţinut unirea tuturor grecilor împotriva perşilor, sub o
conducere unică, a lui Filip al II-lea, se remarcă printr-un stil sobru, clar, precis, subtil şi armonios,
fără termeni rari, neologisme, ritmuri ostentative sau metafore strălucitoare.
Ideile sale care reflectă criza în care intrase polisul grecesc, fac din el un precursor al elenismului.
Este autorul unor discursuri celebre - Panegiricul, în care elogiază meritele patriei sale şi Despre
serbările panateene.În viziunea lui Isocrate, educaţia literară şi artistică în sens larg şi formarea
morală sunt strâns legate. Retorica este, din punctul său de vedere, un mijloc de organizare a vieţii
care se bazează pe învăţarea legilor discursului.
Din această perspectivă învăţătura retorică reprezintă o şcoală de stil, de gândire şi de viaţă.Tot ceea
ce suntem datorăm cuvântului : “Dacă trebuie să vorbim pe scurt despre puterea cuvântului vom
constata că nimic din ceea ce a zămislit gândul omului n-ar putea exista dacă n-ar fi cuvântul.
17
Cuvântul este călăuza tuturor faptelor şi gândurilor noastre şi cei care au mai multă judecată cu atât
mai mult ştiu să se folosească de cuvânt.”[ Asupra schimbului de bunuri, în Pagini alese din
oratorii greci, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p.203].
17. Vezi discursul Asupra schimbului de bunuri, în Pagini alese din oratorii greci, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1969, p.199.
18. Atât Cicero , cât şi Quintilian îmbogăţesc sistemul retoric fără să-l modifice. Acest sistem va
supravieţui până în sec al XIX -lea.
Pentru Cicero, retorica înseamnă o formă (oratio), un subiect (quaestio) şi o energie (vis
oratoris). Cicero insistă în De oratore, 4, 14 , asupra rolului filosofiei în formarea oratorului :
“Să se considere, aşadar, printre cele mai importante lucruri, ceea ce se va
înţelege mai bine după aceea, că fără filozofie nu este posibil să se formeze
oratorul pe care-l dorim; (pretindem) nu să existe în aceasta chiar toate cele
ce-I sunt necesare, ci să-l ajute aşa precum îl ajută gimnastica pe actor; căci
lucrurile mici sunt comparate adesea foarte direct cu cele importante. De fapt,
nimeni nu poate vorbi mai pe larg şi cu o mai mare bogăţie de idei şi forme
de exprimare, de spre subiecte interesante şi variate, fără filozofie.”
19. Quintilian (Marcus Fabius Quintilianus) este autorul unui monumental tratat –12 cărţi- despre
arta retorică (De institutione oratoria).
20. Lucius Annaeus Seneca (numit şi cel Bătrân sau Tatăl) (58-c.41), scriitor roman este şi autorul
unor culegeri de exerciţii oratorice (Declamaţii pe teme juridice, Declamaţii deliberative).
21.Pliniu cel Bătrân, (Caius Plinius Secundus)(23-79) autor, pe lângă opera sa enciclopedică
Istoria naturală, al unui tratat de oratorie (Cei ce învaţă) şi al unei lucrări în opt cărţi despre
Incertitudinile limbajului.
22. Pliniu cel Tânăr (Caius Plinius Caecilius Secundus)(61-114), om politic şi scriitor roman.
Contemporan şi prieten al împăratului Traian. Autor al celor nouă cărţi de scrisori (Epistolarum
libri novem) şi al Panegiricului împăratului Traian.
23. Imitaţia a reprezentat la început o metodă pedagogică în Roma antică şi în curricula
renascentistă. Studenţilor li se dădeau modele de copiat la oricare din nivelurile lingvistice (de la
ortografie la elemente gramaticale, la figuri retorice, la stil, la modele de organizare a discursului)
pe care trebuiau fie să le copieze forma originală pentru un nou conţinut , fie conţinutul original să
fie prezentat într-o nouă formă.
Intenţia era să ofere un fel de suport de antrenare lingvistică pentru învăţăcei.
Imitaţia reprezenta, de asemenea, o arenă pragmatică în care subiecte de organizare şi de stil erau
discutate simultan şi nu ca entităţi scolastice separate în curricula.
Imitaţia constituia adesea un pericol în calea desăvârşirii educaţionale pentru că putea conduce la
imitaţia servilă a stilului unui singur autor ( Cicero repreznta modelul de predilecţie), sau la erori
de copiere a celor mai proaste trăsături ale unui model (şi, în acest caz, discernământul copiştilor era
foarte important). Marele său merit ,totuşi, a fost să asigure învăţăceilor metode prin care să se
exprime, să integreze informaţia învăţată în direcţii specializate (cum ar fi gramatica şi retorica) şi
să-I orienteze pe studenţi să observe în detaliu metodele lingvistice specifice care au făcut ca
anumite procedee să cunoască un succes remarcabil.
Un alt deziderat al instrucţiei retorice renascentiste îl reprezenta copia (sau abundenţa de
cuvinte şi expresii). Aceasta poate fi cel mai bine înţeleasă în termenii textului care conferă
termenului faima sa : De duplici copia verborum ac rerum /Asupra dublei abundenţe de idei şi
expresii (Erasmus).Scopul educaţiei retorice renascentiste îl constituia dezvoltarea abilităţilor
învăţăceilor de a descoperi subiecte şi a transpune în formulări adecvate. În cartea lui Erasmus,
învăţăceii învăţau cum să exprime o idee dată într-o mulţime de feluri şi figuri (dezvoltând copia).
18
A doua parte a acestei cărţi îi învăţa pe studenţi cum să inventeze şi să dezvolte argumente, în
cadrul unui sistem vast de strategii argumentative. Scopul copiei era să creeze un “stoc” de subiecte
şi de moduri în care acestea să fie enunţate astfel încât oratorul să dispună întotdeauna de materia
necesară pentru orice situaţie comunicativă.Textul lui Erasmus conţine numeroase exemple de
copia, cel mai faimos fiind cel care include sute de variaţiuni pe tema “scrisoarea dumneavoastră
m-a încântat nespus”.
24. Sunt demne de menţionat în acest sens tratatele celebre ale lui Gibert, Crevier, şi mai târziu ale
lui Dumarsais şi Fontanier.
Atenţia specială acordată retoricii în epocă este ilustrată şi de numărul mare al lucrărilor speciale
care i-au fost dedicate. Iată, cu titlul de exemplu, cele mai vestite tratate franceze de retorică, citate
de G. Genette în Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978:
René Bary, La Rhétorique française, 1653

Bernard Lamy, La Rhétorique ou l’Art de parler, 1688
Dumarsais, Des Tropes, 1730
Crevier, Rhétorique française, 1765
Hugh Blair, Leçons de Rhétorique et de Belles-Lettres, 1783
Domairon, Rhétorique française, 1804
Fontanier: Commentaire raisonné des Tropes de Dumarsais, 1818; Manuel
classique pour l’etude desTropes, ediţia a doua remaniată în 1822; Des
Figures du Discours autres que les Tropes, 1827
25. Modalităţile de realizare a figurilor sunt : adăugarea, suprimarea, suprimarea-adăugarea,
permutarea.
26. Logica sentimentelor (RIBOT), Logica socială (TARDE),Logica valorilor (GOBLOT), Logica
epistemică, logile deontice, logica normelor (KALINOWSKI), Logica acţiunilor (G.H.von
WRIGHT), Logica contradictorie (St.LUPASCO), Modelul matematic (F.Gonseth), Sistemele
gramaticii “floue”( ZADEH) etc.
*Tucidide, Războiul peloponesiac, Ed.Ştiinţifică, 1966, p.258 [Pericle, Discursul funebru]
SURSE :
DFL – Antony Flew, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, ediţia a II-a, Bucureşti,
1999
Bibliografie suplimentară:
FLORESCU, Vasile, La Rhétorique et la néorhétorique. Genèse, évolution, perspectives, Les Belles

Lettres, 1982.
PERELMAN, Chaïm et Lucie Olbrechts-Tyteca, Traité de l'argumentation. La nouvelle rhétorique,
Éditions de l'Université de Bruxelles, 1958;
REBOUL, Olivier, La Rhétorique, PUF, Que sais-je?, 1984.
19
GLOSAR:
Discurs oratoric: Text scris urmând legile şi tehnicile de compoziţie precise (stabilite şi studiate de
retorică), destinat a fi pronunţat în faţa unui număr mare de audtori pe care încearcă să-i convingă.
Persuasiunea (spre deosebire de demonstraţie) nu aparţine numai logosului ci se plasează sub o
dublă determinare: pe de-o parte autoritatea morală a autorului şi a cauzei sale (ethos), pe de altă
parte sentimentele pe care le trezeşte la cei care formează auditorul discursului (pathos).
De aceea, în discursul său, pentru a-şi atinge scopul, oratorul foloseşte mai degrabă entimema
aluzivă şi metafora decât silogismul sau analogia.
Normele de producere a discursului oratoric cer: a) ca discursul să fie adaptat la scopurile sale şi la
auditorul său şi, b) fiecare dintre părţile discursului să contribuie la realizarea funcţiei sale
persuasive.
Retorica antică distingea trei genuri ale discursului oratoric în funcţie de situaţia de enunţare şi de
obiectivele sale: epidictic, juridic, deliberativ [vezi cursul 3]
* Cicero, De Oratore, 5, 20 şi 6, 21, traducere de Camelia Marinescu, în Limba latină. Analize

gramaticale şi traduceri. Addenda la manualul de clasa a XI-a, Editura Scripta, Bucureşti, 1999”*
20
RETORICA CLASICĂ
CURSUL III
RETORICA CLASICĂ
Concepte de bază: situaţia retorică; audienţa; strategii persuasive; logos, patos, etos; genuri
retorice: judiciar, deliberativ, epidictic; canoanele retoricii: inventio, dispositio, elocutio,
memoria, pronuntatio ; cele patru categorii ale schimbării (quadripartita ratio)
Glosar: act perlocuţionar, act ilocuţionar , forţa ilocuţionară, act locuţionar
SITUAŢIA RETORICĂ
Retorica nu priveşte comunicarea ca pe o abstracţiune ci ca pe un fenomen aflat în relaţie

strânsă cu contextul în care se produce.
Discursurile şi textele sunt determinate de contextul istoric, cultural, temporal.
Ansamblul de determinări care condiţionează modul în care se organizează discursul poate

fi definit ca situaţie retorică. Sensul iniţial al termenului1 se referea la ceea ce produce sau inspiră
comunicarea: un conflict, o ceremonie convenţională, o intenţie specifică. Situaţia ideală
presupunea “a comunica” unei anumite audienţe un conţinut informativ într-o formă potrivită.
Deoarece situaţia retorică este strâns legată de profilul audienţei, termenul audienţă2 devine
el însuşi un concept important în studiul retoricii. Retorica nu priveşte discursul ca pe o abstracţiune
ci ca pe un eveniment comunicativ marcat de o intenţie specifică, de adecvare situaţională şi
stilistică3 şi adresat unei audienţe specifice.
Din această perspectivă pragmatica foloseşte termenul context comunicativ4 cu referire la
ansamblul factorilor care , dincolo de structura lingvistică a enunţurilor/mesajelor- influenţează
semnificaţia acestora5.
STRATEGII PERSUASIVE
Strategiile persuasive sunt cele care realizează puntea de legătură între sine (ethos) 6 şi
ceilalţi (pathos) 7 prin intermediul logosului8. Această triadă reprezintă modelul pe care s-au grefat
principalele modele lingvistice şi retorice din antichitate şi până astăzi.
Modelul ideal este bineînţeles cel care asigură echilibrul perfect al celor trei componente.
Orice preferinţă sau tendinţă de supraevaluare a uneia dintre componente poate conduce la
dezechilibre comunicaţionale. Considerarea logosului ca instanţă supremă a condus spre o viziune
carteziană asupra limbajului, dominarea ethosului supralicitează problema (morală ) a subiectului
iar favorizarea pathosului este strâns legată de manipulare, propagandă şi alte devieri în
comunicare.
21
RETORICA CLASICĂ
RAMURILE /GENURILE ORATORIEI (JUDICIAR, DELIBERATIV, EPIDICTIC)
De mai bine de două milenii mii de ani retorica impregnează toate disciplinele, în calitatea
sa de ştiinţă a limbajului şi implicit şi a metalimbajului. Orice ştiinţă, orice domeniu de activitate
recurge la retorică pentru a expune şi a a formaliza o idee, pentru a degaja principalele argumente,
pentru a stabili legăturile şi a le prezenta sub o formă convingătoare, agreabilă şi uşor de înţeles de
cât mai mulţi.
Oratoria clasică distinge trei tipuri de discursuri, adecvate circumstanţelor/situaţiilor de

comunicare şi auditoriului căruia îi sunt destinate
Astfel, în retorica clasică, oratoria era împărţită în trei ramuri:

1. oratoria judiciară;
2. oratoria deliberativă (sau legislativă);
3. oratoria epidictică (sau “demonstrativă”, “ceremonială”)
Atît în analiza discursurilor, cât şi în elaborarea acestora, prima etapă o constituia recunoaşterea
tipului potrivit de oratorie. Aristotel asocia fiecărui tip de oratorie un aspect legat de timp (trecut,
prezent, viitor), un număr de obiective şi locuri de invenţie adecvate :
Ramură a oratoriei timp obiective topice/locuri speciale de invenţie
Judiciar trecut acuzare/apărare justiţie/injustiţie

Deliberativ viitor susţinere, bun/nedemn
sfat/avertisment avantajos/neavantajos
epidictic prezent laudă/blam virtute/viciu
Este evident că aceste categorii nu acoperă toate tipurile discursului (sau ale oratoriei)
posibile. Ele se dovedesc folositoare în analiza retorică, datorită faptului că ele se concentrează
asupra situaţiilor sociale şi de comunicare în care persuasiunea joacă un rol important şi asupra
unei largi categorii de intenţii (obiective, scopuri).
Ramurile oratoriei sunt strâns legate de procesele de stabilire a problemelor controversate 9, în
dezbateri .
Genul judiciar
Oratoria judiciară aduce şi /sau produce argumente despre evenimente trecute în acord cu
topicele de invenţie speciale descrise de Aristotel ca adecvate pentru această ramură a oratoriei la
nivelul axelor -just/injust, bine/rău. Iniţial era folosită doar în tribunal şi era orientată spre acuzare
sau apărare10.
Exordiul din Cicero, In Catilinam, 1, 1 şi 2 este un bun exemplu pentru ilustrarea genului judiciar :
“Până când, în sfârşit, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp încă
nebunia aceasta ta îşi va bate joc de noi? Până la ce limită se va arunca
22
RETORICA CLASICĂ
îndrăzneala ta neînfrânată? Oare nu te-au impresionat deloc garda de noapte a

Palatinului, nici străjile oraşului, nici teama poporului, nici adunarea tuturor
oamenilor de bine, nici acest loc foarte întărit destinat şedinţelor senatului,
nici chipurile şi privirile acestora? Nu înţelegi că planurile tale sunt
descoperite? Nu vezi că deja conspiraţia ta este împiedicată prin cunoaşterea
ei de către toţi aceştia? Consideri că vreunul dintre noi nu ştie ce ai făcut azi-
noapte, ce ai făcut ieri noapte, unde ai fost, pe cine ai chemat la întrunire, ce
hotărâri ai luat? O, ce timpuri! O,ce moravuri!Senatul cunoaşte aceste lucruri,
consulul le vede, acesta totuşi trăieşte! Trăieşte? Ba mai mult, vine chiar în
senat, participă la şedinţa publică, alege şi desemnează din ochi pentru omor
pe fiecare dintre noi; noi însă, bărbaţi curajoşi, avem impresia că facem
destul pentru republică dacă evităm furia şi armele acestuia.”
Genul deliberativ
Numit adesea şi oratorie “legislativă”, genul deliberativ a fost legat la început exclusiv de modul de
vorbire specific mediilor/claselor politice. Aristotel considera patru topice de invenţie speciale
caracteristice , care ţin de oratoria deliberativă situate pe axele: bine, rău, avantajos, dezavantajos.
Oratoria deliberativă cuprindea în perioada clasică orice comunicare situată pe o poziţie pentru sau
împotriva unei acţiuni (viitoare) .
Orientarea spre viitor a genului deliberativ reprezenta de fapt proiecţia acţiunii unor legi sau acţiuni
politice11.
Un exemplu semnificativ pentru oratoria deliberativă îl constituie următorul fragment din

Discursului inaugural rostit de John F. Kennedy la Washington D.C. pe 20 ianuarie 1961:
“Suntem astăzi martori nu la victoria unui partid, ci la sărbătorirea libertăţii, care

simbolizează în acelaşi timp un sfârşit şi un început, o înnoire precum şi o
schimbare. Am jurat în faţa voastră şi a Celui Atotputernic acelaşi solemn jurământ
pe care l-au depus şi înaintaşii noştri acum un secol şi trei sferturi în urmă.
Lumea s-a schimbat mult de atunci. Pentru că, acum, omul deţine în mâinile sale de
muritor puterea de a înlătura toată sărăcia umană precum şi toate formele de viaţă
umană. Şi totuşi, aceeaşi credinţă revoluţionară pentru care au luptat înaintaşii noştri
ne animă şi astăzi, credinţa că drepturile omului sunt date nu de generozitatea
statului ci de mâna lui Dumnezeu.
Nu putem îndrăzni să uităm că noi suntem moştenitorii acelei dintâi revoluţii. Să
lăsăm cuvântul să meargă înainte şi să spunem, prietenilor şi semenilor noştri, că
torţa a fost predată noii generaţii de americani, născuţi în acest secol, domoliţi de
război, disciplinaţi de o pace grea şi amară, mândri de moştenirea trecutului şi fără
dorinţa de a fi martori sau a permite dispariţia acestor drepturi ale omului cărora
naţiunea noastră le-a fost mereu credincioasă şi pentru care şi noi, astăzi, luptăm
acasă şi pretutindeni în această lume.
Poporul trebuie să ştie, fie că ne vrea binele sau răul, că vom plăti orice preţ, vom
suporta orice povară, vom face faţă tuturor greutăţilor, ne vom ajuta prietenii, ne
vom opune oricărui duşman pentru a asigura supravieţuirea şi victoria libertăţii.
Pentru aceasta şi multe altele ne angajăm solemn.
23
RETORICA CLASICĂ
Vechilor noştri aliaţi, cu care împărtăşim tradiţii culturale şi spirituale comune, le

promitem loialitatea prietenilor fideli. Dacă suntem uniţi, puţine sunt faptele pe care
să nu le putem realiza împreună. Dacă suntem dezbinaţi, puţine sunt faptele pe care
le putem realiza, pentru că nu vom putea face faţă grelelor provocări dacă, la nevoie,
nu suntem uniţi.
Salutăm cu bucurie acele state care şi-au dobândit libertatea şi le încredinţăm că
eliberarea lor de sub jugul colonial nu va fi înlocuită de o altă tiranie de oţel. Nu ne
aşteptăm ca ele să ne susţină ideile. Dar întotdeauna vom avea speranţa că îşi vor
sprijini libertatea şi nu vor uita că, în trecut, cei care s-au crezut, prosteşte, puternici
călărind pe spinarea unui tigru, au sfârşit-o în stomacul acestuia.
Celor mulţi care locuiesc pe această lume în colibe sau sate şi se chinuie să iasă din
mizerie, le făgăduim că îi vom ajuta, atât cât este nevoie, şi asta nu pentru că şi
comuniştii ar face acest lucru sau pentru că am avea nevoie de voturile lor, ci pentru
că aşa este drept să fie. Dacă o societate liberă nu îi poate ajuta pe cei mulţi şi
nevoiaşi, nu-i va putea salva nici pe cei puţini şi bogaţi/avuţi.
Republicilor surori cu noi, aflate la sud de graniţa noastră, le facem o promisiune
specială: vom transforma vorbele noastre în fapte bune, într-o nouă alianţă întru
progres, pentru a ajuta oamenii liberi şi guvernele libere să se descătuşeze de sărăcie.
Dar această revoluţie paşnică a speranţei nu trebuie să devină o pradă pentru puterile
ostile. Toţi vecinii noştri să ştie că noi le vom fi alături împotriva agresiunii şi a
subversiunilor, oriunde s-ar afla în America. Şi toate puterile să afle că această
emisferă doreşte să rămână stăpână în casa ei.”
Genul epidictic
Termenul grec epideicticos are sensul “potrivit pentru a fi arătat”. De aceea, această ramură a
oratoriei este adesea numită oratorie “ceremonială” sau “demonstrativă”. Oratoria epidictică a fost
orientată spre ocazii publice, spre prezent ( aici şi acum). Ceremoniile funerare sunt exemple tipice
de actualizare a oratoriei epidictice. Scopurile urmărite în cadrul oratoriei epidictice sunt de a lăuda
sau de a blama şi , de aceea, lunga istorie a encomium-urilor şi a invectivelor, în manifestări
diverse, poate fi înţeleasă în tradiţia acestui gen. Aristotel atribuia “virtutea “ şi “viciul” ca topice
speciale de invenţie care ţin de oratoria epidictică. Genul epidictic are adesea rolul de a intensifica
adeziunea la valorile fără de care discursul care îndeamnă la acţiune nu ar putea să emoţioneze12.
Un exemplu de text aparţinând acestui gen îl constituie fragmentul extras din Discursul rostit la
BBC, 6 iunie 1944 de Charles de Gaulle :
“În naţiune, în Imperiu, în armate nu mai este decât una şi aceeaşi voinţă,
una şi aceeaşi speranţă. În spatele norului atît de greu de sânge şi de lacrimile
noastre iată reapăru soarele măreţiei noastre.”
CATEGORIILE (CANOANELE) RETORICII CLASICE
1. INVENŢIUNEA (INVENTIO)
2. DISPOZIŢIUNEA (DISPOSITIO)
3. ELOCUŢIUNEA (ELOCUTIO)
24
RETORICA CLASICĂ
4. MEMORIA (MEMORIA)
5. DECLAMAREA (PRONUNTATIO)
Canoanele retoricii clasice priveau atât actul enunţării (memoria şi pronuntatio), cât şi regulile de
construcţie ale enunţului, adică discursul propriu-zis (inventio, dispositio,elocutio).
Aceste categorii erau folosite în analiza critică a discursului şi ofereau modele în educaţia retorică
ce viza însuşirea regulilor de generare a discursului.
De-a lungul secolelor tratatele de retorică au pus în evidenţă aceste cinci categorii dar au favorizat
un tratamentul lor inegal dintr-o dublă perspectivă : calitativă şi cantitativă . Astfel, memoria şi
pronuntatio au primit mai puţină atenţie. Categoria inventio a reprezentat domeniul de intersecţie
între retorică şi dialectică din punctul de vedere al încadrării în sistemul pedagogic. În competiţia
dintre aceste discipline, retorica a fost redusă adesea la elocuţio.
Deşi cele cinci canoane ale retoricii acoperă zone de interes în pedagogia retorică, acestea nu pot fi
înţelese doar în cadrul educaţional al disciplinei retorice. Tratatele de retorică se opresc de
asemenea asupra resurselor abilităţilor retorice specifice şi asupra tipurilor de exerciţii retorice
concepute să promoveze aptitudinile lingvistice.
Retorica antică a impus o viziune conform căreia textul trebuie să fie pus în valoare de un ansamblu
de elemente de la cele lingvistice, gramaticale, oratorice până la cele non-verbale cum ar fi mimica,
gestica, aspectul fizic sau vestimentaţia retorului.
1. INVENŢIUNEA13 (inventio) <lat.invenire a găsi, a afla.

Este legată de categoriile gândirii şi în relaţie cu locurile comune (gr.topoi) numite locuri ale
invenţiei cum ar fi, de exemplu, cauza şi efectul, comparaţia etc.
Invenţiunea este categoria retorică aflată în strânsă relaţie cu logosul, fiind orientată asupra a ceea
ce autorul doreşte să spună mai degrabă decât asupra modului în care aceasta poate fi spus. Inventio
descrie latura argumentativă, persuasivă a retoricii. Aristotel definea în primul rând retorica ca
inventio al cărei scop este să “descopere cele mai valabile mijloace de persuasiune “
2. DISPOZIŢIUNEA (dispositio)
Această categorie priveşte modul în care se organizează un discurs sau un text . Numele latin
dispositio înseamnă “plasare”. În retorica antică, dispositio se referea doar la ordinea observabilă
într-o oraţie/discurs, dar termenul şi-a lărgit sfera semantică incluzând toate consideraţiile legate de
oragnizarea unui discurs (de mari dimensiuni).
Dispositio în oraţia/discursul clasică cuprindea următoarele părţi: exordiu, naraţiune, discuţie sau
confirmare, peroraţie. 14
Cicero stabileşte legături între anumite strategii retorice şi părţile caracteristice

oraţiunii/discursului. Astfel, în exordium este necesar ca oratorul să-şi stabilească autoritatea. De
aceea , se recurge la aprecieri etice (legate de ethos). În celelalte patru părţi ale oraţiei/discursului se
folosesc în special argumente logice (logos).În concluzie, se recurge la apeluri emoţionale (pathos)
Dispoziţiunea se referă la ordonarea acestor mijloace de persuasiune, înlănţuirea şi repartizarea
argumentelor din care va rezulta organizarea internă, compoziţia generală şi planul discursului.
Discursul este organizat după legile logicii, ale psihologiei şi ale sociologiei. Organizarea
discursului ca şi maniera de a-l construi şi de a pune în evidenţă anumite puncte sunt diluate azi în
tehnicile de compoziţie şi de dizertaţie.
25
RETORICA CLASICĂ
Exordiu
Partea de început a discursului cu funcţie esenţial fatică, cuprinde un expozeu scurt şi clar al
problemei care va fi tratată sau a tezei care va fi demonstrată.
Oratorul poate să insereze la început o prezentare a sa. Reprezintă faza de deschidere a unui discurs.
Naraţiunea
Reprezintă expunerea faptelor referitoare la subiectul tratat.Acest expozeu trebuie să pară obiectiv:
logosul va precumpăni faţă de ethos şi de pathos. Aceasta cere claritate, concizie, credibilitate.
Confirmarea
Regrupează ansamblul de probe şi este urmată de o respingere care distruge argumentele adverse.
Se utilizează:
-exemple,
-entimema,
-amplificarea15 care permite trecerea de la “cauză” la “problemă” .
Amplificarea cuprinde, de obicei, un sistem eterogen de descrieri şi digresiuni15, de formulări

patetice, de amintiri şi citate, de fraze şi cuvinte sinonime. Confirmarea recurge la logos, dar şi la
pathos pentru a provoca emoţii (mila, indignarea) în cadrul oferit de acumulări şi cascade de
argumente 17 expuse simultan cu discutarea motivelor.
Peroraţia
Este secvenţa compoziţională care încheie discursul putând fi mai extinsă sau mai restrânsă
Peroraţia recurge adesea la procedee de amplificare (cu efect de insistenţă), la apeluri emoţionale,
şi la o structură recapitulativă (în care se rezumă argumentaţia).
3. ELOCUŢIUNEA (ELOCUTIO) 18
Reprezintă faz de redactare a unui discurs, punctul unde retorica întâlneşte literatura.
Elocuţiunea nu priveşte metodele de prezentare orală a unui discurs ci insistă asupra stilului, a
redactării , a organizării acestuia în detaliu. Elocutio face apel în principal la figuri, la alegerea şi
dispunerea cuvintelor în fraze, la producerea efectelor de ritm (prozodie, omofonie)
Din această perspectivă se poate spune că retorica nu este doar o clasificare amplă a figurilor
perspectivă favorizată în anumite perioade şi care a făcut să fie percepută de mulţi ca o tehnică
rebarbativă19.
Stilulul reprezintă un concept complex care depăşeşte sensurile stil personal sau folosirea figurativă
a limbajului. Din păcate, sfera retoricii a fost adesea redusă la interpretarea stilului ca un înveliş
atrăgător sau ornamentat al ideilor.
În retorica clasică şi renascentistă, stilul20 era privit ca ornamentare în sensul original al cuvântului
(lat. ornare : a potrivi sau a asigura), adică ornamentarea însemna exprimarea ideilor în cuvinte şi
expresii adecvate pentru îndeplinirea intenţiilor. Stilul este strâns legat de noţiunile retorice de
decorum şi audienţă prin adecvarea mesajului la gândire şi a expresiei la un anumit public.Stilul
26
RETORICA CLASICĂ
cuprinde alegerea lingvistică atât la pe scară mică şi foarte extinsă, tot ce afectează stilul în întregul
său.
Stilul este adesea apropiat de pathos21, deoarece figurile de stil sunt adesea folosite pentru a
convinge prin apeluri la emoţie.Totuşi, stilul este implicat în ethos22, pentru că stabileşte sau
diminuează autoritatea, credibilitatea autorului
Dar nu trebuie să se înţeleagă de aici că stilul se rezumă la a adăuga apeluri patetice sau etice la un
conţinut central logic. Stilul este în mod predominant parte a logosului, considerând în special
faptul că schemele de repetiţie servesc la producerea coerenţei şi a clarităţii, atribute incontestabile
ale apelului la raţiune.De asemenea, retorica are un repertoriu de figuri specifice care se bazează
pe structuri logice ca silogismul, entimema etc.
Stilul nu reprezintă un aspect opţional al discursului, el este esenţial în retorică deoarece forma
lingvistică în care ceva este comunicat este parte a mesajului la fel ca şi conţinutul său (în termenii
lui McLuhan :”mediul este mesajul”).
4. MEMORIA (MEMORIA)
Iniţial, memoria 23 părea să fie legată doar de mnemonică (mnemotehnică), adică de ansamblul
procedeelor care ar putea să-l ajute pe oratorul în devenire să reţină discursul. Totuşi este evident că
avea de a face mai mult decât simpla învăţare a modului de memorizare a unui discurs redactat în
scopul re(prezentării) acestuia.
Memoria se referă şi la tehnica stocării locurilor comune sau a sistemului organizat de informaţii
provenite din topicele de invenţiune pentru a fi folosite într-o ocazie dată .
De aceea, memoria este atât de legată de nevoile de improvizaţie ale oratorului, cât şi de nevoia de a
memoriza un discurs complet pentru a-l reprezenta24.
Memoria nu înseamnă doar memorizare, ci o cerinţă pentru a deveni peritus dicendi, bine antrenat
în discursul public, adesea condiţie pentru ca cel care are de-a face cu un vast cadru informaţional
să-l comunice într-un mod adecvat şi eficient în raport cu circumstanţele şi audienţa.
Canonul memoria sugerează, de asemenea, modalităţile de considerare ale aspectelor de pregătirea

comunicării şi de performanţele comunicării însăşi, în special în cazul comunicării orale şi/sau
improvizate.
Memoria nu este doar o problemă a oratorului dar mai ales a modului în care audienţa va reţine
cele communicate prin intermediul discursului. În acest scop, anumite figuri ale discursului sunt
hotărâtoare pentru a ajuta memoria (figurile de repetiţie, descrierea, enumerarea).
Alături de declamare , memoria a fost adesea exclusă din retorică deşi a reprezentat o componentă
esenţială a exerciţiului oratoric în antichitate.
5. DECLAMAREA 25 (PRONUNTATIO)
Adesea ignorată din studiile retorice, declamarea reprezenta în antichitate un domeniu de mare
interes în cadrul exerciţiilor practice (exercitatio) şi cuprindea perspectiva asupra expunerii orale şi
cea asupra folosirii gesturilor.
Declamarea 26 se referea la aspectele orale ale retoricii folosite în contexte publice dar sfera sa
poate fi lărgită prin evidenţierea acelor laturi care privesc prezentarea publică a discursului, scris
sau oral. Declamarea este strâns legată de momentul stabilirii ethosului şi, pentru îndeplinirea
obiectivelor sale recurge la pathos, fiind complementară simultan, în structura de adâncime,
invenţiunii (şi deci strâns legată de logos).
27
RETORICA CLASICĂ
ABILITĂŢILE RETORICE
Retorica antică a fost preocupată de modul în care se manifestă abilităţile retorice. În De oratore ,
Cicero consideră că abilitatea retorică se circumscrie celor trei domenii :
-abilitate naturală sau talent (natura, ingenium)
-teorie sau artă (doctrina, ars)
-practică (exercitatio, imitatio).
PEDAGOGIA RETORICĂ
Vastul domeniu al retoricii a fost legat din antichitate şi până în zilele noastre de pedagogie,
scolastică, educaţie. Retorica a ocupat un loc de frunte ca disciplină în curricula greacă şi romană,
în trivium medieval sau în curriculum renascentist umanist.Pentru optimizarea domeniului
pedagogic, de-a lungul timpului, în special în perioada clasică şi renascentistă , au fost propuse
câteva strategii şi abordări . Acestea se refereau la aspecte de analiză27 , de producere/generare a
textelor28 ,de practică29 , de progymnasmata30, declamaţii, copia etc.
CATEGORIILE SCHIMBĂRII
Cele patru categorii ale schimbării (qudripartita ratio)sunt :adăugirea (adiectio),scăderea (detractio),
scăderea şi adăugirea (immutatio), inversarea (transmutatio).
Acestea reprezintă strategiile retorice fundamentale pentru manipularea şi variaţia discursului la
diferite niveluri lingvistice : forma cuvintelor, propoziţii, paragrafe, text , discurs în întregime etc.
Au fost folosite drept categorii pentru :
-a identifica schimbările în forma cuvintelor considerate vicii
-ca strategii generative ale invenţiei
-ca posibilităţi stilistice pentru tropi şi scheme
-ca metode pedagogice pentru dezvoltarea flexibilităţii retorice (vezi copia)
-ca metode de imitaţie prin care un model poate fi transformat în ceva nou şi original.
Aceste categorii reprezintă de fapt alte mijloace pentru a cartografia domeniul retoricii- prin
identificarea motivelor, obişnuinţelor, caracteristicilor mentale sau prin abordarea din perspective
multiple a vastului domeniu al retoricii.
---------------
BIBLIOGRAFIE ŞI NOTE :
1.Termenul grecesc kairos /ocazie (romanii foloseau decorum )se referea la adecvarea discursului,
nu numai la subiectul dezbătut ci şi la audienţă, într-un cadru spaţial şi temporal dat.
2.audienţa ca ansamblu de indivizi structurat în funcţie de factori de grup, de mediul socio-cultural,
de elemente caracteristice de personalitate. Vezi distincţia conceptuală între termenii
masă/public/audienţă.
3.Adecvarea stilistică şi situaţională se referă la concordanţa între trei parametri: codul lingvistic
folosit, datele concrete ale situaţiei de comunicare şi registrul funcţional al limbajului cerut de
această situaţie.
Realizarea cu succes a acestei concordanţe exprimă competenţa comunicativă a emiţătorului.
4. Contextul comunicativ presupune următoarele elemente:
sociologice: contextul situaţional ( identitatea, rolul şi statutul social al interlocutorului, date
referitoare la carcateristici spaţiale sau temporale ale situaţiei de comunicare)
28
RETORICA CLASICĂ
psihologice: supoziţii referitoare la ceea ce participanţii consideră sau ştiu (fondul de presupoziţii
comune)
lingvistice: locul unde se inserează enunţul în cadrul sistemului discursiv din care face parte
Dintr-o altă perspectivă, pentru R. Jakobson, contextul reprezintă unul dintre cei şase factori
esenţiali ai comunicării verbale ; orientarea spre context (identificat în mare cu aspectul la care se
referă mesajul) determină funcţia referenţială, denotativă, cognitivă a limbajului.
5. Se admite că atât percepţia comună asupra experienţei istorice, cât şi realizarea cunoaşterii şi
reflecţia socială sunt elemente care acţionează împreună pentru determinarea conceptelor istorice.
Schmitz-Esser, Winfried exemplifică- într-un foarte interesant articol (Schmitz-Esser, Winfried,
Language of general communication and concept compatibility, p.11-22 în Compatibility and
Integration of Order System, Research Seminar Proceedings of the TIP/ISKO meeting, Warsaw,
1996) tema compatibilităţii conceptuale - palierele de semnificaţie actuale ale termenului
“naţional/NATIONAL” în Germania.
Asfel, termenul este folosit adecvat în condiţiile de calificativ aplicat revoltei împotriva lui
Napoleon.
În ceea ce priveşte folosirea sa în contexte care se referă la mişcările studenţeşti din preajma
Congresului de la Viena, termenul este acceptat dar se acordă o preferinţă deosebită termenului
“patriotic”.
Astăzi, după cele două conflagraţii mondiale purtate sub steagul naţionalist, termnul “naţional ” este
evitat , fiind înlocuit de adjectivul preferat Federal. Unificarea celor două Germanii a impus un
termen “la modă” - Deutsch- care tinde să înlocuiască termenul federal (dar care, am adăuga noi,
readuce în prim plan numele naţiunii). Termenul “federal” este determinat spaţial şi temporal
(termenul are sensuri diferite după cum ne raportăm la Germania de dinainte de 1990 sau la
Germania reunificată). Exemple numeroase pot fi date şi din spaţiul fostei Iugoslavii, unde
schimbările politice au determinat fie apariţia unor termeni noi, fie o frecvenţă ridicată, în special,
în discursul politic şi în mass media, a unor termeni altfel foarte rar folosiţi (cum ar fi “kosovar”).
Tot astfel, denumirile locuitorilor Germaniei postbelice, au evoluat de la Fellow citizen (“tovarăşe
cetăţean” - în discursul politic al lui Willie Brandt), la “locuitor/inhabitant”, sau “cetăţean”.
Contextul electoral impune folosirea termnului “voter/ votant” [căruia ar fi de neconceput în opinia
autoarei să i te adresezi cu termenul “deutscher”].
“…şi când statul (german, n.n.)aşteaptă de la el/ea să fie un/o “patrio(a)t(ă) constituţional(ă)”” şi nu
un simplu patriot - este pentru a se asigura că el/ea este -medical vorbind- în afara oricărui pericol
de contaminare revizionistă”.
Dacă se pot pune în evidenţă numeroase discordanţe conceptuale care sunt în mod direct
determinate de cursul istoriei, în acelaşi timp există şi un număr mare de concepte care rămân
neschimbate. Nici în acest caz nu pare a acţiona o regulă universală. Ceea ce în anumite cărţi mai
vechi era desemnat ca duşman/Inamic reprezintă astăzi (pentru unele ţări din Est) aliaţi occidentali.
De asemenea, se remarcă lipsa unui consens asupra definiţiilor semantice a multor termeni folosiţi
în limbajul politic, dar şi în limbajul comun : liberalism, conservator, capital, resursă, putere,
democraţie, dezvoltare, umanitar etc. Se consideră că forţa acestor termeni rezidă tocmai în acest
caracter “fuzzy” care face posibilă folosirea lor ca elemente fireşti ale jocului politic.
Adesea sensul depinde de autor. Ceea ce cuvântul “imperialism” înseamnă în titlul “Literatura
germană în epoca Imperialismului/German Literatura în the age of imperialism” devine clar doar
dacă se ştie că autorul este Georg Lucas, filosof marxist, şi devine clar doar dacă se ştie despre ce
fel de literatură specifică unei anume epoci tratează cartea (vezi titlul operei politice). În schimb,
cartea cu acelaşi titlu -“Imperialism”de Max Weber- abordează un cu totul altul fenomen istoric.
29
RETORICA CLASICĂ
Uneori, sensul unui termen nu poate fi cu claritate înţeles deoarece fenomenul pe care-l desemnează
este prea recent, sau nu există destule informaţii asupra lui (vezi “evenimente” în limba română
actuală).
Pentru mişcările studenţeşti din Germania anului 1968 s-au propus termeni ca “Izbucnire de
nemulţumire” (Outbreak of Discontent) sau Revoltă sau Revoluţie (din perspectiva a ceea ce s-a
dorit să fie de către iniţiatori)- şi procesul de denumire a acestora constituie încă o problemă de
dezbatere publică până în zilele noastre.
Diferenţele de perspectivă pot determina apariţia a doi termeni diferiţi pentru aceeaşi entitate
extralingvistică. Astfel, în perioada Războiului Rece , “East Germany” şi “German Democratic
Republic” au fost folosite ca denumiri ale aceleiaşi entităţi statate. Dacă din perspectiva regimului
comunist, termenul cuprindea o referire la conceptul ambiguu democraţie trebuie menţionat că
acesta era folosit într-o accepţie diferită (probabil, “democraţie se referea la idealul egalităţii
economice” ) de definiţia democraţiei în ţările occidentale ( “o formă democratică de
guvernământ presupune în mod normal existenţa şi competiţia partidelor politice, alegeri libere
etc”) .
6. Ethos - “caracter; mod (obişuit) de viaţă”.
Pentru Aristotel (Ethica Nichomahică, 1139a) ethosul este de natură morală şi nu intelectuală, sens
privilegiat şi astăzi. Aristotel susţine că oratorul trebuie să apară simultan informat şi binevoitor
asupra unui subiect.Tipurile de ethos coreprunzătoare diferitelor etape ale vieţii sunt descrise de
Stagirit în Rhetorica, II, 12-14.
Ethosul desemnează modul care pune în relaţie de sinonimie parţială emiţătorul (R. Jakobson)
planul expresiei (Buhler) şi actele ilocuţionare (Austin).
Cicero consideră că , în oratoria clasică, porţiunea iniţială a unui discurs (introducerea sau
ENCOMIUM) este locul în care se stabileşte credibilitatea oratorului în raport cu audienţa.
De exemplu Cicero , Pro Archia poeta, 6, 12 şi 7, 16:
Nu vei întreba, Grattius, de ce suntem încântaţi într-o atât de mare măsură de
acest om. Fiindcă ne oferă posibilitatea ca şi spiritul să se refacă de pe urma
larmei din for, şi urechile obosite de gălăgie să se odihnească. Sau poate tu
consideri fie că am putea avea la dispoziţie ceea ce declarăm zilnic în
legătură cu o atât d emare varietate de subiecte, dacă nu ne-an cultiva
spiritele prin studii literare, fie că spiritele ar putea suporta o încordare atât de
mare, dacă nu le-am destinde prin aceleaşi studii? Eu, în schimb,
mărturisesc că m-am dedicat întru totul acestor preocupări literare. Să
le fie ruşine altora dacă s-au cufundat astfel în literatură încât nu sunt în
stare nici să aducă nimic, de pe urma acesteia, pentru folosul comun, nici
să dezvăluie spre a fi văzut şi cunoscut; dar de ce să-mi fie tuşine mie,
care de atâţia ani trăiesc astfel, judecători, încât niciodată nici tihna nu
m-a ţinut departe de necazul sau folosul cuiva, nici plăcerea nu m-a
abătut, nici, mai mult chiar, somnul nu m-a întârziat?…Căci celelalte
preocupări nu sunt potrivite tuturor împrejurărilor, nici tuturor vârstelor, nici
tuturor locurilor; însă aceste studii literare hrănesc tinereţea, desfată
bătrâneţea, înfrumuseţează împrejurările favorabile; celor potrivnice le oferă
refugiu şi alinare; încântă acasă, nu stânjenesc în afară; îşi petrec nopţile cu
noi, călătoresc cu noi, stau cu noi la ţară.]
30
RETORICA CLASICĂ
Locurile invenţiei servesc la stabilirea şi creşterea ethosului sau a credibilităţii oratorului în măsura
în care sunt persuasive în mod logic şi în măsura în care se recurge la diferitele tipuri de argumente
ale autorităţii.
7.Pathos
Termenul desemnează apelul la sentimente.
Cicero recomanda folosirea patosului în concluzia/finalul unui discurs, dar, într-un discurs, apelul
la emoţii nu se poate reduce doar la acest nivel.
Retorica aristoteliană a propus o discuţie amplă asupra simulării emoţiilor, şi include în diverse
categorii tipurile de răspunsuri ale diferitelor grupuri la aceste procedee.
Pentru Quintilian, pathosul este un revelator al relaţiei stabilite cu audienţa.
Pathosul reprezintă de asemenea categoria prin care se pot înţelege aspectele psihologice ale
retoricii.
Pentru Buhler, pathosul este determinant pentru persuasiune sau emoţie.
R.Jakobson, centrează pe receptor acţiunea pathosului prin funcţia conativă, în timp ce Austin
consideră specific acestei componente actul perlocuţionar.
Critica retoricii are tendinţa de a sublinia supraevaluarea pathosului, a emoţiei în acelaşi timp cu
subevaluarea logosului, a mesajului.
Vezi, de exemplu, fragmentul în care Antoniu adresâdu-se mulţimii după moartea lui Cezar,
dirijează revărsarea mâniei acesteia asupra conspiratorilor prin procedee care acţionează pentru
stimularea milei acestora. Antoniu realizează aceasta atrăgând atenţia asupra fiecărei răni de
pumnal prin apeluri patetice şi descrieri intense. Aceste procedee sunt susţinute de aluzii la
încălcarea unor valori general-umane ca prietenia ( trădarea prieteniei cu Cezar de către Brutus).
(Shakespeare, Iuliu Cezar, [III, 2] traducere de Tudor Vianu, Opere complete , volumul5, ediţie
îngrijită şi comentarii de Leon D. Leviţchi, Note de Virgiliu Ştefănescu-Drăgăneşti, Editura
Univers, Bucureşti, 1986).
“Priviţi, pumnalul Cassius pe-aici

L-a-înfipt şi pizmătăreţul de Casca.
Uitaţi-vă cum sfîşié mantaua.
Iubitul Brutus pe aici înfipse
Pumnalul lui şi lama blesemată,
Scoţînd-o, sângele lui Cezar, iată,
Afară năvăli să vadă dacă
Iubitul Brutus ciocănise-n poartă,
Aşa câineşte. Brutus pentru Cezar
Era, precum o ştiţi, un înger. Zei,
Mărturisiţi ce drag îi fuse Brutus
Prea nobilului Cezar. Mai avan
Nu l-a durut o altă lovitură
Văzând pe Brutus că loveşte, Cezar
De nerecunoştinţă doborât
A fost mai mult de decât de ascuţişul trădării.[…]”
Retorica dispune de un vast repertoriu de figuri folosite pentru a provoca un răspuns emoţional ().
8.Logosul desemnează recursul la raţiune. Aristotel considera că orice comunicare ar putea fi
realizată doar prin această strategie, dar datorită “slăbiciunii” omeneşti, trebuie să se recurgă şi la
31
RETORICA CLASICĂ
celelalte două strategii. Termenul grecesc logos este investit cu mai multe sensuri decât “raţiune” şi
desemnează şi “discurs/vorbire”.
În simetrie cu logosul aristotelic, Buhler plasează denotaţia, iar Austin actele locuţionare.
De exemplu celebra formularea a lui Descartes : cogito ergo sum, este concluzia la care se ajunge
pe cale raţională prin argumentarea : “sunt, exist este cu necesitate adevărat ori de cîte ori rostesc
asta sau o gândesc în sinea mea” (Descartes, Meditaţia a doua).
9. sau stasis
10. În acest gen de discurs , auditoriul este în general un tribunal în care actorii principali sunt
reprezentaţi de acuzare ( vizată printr-un rechizitoriu) şi apărare ( vizată prin pledoarie).Discursul
se poartă asupra unor fapte din trecut. În esenţă, este vorba de a le stabili, a le califica şi a le judeca.
În acest scop se face deci apel la noţiuni de justiţie şi de nedreptate (injustiţie) şi se utilizează ca
procedee predilecte raţionamentul silogistic şi entimema.
O caracteristică a acestui gen o constituie modul formalizat de organizare a discursului (supus unor
norme stricte) şi profilul specializat al auditoriului
11.Acest tip de discurs, calificat adesea ca discurs politic se adresează unei adunări, unui senat. Se
dau sfaturi pentru susţinerea/respingerea tuturor problemelor care privesc viaţa cetăţii sau a
statului, diplomaţia, economia,bugetul, legislaţia etc. Scopul principal al discursului politic de acest
gen îl reprezintă luarea unor decizii şi dezbaterea “caracterului” lor în termenii axei util-
dăunător.Argumentarea se face adesea prin exemple cu o puternică forţă persuasivă.
12.Acest gen de discurs este numit adesea discurs demonstrativ.
Auditoriul este format , în general, din spectatori. Acest tip de discurs regrupează toate discursurile
oficiale, panegiricele, oraţiile funebre .
Se blamează sau se laudă un om (sau o categorie de oameni) punând în evidenţă laturile frumoase
sau urâte ale existenţei sau acţiunii acestora.Amplificarea oratorică reprezintă procedeul folosit cu
predilecţie. În sfârşit, discursul demonstrativ poate avea o vocaţie pedagogică . Oratoria epidictică
era exersată în cadrul pedagogiei retorice prin intermediul exerciţiilor progymnasata , incluzând
encomium-ul şi vituperaţia.
13. Inventiunea (sau inventio sau heurésis) : reprezintă cercetarea cea mai exhaustiv posibilă de
către autorul discursului a tuturor mijloaceleor de persuasiune referitoare la tema discursului său.
Aceste mijloace sunt : subiectele, probele şi argumentele, locurile, tehnicile de persuasiune,
tehnicile de amplificare, logica.
14. Pentru cele patru secvenţe ale dispoziţiunii (sau taxis)
se mai folosesc şi următorii termeni echivalenţi: INTRODUCERE / EXORDIUM; STABILIREA
FAPTELOR/ NARRATIO; ÎMPĂRŢIREA/PARTITIO; DOVADA/ CONFIRMATIO;
RESPINGERE/ REFUTATIO
CONCLUZIE/ PERORATIO.
De asemenea, se pot propune şi alte planuri-tip , cum ar fi:
-introducere(sau expoziţiune)
- dezvoltare (logică, cronologică, organică)
- concluzie (sau peroraţie, deznodământ )
15.amplificarea oratorică este arta de a găsi cele mai bune argumente şi a le expune urmând o
gradaţie de intensitate (ascendentă ) ; vezi climax..
16. Digresiunea este o povestire sau o descriere vie, intensă care are funcţia de a distrage auditoriul,
de a-l indigna sau de a-l înduioşa.
17. Dispunerea argumentelor într-un discurs este foarte importantă. : se pot pune argumentele slabe
la început şi cele puternice la sfârşit sau invers, sau respectarea de ex. a ordinii homerice/nestoriene
puternice-slabe-puternice. O altă metodă constă în a prezenta un argument, apoi a respinge
32
RETORICA CLASICĂ
contraargumentele, apoi a relua argumentul sub o formă nouă. Este vorba deci aici de un singur
argument puternic, celelalte nefiind decât maniere diferite de a-l prezenta.
De asemenea, este posibil de a opune argumentele după schema teză-antiteză
18 .ELOCUŢIUNE ( sau elocutio sau lexis)
19. Câteva sfaturi utile pentru redactarea unui discurs se referă la:
-evitarea arhaismelor şi a neologismelor, alegerea cuvintelor din vocabularul uzual;
-folosirea metaforelor şi a altor figuri cu condiţia ca ele să nu obscurizeze mesajul;
- imprimarea unui ritm frazelor care ar trebui să aibă să susţină semnificaţia enunţului;
-excluderea figurilor inutile, deoarece un efect de stil trebuie să fie justificat de exigenţele
persuasiunii;
-oratorul trebuie să fie alert, dinamic, imprevizibil, energic, cu umor, cald;
-procesul de compoziţie trebuie să insiste asupra vivacităţii discursului, ritmului frazelor, scurtimii
lor etc.
20. În retorica clasică şi renascentistă, problemele legate de stil erau împărţite astfel:
alegerea cuvântului, compunerea propoziţiilor, frazelor, niveluri ale stilului
(jos,de mijloc,înalt), calităţile stilului (terminologie descriptivă), .figuri de stil
(scheme,tropi).
21.Figurile de stil în relaţie cu pathosul :apostrofa, repetiţia, descrierea, epanortoza, epitropa, inter
se pugnantia etc.).
22. Figurile de stil referitoare la ethos :litota. Unele figuri ar trebui evitate figuri de stil referitoare
la ethos deoarece imprimă discursului o nuanţă artificială, care afectează credibilitatea oratorului
(paronomaza).
24.În acest sens, memoria se află în relaţie cu sensibilitatea la contextul în care se comunică ceva
(kairos) şi cu noţiunile de copia şi amplificare
23. În Ad Herennium, Cicero numeşte memoria “tezaurul lucrurilor inventate”, legând-o de primul
canon la retoricii.
Analiza retorică în termenii memoriei presupune explicarea sensurilor atribuite termenului:
-gradul în care un vorbitor îşi aminteşte cu succes un discurs memorizat;
-uşurinţa cu care un vorbitor paote folosi din memorie citate, idei, termeni care sunt adecvaţi
intenţiei retorice
-analiza metodelor pe acre le foloseşte un vorbitor pentru ca mesjul său să fie reţinut de memoria
celor care-la scultă (mnemonică)
-stabilirea unor apeluri directe la memorie sau menţionarea sa sau a unor termeni înrudiţi.
24. DECLAMARE (sau pronuntiatio sau hypocrisis)
Reprezintă încununarea muncii retorice, enunţarea efectivă a discursului, punerea în valoare a altor
strategii/calităţi care privesc un ansamblu la a cărui coerenţă acţionează efectele vocii, mimica,
privirea, tehnicile gestuale.
La acest nivel, oratorul devine actor, el trebuie să ştie să emoţioneze prin gest şi prin expresiile
feţei.
25. Printre figurile predilecte ale declamării se pot actualiza în cadrul discursului:
Mimesis: imitaţia gesturilor, pronunţării şi a exprimării cuiva
Mycterismus : o parodie cu gesturi şi înfăţişare dispreţuitoare
Tasis: menţinerea sau încurajarea unei anumite pronunţii a unui cuvânt în special datorită sunetului
său plăcut
Epenteză: adăugarea unei silabe sau a unei litere în mijlocul unui cuvînt; tip de metaplasmă folosită
uneori pentru a facilita o articulare mai uşoară.
33
RETORICA CLASICĂ
27 Analiză la nivelul lexicului de specialitate: gramatică, retorică, logică; analiză gramaticală şi

sintactică; analiză literară etc.
28. Acestea se bazau pe imitaţie, amplificare, diminuare, variaţii stilistice etc.
29 Prin exerciţii:copiere, citire cu voce tare, imitatie a stilului, traduceri, parafrazări etc.
30. Progymnasmata (gr. pro “înainte” gymnasmata “exerciţii”) reprezenta un set de exerciţii
rudimentare considerate utile pentru pregătirea studenţilor în retorică şi pentru crearea şi
executarea/interpretarea oraţiilor/discursurilor practice complete. (gymnasmata/declamaţii)
reprezenta o componentă importantă a pedagogiei retorice clasice şi renascentiste. Majoritatea
exerciţiilor se corelau cu părţile oraţiei/discursului clasic.
Progymnasmata asemănătoare erau grupate împreună iar exerciţiile aveau , în general, un caracter
secvenţial (fabulă, naraţiune, proverb, locuri comune, respingere, confirmare, apărare/atac al unei
legi etc.).Exerciţiile erau construite pe principiul amplificării ca strategie retorică generală de
organizare a discursului.
GLOSAR:
act locuţionar : act de emitere a unor enunţuri care include un act fonetic, de rostire a unor sunete,
un act fatic – de rostire a unor cuvinte cu o anumită intonaţie şi într-o relaţie cu norma gramaticală,
un act retic- de atribuie a unui sens şi a unei referinţe celor enunţate. Spre deosebire de actele
ilocuţionare şi perlocuţionare, actele locuţionare nu depind de contextul comunicativ.)
act ilocuţionar:tip de componentă astructurii unui act de vorbire care asociază conţinutului
propoziţional al unui enuţ o forţă (forţa ilocuţionară) determinată de intenţiile comunicative ale
emiţătorului.(Ex.promisiunea, aserţiunea, solictarea, felicitarea, mulţumirea etc.).
Clasificarea actelor ilocuţionare (J.Searle):
-reprezentative (exprimă angajarea E faţă de adevărul aserţiunii : E frig afară.)
-directive (exprimă intenţia E de a-l determina pe R să facă o anumită acţiune : Închide uşa!)
-comisive (exprimă angajarea E de a realiza o acţiune : Am să vin la întîlnire mâine.)
-expresive (exprimă o anumită stare psihologică sau o atitudine prezente atât la nivelul E, cât şi al
R: Îţi mulţumesc pentru telefon.)
-declarative (acte prin care, într-un cadru instituţional- se realiuează simultan o stare de fapt : Declar
şedinţa deschisă; Vă declar admis la examen; În virtutea calităţii de…,vă declar căsătoriţi)
Forţa ilocuţionară se exprimă
1)direct prin intermediul
a) unor verbe ca a porunci, a solicita, a cere, a mulţumi etc.
b) intonaţie
c) moduri verbale imperativ
d) adverbe ;negaţia (pentru refuz); sigur, precis (pentru promisiuni)
2)indirect prin:
a)strategii de evitare a imperativului de ex. prin interogaţii introduse de verbe modale:
Fă ce ţi-am spus!/ Vrei/poţi să faci ce ţi-am spus?
b) strategii de mascare a refuzului prin evitarea apariţiei negaţiei în răspuns.
Se pot mări pensiile în octombrie?/Cred că fondurile de pensii sunt la un nivel scăzut.
act perlocuţionar acte constituite de efectele pe care le produc enunţurile asupra receptorului.
Eficienţa sau ineficienţa actelor perlocuţionare se evaluează în funcţie de relaţia dintre efectul real
produs asupra receptorului şi efectul scontat de emiţător. Deşi sunt determinate de mecanisme
34
RETORICA CLASICĂ
extralingvistice, actele perlocuţionare pot fi desemnate de anumite verbe din seria a linişti, a flata, a
consola, a măguli, a convinge, a persuada etc. ).
35
FIGURILE RETORICE
CURSUL IV
FIGURILE RETORICE
Motto: ”Figura e purtătoare de absenţă şi de prezenţă”

Pascal
“…nu mai există limbă dincoace de aceste figuri…”

Roland Barthes *
“Limba exprimă, stilul subliniază”

M.Riffaterre**
Concepte de bază : figură, figură de sunet (metaplasmă), figură sintactică (metataxă), figură
semantică, trop (metasemem), figură de gândire( metalogism)
Glosar: competenţă, discurs, expresivitate, formă, grad zero (al scriiturii), semn ,semnificaţie,
sens,text, trop
Definiţii şi delimitări
Istoria retoricii consemnează până în secolul trecut un efort uriaş îndreptat spre identificarea şi
clasificarea figurilor. Retorica a desemnat prin termenul figură un ansamblu de fenomene sintactice,
semantice, pragmatice şi stilistice atât de variate încât secole de-a rândul nu s-a putut realiza un
cadru coerent şi stabil care ar fi permis o descriere exhaustivă a acestora.
Termenul “figură” se caracterizează printr-o remarcabilă capacitate unificatoare şi omogenitate
conceptuală , în ciuda diferenţelor dintre diversele taxonomii. Aceste calităţi par să se datoreze
ideii de formă cu care figura este asociată în mod constant şi tradiţional .
Retorica a încercat de- a lungul istoriei să armonizeze perspective diferite asupra termenului
figură. Astfel, sensul privilegiat în mod tradiţional considera figura drept "o schimbare raţională de
sens sau de limbaj în raport cu modelul obişnuit şi simplu de a se exprima" (şi în acest caz, orice
schemă şi figură trebuie înţeleasă ca "o schimbare făcută intenţionat în sens ori în cuvinte prin care
ne abatem de la calea obişnuită şi simplă"1. Perspectiva lui Quintilian surprinde specificul figurii :
“Forma, oricare ar fi ea, dată unui gând, aşa cum corpurile au o atitudine diferită, după felul în care
sunt conformate” 2.
Alte interpretări considerau figura dintr-un punct de vedere mai apropiat de cel
contemporan, cu implicaţii asupra caracterului “natural” al apariţiei sale în text. Figura reprezintă
"orice formă dată expresiei unui gând" şi atunci, în mod necesar, orice discurs conţine figuri
retorice care nu “împodobesc” textul ci funcţionează ca vectori ai argumentării.
Definiţiile contemporane ale figurii insistă asupra identificării acesteia cu
o formă3 lingvistică ce poate fi izolată, sau măcar identificată şi care poate juca un anumit rol în
momentul inserării sale într-un discurs.
Dintr-o altă perspectivă4, figura este privită ca o “…deviere de la uzul lingvistic normal,
schimbare într-un anumit nivel al limbii, care facilitează expresia poetică sau pe cea oratorică,
diferită ca grad de expresivitate ori persuasiune faţă de maniera comună de exprimare.
36
FIGURILE RETORICE
Figura nu este un simplu ornament al artei poetice : destructurarea pe care o presupune devierea de
la uzul normal al limbii (de la sensul “propriu, literal” al termenilor este însoţită de o restructurare a
limbajului după un cod propriu, cel al retoricii, bazat pe uzajul “figurat” al termenilor şi pe structuri
sintactice specifice.)”
Unele interpretări5 consideră că ”figurile de stil sunt mijloace de exprimare prin care se arată
că lucrurile şi fiinţele pot să aibă însuşirile dorite de noi şi să se poarte ca şi cum le-ar avea într-
adevăr sau prin care se pun în evidenţă părţile din expunerile scrise sau vorbite destinate să
impresioneze în mod deosebit pe ascultători sau pe cititori.
Statutul figurii nu a fost întotdeauna clar în spiritul tradiţiei retorice.
Cu începere din antichitate, retorica interpretează figurile ca fiind ”moduri de a vorbi îndepărtate
de cele naturale sau obişnuite”,
“Modul natural/obişnuit” de exprimare trebuie înţeles ca un mod simplu şi comun6
(Fontanier) 7.Genette8 surprinde paradoxul lui Fontanier care recunoaşte că nimic nu e mai comun
decât folosirea figurilor, şi limbajul cotidian este impregnat de acestea sau, pentru a cita formula
clasică – “ se fac mai multe figuri de stil într-o zi de târg la Hală decât se fac în mai multe zile de
adunări academice” 9 .
Dumarsais10 surpinde statutul ambivalent al figurilor : “(Figurile) au mai întîi acea
proprietate generală care se potriveşte tuturor frazelor şi tuturor combinaţiilor de cuvinte, care
constă în a semnifica ceva în virtutea construcţiei gramaticale; dar expresiile figurate cunosc şi o
modificare particulară care le este proprie, şi tocmai în virtutea acesteoi modificări particulare
facem din fiecare fel de figură o specie aparte”. 11
Tot Dumarsais încearcă să definească specificul figurilor care sunt
“…moduri de a vorbi ce se disting de celelalte printr-o modificare particulară care face ca fiecare să
fie redusă la o specie aparte şi care le face sau mai vii, sau mai nobile, sau mai plăcute decît
modurile de a vorbi ce exprimă acelaşi fond de gândire fără să prezinte o modificare particulară”.
Sau:
” …efectul figurii (vivacitate, nobleţe, agrement) este uşor de calificat, dar fiinţa lor nu poate fi
desemnată decât prin aceea că fiecare figură este o figură aparte, şi că figurile în general se
deosebesc de expresiile non-figurate prin faptul că prezintă o modificare particulară, numită
figură.”
În terminologia Retoricii generale12 propuse de Grupul μ , figura reprezintă o “unitate
retorică” 13 .
Unii autori14 consideră că figurile , pentru a asigura funcţionarea optimă a discursului retoric
psiho-logic ar trebui să se supună constrângerilor unor reguli .
Astfel, din perspectiva teoriei argumentării, se poate aprecia rolul unei figuri în discursul
persuasiv15 dar şi “mişcarea de la obişnuit la neobişnuit şi întoarcerea la un obişnuit de rang
superior, produsă de argumentul care o controlează”.
Figurile pot avea o funcţie cognitivă (“orice figură stă la dispoziţia cunoaşterii adevărului şi a
recunoaşterii acestuia de către publicul destinatar”), îndeplinesc un rol important în comunicare16.
Clasificarea figurilor retorice
Istoria retoricii se confundă în unele perioade cu încercarea de a circumscrie într-o clasificare

unitară ansamblul divers, neomogen şi extrem de bogat al figurilor.
În Retorica către Herennius 17 , Cicero introduce pentru prima oară distincţia conceptuală dintre
figurile de cuvânt (VERBORUM EXORNATIONES) , reprezentând modificări în interiorul
37
FIGURILE RETORICE
sintagmei, aranjamente de cuvinte în frază sau de fraze în perioadă (repetiţie, asindet, gradaţie,
climax şi figurile de gândire (SENTENTIARUM EXORNATIONES).
Astazi se acceptă următoarea clasificare:
1. Figuri de sunet 18 (metaplasme în terminologia Grupul μ) sunt legate de nivelul sonor al

discursului (substanţa sonoră).
În cadrul acestei clase se disting:
a) figuri de sunet propriu-zise:
realizate prin repetarea unor elemente
a1) vocalice sau consonantice (aliteraţia, asonanţa, paronomaza, rima etc.) 19
a2)-silabice (ca în paronomaza 20 )
a3) repetarea unor cuvinte cu rezonanţă apropiată dar cu sens diferit (paronime 21
a4) sau verbală (ca în antanaclază22 )
b)accidentele fonetice. Această subclasă este reprezentată de toate procedeele de deformare a
semnificantului (afereza, apocopa, metateza, sinereza, sincopa ) 23.
c) jocuri de cuvinte care se bazează pe procedee cu implicaţii semantice (anagrama, calamburul,
palindromul).
2. Figurile de construcţie sau figurile sintactice legate de structura frazei ;(metataxe în

terminologia Grupul μ). Principalele mecanisme prin care se realizează sunt:
- permutare (ca în inversiune 24), bazată sau nu pe simetrie (chiasm25 şi antimetateză26)
-sustragere (elipsa27, asindet)
repetiţie (epanalepsa28 anafora).
DSL propune pentru acesată grupă următoarele subcategorii :

-figuri propriu-zise (paralelismul sintactic, enumerarea, climaxul, anticlimaxul, repetiţia );
-construcţii sintactice (care există şi în limbajul curent) : asindet, polisindet, tmeză, elipsă, zeugmă,
anacolut, dislocare, hiperbat, hipalagă, inversiune
-figuri sintactico-lexicale sau figuri sintactice care au implicaţii semantice (poliptoton, parigmenon,
antanaclază)
3. Figuri semantice -tropi, (metasememe în terminologia Grupul μ).

Tropii , identificaţi ca atare de Quintilian, se împart în
-tropi de mai multe cuvinte (personificare, alegorie29, aluzie istorică, culturală , litotă30 , icenţă31,
ironie );
-tropi de un cuvânt (metonimie, bazată pe contiguitate logică cauză-efect,produs- loc de origine, etc.
şi metaforă32);
Dintr-o altă perspectivă, R.Jakobson propune clasificarea figurilor semantice în:

-seria metonimică :metonimia, sinecdoca,
-seria metaforică : metafora explictă sau implicită, comparaţia, personificarea, antonomaza,
oximoronul, epitetul, simbolul
4.Figurile de gândire, logice ,(metalogisme în terminologia Grupul μ).care se bazează pe relaţia

oratorului cu discursul său şi afectează structuri mai extinse ale textului (întreg discursul) şi nu doar
un cuvânt, o sintagmă sau o frază : alegoria, antifraza, antiteza, deliberarea, eufemismul, hiperbola ,
38
FIGURILE RETORICE
ironia, paradoxul, parabola, pleonasmul, prosopopeea, portretul, reticenţa, tabloul , apostrofa33,

prosopopeea34, deliberarea35
De-a lungul timpului, clasificările au suferit în permanenţă modificări care privesc atât numărul
figurilor , cât şi încadrarea acestora într-o categorie sau alta.
Autorii Retoricii generale 35 disting patru clase :
- METAPLASME sau figuri formale
-METATEXELE sau figuri de sintaxă
-METASEMEME sau figuri care conţin modificări semantice, în parte numite şi tropi
-METALOGISME, mai mult sau mai puţin asimilabile cu figurile de gândire
În afară de acesată împărţire care ţine seama de nivelul figurilor, retorica propune şi clasificări de
tip:
a)funcţional , discursul figurat urmărind să producă un efect asupra auditoriului şi tinând, conform
teoriei retorice, de elocuţie şi stil, retoricienii pun accentul pe funcţiile sale estetice (ca ornament
destinat să placă) sau argumentative (ca instrument eficace al unei intenţii persuasive).
În perspectiva lui CICERO relaţia discurs figurat cu cele trei genuri de stil (simplu - evitarae
figurilor într-iun cuvânt şi a repetiţiilor, măsurat şi înalt) se raportează la funcţiile discursului (a
instrui, a plăcea, a emoţiona/ docere, delectare, movere).
Quintilian distinge între tropii care contribuie la exprimarea ideii (metafora, sinecdoca, metonimia
şi cei care înfrumuseţează discursul (alegoria, enigma, perifraza, hiperbola )
b) morfologic, luându-se în considerare un număr restrâns de operaţii elementare, s-a propus,
începând cu Quintilian, distincţia dintre figurile formate
-prin adăugare de elemente [anafora, parenteaza]
-prin suprimare [asindet, zeugma ]
-prin schimbarea ordinii cuvintelor [antiteza, paronomaza ]
Clasificarea36 cea mai simplă şi adecvată se referă însă la formele vizate:

-figuri de cuvinte considerate în ceea ce priveşte semnificaţia lor (sau tropi),
-: figuri de cuvinte considerate în ceea ce priveşte forma lor (sau figuri de dicţie),
-: figuri care se privesc ordinea şi numărul cuvintelor din frază (sau figuri de construcţie),
-: figuri referitoare la “alegerea şi potrivirea cuvintelor”(Genette îl citează în acest sens pe
Fontanier) (sau figuri de elocvenţă)
-: figuri referitoare la o frază întreagă (sau figuri de stil),
-figuri care se raportează la enunţ în întregul său (sau figuri de gândire).
Alt tip de clasare 37–cel semiologic- constă în a distinge figuirile unele de altele prin atribuirea unei
valori psihologice fiecăreia , în funcţie de caracterul devierii impus expresiei; valoarea poate fi:
-impresivă - o anume figură urmează să provoace un anumit.sentiment-
- fie expresivă (o anumită figură este dictată de un anumit sentiment).,
- fie îmbinând ambele perspective .
Alte interpretări38 acordă mai mică importanţă afectivităţii şi mai mare interes imaginaţiei, normei
culturale.
39
FIGURILE RETORICE
Aceste retorici clasice tratează în esenţă (uneori în exclusivitate) despre acea parte a artei de a vorbi
şi de a scrie, pe care anticii o numeau elocutio (vezi cursul III), adică despre tot ceea ce este legat de
stil, a cărui principală resursă o constituie figurile. Această retorică a expresiei, străbună a
semanticii şi a stilisticii moderne, este considerată şi numită adesea dintr-o prea mare comoditate
retorică. Nu trebuie uitat însă de existenţa celorlalte părţi ale retoricii antice, dispositio (arta de a
combina marile unităţi ale discursului- retorică a compoziţiei) şi mai ales inventio (arta de a găsi
argumente, retorică a conţinutului, culminând cu topica, repertoriul temelor).
Figurile retorice sunt legate strâns de modul de a exprima logosul şi apar ca elemente intrinseci în
structura discursului.Unii autori39 afirmă în această privinţă că “există o “gândire”, adică un sens,
care este comună atât poeţilor buni, cât şi celor proşti, şi care se poate exprima printr-o mică frază
uscată şi plată; şi există un mod de a o reda (Domairon40), care determină întreaga diferenţă…”
“Discursul, care nu se adresează decât inteligenţei sufletului, nu este, chiar
dacă îl considerăm din punctul de vedere al cuvintelor care îl transmit
sufletului prin sensuri, un corp propriu-zis: el nu este deci propriu-zis o
figură. Dar are totuşi, în diferitele sale feluri de a semnifica şi de a exprima
ceva analog cu diferenţele de formă şi de trăsături existente în adevăratele
corpuri…Figurile discursului sunt trăsăturile, formele sunt întorsăturile…prin
acre discursul…se îndepărtează mai mult sau mai puţin de ceea ce ar fi fost
exprimarea simplă şi comună Fontanier: Commentaire raisonné des Tropes
de Dumarsais, 1818
G.Genette redefineşte statutul de sistem al retoricii prin raportare la exemple din cadrul ştiinţei –
pilot- lingvistica:
“Se ştie, după exemplul lingvisticii, că acest fenomen al gradului zero41 cînd
o absenţă de semnificant indică limpede un semnificat cunoscut, este semnul
infailibil al existenţei unui sistem :deoarece, e nevoie de un cod organizat de
alternanţe vocalice pentru ca lipsa vocalei să aibă o funcţie distinctivă.
Existenţa unei figuri zero, având valoare de figură a sublimului, arată că
limbajul retoricii este îndeajuns de saturat de figuri pentru ac un loc vid să
desemneze un sens plin: retorica este un sistem al figurilor) 42. “
sau, dintr-o perspectivă identitară : “Figura nu e deci nimic altcev adecât un sentiment al figurii, şi
existenţa sa depinde în întregime de conştiinţa pe care o capătă sau nu cititorul în legătură cu
ambiguitatea discursului ce i se propune. ” 43
În acest fel se ajunge la problema existenţei unui “Cerc hermeneutic” în retorică: valoarea
unei figuri nu e dată de cuvintele care o compun, din moment ce ea depinde de o distanţă (ecart)
între aceste cuvinte şi cele pe care cititorul le percepe mental dincolo de ele “într-o perpetuă
depăşire a lucrului scris” 44.
De aceea, instrumentul unui consens general din perspectiva spiritului clasic va fi “codul
retoricii” care constă mai întâi dintr-o listă, fără încetare remaniată, dar întotdeauna socotită drept
exhaustivă, a figurilor admise, apoi dintr-o clasificare a acestora după formă şi valoare, şi ea supusă
unor neîncetate modificări, dar care va fi tot mai mult organizată într-un sistem coerent şi
funcţional.
Problema pe care G.Genette o consideră centrală în istoria figurilor este “de ce figura semnifică mai
mult decât expresia literală”. Tehnica acestor impuneri de sens poate fi redusă la ceea ce
semiologia modernă numeşte conotaţie 45.
40
FIGURILE RETORICE
Concluzii
Codul retoricii are sarcina “să inventarieze repertoriul figurilor şi să-I atribuie fiecăreia valoarea de
conotaţie . O dată ieşită din vorbirea vie a invenţiei personale şi intrată în codul tradiţiei, fiecare
figură nu mai are ca funcţie decât să notifice, în felul său propriu, calitatea poetică a discursului care
o poartă “46
Retorica figurilor are ambiţia să stabilească un cod al conotaţiilor literare, sau ceea ce R.Barthes a
numit semnele literaturii.De fiecare dată când foloseşte o figură recunoscută prin cod, scriitorul îşi
însărcinează limbajul nu numai să-I “exprime gândirea”, ci şi să notifice o calitate epică, lirică,
didactică, oratorică etc-, să se desemneze pe sine însuşi ca limbaj literar, şi să semnifice literatura.
De aceea , retorica se preocupă prea puţin de originalitatea sau de noutatea figurilor, care sunt
calităţi ale vorbirii individuale, şi care, sub acest raport, nu o privesc47.
“Idealul retoricii, la limită, ar fi să organizeze limbajul literar ca pe o a doua limbă în interiorul

celei dintâi, în care evidenţa semnelor s-ar impune cu tot atâta strălucire ca şi sistemul dialectal al
poeziei greceşti, în care folosirea dialectului doric însemna în mod absolut lirism, a celui atic,
dramă, şi a celui ionic-eolian, epopee ”.
Genette consideră49 că “pentru noi, astăzi, opera retoricii nu mai are, în ceea ce priveşte conţinutul
său, decât un interes istoric (de altfel subestimat).
Dacă în epoca actuală “funcţia auto-semnificantă a Literaturii nu mai trece prin codul figurilor, iar
literatura modernă îşi are retorica sa proprie, care constă tocmai (cel puţin pentru moment) în
refuzul retoricii48, cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte actualitatea figurilor în discursul
public (în special în cel publicitar, jurnalistic şi politic).
De cele mai multe ori succesul şi eficienţa acestor discursuri depinde de alegerea figurilor.
Studiul figurilor retorice este de mare interes atât pentru decriptarea 50 cât şi pentru compunerea
discursurilor.
În concepţia lui Paulhan 51 decriptarea este un proces care se desfăşoară în etape52 :
1. Recunoaşterea discursului ca ansamblu de semne, sensuri şi semnificaţii care depinde în mod
esenial de competenţa lingvistică a receptorului;
Această etapă nu presupune identificarea figurilor retorice, adesea prezenţa lor nu este sesizată din
perspectiva realizării legăturii biunivoce termen-concept.
2.Analiza situaţiei paradoxale care se instalează ca urmare a prezenţei figurilor retorice în text;
receptorul percepe figurile retorice ca un atentat la “logica bunului simţ” atît în planul expresiei cât
şi al conţinutului. Căutarea temeiului situaţiei paradoxale se bazează pe credibilitatea pe care o
acordă receptorul autorului discursului.
O ultimă etapă ar putea-o constitui refacerea globală a discursului prin “grila” pe care au stabilit-o
figurile retorice , percepute în cazul unei comunicări eficiente ca aparţinând simultan structurii şi
texturii discursive.
Eficienţa textului publicitar şi a discursului politic se datorează în mare măsură stilului înţeles ca
manieră de a marca personalitatea emiţătorului prin folosirea unor procedee ale expresivităţii
[caracteristică a enunţului la nivelul emoţional; afectivitate].
41
FIGURILE RETORICE
Stilul este în formularea inspirată a lui Genette - “vrăjitorie evocatoare : cuvintele reînvie în carne şi
oase, substantivul, în măreţia sa substanţială, adjectivul, veşmânt străveziu care îl acoperă şi îl
colorează, şi verbul, înger al mişcării, ce dă primul impuls frazei”53
1.Quintilian, "Arta oratoriei, IX, 1, 11-13).

2. Quintilian, Inst.Orat,VIII, 6
3.Acest specific formal al figurilor a impus perspectiva taxonomică adoptată de tradiţia retorică.
4. DSL
5. .”[Ion Coteanu, Gramatică, stilistică, compoziţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990]
6. Asupra acestui lucru atrăsese atenţia şi Aristotel, Poetica, XXII : darul cel mai de preţ al graiului
e să fie limpede, fără să cadă în comun]
“Spiritul retoricii se află în întregime în această conştiinţă a unui hiatus posibil între limbajul real
(cel al poetului) şi un limbaj virtual (cel care ar fi folosit exprimarea simplă şi comună) pe care este
de ajuns să-l restabilim prin gândire pentru a delimita un spaţiu de figură”. (G.Genette Figuri,
Editura Univers, Bucureşti, 1978, p.87)
7. Fontanier: Commentaire raisonné des Tropes de Dumarsais, 1818; Manuel classique pour
l’etude desTropes, ediţia a doua remaniată în 1822; Des Figures du Discours autres que les Tropes,
1827
8.Genette, Gérard, Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p.86
9. Se admite, în general, că figurile apar şi în limbajul comun dar orientarea clasificatoare-
taxonomică a retoricii se bazează pe o teorie a figurilor ca “ansamblu de operaţii discursive de
detaliu”.
10. Dumarsais, Des Tropes, 1730
11. Expresia simplă şi comună nu are formă, în timp ce figura are: iată-ne revenind la definiţia
figurii ca distanţă dintre semn şi sens, ca spaţiu intern al limbajului (G.Genette Figuri, Editura
Univers, Bucureşti, 1978, p89)
12. Retoricii generale propuse de Grupul μ
13. iar o teorie a figurilor ar face obiectul a ceea ce G. Genette a numit efectul unei “mişcări
seculare de reducere a retoricii”, care ar conduce la o retorică “restrânsă” (La rhetorique restreinte,
Figures III, Paris, Seuil, 1996, p.36 )].
14. Gheorghe Mihai, Retorica tradiţională şi retorici moderne, Editura All, Bucureşti, 1998, p.326-
327
15. o figură care nu susţine “natural” discursul argumentativ este mai degrabă figură de stil , vezi
distincţia retorică /stilistică
16. “Pentru a mijloci comunicarea retorică o figură trebuie să aibă disponibilităţi de reflecţie
rezonabilă (!)” şi depind de contextul situaţional (“o figură recognoscibilă în structura sa nu
produce în chip necesar, în orice situaţie, acelaşi efect retoric”). Vezi Gheorghe Mihai, op.cit.
p.326-327
17. Ad Herennium
18. Figurile de cuvânt sau fonologice
19.. ca în aliteraţie (consoane, silabe accentuate) sau în
asonanţă (vocala accentuată : căci unde ajunge nu-I hotar, de exemplu]
20. cine-mparte , parte-şi face
42
FIGURILE RETORICE
21. traduttore , traditore; propăşire/prăbuşire – în discursul de învestitură (Ilie Şerbănescu)

22. afacerile sunt afaceri ;
23. afereză: ‘Culae (Niculae); apocopă: de la mine pîn’la tine)
derivările , argoul, cuvinte -valiză etc. Trouducteur (Céline )
24. ei cinară , cu de aur vase, linguri
25. Filozofia mizeriei, mizeria filozofiei
26. poezia se face critică şi critica poezie
27. de departe trandafir, de aproape borş cu ştir
28. repetare simultan cu interpunerea unor segmente interpunere : de munţi , de ape şi iarăşi de
munţi, de ape ;
29. folosirea unei metafore sau a unui simbol în discursul narativ pentru expunerea unei idei
abstracte (de exemplu, moartea în Mioriţa)
30. a lăsa să se înţeleagă mai mult decât se spune : Măriuca, nu-mi era urâtă (Creangă)
31.licenţă : figură retorică des folosită în oratorie pentru a exprima în mod liber o idee care poate
şoca auditoriul. Enunţarea acesteia este pregătită în general de o formulă de atenuare, scuză (iertaţi-
mă pentru îndrăzneală, scuzaţi- mi exprimarea, dacă pot să spun aşa etc.). Aceste formule pot
deveni ticuri în exprimare (sunt frecvente în discursul televizat “liber”/live).
32.metafora în Poetica, XXI 1457b7 lui Aristotel p.94 [Aristotel, Poetica, Editura IRI,Bucureşti,
1998, Studiu introductiv, traducere şi comentarii de D.M. Pippidi, Ediţia a III-a îngrijită de Stella
Petecel] este definită ca "trecerea [epiphora] asupra unui obiect a numelui altui obiect " […
caracteristica metaforei tocmai asta este : că exprimă lucruri cu noimă punând laolaltă absurdităţi
(procedare imposibilă în vorbirea obişnuită, dar îngăduită în metaforă), Aristotel, Poetica, XXII
1458 a 26-29]
33.Voi sunteţi urmaşii Romei
34.personificare extinsă
35. analiza şi respingerea motivelor
35. [Grupul μ, Retorică generală, , Editura Univers, Bucureşti , 1974]
36. Vezi clasificare naturală .
Se poate vorbi despre existenţa unor termeni- martor pentru subdiviziuni din perspectiva unor
retoricieni.Astfel, Fontanier împarte figuri de elocvenţă în :
-figuri prin extensie (epitet )
- figuri prin deducţie (sinionimia )
- figuri prin legătură (abrupţia : figură cu legătură -zero)
- figuri prin prin consonanţă (aliteraţia)
Fontanier împarte metonimiile (sau tropii prin corespondenţă , sau contiguitate , în terminologia lui
Jakobson) în :
Metonimii prin cauză (Bachus pentru vin)
De instrument (o pană măiastră pentru un scriitor bun)
De efect (răzbunarea mâinii)
De conţinut (Cerul pentru Dumnezeu)
De loc de origine (Porticul pentru filozofia stoică)
De semn (Tron pentru monarhie)
Privitoare la legătura fizic/psihic (inima pentru iubire)
Patronale (Penaţii pentru casă).
Ale lucrului (peruca pentru omul care o poartă)
43
FIGURILE RETORICE
Trebuie spus despre acest tip de clasare că reprezintă o sistematizare de ordin pur logic, el nu
indică nimic asupra valorii semnificante a figurii sau a grupurilor de figuri considerate.
37. “din moment ce este postulat acordul dintre starea de spirit a autorului, sau a personajului , şi
cea a cititorului : “de vreme ce nu vorbim aproape niciodată decât pentru ca să ne comunicăm
sentimentele şi ideile, e evident că, pentru ca discursul nostru să fie eficace trebuie să-l figurăm,
adică să-I dăm carcateristicile sentimentelor noastre (Lamy)”. (G.Genette Figuri, Editura Univers,
Bucureşti, 1978, p96)
Genette consideră că în acest caz este vorba de o “semiologie inconştientă sau mascată” din
moment ce ea traduce semnificaţiile în termeni de determinism, prezentând sensurile drept cauze
şi/sau efecte.
În acest sens, retoricul Lamy din perspectivă carteziană supralicitează interpretarea psihologică
(afectivă) a figurilor, ajunge să caute în figuri “caracterul” acesteia, “adică semnul unei pasiuni
distincte” :
-elipsa : o pasiune violentă vorbeşte atât de repede încât cuvintele nu o pot urma,
-repetiţia: omului pasionat îi place să se repete, iar omului mânios să lovească de mai multe ori;
-hipotipoza: prezenţa obsedantă a obiectului iubit
-epanortoza: omul pasionat îşi corectează neîncetat vorbirea pentru a-I spori forţa;
-hiperbat (inversiune): emoţia răstoarnă ordinea lucrurilor, deci şi ordinea cuvintelor
-distribuţia: sunt enumerate părţile ce alcătuiesc obiectul pasiunii
-apostrofa : omul emoţionat se răsuceşte în toate părţile, căutând pretutindeni ajutor etc.
38. Hugh Blair (vezi cursul II) este adeptul originii naturale a figurilor, afirmând că “ele fac parte
din limbajul pe care Natura îl inspiră tuturor oamenilor” şi-şi argumentează poziţia prin abundenţa
tropilor în limbile “primitive” (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p97).
El propune în consecinţă o clasificare a figurilor din perspectiva imaginaţiei şi, pe de altă parte , a
pasiunii.
Dumarsais asociază originea sensurilor figurate cu gustul care dirijează imaginaţia spre
detalii, figurile reflectând un decupaj particular al realităţii : “numele ideii accesorii este adesea mai
prezent în imaginaţie decât al ideii principale, iar ideea accesorie, desemnând obiectul prin mai
multe elemente ale conjuncturii, îl descrie în chip mai agreabile şi mai energic”.
39. Genette, Gérard, Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p.87
40. Domairon, Rhétorique française, 1804
Sobrietatea absolută a expresiei este marca unei extreme elevaţii a gândirii: “”Sentimentele sublime
sunt întotdeauna redate prin expresia cea mai simplă (Domairon). Geneza spune “Şi se făcu
lumină”. Nimic mai marcat decât acesată simplitate: este figura însăşi, cu desăvârşire obligatorie , a
sublimului. Obigatorie şi rezervată: s-o foloseşti ca să exprimi sentimente sau situaţii mai puţin
elevate ar fi o lipsă de gust.
41.”S-ar putea obiecta că stilul figurat nu reprezintă în întregul stil, şi nici măcar întreaga poezie, şi
că retorica mai cunpoaşte de asemenea stilul simplu (…absenţa riguroasă de figuri, ea existăîn mod
efectiv, dar este în retorica ceea ce am numi azstăzi un grad zero, adică un semn definit prin absenţa
de semn, şi a cărui valoare este perfect cunoscută.” (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucureşti,
1978, p.88 ).
42. G.Genette este considerat unul dintre principalii reprezentanţi ai analizei structurale şi al teoriei
formelor literare; opere principale : Figuri I (1966), Figuri II(1969), Figuri III(1972)
43. G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p.95
44. J-P-Sartre, Situations, II, p.94., citat de G.Genette în Figuri.
44
FIGURILE RETORICE
G.Genette încearcă să precizeze statutul semantic al figurii prin îndepărtarea unor confuzii la
nivelul trăsăturilor diferenţiatoare :
“ …definiţia figurii ca deviere faţă de uzaj se bazează pe o confuzie între uzaj şi literalitate :
moduri de a vorbi simple şi comune. Simplul nu este neapărat comun şi invers, figura poate
fi comună dar nu poate fi simplă, de vreme ce ea este purtătoare deopotrivă de prezenţă şi de
absenţă.
Figura poate să intre în uz fără să-şi piardă caracterul figurat (limba comună are şi ea
retorica sa, dar retorica defineşte un uzaj literar care seamănă mai mult cu o limbă decît cu o
vorbire)” (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p.88)
Şi schiţează condiţiile de existenţăa le figurii:
Astfel, figura dispare atunci când :
1)semnificantul prezent este “literalizat” de o conştiinţă antiretorică : cînd scriu vreau să spun
pănză, dacă aş fi vrut să spun corabie, aş fi scris corabie; autorul vrea să spună,,(ceea ce
echivalează de fapt cu o traducere în limbajul literal)
2) semnificantul absent nu poate fi identificat.
Într-o notă la pagina 239, Genette reia discuţia despre statutul figurii ca deviere în relaţie
profiundă cu însăşi condiţia limbii şi se sprijină pe teoria lui De Brosses expusă în Traite de
la formation mecanique des langues din 1765 :
” Această trimitere la devierea (ecart) stilistică la devierea (ecartement) pe
care se constituie orice limbaj poate părea simplă sofistică.Dacă poezia este
deviere de la limbă, limba este deviere în raport cu totul şi mai ales cu ea
însăşi.De Brosses desemnează prin acest termen separarea, după părerea lui
progresivă (şi supărătoare), în cursul istoriei limbilor dintre obiect, idee, şi
semnificanţi (fonic şi grafic): “Oricâte devieri ar fi în compunerea limblor,
oricât de Mare ar fi arbitrariul…Când ai străpuns acel mister dificil (al unirii,
în limba primitivă a fiinţei reale)a ideii, a sunetului şi a literei), poţi
recunoaşte fără uimire, pe măsură ce observaţia înaintează, cât de mult aceste
patru lucruri, după ce s-au apropiat astfel de un centru comun, deviază din
nou printr-un sistem de derivaţie…”.(G.Genette Figuri, Editura Univers,
Bucureşti, 1978, )
45. “Când folosesc cuvântul voile pentru a desemna o pânză de corabie, această smenificaţie este
arbitrară (nu există nici un raport natural între cuvânr şi lucru), care sunt legate între ele printr-o
simplă convenţie socială, abstractă (cuvântul desemnează nu un lucru ci un concept) şi univocă
(desemnarea acestui concept este lipsită de ambiguitate): avem de-a face aici cu o simplă denotaţie.
Dar dacă folosesc acelaşi cuvânt voile pentru a desemna, prin sinecdocă (parte pentru
întreg), o corabie, această semnificaţie este mult mai bogată şi mai complexă: ea este
ambiguă, de vreme ce se referă deopotrivă, literal la pânză, şi ca figură, la corabie, vizând
deci întregul prin mijlocirea părţii; ea este concretă şi motivată, de vreme ce alege pentru
desemnarea corăbiei un detaliu material, o “idee accesorie ” , şi nu ideea principală, şi, de
asemeni, pentru că alege un anumit detaliu (pânză) mai degrabă decât un altul (coca sau
catargul)” (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978,p.97-98.).
Genette surprinde în continuare esenţa figurii care constă în :
“… această motivaţie, ce diferă pentru fiecare tip de figură (printr-un detaliu la
sinecdocă, printr-o asemănare la metaforă, printr-o atenuare la litotă, printr-o
45
FIGURILE RETORICE
exagerare la hiperbolă etc.) este însuşi sufletul figurii, iar prezenţa ei reprezintă o
semnificaţie secundă, impusă de folosirea acelei figuri.
Aceasta voile în loc de corabie înseamnă o denotaţie şi simultan o conotaţie a
motivaţiei prin detaliu , devierea sensibilă imprimată semnificaţiei, şi deci “o
anumită modalitate de viziune sau de intenţie”.
46. G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978,p.97-98
“Un semn sau o suită de semne lingvistice nu alcătuiesc decât o linie, şi această formă lineară face
obiectul gramaticii. Forma retorică este o suprafaţă, cea pe care o delimitează cele două linii ale
semnificantului prezent şi ale semnificantului absent…numai expresia figurată este prevăzută cu o
formă, pentru că numai ea închide un spaţiu”
“Orice figură este traductibilă şi îşi poartă cu sine traducerea, ca un filigran sau un palimpsest, sub
textul său aparent. Retorica este legată de această dublicitate a limbajului “
Statutul metaforelor lexicalizate de tipul catacrezei (foaie de hârtie, piciorul mesei.) este amplu
analizat atât de lingvistică, cît şi de retorică.
Catacreza este un trop impus de lipsa cuvântului propriu, de necesitate, este forţată.Bary afirma că
”natura este mai fertilă în lucruri decît suntem noi în termeni”.
Genette consideră statutul metaforei lexicalizate din perspectiva raportului diacronie-sincronie:
“Catacreza picior de masă este într-adevăr un trop, de vreme ce foloseşte în legătură

cu o masă un cuvînt rezervat corpului fiinţelor şi abate acest cuv de la semnificaţia sa
iniţială, ţi în această calittae ea interesează istoria limbii (perspectiv diacronică). Dar
catacreza nu este un trop –figură din moment ce nu pot propune nici o traducere a
cuvântului picior , din lipsă de alt cuvinte: ea nu interesează codul sincronic al
retoricii.”
În privinţa delimitărilor impuse în sistemul figurilor de criteriul funcţional al traductibilităţii,

Genette recunoaşte anumite inconsecvenţe :
“Aplicarea, conştientă sau nu, a acestui criteriu funcţional (orice figură este traductibilă) ne poate
explica anumite anexări, aparent abuzive, şi anumite refuzuri, aparent timide, ale retoricii.
Descrierea era considerată în epoca clasică, drept o figură :
“f igură prin care prezentăm imaginea unui obiect”(Domairon).
Lamy o vede ca o variantă atenuată a hipotipozei (descrierea vorbeşte despre lucruri absente ca
fiind absente) în timp ce hipotipoza :se preface că ni le pune (pe cele absente) în faţa ochilor dar
într-un mod care impresionează puternic spiritul”.
Domairon facee din descriere un gen ale cărui patru specii sunt : hipotipoza, etopeea, posografia şi
topografia. (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978,p.92).
Bally , citat de Genette, spune în Langage et vie, că “expresivitatea tulbură linearittaea limbajului,
făcând perceptibilă prezenţa unui semnificant (pânză) şi totodată absenţa unui alt semnificant
(corabie)” , deci avem de-a face cu o sinecdocă. . (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucureşti,
1978,p.90).
Genette remarcă faptul că libertatea de instaurare a figurilor are anumite limite: cele pe care le
impune criteriul implicit (traductibilitatea). Clasificările din anumite perioade au pus în evidenţă
anumite erori, cum ar fi plasarea cominaţiei ( =proferare de ameninţări) printre figurile de gândire .
46
FIGURILE RETORICE
“Fontanier se întreabă “deci sentimentul face figura?” Dar atunci, există tot
atâtea figuri noi câte sentimente sau pasiuni diferite există, sau câte moduri
diferite în care sentimentele, pasiunile pot să izbucnească. Atunci, …insulta,
reproşul , blamul, lauda, linguşeala, sfatul, complimentul, îndemnul, oferta,
cererea, mulţumirea, plângerea…vor fi tot atâtea figuri pe care va trebui fără
îndoială să le clasificăm după trăsăturile lor distinctive de răutate şi de
violenţă, sau de gingăşie şi de blîndeţe.”
Insulta, reproşul , blamul, lauda, linguşeala, sfatul, complimentul, sunt
conţinuturi şi nu moduri de exprimare, ele nu sunt deci traductibile.
“Traducem cuvinte, nu sensuri. Cominaţia nu este deci decât o pretinsă
figură”. (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978,p.94).
O figură de gândire (categorie marginală şi contestată, căci în sensul cel mai riguros nu există
decât figuri de expresie) nu poate fi considerată ca atare decât dacă este simulată sau afectată (falsă
concesie, falsă naivitate, falsă interogaţie etc.).
47. “Ea se interesează doar de calitatea şi de universalitatea semnelor poetice, de faptul de a regăsi
la nivelul secund al sistemului (literatura) transparenţa şi rigoarea care-l caracterizează pe primul
(limba).” (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978,p.99).
Vezi în acest sens şi în viziunea lui Ion Barbu, poezia ca “joc secund, mai pur”
48. pe care Paulhan a numit-o “Teroarea.”
49. G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978,p.99
În aceste condiţii, concluzia ar fi :
“Ideea de a-I reînvia codul pentru a-l aplica la literatura noastră ar fi un anacronism
steril. Şi aceasta nu pentru că nu am putea regăsi în unele texte moderne toate
figurile vechii retorici: dar sistemul s-a dezacordat, şi funcţia semnificantă a figurilor
a dispărut odată cu reţeaua de relaţii ce le articula în acest sistem. “
Şi adaugă concesiv:
“Ceea ce putem reţine din vechea retorică nu este deci conţinutul, ci exemplul său,
forma, ideea sa paradoxală asupra Literaturii ca ordine întemeiată pe ambiguitatea
semnelor, pe spaţiul îngust, dar vertiginos, care se deschide între două cuvinte cu
acelaşi sens, între două sensuri ale aceluiaşi cuvânt: între două limbajuri ale aceluiaşi
limbaj”
50 În terminologia lui Jean Paulhan, Traite des Figures ou la Rhetorique decryptee, în : Du
Marsais, Traite des tropes, Le Nouveau Commerce, Paris, 1977
51. Op.cit.p.269-322
52.Cf. Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, p.321-328, p.328-
345
53. G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978,p.99
54. Baudelaire , Le poeme de haschisch, partea a 4-a.
GLOSAR:
Competenţă termen care apare adesea cu determinări : competenţă lingvistică, competenţă

pragmatică (sau comunicativă). Competenţă lingvistică reprezintă un termen-martor al gândirii lui
N. Chomsky, care se referă la cunoaşterea internalizată a sistemului de norme/reguli specific unei
47
FIGURILE RETORICE
limbi de către comunitatea de vorbitori nativi ai acesteia. Competenţă comunicativă presupune

cunoaşterea internalizată a sistemului de norme/reguli lingvistice, interacţionale şi culturale de către
un vorbitor nativ al unei limbi. Competenţă comunicativă asigură adecvarea la contexte de
comunicare specifice.
Discurs : termen complex care poate fi definit ca
-ansamblu de enunţuri ale unui emiţător, care se referă la un subiect unic (topic, în terminologia
anglo-saxonă). Dintr-o perspectivă pragmatică, discursul reprezintă "o enunţare ce presupune un
locutor şi un auditor, şi intenţia locutorului de a-l influenţa pe celălalt." (Benveniste).
Alte interpretări ale discursului vizează echivalenţa sa cu
a) textul (în cadrul căreia perspectiva comunicaţională şi cea tematică coincid în general , de
exemplu în cazul comunicării scrise );
b) un ansamblu de texte (conversaţie) care ilustrează o interacţiune între două sau mai multe
discursuri centrate în jurul unei singure teme şi alcătuite fiecare din mai multe texte, (deoarece
fiecare replică a schimbului conversaţional constituie o unitate comunicaţională, şi deci un text, în
sine).
expresivitate caracteristică a enunţului la nivelul emoţional; afectivitate
formă :forma ca decupaj al realităţii (Saussure);
Relaţia dintre forma expresiei şi forma conţinutului: substanţa este manifestarea formei în
materie(Hjelmslev)
Forma considerată ca relativ echivalentă expresiei şi opusă sensului (conţinutului) : (L.Bloomfield)
grad zero (al scriiturii) Conceptul a fost introdus de Roland Barthes, Le degre zero de l’ecriture,
1953] şi desemnează punctul de referinţă, caracterizat prin absenţa figurilor, la care se raportează
exprimările marcate stilistic; limbajul ştiinţific pare a se apropia cel mai mult de gradul stilistic
“zero”.
“ Stilul este desigur o deviere, în sensul că se îndepărteză de limbajul neutru printr-un anume efect
de diferenţiere şi de excentricitate..” G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978,p.278
stilistică: disciplină lingvistică al cărei obiect de studiu îl reprezintă faptele de expresie ale
limbajului organizat, din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv; DSL îl citează pe Ch. Bally,
creatorul lingvisticii moderne, care susşine că obiectul stilisticii este “studiul limbajului tuturor, în
măsura în care el reflectă nu ideile, ci emoţiile, sentimentele, voinţa, impulsiunile, adică limba
tuturor ca mijloc de expresie şi acţiune”.
Stilistica individuală, genetică sau literară , reprezentată de Leo Spitzer în filiaţia lui Benedetto
Croce şi K. Vossler, consideră că orice afectare a stării psihice normale determină , în plan
expresiv, o îndepărtare de la uzul lingvistic normal iar orice abatere de la uzul lingvistic normal
poate fi interpretată ca un indicator al unei emoţii. Abaterile de la uzul lingvistic normal se pot
înregistra la orice nivel : accent, pronunţie, morfologie, sintaxă, semantică.]
Semn _reuniunea (şi relaţia) dintre semnificant şi semnificat; are caracter binar (Saussure) fiind un
intermediar între gândire şi sunete (reuniunea interdependentă între un semnificant (complex sonor,
imagine acustică) şi un semnificat (concept).
Triunghiul semiotic propus de Ogden şi Richards ilustrează relaţia semnului lingvistic cu realitatea
extralingvistică.
Semnificaţie concept ce desemnează , din perspectiva comunicării, un ansamblu de varaibile
semantice care se realizează numai în discurs prin enunţare;
Semnificaţia este un concept interdisciplinar (semantică, pragmatică) iar realizarea sa se face în şi
prin context (verbal, nonverbal, situaţional )
Sens : ansamblu de unităţi semnificative care pot exista şi independent de enunţ; reprezintă o
constantă semantică care se distinge în ansamblul de variabile ale semnificaţiei.
48
FIGURILE RETORICE
Sens este un concept ambiguu prin excelenţă , cunoscând numeroase interpretări (termen-martor).
Majoritatea lingviştilor sunt de acord cu definiţia conform căreia sensul este rezultatul unei
articulaţii a gândirii şi a materiei fonice în acdrul unui sistem lingvistic dat.
Conceptul reprezintă obiect de studiu pentru semantică, lexicologie, lexicografie, onomasiologie,
terminologie şi pentru alte discipline nelingvistice.
Text:
Concept multivalent, căruia i se atribuie mai multe definiţii, nu întotdeauna clar delimitate:
- textul este identificat adesea cu discursul scris (în special cu opera literară).
- textul se află de cele mai multe ori în relaţie de sinonimie cu temenul “discurs”;
-în semiotică, text desemnează orice tip de unitate semiotică discursivă ( text cinematografic, text
video, text melodic/muzical etc.).
-în pragmatică, interpretarea textului este ca secvenţă lingvistică scrisă sau vorbită formând o
unitate comunicaţională.
trop= figură cu schimbare de sens, transfer al unui cuvânt în afara sferei sale conceptuale, atribuirea
unei noi semnificaţii unui cuvânt izolat "se atribuie unui cuvânt o semnificaţie care nu este
semnificaţia proprie a acestui cuvânt"
*Barthes, Roland 1994, Plăcerea textului, Editura Echinox, Cluj, p.15-16
**Riffaterre, M. 1971, Essais de stylistique structurale, Paris, Flammarion
49
GLOSAR DE TERMENI RETORICI
CURS V
Motto:
“Învăţătura cere înzestrare şi exerciţiu.
Arta nu este nimic fără studiu şi nici studiul fără artă”
Protagoras
“Ceea ce avem de învăţat să facem , învăţăm făcând”

Aristotel, Etica nicomahică, II, 1
” procedeul prin care retorica fabrică figuri: ea constată în text o calitate care
ar fi putut să nu existe: poetul descrie (în loc să desemneze printr-un cuvânt),
dialogul este abrupt (în loc să fie legat), apoi ea substanţializează această
calitate numind-o, textul nu mai este descriptiv sau abrupt, el conţine o
descriere sau o abrupţie.” G.Genette*
ARGUMENT
Retorica rediviva repune în discuţie problema figurilor retorice ca elemente intrinseci, organice ale
discursului în special în epoca multimedia şi a magistralelor informaţiei.
Studiul figurilor poate fi considerat un instrument puternic în mâna celor implicaţi în crearea sau în
decodarea multitudinii de texte politice, publicitare, mediatice de toate tipurile.
Dacă admitem perspectiva lui Tvetan Todorov conform căreia “ puterea este în vîrful limbii”
putem considera studiul codului retoric ca o condiţie esenţială a realizării unei comunicări eficiente
în toate domeniile.
Studiul acestui ansamblu vast pe care îl numim codul sau repertoriul sau sistemul figurilor se poate
face în mai multe moduri. Retorica are ca şi alte discipline ştiinţifice, în special lingvistica, o
terminologie bogată cu o lungă tradiţie. Această terminologie poate deveni o adevărată obsesie în
unele etape ale învăţării şi un obstacol în calea însuşirii cunoştinţelor. Acest obstacol este repreentat
de faptul că “există în retorică o furie de a numi care este un mod de a se extinde şi justifica
multiplicând obiectele cunoaşterii ei 1.
“Opţiunea prezentării figurilor retorice sub forma unui glosar (cu aşezarea termenilor în ordiene
alfabetică) se doreşte a fi o încercare de a evita pe cît este cu putinţă descurajarea în faţa
numeroaselor denumiri complicate prin propunerea de a ne raporta la o strategie educaţională
“prietenoasă”. Ori de câte ori cititorul are nevoie, este bine ca el să (re)găsească repede o definiţie,
un exemplu, un context, o indicaţie.
Această prezentare poate reprezenta şi o direcţie de studiu. Glosarele, dicţionarele nu se citesc. Ele
se studiază. Sau,cum ar spune Francis E. Peters, în prefaţa la cartea sa Termenii filozofiei greceşti2,
“prezentarea…desprinde, aşadar un număr de copaci din pădurea care câteodată ameninţă să ne
covârşească pe toţi”.
50
GLOSAR de termeni retorici
ALEGORIE :figură de stil care se bazează pe folosirea metaforelor sau a simbolurilor în

expunerea narativă a unei idei abstracte.
“În spatele norului atât de apăsător (plin) de sângele şi lacrimile noastre iată
că reapare soarele măreţiei noastre”.(Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie
1944)
ALITERAŢIE :figură care constă în repetarea aceluiaşi sunet (consoană sau silabă) la începutul
unor cuvinte în frază.
Veni, vidi, vici. (Iulius Caesar)

Let us go forth to lead the land we love. (J. F. Kennedy, Discursul inaugural)
Apare şi în construcţii ale “gramaticii expresive” [1], expresii idiomatice, locuţiuni curente [2]:
[1]multe şi mărunte, praf şi pulbere
[2] ce- i în mână nu- i minciună
ALUZIE: folosirea unei construcţii lingvistice (cuvânt, expresie, text) care evocă, într-un mod
sugestiv, printr-o comparaţie subînţeleasă, un eveniment, un personaj, o situaţie etc. marcate de
anumite norme culturale la nivelul semnificaţiei.
Aluzia poate fi:

-religioasă “Nu vă temeţi …”
-istorică : Hannibal ante portas; “În faţa acestui bastion al Europei de Vest
fu oprită cândva mareea invaziei germane.”(Charles de Gaulle, Discursul din
6 iunie 1944)
-literară “Un regat pentru o ţigară s’împlu norii de zăpadă” (Eminescu)
-mitologică : Apolo-i profesor de mandolină/Pan lecţii dă de limbile moderne
(Arghezi) etc.(vezi intetextualitate).
AMBIGUITATE :posibilitate de a interpreta în moduri diferite o construcţie lingvistică, lexico-

gramaticală echivocă dar extrem de expresivă ca urmare a fenomenelor de omonimie şi polisemie.
Toată lumea aleargă după putere. Noi avem putere pentru toată lumea.(text
publicitar pentru maşinile Romcar)
AMFIBILOGIE :figură cu structură sinctactică echivocă, deoarece sunt posibile două interpretări-
corecte.
Şi cât de viu s-aprinde el

În orişicare sară,
Spre umbra vechiului castel
Când ea o să-i apară.(Eminescu)
Interpretări posibile :s-aprinde spre umbra/ umbra o să-i apară.
51
AMPLIFICARE ORATORICĂ
“În naţiune, în Imperiu, în armate nu mai este decât una şi aceeaşi voinţă,
una şi aceeaşi speranţă”. ”(Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)
ANACOLUT:eroare gramaticală constând în ruperea sau în întreruperea construcţiei sintactice

începute şi continuarea frazei cu o altă construcţie; figură a ambiguităţii.
Eu când am auzit asta a fost imposibil (pentru că nu am vrut) să plec.
“Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv.nu ştiţi, care, mă-nţelegi,

Statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost,
înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cum te
gândeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza!” (Caragiale)
ANADIPLOZĂ :procedeu retoric care constă în a începe o frază cu cuvântul sau cuvintele de la
începutul frazei precedente; geminaţie, reduplicare.
Frumuseţea începe cu o piele frumoasă. O piele frumoasă începe cu

[săpunul] LUX
“Men in great place are thrice servants: servants of the sovereign or state;
servants of fame; and servants of business.” (Francis Bacon )
“distrugerea inamicului, inamicul care ne striveşte şi ne întinează patria,

inamicul detestat, inamicul lipsit de onoare.” ”(Charles de Gaulle, Discursul
din 6 iunie 1944)
ANAFORA : procedeu retoric constând în repetarea unui cuvânt la începutul mai multor fraze sau
părţi de frază în scopul accentuării unor idei sau pentru obţinerea unor simetrii.
A fi în siguranţă/ A fi fericit/ A fi prosper/ înseamnă AFI (Societate de

Asigurare, Finanţare, Investiţii)
Bueno cafee: sunt nouă, : sunt proaspătă, : sunt tare! Ia-mă cu tine!
“We shall not flag or fail. We shall go on to the end. We shall fight in
France, we shall fight on the seas and oceans, we shall fight with growing
confidence and growing strength in the air, we shall defend our island,
whatever the cost may be, we shall fight on the beaches, we shall fight on the
landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we shall
fight in the hills. We shall never surrender.” (Winston Churchill)
52
ANASTROFĂ :procedeu retoric care constă în răsturnarea (inversarea) ordinii obişnuite a

cuvintelor în frază; inversiune (poetică).
“Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate” (Grigore Alexandrescu)
Şi astăzi tu de bunăvoie
Fericită-n braţe cazi-mi (Eminescu)
ANTANACLAZĂ : procedeu retoric care constă în repetarea unui cuvînt, luat în sensuri diferite, în
acelaşi context.
afacerile sunt afaceri
La prima oră/ Cu ştiri de ultimă oră [Cotidianul Naţional ]
ANTIFRAZĂ : figură retorică prin care o locuţiune, o frază etc. este folosită cu un sens contrar
celui uzual, pentru a obţine un efect ironic sau eufemistic; (intonaţia joacă un rol important în
realizarea figurii) .
“Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte.” (Eminescu)
Curajosul! (despre o persoană fricoasă, timidă)

Urâto! (termen de adresare cu sensul “frumoaso”)
ANTILOGIE : figură prin care se stabileşte un echilibru între judecăţi opuse.
“Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.” (Eminescu)
ANTIMETATEZĂ : Figură retorică prin care repetarea inversă a unei sintagme, propoziţii sau
fraze se face cu modificare funcţiilor gramaticale şi a înţelesului; nu trebuie confundată cu
chiasmul.
[Asadar, compatriotii mei,] nu va intrebati ce poate face ţara pentru voi ci

intrebati-va ce puteti face voi pentru ţara. / Ask not what your country can
do for you; ask what you can do for your country. (J.F.Kennedy- Discursul
inaugural, Washington D.C.- 20 ianuarie 1960)
“…pentru că e mai bine să fii în fruntea cozii decât coada frunţii .Şezi
strâmb şi grăieşte drept. .” (Negruzzi, Păcală)
53
ANTIPARASTAZĂ :figură prin care se probează că faptul de care este acuzat vorbitorul este
dimpotrivă, ceva de laudă.
“Cu părere de rău îi vom spune că nu avem acest talent şi, dacă l-am avea nu
mi-ar fi ruşine de el, căci o meserie pozitivă e totdeauna onorabilă.”
(Eminescu)
ANTIPTOZĂ :figură realizată la nivel morfologic (clase şi categorii morfologice) prin substituire
pe baza echivalenţei cazurilor (în general, genitiv-dativ)
“Se bate miezul nopţii în clopotul de aramă,

Şi somnul vameş vieţii, nu vrea să-mi iei vamă.” (Eminescu)
ANTIPALAGA :abatere de la regula acordului.
“…principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu” (Eminescu)
Numărul de burse nu pot depăşi jumătate…
“Aceasta este raţiunea din totdeauna a teatrului, ceea ce-i asigură veşnicia, îi
dau preţ în viaţa socială, fac să fie un factor activ şi pozitiv în
contemporaneitate” RL 1969, nr. 7731 [exemple preluate din Valeria Guţu
Romalo, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Humanitas
Educaţional, Bucureşti, 2000]
ANTIRRHESIS: figură care constă în respingerea puternică a opiniei cuiva sau în contestarea
autorităţii/competenţei cuiva.
X nu este un comentator sportiv, este un inginer de doi bani care crede că

aplică algoritmul la jocul de fotbal.
ANTITEZĂ : figură retorică bazată pe contrastul dintre două idei, fenomene, situaţii, personaje,
expresii etc. plasate în construcţii simetrice care se evidenţiază reciproc.
Brutus: “Şi dacă acest prieten mă întreabă pentru ce s-a ridicat Brutus
împotriva lui Cezar, îi voi răspunde : am făcut-o nu fiindcă iubirea mea
pentru Cezar a fost mai mică, dar fiindcă iubirea mea pentru Roma a
fost mai mare” (Shakespeare, Iulius Cezar, Opere Complete, vol.5,
Ed.Univers, Bucureşti, 1986; traducere de Tudor Vianu)
“În sfârşit, aţi ajuns atât de nechibzuiţi încât să credeţi că atitudinea voastră
care v-a dus de la o stare de prosperitate la decădere, vă va aduce de la
aceasta la una înfloritoare? Dar această speranţă este împotriva judecăţii şi a
54
naturii, căci este cu mult mai uşor de a păstra ceea ce ai decât de a câştiga
totul. Acum, din cauza războiuluinu ne-a mai rămas nimic din bunurile de
mai înainte pe care le păstrăm, ci totul trebuie recâştigat. Porniţi aşadar la
acţiune!” (Demostene,Olintica a II-a, 26 ,Pagini alese din oratorii greci,
Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, vol.II)
ANTONOMAZĂ : figură semantică care constă în substituirea unui nume comun prin numele
propriu al unui individ considerat reprezentativ pentru clasa respectivă;figura admite şi substituirea
inversă.
Un Apollo/Adonis pentru “un tânăr frumos”

O Iudă pentru “un trădător”
“O frumuseţe” pentru o persoană (într-un anumit context de desemnare).
APOCOPĂ : figură care exprimă tendinţa de economie lingvistică şi constă în scurtarea unui
cuvânt prin îndepărtarea unei vocale sau a unei silabe finale, fără ca înţelegerea cuvântului să fie
afectată
cinema[tograf], niciodat’
APODIOXIS : figură care constă în respingerea unui argument absurd.

“Să vorbim oare de renumele său de autor?Ar trebui atunci să facem un curs
întreg de literatură-furată. “(Eminescu)
APOKINU :figură de inversiune în care un segment sintactic intră simultan în relaţie cu doi
termeni.
“Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină“(Eminescu)
APORIE: exprimare a îndoielii (adesea simulată) prin care in locutor apare nesigur (la nivelul a
ceea ce ar trebui să gîndească, să spună sau să facă); dubitaţie.
Ispravnicul şi-a zis : “Ce am să fac dacă îmi ia stăpânul isprăvnicia? Să

sap, nu pot, să cerşesc, mi-e ruşine” (Luca, 16)
APOSIOPEZĂ : figură care constă în întreruperea bruscă a enunţului, restul fiind considerat de
prisos sau omis din cauza grabei, a emoţiei (frică, exaltare) sau a modestiei.
Antoniu îşi întrerupe discursul:
“O, judecată!Omul te-a pierdut.

Iertare.Inima mi-a coborât
În raclă, lângă Cezar, şi-n tăcere
Aştept acum la mine să se-ntoarcă.” (Shakespeare, Iulius Cezar).
55
APOSTROFĂ
1.Figură retorică prin care autorul/vorbitorul/personajul se adresează direct unei persoane (sau unui
obiect personificat).
2 Mustrare sau interpelare (pe un ton dur).
Antoniu:
“Iertare-ţi cer, o lut însângerat
Prea blând m-arăt cu-aceşti casapi ai tăi!
Eşti rămăşiţa celui mai de seamă
Bărbat ce a trecut cândva prin veacuri.” (Shakespeare, Iulius Cezar).
Se poate considera că apostrofa retoricii clasice corespunde astăzi personalizării (excesive) din
domeniul publicităţii.
Fiindcă Nescafe tu bei, pleci în lume unde vrei!
ARHAISM : cuvânt, formă fonetică sau gramaticală a unui cuvânt ori construcţie de limbă ieşită
din uz.
“Dar dumneavoastră trebuie să vă mulţumesc înainte de toate:

dumneavoastră, ţăranilor, obştilor (învechit şi popular conform DEX’96),
proprietarilor care azi vă redobândiţi drepturile…”(Emil Constantinescu,
Discurs cu ocazia promulgării Legii privind restituirea terenurilor agricole
şi pădurilor, 10 ianuarie 2000)
ASONANŢĂ: procedeu retoric bazat pe identitatea vocalică a silabelor finale tonice dintr-un
vers/frază, indiferent de consoanele învecinate; rimă vocalică.
“Apele plâng clar izvorând din fântâne”. (Eminescu)
ASINDET (ASINDETON): figură retorică bazată pe suprimarea conjuncţiilor (mai rar şi a

prepoziţiilor ) pentru a conferi dinamism textului.
Veni, vidi, vici

Ai carte, ai parte
“Acum se pare că n-a izbutit în acţiunea ei; acest lucru se poate întâmpla
oricărui om, dacă aşa este voinţa zeilor.” (Demostene,Pentru coroană, 200
[Pagini alese din oratorii greci, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969,
vol.II)
AUTOIMPRECAŢIE :blestem autoadresat prin care se garantează o afirmaţie sau un

angajament.
“Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,

Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
56
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,

Puteri să puie-n braul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela dintre oameni devină cel dintâi
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.” (Eminescu)
AUTOPARODIE :se bazează adesea pe interferarea unor tipuri discursive diverse, având ca
rezultat intertextualitatea de tip publicitar. Reuşita acestui procedeu este determinată de sesizarea de
către destinatar a pastişei sau a parodiei şi de recunoaşterea tipului de discurs vizat.
AUTORISM (corecţie): figură care constă în rectificarea, retractarea, redefinirea unor judecăţi
(fie pentru a amenda o frază pe care cineva tocmai a spus-o, fie pentru a explica de ce o anumită
formulare nu este corectă).
“Ei vor aplauda desigur biografia subţire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii…” (Eminescu)
“…Să se ajungă-aici!
Mort doar de două luni! Nu, nici de două.”(Shakespeare, Hamlet)
BINECUVÂNTARE/ BENEDICTIO : figură prin care se adresează urări de prosperitate ori se

laudă cineva sau ceva (invocând adesea numele divinităţii).
“Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: “Creşteţi, înmulţiţi-vă,

umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările
cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”(Geneza 1:28 )
BRAHILOGIE 1 : figură care constă în scurtarea sau contragerea unităţilor enunţului prin
subînţelegere şi chiar prin elipsă. Ca figură de compoziţie brahiologia reflectă tendinţa spre
economie de expresie.
“C-am avut nuntaşi

Brazi şi păltinaşi
Preoţi, munţii mari
Păsări, lăutari
Păsărele mii
Şi stele făclii” (predicatul am avut este subînţeles)-
BRAHILOGIE 2 (gr. brachys = scurt, logos = cuvânt, vorbire): figură de compoziţie prin care se
realizează un discurs concis folosindu-se maxime (sentinţe) sau proverbe; prin imprimarea unui
caracter obscur discursului datorită conciziei excesive brahilogia poate deveni un viciu de vorbire.
57
“De vrei să trăieşti bine şi să ai ticnă, să te sileşti a fi totdeauna la mijloc de

masă şi la colţ de ţară, pentru că e mai bine să fii în fruntea cozii decât coada
frunţii .Şezi strâmb şi grăieşte drept. Nu băga mâna unde nu-ţi fierbe oala, nici căuta
cai morţi ă le iei potcoavele, căci pentru Behehe vei pierde şi pe Mihoho. Bate fierul
pînă e cald şi fă tot lucrul la vremea lui.” (Negruzzi, Păcală)
(antimetateză +epanadiploză=repetiţie în anafora şi în epiforă ).
BREVILOCVENŢĂ :procedeu sintactic care constă în formularea concisă a propoziţiei/frazei.

Unele construcţii de acest tip un caracter relativ fix
singur cuc; Ce Dumnezeu?
nici câine, nici ogar; nici tu casă, nici tu prieteni;
Gura! (taci din gură)
Maşina! (atenţie, vine maşina)
BUTADĂ : figură care constă într-un joc de cuvinte prin care vorbitorul realizează în finalul unui
enunţ o glumă spirituală, exprimând regretul, ciuda, decepţia (adesea simulate). Se bazează pe
efecte generate de surpriză şi plăcere (nu se urmăreşte în mod special satira).Se realizează adesea
prin intermediul unei figuri simple cum ar fi antimetateza :
“S-a dus la Carlsbad mai mult mort decât viu, dar din păcate, s-a întors de
acolo mai mult viu decât mort”
CARACTER :figură de compoziţie care constă în redarea trăsăturilor morale ale unui tip uman.
“…Atticus, cunoscător desăvârşit al limitelr firii omeneşti, reuşind a ocoli cu

abilitate şi calm capcanele laşităţii dar şi tentaţiile curajului, confident al
tuturor marilor politicieni ai timpului …”(Gaston Boissier, Cicero şi prietenii
săi, Editura Univers, Bucureşti, 1977, p.9)
CATACREZĂ : figură “gramaticalizată” sau figură semantică lexicalizată, provenită dintr-o

metonimie/sinecdocă/metaforă al cărei sens – la origine figurativ – s-a pierdut prin uz; catacrezele
se mai numesc şi figuri împietrite, tocite, cristalizate.
Metonimie (proces semantic de contiguitate): Limbă (idiom), grăsun (porc)
Sinecdocă (relaţie semantică parte –întreg ): Pânză (corabie); aur, argint

(bani de …); gură (persoană la masă); cap (persoană, 1000 de lei de cap)
CATEGORIE :figură prin care se scot la iveală anumite defecte/acţiuni ale adversarului .
Poţi să negi …? Să discutăm despre nenumăratele tale minciuni? Despre

afacerile tale necurate?
58
CHARIENTISM :replică ironică dată unui interlocutor (orgolios); adesea nu este percepută de
către destinatar ca o ironie fină .
“Si mai sunt câţiva care chiar spun: "da, comunismul este un sistem diabolic,
dar ne permite sa facem progrese economice". Lass'sie nach Berlin en
kommen! Sa vina la Berlin! [Aplauze puternice si strigate de urale.]”(John F.
Kennedy, Discurs în Berlinul de Vest, 26 iunie 1963)
“Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic : “Bine-ai venit!” (Eminescu)
CHIASM : figură sintactică realizată prin repetarea încrucişată a elementelor cu funcţii

corepunzătoare din grupul nominal sau verbal (după schema AB - BA ).
“Apoi cu degetele aspre, groase,

Arse de şpan şi de rugină roase” (Arghezi)
Filozofia mizeriei, mizeria filozofiei
“Toate-s vechi şi nouă toate”

“Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei” (Eminescu)
“Să faci din viaţa mea un vis, din visul meu o viaţă.”
“Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte.” (Eminescu)
CLIMAX : figură sintactică, formă de enumerare realizată în gradaţie ascendentă sau intensivă
(când începe de la cuvintele cele mai slabe la cele mai tari)
“Saltă baba, fuge, zboară. “(Alecsandri)
“O, te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste

Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei”(Eminescu, redarea
etapelor de percepere a realităţii)
sau în gradaţie descendentă (anticlimax), atunci când imaginea unui obiect evouluează de la
dimensiunea ei firească la una din ce în ce mai redusă
“încă un an, o zi, un ceas, şi drumuri toate s-au retras / de sub picioare, de
sub pas “(Blaga)
Explică-ţi trecutul, trăieşte-ţi prezentul cunoscându-ţi viitorul! (text publicitar pentru Tarot )
“Înşirând aceste lucruri şi altele de acelaşi fel, am coborât de la tribună.

După ce toţi m-au aprobat, şi nu s-a mai auzit nici un glas împotrivă, eu
59
nu m-am mărginit la aceasta şi am făcut o propunere scrisă. Nu m-am

mulţumit nici cu propunerea scrisă, fără a fi plecat în această misiune şi
nici să merg ca sol fără a-I convinge pe tebani. Dimpotrivă, de la început
până la sfârşit am urmat linia mea de conduită şi cu toată inima m-am devotat
vouă pentru a lupta împotriva pericolelor care ameninţau cetatea noastră”.
Demostene,Pentru coroană, 179 [Pagini alese din oratorii greci, Editura
pentru literatură, Bucureşti, 1969, vol.II]
COMINAŢIE :figură prin care se formulează un avertisment la adresa auditorului. Ameninţarea

poate fi ipotetică şi/sau aluzivă.
“Cum veniră se făcură toţi o apă şi-un pământ” (Eminescu)
COMPARAŢIE : figură semantică care constă în apropierea a doi termeni -A (comparat) şi B

(comparant) – prin intermediul unui adverb ce semnifică asemănarea lor totală sau parţială (ca,
precum, cum).
“Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.”
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb . (Eminescu)
COMUNICARE/communicatio: termen generic pentru figurile care se constau în simularea

consultării auditorului cu privire la aprecierea unor fapte.
“Ah! – zice unul- spuneţi că-I omul o lumină

Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?” (Eminescu)
Se disting:
Anacoenosis (a cere opinia judecătorilor sau a audienţei):
“Acum dar- Zice Domnul- locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda,

judecaţi voi între Mine şi via Mea!”(Isaiia 5:3)
Anthypophora ( figură de gândire în care cineva cere şi apoi dă imediat răspunsul la propria
întrebare).
Sunt toţi politicienii corupţi? Cu siguranţă, nu.
Apostrofă (vezi)
Epitropă (vezi)
60
Inter se pugnantia (folosirea adresării directe pentru a condamna pe cineva în faţa audienţei,
insistând asupra contradicţiilor existente în caracterul persoanei respective; adesea este vorba despre
contradicţii între vorbele şi faptele unei persoane).
Tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care

propovăduieşti : “Să nu furi”, furi?(Romani 2:21)
Sermocinatio(dramatizarea dialogului mai multor persoane de către una singură; declamare la

persoana I pentru altcineva; figură legată de narratio,în oratorie)
CONCATENAŢIE :enunţ dezvoltat în care termenii-cheie din segmentele iniţiale sunt reluaţi în
cele următoare.
“Plângând tu ai venit pe-acest pământ

Amici ce te-aşteptau, te-au salutat zâmbind;
Dar să trăieşti astfel, încât, când te vei stinge,
Să părăseşti zâmbind amicii, ce te-or plânge.” (Eminescu)
CONGLOBAŢIE: replică tăioasă, cu efect puternic, care se bazează pe enumerarea ostentativă a

unor fapte, aspecte, motive etc.
“Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea?

Un lanţ – ce se-mparte cu frăţie între doi sau trei amanţi
Ce?să-ngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? (aluzie)
Azi deseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală
Unde.nveţi numai durere, înjosire şi spoială. “(Eminescu)
.
CONJUNCŢIE : figură care combină observaţii rezultate din asocierea unor aspecte contradictorii
ale vieţii.
CRONOGRAFIE : figură de compoziţie care constă în descrierea cadrului temporal al unui

eveniment.
DIRIMENS COPULATIO : echilibrare sau opunere a faptelor astfel încât să se preîntâmpine

argumentare care ar putea acuza de părtinire.
El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul, teme-
te, căci nu degeaba poartă sabia.El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L
răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău.
De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai din frica pedepsei, ci şi din
îndemnul cugetului (Romani, 13, 4-5)
DIAFORĂ: repetiţia unui nume comun în aşa fel încât să îndeplinească 2 funcţii logice: să să
desemneze o persoană şi calităţile conotate de numele /titlul persoanei.
61
Preşedintele nu este preşedinte cînd patronează corupţia.
DIASIRM (diasyrmus): ironie caustică şi umilitoare, construită abil în general prin comparaţie
ridicolă.
A susţine că putem stăvili corupţia e ca şi cum am cere unui câine să renunţe

la a mai fura ouă.
ELIPSĂ: figură care constă în contragerea enunţului prin omiterea unui cuvânt sau chiar a unei
propoziţii ce se poate deduce liber din context sau situaţie. Elipsa nu se confundă cu subînţelegerea,
(în care termenul omis se află în acelaşi context). În elipsă termenul omis poate diferi, în acelaşi
context, pe cînd în subînţelegere termenul omis este unul singur (şi cunoscut).
Apare adesea în unele construcţii stereotipe expresive:
tânără de condiţie (bună)
de când lumea (există, este)
Ciuc. Încă una şi mă duc. (text publicitar)
EPANALEPSĂ :figură care constă în repetarea unui cuvânt (grup de cuvinte) în diferite poziţii
(iniţială, mediană, finală ) ale unităţii sintactice .
“Salonul alb, visa cu roze albe/Un vals de voaluri albe” (Bacovia)
EPANORTOZĂ :figură care se realizează prin retractarea sau reluarea a ceea ce s-a spus mai
înainte în acelaşi enunţ, cu scopul de a se corecta, prin înlocuire, un cuvînt, o expresie etc. sau a se
reconsidera importanţa sa. Corectarea enunţului poate conduce adesea la modificarea sensului.
“Este o mare greutate, dlor deputaţi, pentru fiecare din noi, când este vorba să
ne orientăm în viaţa publică: este greutatea că, în nămolul, în mulţimea de
idei, de principii, de curente parţiale mai mici, de cuvinte ce se aruncă şi,
mai bine zicând, de necesităţi reale ce par a se impune, să alegem pe cea
mai importantă, pe cea mai urgentă şi să o deosebim de aceea care mai poate
aştepta” (Maiorescu)
“Voim ca piesele, de nu vor avea valoare estetică mare, cea etică să fie
absolută, nu numai să placă, ci să şi folosească, ba, înainte de toate să
folosească” (G. Ibrăileanu)
Noul ARIEL– nu doar curat, ci impecabil de curat (text publicitar)
EPIFORĂ: figură care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt/grup de cuvinte la sfârşitul unor fraze
succesive
“In 1931, acum 10 ani, Japonia a invadat Manchukuo –fără avertizare.
62
In 1935, Italia a invadat Etiopia –fără avertizare

În 1938, Hitler a ocupat Austria –fără avertizare.” ( Franklin D. Roosevelt )
Culoarea vine când vrei. Stă cât vrei.Dispare când vrei. Teama? De nici o
culoare! (Wella, text publicitar)
EPIGRAMĂ :sinteză compoziţională a unor figuri specifice, în versuri (de obicei catrene), cu
caracter uşor satiric, care se bazează pe exploatarea ambiguităţii, aluziei, paronomazei, antitezei,
metaforei , comparaţiei etc. prin jocuri de cuvinte cu structură de poantă :
“Lui N. Titulescu
Nu fug ca tine după glorii
Dar în postumele-ţi memorii
Precum de-atâtâţia ani susţii…
De-o fi talentul să mă poarte
Ar fi dovada că îţi ţii
Cuvântul numai după moarte. “(C. Pavelescu)
EUFEMISM3
“Procedeu lexical constând din atenuarea expresiei unei idei prin substituire sau perifrază; în
retorică, figură de gândire bazată pe acest procedeu…eufemismul apare : a) pentru evitarea unor
expresii triviale, crude sau impudice…; b) în evitarea unor expresii insultătoare sau care ar putea fi
interpretate astfel; c) în tabù-urile sociale sau religioase, uneori cu valoare onomastică… Ca figură,
eufemismul este de cele mai multe ori utilizat ca rezultat al unui tabù, care duce la construcţii
metaforice ori simbolice.”[Dicţionarul de ştiinţe ale limbii].
a da ortul popii (pentru a muri)

Necuratul (pentru diavol)
EXEMPLU întăreşte demonstraţia prin procedee literare care urmăresc efecte patetice :
“El se va agăţa de pământul noastru cât mai mult timp posibil. Dar, a trecut
deja mult timp de când nu mai este decât o fiară care dă înapoi. De la
Stalingrad la Ternopol, de la malurile Nilului la Bizerte, de la Tunis la Roma,
s-a obişnuit cu înfrîngerea.” (Charles de Gaulle, Discursul din 6 Iunie 1944)
EXORTARE/EXORTAŢIE : figură care constă în a adresa încurajări, îndemnuri unei persoane

sau unui grup prin formulări patetice.
“Pentru fiii Franţei, oriunde ar fi ei, orice ar fi ei, datoria simplă şi sacră este
să lupte cu toate mijloacele pe care le au.” (Charles de Gaulle, Discursul din
6 Iunie 1944)
63
HENDIADĂ: raportul atributiv este transformat într-unul de coordonare.
Distincţia şi ţinuta parlamentarului au impresionat audienţa. (În loc de:

Ţinuta distinsă a parlamentarului au impresionat audienţa.)
“Perfecti oratoris moderatione et sapientia”, Cicero, De oratore
HIPERBOLA :Figură a exagerării care se realizează prin mărirea imaginii obiectului peste limitele
sale fireşti.În lexicul hiperbolic predomină adjectivele cu sens de superlativ.
Cola Cao – o excelentă băutură de cacao

FNI- Un avantaj uriaş pentru investitori
Hipebola este adesea asociată cu alte figuri care îi măresc expresivitatea (metaforă, comparaţie,
personificare):
Energia Universului – în bateriile autoSolite

Noul PUR Universal – detergentul cu o mie de feţe
Arctic- noi îngheţăm şi ecuatorul
IDIOMATIC: care aparţine unei limbi, unui dialect. Expresii idiomatice sunt adesea
intraductibile.
“Pour la nation qui se bat, les pieds et les poings liés, contre l'oppresseur
armé jusqu'aux dents , le bon ordre dans la bataille exige plusieurs
conditions.” /“a fi legat de mâini şi de picioare” (Charles de Gaulle,
Discursul din 6 Iunie 1944)
INJONCŢIUNE/INJONCTIV : ordin precis, formal.
“Este vorba despre distrugerea inamicului…”(Charles de Gaulle, Discursul

din 6 Iunie 1944)
INTERTEXTUALITATE 4: Parametru de caracterizare a unui text literar la nivelul relaţiei

( intenţionate sau nu) pe care acesta o stabileşte cu texte anterioare.
INTERTEXT
[citate din cântecul Rezistenţei]:”în această seară, duşmanul…va afla preţul
sângelui …şi al lacrimilor” (Charles de Gaulle, Discursul din 6 Iunie 1944)
IRONIE: figură de gândire constând într-o expresie lingvistică care introduce în mod disimulat o
apreciere negativă, dispreţuitoare, violentă la adresa unui eveniment sau a unei persoane.
(Ea) Înaltă…cât un dop
64
“România nu poate fi numită totuşi o ţară bananieră pentru singurul motiv că

bananele nu au fost încă aclimatizate, dar poate fi o republică a corcoduşelor”
(M.Coşea)
IZOCOLON : figură care se bazează pe folosirea, în acelaşi discurs (sentenţios), a unor cuvinte (cu
lungimi asemănătoare şi aflate în relaţii de omofonie .
“de combats, de fureurs, de douleurs “ / atătea lupte, atâta furie, atâtea dureri
(Charles de Gaulle, Discursul din 6 Iunie 1944)
LICENŢĂ: figură retorică prin intermediul căreia vorbitorul exprimă o idee incomodă, şocantă
pentru auditoriu; este adesea încadrată de formule de scuză.
“În Iaşi, de exemplu, - permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar

adevărată! – În Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!”
(Caragiale)
LITOTĂ: figură care constă în atenuarea expresiei unei idei (ca efect al modestiei), astfel încât să
se înţeleagă mai mult decât se spune în enunţ.
“Bucuria părinţilor n-a fost proastă”/ în loc de “a fost mare” (Creangă)
METAFORA5
Retorica clasică a favorizat definiţia metaforei drept comparaţie implicită (“comparaţie
prescurtată”). Mecansimul semantic al metaforei: dacă A1 (cu sensul S1) este termenul metaforizat
(substituit) şi A2 (cu sensul S2) termenul metaforic (substituent), înlocuirea lui A1 prin A2 nu va fi
posibilă decât unei baze semice comune lui S1 şi S2
“…în constituirea metaforei se stabilesc două serii de reprezentări: o serie de asemănări între
realitatea desemnată şi cuvântul metaforic dar şi o serie de diferenţe între cele două părţi ale
metaforei. Impresia de deosebire dintre termenul propriu şi metaforă nu trebuie ştearsă printr-o prea
mare asemănare, căci metafora nu rezultă niciodată dintr-o unificare totală de sens.” (DSL)
Metafora cunoaşte două forme principale :
1) coalescenţa: metaforă explicită (metaforă in praesentia) : A1 este A2
“O raclă mare-i lumea” (Eminescu)
2) implicaţia: metaforă implicită (metaforă in absentia) : A2 în locul lui A1
În piaţa public-a simţirii noastre” (Philippide)
“From Stettin in the Baltic to Trieste in the Adriatic, an iron curtain has
descended across the continent.”/ De la Stettin din Marea Baltică până la
Triest în Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât peste continent
(Europa). W.Churchill
65
METONIMIE: figură retorică de înlocuire a unui termen prin alt termen, bazată pe o relaţie logică
de contiguitate între cele două concepte desemnate de aceştia.
A bea câteva pahare

A trăi din munca cuiva
Are un Picasso
A trece prin foc şi sabie Cf. ferro et igni (lat.)
A băut un Cotnari
A fi în primăvara vieţii
OXIMORON: evocare în aceeaşi sintagmă a unor însuşiri contradictorii.
Festina lente/ Grăbeşte-te încet.
Curat murdar (Caragiale)
OPTAŢIE: enunţarea exclamativă a unei dorinţe care este privită ca soluţie (sau răsplată) a unei
situaţii.
O! de ai fi luat aminte la poruncile mele atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi

fericirea ta ca valurile mării.( Isaiia 48:18 )
PARADOX : figură a ambiguităţii, înrudită cu antiteza şi ironia, prin care se enunţă ca adevărată o
idee ce contrazice opinia generală (comună).
“relaxare nu înseamnă deconectare. Relaxare înseamnă conectare”

FLIT – mor insectele după el
Ce-a fost mai întâi, Oul sau găina ?– Răspunsul corect: Avicola Buftea.
(texte publicitare)
PARIGMENON :figură de repetiţie realizată prin utilizarea în enunţ a mai multor derivate de la
acelaşi radical:
A trăi făr-a iubi

Mă mir ce trai o mai fi!
PARONOMAZĂ : Repetarea unor cuvinte cu rezonanţă apropiată dar cu sens diferit (în general,
paronime)
Investitură/învestitură; propăşire/prăbuşire
Traduttore , traditore
66
PERIFRAZĂ : figură de stil care constă în a exprima în mai multe cuvinte ceea ce s-ar putea
comunica în cuvinte mai puţine sau într-unul singur.
Capitala Franţei (Paris)

Oraşul etern (Roma); Părintele istoriei (Herodot); Zeiţa înţelepciunii (Atena)
Perifraza eufemistică constă în înlocuirea unui nume de obiect/noţiune/persoană care, din cauza
unor anumite inerdicţii, tabu-uri, nu poate fi utilizat:
ucigă-l crucea/toaca; cel de pe comoară (eufemisme pentru “diavol”)

…compartimentul unde nu intră decât o persoană (Caragiale)
a se săvârşi din viaţă
a adormi pe veci
trecerea în viaţa cea veşnică etc.
PERSONIFICARE : figură de stil prin care se atribuie unui obiect concret sau unui concept
abstract trăsături ale fiinţelor vii.
Aşa cum m-a învăţat Dosia (detergentul Dosia, text publicitar)

Culoarea care te prinde! Părul tău a avut întotdeauna o culoare frumoasă.
Dar, în vara asta e timpul să trăieşti blondul la maxim! Blondul plin de

viaţă. O vară în culoarea care te prinde! (Wellaton, text publicitar)
PLEONASM : figură de stil care constă în folosirea mai multor cuvinte sau construcţii decât ar fi
necesar pentru exprimarea unor idei sau imagini; figură de gândire bazată pe repetarea a două sau
mai multe cuvinte care au acelaşi sens sau care aparţin aceleiaşi sfere semantice.
“Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate

În noi doi un suflet bate” (Alecsandri)
“Cobori în jos, luceafăr blând

Alunecând pe-o rază” (Eminescu)
“Este chiar el însuşi în persoană

Vai de mine! Monşerul meu! Mi-l omoară!” (Caragiale)
a cronometra timpul (gr. cronos “timp”)

caligrafie frumoasă (gr. Kalos “frumos”)
muncă laborioasă (lat. labor “muncă”)
a avansa înainte (fr. s’avancer “a se apropia de un punct”)
a aduce aportul (fr. apporter “a aduce”)
realizarea acestuia s-a realizat cu…

prevăzut în prevederea nr.5
67
legi ce urmează a fi abolite în urma iniţiativei parlamentare a…

uleiului de maşină i se adaugă aditiv
a avea posibilitatea nemijlocită de a lua contact direct cu marfa

mijloace mass media ( Cf. mass media of communication)
s-a sinucis singur

a revenit din nou
a se bifurca în două
a convieţui laolată/împreună
a-şi trăi viaţa
a prezice viitorul
a coborî în jos
a îngheţa de frig
a vedea cu (proprii) săi ochi
colaborare reciprocă
prosperă şi înfloritoare
liberă şi independentă
PROSOPOPEE : formă extinsă a personificării care, depăşind limitele unei figuri izolate, are
caracterul unei strategii narative caracterizând integral un text, cum ar fi Luceafărul (Eminescu),
Istoria ieroglifică (Cantemir).
PROVERBUL : învăţătură morală populară, formulată într-o expresie concisă, eliptică, metaforică,
rimată. Inserat ca atare (nemodificat) în textul discursului, contribuie la sporirea forţei persuasive a
acestuia, datorită caracterului său sentenţios :
Cum îţi aşterni, aşa dormi. Fii înţelept, alege AFI

Spune-mi ce mesaje primeşti ca să-ţi spun cine eşti (Connex- Serviciul de
mesaje secrete)
REPETIŢIE : figură sintactică (de construcţie) care constă în reluarea de două sau mai mult ori a
unei secvenţe (sunet, cuvânt, grup de cuvinte).
“Este vorba despre distrugerea inamicului, inamicul care ne striveşte şi ne

întinează patria, inamicul detestat, inamicul fără onoare.”(Charles de Gaulle,
Discursul din 6 iunie 1944
TABLOUL: figură de compoziţie care se bazează pe descrierea detaliată a unor evenimente, acţiuni
etc., a căror desfăşurare este încadrată spaţio-temporal.
TAUTOLOGIA6 : figură care constă în repetarea cuvântului cu rol de nume predicativ sau a
oricărui alt cuvânt ca termen al propriei sale determinări : A este A.
68
Ce e al tău e al tău.
Ce e bun e bun. Connex GSM (texte publicitare)
Crima nu e politică…Crima e crimă (Rebreanu)
“Nu-l vând, dragă domnule…Un Cezanne e un Cezanne, îl las acolo”

(G.Călinescu)
“Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanu zâmbind; în loc să se bucure, ea se sperie.”(C. Negruzzi)
nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie

a mers cât a mers
vorbeşte ca să vorbească
ZEUGMA : figură sintactică care constă în folosirea unică a unui cuvînt comun mai multor
membri ai frazei; este o formă de elipsă.
El e preşedinte şi puternic în loc de El e preşedinte şi e puternic
BIBLIGRAFIE ŞI NOTE:
1.Genette face aprecierea acesta într-un context diferit dar semnificaţia poate fi extinsă şi la nivel
terminologic. ( G.Genette , Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p.93).
2. Francis E. Peters Termenii filozofiei greceşti Editura Humanitas, 1993
3. O strategie discursivă destul de frecvent folosită în discursul politic al propagandei constă în
folosirea eufemismelor în scopul liniştirii publicului sau al “cosmetizării” unor fapte, evenimente
etc. neplăcute. Anumite schimbări de perspectivă asupra unor concepte sau instituţii atrag după sine
modificări terminologice care tind spre semnificaţii neutre.
Astfel, Ministerele de Război se transformă în Ministere ale Apărării (prin actualizarea unei
componente a războiului care reprezintă, cel puţin la nivelul intenţiilor, politica guvernelor în
domeniu). Tendinţa spre neutralizarea conotaţiei negative a războiului este şi un reflex al căderii în
desuetitudine a războiului clasic (neinformaţional), deşi evenimentele recente din Iugoslavia par a
infirma acest lucru. Francoise Thom susţinea în “Limba de lemn” că aceeaşi realitate poate fi
descrisă semantic, în funcţie de ideologia care o promovează, în moduri diferite : “a cunoaşte
spaţiul extraterestru” implica, în perioada divizării lumii în două blocuri militare, două faţete
conceptuale - “a explora spaţiul cosmic” (tendinţă spre neutralitate lingvistică pentru americani) şi
“a cuceri spaţiul cosmic” pentru sovietici (ca expresie a unei ideologii “războinice”).
Datorită conotaţiilor negative ce însoţesc “războiul” pe plan terminologic se manifestă o tendinţă de
“mascare” a evenimentelor din această sferă prin diferite eufemisme, care duc la construcţii
metaforice ori simbolice. “Deconectarea” de la realităţile neplăcute se realizează printr-o
terminologie complexă, care cunoaşte diferite realizări sinonimice. Aaron Delwiche descrie evoluţia
termenului “traumă provocată de război” în acest secol, care, fără să sufere o revoluţie conceptuală
a primit diferite desemnări, de la “şoc cauzat de explozie (shell shock)” în timpul primului război
mondial, la “oboseală provocată de luptă (combat fatigue)” în cel de-a doua conflagraţie mondială
şi, până la “afecţiune datorată stressului posttraumatic (post-traumatic stress disorder)” în timpul
69
Războiului din Vietnam. Ultimul termen apare ca rezultat al unui tabù deoarece în structura sa nu
se mai regăseşte nici un element evocator al războiului.
Folosirea eufemismelor cu valoare onomastică poate reflecta uneori cinismul prost disimulat al
unui guvern pacificator care denumeşte o rachetă cu mare putere distructivă “Peace keeper”. Tot în
categoria eufemismelor onomastice intră şi desemnările “afective” ale bombelor nucleare din al
doilea război mondial - “Little Boy” şi “Fat Boy”. Inexactităţile terminologice din discursul politic
sunt preluate şi răspândite cu generozitate de presă, ceea ce conduce în cele din urmă la a considera
că “a controla imaginea devine valoarea care calcă totul în picioare”. Schimbarea perspectivelor
presupune existenţa unor pseudosinonime a căror aplicabilitate ţine seama de contextul
extralingvistic şi de intenţiile de comunicare adecvate acestuia. Astfel, în context de război,
“pierderi civile“ este înlocuit cu “pagube colaterale” care aparţine jargonului juridic-militar şi, în
consecinţă, are avantajul de a fi mai “opac”.
4. Titlul operei/programului politic(e) poate fi interpretabil uneori din perspectiva intertextualităţii
- ca aluzie la un tezaur cultural existent în memoria receptorului şi care se realizează ca intertext
sub diferite forme. Acelaşi statut îl are şi titlul jurnalistic care reproduce ca intertext alte titluri cu
un anumit prestigiu în lumea culturală, cum ar fi :“Lista lui…” (lista lui Coşea) sau “Cronica une
morţi anunţate” Gabriel Garcia Marques.
Ca intertext-imitaţie parţială, “Contractul cu România”, “Contractul cu bucureştenii”,
“Contractul cu Americanii” [Newt Gingrich] reprezintă aluzii evidente la “Contractul social” al lui
J.J. Rousseau.
5. Analizele tradiţionale asupra limbajului politic au acordat o mică importanţă studiului
metaforelor, interpretate, de cele mai multe ori, ca ornamente retorice care reprezintă, în fond, o
problemă de stil şi un aspect superficial al discursului politic.
Noile perspective (Labbe, Dominique, Les metaphores du general de Gaulle, Mots, p.51-61) asupra
discursului politic au încercat, din contră, să supraevalueze rolul metaforei, în special, din
perspectiva absolutizării observaţiei potrivit căreia “oamenii politici îşi aleg imaginile din domeniile
care le sunt familiare sau care îi obsedează; jucându-se cu cuvinte, ei se descoperă, se dezvăluie…”
Studiul discursului unui actor politic trebuie să stabilească un “inventar ” al metaforelor folosite
pentru a evidenţia un sistem mai mult sau mai puţin organizat sau mai mult sau mai puţin stabil de
imagini. Astfel, analiza metaforelor dintr-un discurs poate demonstra o preferinţă a omului politic
pentru unul sau mai multe domenii (care ţin de registre diverse cum ar fi cel militar, religios etc. sau
care selectează cu predilecţie elemente cosmice, ale naturii etc. ) . Registrele care se plasează în
prim- planul imagistic se conturează ca un domeniu coerent al discursului, atât ca importanţă
cantitativă, cât şi ca bogăţie a semnificaţiilor şi complexitate a asociaţiilor. Uneori se pun în
evidenţă registre banale dar revelatorii pentru concepţia omului politic despre acţiune şi autoritate.
În concluzie, o metaforă nu poate fi considerată izolat, ea trebuie integrată şi interpretată în sistemul
din care face parte. O analiză sistematică a imaginilor folosite de un om politic dezvăluie o reţea
semnificativă de teme, motive, asociaţii stabile etc.
Pornind de la constatarea faptului că discursul politic abundă în metafore, retorica clasică propune
trei explicaţii posibile ale fenomenului:
1) Imaginile servesc la “a deghiza conceptele negative, ideile agresive, dezagreabile, triste sau care
contravin modestiei” (Dumarsais, Des tropes ou des different sens (1730), Paris; Flammarion, 1988,
p.77) deci, sunt folosite pentru disimularea propriilor concepţii politice.
Metafora poate suplini lipsurile lexicului, dacă limbile nu au destule cuvinte pentru a exprima
bogăţia ideilor, conceptelor, sentimentelor etc. Imaginile reprezintă deci o necesitate a comunicării
şi o sursă a crestivităţii lexicale.
70
Dintr-o anumită perspectivă, retorica este considerată un element esenţial al limbajului şi al gîndirii.
Metaforele ar reprezenta deci, o manieră de a gândi analogic, un mijloc de cunoaştere pe care îl
utilizăm constant şi care face apel atât la imaginaţie cât şi la raţiune (interpretare echivalentă cu
considerarea metaforei epistemologice în discursul ştiinţific).
6. “mai adaugă la acestea înveşmântarea şi stilul…, pe deplin saturat de tautologii, dar din acelea ce
exersează puterea de pătrundere, deoarece par să spună uneori ceva diferit şi totuşi spun acelaşi
lucru şi în esenţă semnifică altceva sau pot să semnifice altceva” (Ludwig Wittgenstein citându-l pe
Lessing (despre Biblie), în Însemnări postume 1914-1915, Editura Humanitas, Bucureşti,
1995,p.28-29).
*G.Genette , Figuri, Editura Univers, Bucureşti, 1978
TEORIA ARGUMENTĂRII
MOTTO: “…teoria argumentării trebuie realizată în forma

unei “logici informale”, deoarece o bună înţelegere asupra
chestiunilor teoretice şi moral-practice nu poate fi obţinută
nici deductiv, nici prin evidenţe empirice..”
Jürgen Habermas*
Concepte de bază : argumentare, argument, actorii argumentării, pregătirea auditorului

elaborarea unei argumentări, toposuri şi strategii argumentative, logică şi limbaj:argument,
concluzie, inferenţă , raţionament , propoziţie, inducţie, analogie, deducţie, silogism, silogism
categoric, silogism ipotetic, silogism alternativ, petitio principii, ipostazierea, tipologia
argumentelor: argumentul autorităţii, argumentul urii, argumentum ad hominem, argumentum ad
personam, insulta, argumentum ad ignorantiam, argumentum ad verecundiam, argumentum ad
judicium, argumentum ad misericordiam, argumentum a pari, argumentum a tuto, argumentul
bâtei, argumentum ex concessis, argumentum ex silentio, paralogism de compoziţie, falsa
analogie , ignoratio entelechi, post hoc ergo propter hoc, epicherema, paralogism, conector
argumentativ, operator argumentativ, tipologia conectorilor argumentativi, efect de persuasiune,
discurs argumentativ, descriptiv, narativ
Glosar: act de limbaj, act locuţionar, act ilocuţionar, act perlocuţionar discurs raportat, strategie
71
ARGUMENTAREA - Introducere. Definiţii.
CURSUL VI
ARGUMENTAREA
Introducere. Definiţii.
Introducere
Teoria argumentării poate fi definită ca studiu al tehnicilor discursive ale raţionamentului practic,
prin care un individ urmăreşte să determine sau să sporească adeziunea celorlalţi la anumite idei
sau opinii ale sale.1
Dintr-o perspectivă tradiţională, teoria argumentării este considerată ca parte constitutivă a
sistemului retoric2.
Teoria argumentării s-a dezvoltat însă şi în cadrul ştiinţific al logicii3.
Pornind de la constatarea că, în limba naturală, procesele argumentative sunt impregnate de retorică
şi logică, punctul de vedere modern asupra argumentării încearcă să realizeze locul comun al
intersecţiei acestor două direcţii de cercetare4.
Tendinţele recente în studiul argumentării integrează decoperirile pragmaticii, în special ale teoriei
actelor de limbaj5 şi extind aria cercetării spre surpinderea fenomenului la nivelul cotidianului.6
Definiţii
Termenul “argumentare” acoperă sfera conceptuală a unui domeniu aflat la intersecţia retoricii cu
logica şi lingvistica.
De aceea, termenul aparţine unui lexic specializat interferent iar definiţia sa depinde de perspectiva
adoptată .
1. Din punctul de vedere al logicii, argumentare reprezintă un proces de justificare logică a unei
propoziţii.Altfel spus, argumentarea stabileşte o relaţie între 1..n argumente şi o concluzie.
Definiţia poate fi îmbogăţită prin evidenţierea “canalului” astfel : argumentarea reprezintă o
strategie prin care, folosind o anumită limbă, un vorbitor reuşeşte să extragă concluzii valabile
dintr-un enunţ .
Argumentarea nu trebuie confundată cu demonstraţia logică a adevărului unui enunţ sau a
validităţii unui raţionament deoarece mecanismele procesul de argumentare aparţin limbilor
naturale pe când cele ale demonstraţiei aparţin logicii7.
2. Din perspectiva lingvisticii, argumentarea reprezintă o activitate verbală, de natură intelectuală
şi socială, prin care se poate realiza justificarea sau respingerea unor opinii.
Aceasta poate fi interpretată şi în termenii pragmaticii astfel: prin formularea unui ansamblul
(coerent) de enunţuri, emiţătorul urmăreşte să obţină acordul unuia sau mai multor colocutori , ceea
ce sugerează că argumentarea este motivată printr-un dezacord real, probabil sau posibil între
colocutori.8
Argumentarea reprezintă un de asemenea un ansamblu de tehnici de legitimare a credinţelor şi a

comportamentelor. Ea caută să influenţeze, să transforme sau să întărească
credinţele/comportamentele ţintelor (colocutori.)
Argumentarea în limbajul natural se sprijină pe paraverbal şi pe implicit.
72
Modalităţile de articulare a premiselor pot fi mai mult sau mai puţin complexe.
În general, o argumentarea este o suită de enunţuri [E1,E2…deci En] ,astfel încât En se formulează
sau este afirmată pe baza enunţurilor din jur. 9 Dintr-o perspectivă opusă, este suficient să existe un
ansamblu de enunţuri adevărate în vecinătatea unui enunţ fals pentru a transfera asupra enunţului
fals aparenţa sau “tenta” adevărului.10
Înţelegerea discursului ca ansamblu de strategii prin care emiţătorul încearcă să-şi influenţeze
colocutorii conferă oricărei forme discursive o forţă argumentativă inerentă.11
Argumentarea reprezintă prin excelenţă marca situaţiilor dialogale 12, al înlănţuirii replicilor, al
dezbaterilor ceea ce nu exclude importanţa ei în cadrul contextelor monologale13 (deliberare
interioară).
Din punctul de vedere al cadrului în care se desfăşoară, argumentarea poate fi comună, cotidiană
sau specializată (în diferite domenii ale acţiunii sau cunoaşterii).
ARGUMENT
Termenului “argument” îi pot fi atribuite mai multe definiţii, nu întotdeauna delimitate cu

precizie:
1. argumentul poate fi interpretat ca variabilă independentă a unei funcţii, sau
2. propoziţie considerată ca adevărată şi luată în considerare pentru demonstrarea altei propoziţii14
Argumentul poate fi definit deci ca variabilă independentă a funcţiei predicative, care indică
obiectele şi indivizii de care depind proprietăţile şi relaţiile (adică predicatele15).
“Argument” intră şi în alcătuirea unor sintagme consacrate de tip termen-martor16 din istoria logicii
şi a filozofiei care desemnează anumite tipuri de raţionamente 17 : argumentul ontologic18,
argumentul moral în favoarea existenţei lui Dumnezeu19,
argumentul grămezii, argumentul îndoielii20, argumentul decalajului temporal21, argumentul fizico-
teologic22, argumentul cazului paradigmatic23, argumentul celui de-al treilea om, argumentul
gradelor de perfecţiune, argumentul henologic24, argumentul întrebării deschise25, argumentul
teleologic26, argumentul transcendental27.
Argumentarea se supune întotdeauna legilor adecvării contextuale. 28

Dincolo de perspectivele teoretice din care este privită argumentarea, cel care îşi construieşte
discursul trebuie să se adapteze la public.Nu există argumentare-tip pentru un subiect dat, nici
scheme argumentative cu statut de legitimitate capabile să convingă pe toată lumea, adresându-se
unei/unor persoane în particular .Este evident deci că
stilul folosit într-o argumentaţie va fi determinant în relaţia orator/auditor sau scriitor/cititori. 29
Actorii argumentării
Actorii situaţiei argumentative sunt desemnaţi diferit în funcţie de poziţia pe care o ocupă în cadrul
interacţiunii comunicative.
Astfel, din perspectivă lingvistică, enunţurile sunt produse de un locutor pentru un interlocutor .
Emiţătorul şi destinatarul sunt termenii de bază în cadrul teoriei ce are ca obiect de studiul actelor
de vorbire.Din punctul de vedere al retoricii, principalul actor al argumentării este oratorul care se
adresează publicului (auditoriu) . “Adversarii” unui duel argumentativ sunt desemnaţi adesea prin
termeni marcaţi de imprecizie ca oponent şi preopinent30.
73
În cazul în care schimburile argumentative depăşesc cadrul partenerilor direct implicaţi, se poate
vorbi de prezenţa terţilor .31
Argumentarea legată de structura interacţiunii verbale este o confruntare, pe un un mod polemic
sau cooperativ, a unui discurs şi a unui contradiscurs orientate de aceeaşi întrebare/problemă.32
Pregătirea auditorului
În faza de pregătire a auditoriului discursul este dominat de argumentele încadrării : apel la

presupoziţii comune33, reîncadrarea realului 34şi apelul la autoritate35.
Elaborarea unei argumentări
Pentru ca discursul să fie acceptat şi să i se acorde atenţie din partea auditoriului, el trebuie să se
sprijine pe probe (lat. probationes) . O tipologie a probelor distinge: probe naturale /extrinseci ,
evidente (fapte expuse) sau ieşite din context36 şi artificiale (intrinseci) sunt create prin şi în
discurs.37
74
TOPOSURI ŞI STRATEGII ARGUMENTATIVE.
CURSUL VII.
TOPOSURI ŞI STRATEGII ARGUMENTATIVE
TOPICELE (locurile)38
Topicele reprezintă puncte de vedere generale sau “comune”39 mai multor subiecte de
raţionament.Ele pot constitui argumente40 “de-a gata” pe care oratorul le poate plasa în diferite
secvenţe ale discursului său.
Toposul se caracterizează prin generalitate şi admisibilitate41 şi gradualitate.
În cadrul invenţiei retorice, topicele sau topoi sunt categorii de bază ale relaţiei dintre idei care pot
servi ca model (şablon, tipar, pattern) pentru a găsi întotedauna anumite lucruri de spus despre un
subiect. "Topoi" înseamnă ad litteram "locuri pentru a găsi lucruri". Aristotel le-a împărţit pe
acestea în subiecte de invenţie "obişnuite, comune" şi "speciale", primele având un aspect general,
iar celelalte fiind specifice celor trei ramuri ale oratoriei.
Topicele comune42 se referă la: definiţie43, categorie;genul şi speciile sale44, comparaţie, relaţie
(cauză/efect45,antecedent/consecinţă46, contrarii,contradicţia), circumstanţe, mărturii(declaraţii),
maxime sau proverbe47 etc.
Desi topicele de inventie au reprezentat elemente esenţiale pentru generarea discursului in traditia
retoricii ele au suferit în anumite perioade (din antichitatea clasica pana in secolul al 17-lea) o
concurenţă serioasă din partea imitatiei (imitatio) 48
Locurile cele mai frecventat utilizate se se numesc locuri comune, poncife, clişee şi pot deveni mai
puţin percutante dacă folosirea lor este sistematică şi stereotipă49.
Principalele topice folosite în argumentare sunt:
-regula de justiţie : a trata la fel lucrurile asemănătoare;

-argument a fortiori “cu cea mai mare dreptate”
- argument a contrario (enantioză): proba este înlocuită de o aserţiune inversă 50
- argument ad ignoratiam : I se lasă adversarului grija de a dovedi contrariul “Dovediţi-mi
că…”
- argument ab utilitate : constă în a face să se creadă că opinia interlocutorului i-ar dăuna acestui
dacă ar fi pusă în practică
-terţul exclus : acolo unde cale de mijloc nu este posibilă 51
-legătură între act şi persoană prin definire, etichetare: cel care omoară este un asasin
-legătură între antecedent şi consecinţă : pune în discuţie legile cauzalităţii
- legătură între tot şi părţi : grup şi individ52
- indiferenţa celor interesaţi 53
- -argumentul continuităţii 54
-argumentul direcţiei55 în care imaginea angrenajului este asociată acestui loc;
-corax în care se consideră că un argument este falacios fiindcă este prea probabil;
-amalgam: se consideră ca aparţinând aceleiaşi categorii noţiuni, fenomene, obiecte diferite;
-martor fictiv : se face apel la un arbitru obiectiv/imparţial imaginar;
-subterfugiu : se vorbeşte despre lucruri fără legătură cu problema în cauză;
-apodioxis/apodictic: se respinge un argument fără a fi discutat, declarându-l prea naiv sau prea
lung pentru a fi dezvoltat;
75
TOPOSURI ŞI STRATEGII ARGUMENTATIVE.
-suspendare: dacă punctul discutat este delicat se trimite înapoi sau se respinge pentru mai târziu56;
-descalificare : se refuză argumentul pe motivul josniciei, al violenţei, al condiţiei joase a
adversarului;
-replicare: se întoarce argumentul interlocutorului împotriva lui;
-antanaclază sau reflecţie: se reiau cuvintele interlocutorului dându-le o altă semnificaţie, care
poate oferi un punct de sprijin important, profitabil;
-mărturie : propoziţia nu se bazează pe o observaţie ci pe creditul unei persoane care mărturiseşte ;
propoziţia poate fi validată într-un argument silogistic ca propoziţie adevărată, constitund una
dinte premise.
Argumentele
Un argument este deci o aserţiune care are ca funcţie, într-un raţionament să justifice
sau să explice o altă aserţiune.
Realizările argumentative folosesc pe scară largă deducţia57 şi analogia58.
În anumite clasificări, argumentele sunt împărţite în trei subcategorii sau familii59:
Argumentele legate de ethos sunt argumente de ordin afectivşi moral ( atitudinile pe care
trebuie să le ia un orator pentru a inspira încredere auditoriului său). El poate selecta diverse
strategii cum ar fi cea a bunului simţ60, a sincerităţii61, bunăvoinţei 62etc.
Argumentele legate de pathos sunt argumente de ordin pur afectiv, sunt destinate să
trezească emoţii, pasiuni şi sentimente, să fie deci adaptate profilului psihologic publicului vizat.63
Argumentele legate de logos se adresează raţiunii şi pot fi:
- deductive care se bazează pe implicaţia logică64 , regula reciprocităţii,relaţiile cauză-efect;
- analogice65,etimologice, cauzale, opozitive etc.66
Tipologia metodelor de argumentaţie distinge .

forma exhaustivă ca metodă algoritmică care vizează epuizarea argumentelor; toate
argumentele converg spre aceeaşi concluzie 67
schema radiară în care tema tratată este supusă analizei multiple pe diferite axe, din
diferite perspective sau puncte de vedere.68
76
LOGICĂ ŞI LIMBAJ
CURSUL VIII
LOGICĂ ŞI LIMBAJ
Argument, concluzie, inferenţă
Cei trei termeni se caracterizează prin diferenţe de statut lingvistic şi cognitiv, din punctul de vedere
al modului de acţiune.
Argumentul are statutul de credinţă (prezentată ca) împărtăşită, de dat factual (prezentat ca)
incontestabil pe care, destinatarul argumentării poate, evident, să îl respingă.69
Definiţia concluziei70 ca “încheiere a unui şir de judecăţi” sau ca”ultima parte a unei expuneri sau a
unei opere, care cuprinde rezultatele finale” cuprinde trăsătura comună de “plasare la sfârşit” ceea
ce nu are un corespondent general în realitatea cotidiană.71
Inferenţa72 poate fi definită ca

-proces de trecere de la premise la concluzie
-relaţie între premise şi concluzie73
Inferenţa presupune întotdeauna un salt, o diferenţă de nivel între enunţul argument şi enunţul
concluzie şi atribuie datelor iniţiale un sens argumentativ pe care nu îl aveau înainte74 Inferenţa
poate fi pusă în relaţie adesea cu expresia unui adevăr general, adesea de tip proverbial, atribuit unui
emiţător colectiv : se ştie că…75
Relaţia respingere76- obiecţie în cadrul acţiunii argumentative poate fi privită din perspectiva
menţinerii sau închiderii acesteia. Astfel, în timp ce respingerea închide dialogul, obiecţia solicită
un răspuns, deci continuarea dialogului.
RAŢIONAMENT
Raţionamentul poate fi definit “ca proces de trecere de la unele propoziţii, numit epremise la o
propoziţie numită concluzie, astfel încât dacă premisele sunt adevărate concluzia este adevărată sau
cu mare probabilitate adevărată” şi ca “formă logică corespunzătoare procesului de trecere de la
premise la concluzie77”.
Raţionamentul reprezintă de fapt asamblarea argumentelor într-o structură coerentă. El permite ca

acestea să fie prezentate sub forma propoziţiilor înlănţuite ţinând cont de reguli stabilite, şi în acord
cu planul de ansamlu al discursului .
Modurile de raţionament cel mai frecvent folosite în argumentaţie sunt : inducţia 78, deducţia,
silogismul79 şi entimema.
Logica şi dialectica sprijină raţionamentul în procesul argumentativ.80
77
LOGICĂ ŞI LIMBAJ
PROPOZIŢIA
Este o aserţiune care poate fi afirmată sau negată.

Toate propoziţiile sunt fraze, dar nu toate frazele sunt propoziţii.81
O propoziţie cuprinde trei părţi: termenul subiect, verbul de legătură (copula) şi termenul predicat.
Politicienii sunt corupţi.

Politicienii= termenul subiect, despre care se face o aserţiune
Sunt = verb
corupţi= predicat, care reprezintă de fapt aserţiunea însăşi
Politicienii sunt corupţi este o propoziţie căreia îi lipseşte precizia, ar trebui introdusă o specificare.
Toţi Politicienii sunt corupţi sau unii Politicienii sunt corupţi.
TOŢI şi UNII caracterizează aspectul cantitativ al propoziţiei.
Propoziţiile care privesc aspecte generale, de ansamblu sunt universale.

Propoziţiile care privesc o parte a unui ansamblu sunt particulare.
O propoziţie afirmă sau neagă ceva. Ea poate fi deci afirmativă sau negativă.
TOŢI Politicienii sunt corupţi = p u a
NICIUN Politicienii nu este corupt= pun
UNII Politicienii sunt corupţi : ppa
UNII Politicieni nu sunt corupţi= ppn
şi 4) sunt contradictorii
şi 2) sunt contrare
şi 4) sunt subcontrare şi subalterne (ele sunt deduse din alte propoziţii)
Reguli:
-dacă o propoziţie este adevărată, propoziţia sa contradictorie trebuie să fie falsă;
-din două propoziţii contrare, una trebuie să fie falsă şi cealaltă adevărată, dar ambele pot fi false;
-dacă o propoziţie universală este adevărată, atunci subalterna particulară care e dedusă din aceasta
este şi ea adevărată
INDUCŢIA
Anumite propoziţii sunt intuitive şi se situează în afara logicii. Un adevăr intuitiv nu cere nici o
probă. Acele propoziţii care sunt sub observaţie directă sunt dovedite prin inducţie. Tot ceea ce
pleacă de la o observaţie particulară, de la un exemplu, este o inducţie. Se trece, cu ajutorul
inducţiei, de la particular la general (tot cei care încep cu bere, vor bea într-o zi băuturi mai tari) sau
de la particular la particular (dacă nu eşti tu, este deci fratele tău)
În orice exemplu de inducţie (generalizare), avem o aserţiune generală bazată pe un grup de
exemple particulare. Numărul exemplelor, faptele observate sau adeverite, poate varia, dar trebuie
să fie cel puţin egal cu două.
78
LOGICĂ ŞI LIMBAJ
Numărul de inducţii perfecte pe care le facem este relativ redus. O inducţie este perfectă doar când
este posibil de verificat că ceea ce propoziţia afirmă este valid în toate cazurile de observaţie. Am
putea deci să ne sprijini pe această definiţie pentru a dovedi că generaliazrea unui exemplu nu este
validă.
TOŢI Politicienii sunt corupţi este un exemplu de inducţie imperfectă. Chiar şi propoziţia “legea
gravitaţiei este universală” este o inducţie imperfectă (ea nu e nici falacioasă nici inexactă, dar
validitatea sa nu a fost examinată în toate cazurile; din punct de vedere strict logic, nu suntem
absolut siguri de universalitatea ei).
ANALOGIA
Reprezintă o varietate a inducţei. Se bazează pe o comparaţie sau o asemănare.

Cea mai obişnuită formă de analogie este aserţiunea că un lucru sau altul este adevărat pentru că
este asemănător cu un alt lucru recunoscut ca adevărat.
Analogia se bazează pe teoria conform căreia un anumit grad de asemănare între două lucruri
implică un grad mai mare de asemănare. Ea nu furnizează niciodată probe în sensul strict, doar o
probabilitate : “comparaison n’est pas raison”(asemănarea nu este argument).
DEDUCŢIA
Este o metodă de raţionament prin care propoziţiile sunt stabilite nu printr-o observaţie directă a
faptelor ci prin referire la alte propoziţii deja stabilite.
Lassie e un câine.
Toţi câinii sunt animale.
Deci, Lassie este un animal.
Deducţia pleacă deci de la general (citat în prima propoziţie) pentru a merge spre particular.
SILOGISME
Silogism categoric
Este un sistem logic constituit din trei propoziţii astfel încât una dintre ele să fie implicată de
celelalte două. În funcţie de ordinea în care acestea apar în mod obişnuit, cele trei părţi sunt:
-premisa majoră
-premisa minoră
-conscluzia
1.Toţi oamenii sunt fiinţe raţionale. (premisa majoră)

2. Socrate este un om. (premisa minoră)
Deci Socrate este o fiinţă raţională. (concluzie)
79
LOGICĂ ŞI LIMBAJ
Cele trei propoziţii conţin întotdeauna , în total, trei termeni (oamenii, fiinţe raţionale, Socrate), în
exemplul nostru :
-un termen major(fiinţe raţionale)
-un termen minor(Socrate)
-un termen mediu(oamenii)
Termenul mediu poate fi identificat ştiindu-se că este prezent în cele două premise şi nu în
concluzie (oamenii, în exemplul nostru).
Regulile formale ale silogismului
Un silogism este compus din trei şi numai trei termeni. Prezenţa termenului median este raţiunea
acestei reguli.
Toate persoanele care studiază sunt elevi.

Ion este o persoană care frecventeză liceul.
Deci Ion este elev.
Avem aici patru termeni : persoanele care studiază /elevi/

Ion/ persoană care frecventează liceul.
Nu există nici un termen care să lege Ion şi elevi.
Pentru a face un silogism valid, numărul de termeni ar trebui redus la trei:
Toate persoanele care frecventeză liceul sunt elevi.

Ion este o persoană care frecventează liceul.
Deci Ion este elev.
Termenul median trebuie să fie prezent în cel puţin una dintre premize, în particular în aceea în
care se afirmă sau se neagă ceva asupra ansamblului de care depinde termenul median Este vorba în
acest caz despre termen distribuit.
“Toţi românii sunt ospitalieri” : se ştie că întreaga clasa a românilor este alcătuită din oameni
ospitalieri
“Unii oameni sunt fiinţe raţionale” nu are termen distribuit, nu ştim nimic în ceea ce priveşte toţi
oamnii sau toate fiinţele raţionale.
Atâta timp cât termenul median nu este distribuit într-una dintre premise, este imposibil de a stabili
o relaţie între ceilalţi doi termeni:
UNII dintre prietenii mei sunt politicieni.

UNII politicieni sunt oameni celebri.
Deci unii dintre prietenii mei sunt oameni celebri.
Termenul mediu este “politicieni”, dar nici o premisă a acestui teremn nu este distribuită sau
utilizată de toată lumea, căci nici o premisă nu spune orice ar fi în legătură cu toţi politicienii.
80
LOGICĂ ŞI LIMBAJ
Eroarea provocată de un termen nedistribuit este responsabilă de multe greşeli de raţionament care
generează alte forme de erori formale.
Nici un termen nu poate apărea în concluzie dacă nu a fost distribuit cel puţin o dată într-una dintre
premise. Un silogism nu poate afirma nimic în concluzie care să nu fie implicat într-una dintre
premise.
Toţi mincinoşii sunt laşi

Niciun gentleman nu este mincinos.
Deci nici un gentleman nu este laş.
Eroarea provine din faptul că termenul “laş” apare în concluzie dar nu este distribuit în premiza
unde apărea.
Patru reguli de mai mică însemnătate ale silogismului:

1Plecând de la două premise particulare, nu este posibilă nici o concluzie.
2Plecând de la două premise negative, nu este posibilă nici o concluzie .
3 Dacă una dintre premise este negativă, concluzia trebuie să fie negativă
4Dacă una dintre premize este particulară, concluia trebuie să fie particulară
Silogismul ipotetic
Silogismul ipotetic are ca premiză majoră o propoziţie conţinând o aserţiune ipotetică (sau
condiţională). Formula sa este dată de expresia:
Dacă P , atunci Q
Structura completă a silogismului este deci:
Dacă P, atunci Q
P
Atunci Q
Dacă nu plouă, ies afară

Nu plouă
Atunci ies afară
Premiza majoră conţine două aserţiuni, antecedenta şi consecinţa, iar propoziţia în ansamblul ei
realizează o relaţie de implicaţie între ele două. Pentru un rezultat corect, premiza minoră trebuie să
confirme antecedenta sau să nege consecinţa. Atunci, concluzia va afirma consecinţa sau, în cel de-
al doilea caz, va nega antecedenta.
Dacă nu plouă, voi ieşi afară

Nu ies afară
Deci plouă.
81
LOGICĂ ŞI LIMBAJ
Toria silogismului ipotetic constă în a spune că adevărul exprimat de antecedentă implică adevărul
exprimat prin consecinţă, şi la fel pentru negaţie.
Construcuţia inversă va genera un argument falacios :
Dacă nu plouă, voi ieşi afară

Plouă
Deci nu ies afară
Relaţia de implicaţie nu este în mod necesar simetrică.Cu toate că o cauză dată implică întotdeauna
un anumit efect, un efect dat nu implică întotdeauna o anumită cauză, ştiindu-se că pot fi mai multe
cauze pentru un singur efect.
Silogismul alternativ
Premiza majoră este o propoziţie alternativă. Premiza minoră este o propoziţie categorică care
acceptă sau respinge una dintre alternative. Dacă premiza minoră acceptă un adintre alternative,
concluzia trebuie să o respingă pe cealaltă; dacă ea respinge o alternativă, concluzia trebuie să o
accepte pe cealaltă.
Donkey e ori un cal ori un măgar

Donkey e un măgar.
Donkey nu este un cal
1) este sigur că alternativele propuse se exclud reciproc, astfel că afirmarea uneia implică negarea
celeilalte (nici cal, nici măgar)
2) a fi sigur că toate alternativele posibile au fost luate în calcul. Dacă se întâmplă ca Donkey să nu
fie nici cal, nici măgar, cele două posibilităţi se exclud una pe alta. Totuşi , dacă ar fi posibil ca
Donkey să fie un hibrid cal-măgar, silogismul ar încălca a doua regulă, pentru că nu au fost
enumerate toate posibilităţile. Un silogism de acest tip, în care alegerea nu se bazează pe
excluderea uneia dintre posibilităţi, trimite la o eroare numită “disjuncţie imperfectă”; un silogism
în care nu sunt date toate alegerile posibile trimite la o eroare numită “enumerare incompletă”.
ARGUMENTE FALACIOASE COMUNE
PETITIO PRINCIPII
Petitio principii reprezintă un raţionament vicios care constă în a considera ca adevărat obiectul
însuşi al problemei. A afirma într-una dintre premize ceea ce este de presupus a fi dovedit în
concluzie. Se ajunge la concluzie fără a trece printr-un proces de argumentare.
Biblia ne spune că Dumnezeu există.

Biblia a fost dictată de Dumnezeu.
Deci, Dumnezeu există .
POST HOC, ERGO PROPTER HOC 82
82
LOGICĂ ŞI LIMBAJ
Acest argument falacios este postulatul conform căruia un eveniment care survine în urma altuia
este în mod necesar rezultatul primului. Superstiţiile83 în marea lor majoritate se bazează pe acest
sofism:
O pisică neagră mi-a tăiat drumul în momentul în care voiam să trec strada.
Imediat după aceea m-a lovit o maşină.
Deci, când îţi taie drumul o pisică neagră înseamnă că vei avea un accident.
A dovedi fenomenul cauză-efect este mult mai complicat şi necesită o utilizare precaută a regulilor
de investigare inductivă. Stabilirea unei secvenţe temporale nu este suficientă; trebuie de asemenea
să fie vorba despre o legătură cauzală care să poată fi demonstrată.
IPOSTAZIEREA
Este o eroare care constă în a considera un obiect care are o existenţă conceptuală sau imaginară ca
o realitate concretă. Această eroare apare în multe argumente care încep cu :
“Istoria ne învaţă că…”

“Ştiinţa spune…”
“Medicina a descoperit …”
Ipoteza prezentă în aceste expuneri este că istoria, medicina, ştiinţa sunt entităţi ai căror
reprezentanţi vorbesc acceaşi limbă84. În realitate, sunt mulţi specialişti ai domeniilor respective
care nu sunt întotdeauna de acord asupra anumitor probleme, direcţii de cercetare, terminologii
etc.85. De aceea, ar fi mult mai adecvată formularea :
Anumiţi istorici consideră că

Mulţi oameni de ştiinţă cred că
Cercetătorii în medicină au descoperit că…
Printre tehnicile de căutare şi organizare a argumentelor se numără şi cele care vizează schema
cine, ce, unde, cînd,cum , de ce iar figurile de gândire şi figurile de stil sunt frecvent utilizate pentru
a elabora o argumentaţie, pentru a asigura legătura între probleme, idei. O argumentare eficientă va
acorda o mare atenţie stilului, formei, intonaţiei care trebuie să susţină firesc logosul .
83
TIPOLOGIA ARGUMENTELOR
CURSUL IX
argumentum ab auctoritate[argumentul autorităţii]
mod de argumentare care constă în invocarea, în sprijinul unei poziţii, afirmaţii etc., a unei
instanţe investite cu autoritate, prestigiu în opinia comună ; implicit, oponentul recunoaşte această
autoritate
Argumentul autorităţii86 este un argument de confirmare având următoarea formă canonică :

P, fiindcă A susţine P, iar A este o autoritate în materie.
Autoritatea reprezintă fie un punct de sprijin, fie un refugiu pentru cel ce argumentează. 87
Un tip aparte de argument al autorităţii îl constituie autoritatea citată88.
Respingerea argumentelor autorităţii se poate face din perspectiva atacului împotriva autorităţii ( în
cele mai multe cazuri se suprapune cu atacul contra persoanei).
“Autorităţile” în diferite domenii beneficiază de existenţa unui sistem de norme de evaluare şi de
control a activităţii lor (control reciproc în cadrul unei colectivităţi de experţi, “excelenţă” în
cercetare). 89
Unii autori 90consideră că “Critica tinde a aduce autoritatea la surse umane, instituţionale,
ştiinţifice, reperabile şi controlabile.
Domeniul de validitate a acestui argument [dogmatic] a constituit şi constituie încă în zilele
noastre o miză socială şi culturală majoră”.
argumentum ab invidia [argumentul urii]
demonstraţie falsă care, sub pretextul apărării adevărului, urmăreşte să provoace ură împotriva
părerilor altora sau să-I compromită pe nedrept
argumentum a contrario
mod de argumentare analogică care se bazează pe transferul de la contrariu la contrariu, având
schema : dacă lui A îi corespunde B, lui non-A este probabil să-I convină non-B
argumentum ad hominem[privitor la om(ul) (cu care se discută)]91

mod de argumentare care constă în a-i opune adversarului consecinţele care rezultă din tezele cele
mai puţin probabile admise de acesta;
în sens larg, atac cu referire strictă, precisă la individualitatea, doctrina adversarului;
Se poate vorbi despre argumentum ad hominem întotdeauna când este vorba despre adevărul unei
aserţiuni sau despre legitimitatea unei conduite care se resping prin referire la caracteristicile
negative ale persoanei care le susţine. Mecanismul organizării acestui argument se bazează pe
deplasarea accentului de la problemă la persoană.
84
Respingerea argumentum ad hominem este foarte productivă. Unii cercetători92 arată că cel mai
important mecanism al respingerii este reprezentat de punerea adversarului în contradicţie cu el
însuşi, ceea ce echivalează cu ” a argumenta în sistemul de credinţe şi valori al adversarului , a
degaja contradicţii şi a crea disonanţe”.
Se disting mai multe căi de realizare:
-contradicţia la nivelul cuvintelor93 (oponentul pune în contradicţie afirmaţiile locutorului emise, în
general, în momente diferite).
-contradicţie la nivelul cuvintelor şi a convingerilor/credinţelor94
-contradicţie la nivelul cuvintelor şi al actelor
- contradicţie între normă şi realitate95
Temă : construiţi o argumentare şi o contraargumentare pe tema necesităţii clonării fiinţelor în
scopul prelevării de organe pentru vindecarea (prin transplant) a unor maladii incurabile.
argumentum ad personam [atac(ul) la persoană/atac personal ]
Reprezintă o variantă a argumentării ad hominem şi constă într-un atac personal asupra

adversarului (ad personam vs. ad hominem).
Mecanismul acestei argumentări se bazează pe ironizarea adversarului în legătură cu aspecte ce nu
ţin de problema în discuţie (“hors de propos”), formularea unor aluzii în termeni negativi, transferul
discursului din planul general al argumentării în plan personal.
Efectele acestui tip de argumentare pot declanşa o reacţie simetrică (adeversarul îşi pierde calmul
recurgând şi el la atac personal).
insulta
Deşi deontologia interacţiunilor sociale, regulile de politeţe, sunt prescriptiv-normative ( se
interzice insulta adresată interlocutorului/ adversarului) se constată că insulta este adesea prezentă
în dezbaterea publică. Insulta care la prima vedere nu pare să fie o problemă de argumentare
invalidează adesea interlocutorul iar atacul la persoană influenţează dezbaterea.
Dezbaterea electorală reprezintă cadrul predilect pentru manifestarea atacului la persoană.96
argumentum ad ignorantiam[argumentare asupra ignoranţei]

mod de argumentare care constă “în folosirea dovezilor scoase din unul dintre fundamentele
cunoaşterii sau probabilităţii” .(Locke)
Acest tip de argumentare este strâns legat de administrarea sau demonstrarea prin probe.Strategia se
bazează pe a cere adversarului să admită ca probă ceea ce li se prezintă sau, dacă nu, la rândul lui să
furnizeze o probă (mai bună).97
argumentum ad verecundiam[argument care face apel la respect]
mod de argumentare în care se recurge la respectul adversarului pentru opinia unui om sau a unor
oameni care au dobândit o bună reputaţie în ochii opiniei comune (Locke)
Acest tip de argument se organizează pe o schemă argumentativă inadecvată care se bazează pe a
susţine că un punct de vedere este valabil doar pentru că este susţinut de o autoritate ( a cărei
“reputaţie” nu este de obicei obţinută în domeniul în discuţie).98
argumentum a fortiori [dintr-un motiv mai puternic, cu atât mai mult]
85
mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat printr-un caz se extinde şi asupra altui caz,
care prezintă, faţă de primul motive mai puternice de a fi “cu atât mai adevărat”.99
argumentum ad judicium [se bazează pe judecata asupra naturii

lucrurilor]
mod de argumentare constând în “folosirea dovezilor scoase din unul dintre fundamentele
cunoaşterii sau probabilităţii” (Locke)
Acest tip de argument reprezintă din perspectiva lui Locke singura formă validă de argumentare ,
spre deosebire de argumentum ad hominem, argumentum ad ignorantiam şi argumentum ad
verecundiam deorece bazându-se pe judecata asupra naturii lucrurilor este singurul care poate
conduce la cunoaştere.
argumentum ad misericordiam
mod de argumentare care se bazează pe presiunea exercitată asupra adversarului prin apelul
constant la sentimentele şi interesele sale
Acest tip de argumentare este frecvent folosit în discursurile politice, electorale şi
publicitare şi se axează pe “manipularea” sentimentelor de compasiune ale adversarului sau pe
strategia ameninţării acestuia.100
argumentum a pari [argument dintr-un motiv egal ]

mod de argumentare care se bazează pe transferul unei demonstraţii specifice unui caz la un alt caz,
din raţiuni de identitate sau analogie între cele două cazuri
argumentum a tuto
mod de argumentare analogică bazat pe transferul de certitudine de la ceea ce e sigur la ceea ce nu
are acelaşi grad de certitudine
argumentum baculinum/ argumentul ad baculum [argumentul bâtei]

mod de argumentare bazat pe folosirea forţei în locul oricărui argument ; iniţial, desemna
posibilitatea dovedirii lumii exterioare prin lovirea pământului cu o bâtă.101
argumentum ex concessis[prin concesie]

mod de argumentare indirectă prin acceptarea provizorie a atezei adversarului pentru a-l pune în
contradicţie cu sine însuşi sau a-l determina să accepte ceea ce iniţial respinsese
argumentum ex silentio [prin tăcere]

mod de argumentare bazat pe tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia enunţată
paralogism de compoziţie
se bazează pe confuzia legată de sistemul parte/întreg prin atribuirea –întregului- a unei proprietăţi
a unei părţi referitoare la structura acesteia.
falsa analogie
constă în a folosi incorect schema argumentativă a analogiei, fără a fi îndeplinite condiţiile unei
comparaţii corecte.
86
Ignoratio entelechi[ignorarea subiectului/argumentaţie nepertinentă]

sofism care constă în neluarea în consideraţie tocmai a problemei care trebuie dovedită împotriva
unui adversar; se bazează pe demonstrarea sau respingerea altei probleme decât a celei care face
subiectul discuţiei
petitio principii [întoarcerea la enunţul iniţial]

Eroare logică care foloseşte în vederea demonstraţiei, un echivalent sau un sinonim a ceea ce se
urmăreşte a fi demonstrat; ceea ce este echivalent cu a considera admisă însăşi teza de demonstrat,
cu precizarea că aceasta se află într-o formă uşor diferită.102
post hoc ergo propter hoc [simultan cu un lucru, deci din cauza acelui
lucru]
sofism prin “falsitatea cauzei” care constă în confuzia dintre concomitenţă şi cauzalitate
ecundum quid [generalizare pripită]

folosirea incorectă a schemei argumentative a simultaneităţii producerii unor evenimente prin
generalizări bazate pe observaţii disparate, nereprezentative, insuficiente
argumentum ad consequantiam
se bazează pe folosirea unei scheme argumentative cauzale neadecvate care conduce la respingerea
unui perspective descrise datorită consecinţelor sale indezirabile
paralogismul ambiguităţii
se bazează pe exploatarea ambiguităţii referenţiale, sintactice, semantice şi pragmatice.103
paralogismul sperietoarei
constă în a atribui un punct de vedere fictiv celeilalte părţi sau a deforma neadecvat propriul punct
de vedere; contravine regulei de a organiza atacul asupra punctului de vedere al adversarului
respectând condiţiile enunţării sale
afirmarea consecinţei
paralogism care se bazează pe confuzia condiţiilor necesare şi suficiente, considerând că o condiţie
necesară este şi suficientă
sorit104
este o înlănţuire de argumente a cărei concluzie reia un termen din primul şi din ultimul argument.
“Internetul ne face mai liberi.

Or libertatea este ceva care ne este datorată din naştere.
Dacă nu o ştim este pentru că suntem proşti.
Internetul este bun deci pentru proşti”
sofism
Numit şi paralogism, este o formă de silogism care pare logic în aparenţă, dar care este înşelător de
fapt deoarece se bazează pe diferitele sensuri ale unui cuv. Se ajunge astfel a demonstra un lucru şi
contariul său.
87
Toţi oamenii îmi sunt fraţi.

Un frate nu se trădează niciodată.
Deci nu pot să trădez pe nimeni.
Sofismul este adesea folosit în manipulare (se încearcă deci inducrea unei erori).
falaccia este un sinonim pentru sofism .Termenul apare şi în expresiile:

1-falaccia dictionis/sofism in dictionem [=sofisme lingvistice]-în limbaj echivoc, stil prolix,parataxa
2-falaccia/sofism extra dictionem [sofisme extralingvistice] ; se pleacă de la premise false : error
fundametalis, petitio principii, ignoratio elenchi (argumentul la persoană, apelul la autoritate,
argumentul baculinic etc.)
dilema
silogism cu premise ipotetice disjunctive105.

Există două moduri de a respinge o dilemă :
-a fi cucerit de una dintre alternative ceea ce înseamnă a accepta una dintre alternative dar a nega
raţionamentul cauzal pe care îl implică..
-a evita alternativele : se încearcă să se arate că toate alternativele nu au fost numărate/expuse.
Trebuie să fie o a treia cale, o soluţie intermediară, acre nu ar avea consecinţele neplăcute ale
celorlalte două.
O dilemă la care nu se poate răspunde printr-unul dintre aceste raţionamente este o falsă dilemă.
entimema
Argumentele apar adesea cu una dintre cele trei propoziţii omise sau suprimate pentru a evita un
silogism greoi. Un argument deductiv de acest tip îl reprezintă entimema .Propoziţia care lipseşte
poate fi premisa majoră, minoră sau concluzia. În fiecare exemplu, cel căruia i s eadresează un
argument se presupune că poate furniza propoziţia lipsă.
Gîndesc, deci sunt.
X va fi un bun preşedinte fiindcă este originar din Moldova.

Avem premiza minoră şi concluzia. Premiza majoră “Toţi politicienii din Moldova sunt buni
preşedinţi “ a fost omisă.
Entimema : Numai proştii folosesc un calculator şi tu foloseşti un calculator, lipseşte premiza

minoră : Tu eşti un prost.
Diferenţa între adevăr şi validitate

Cei mai mulţi dintre logicieni folosesc termenii “valid” şi “invalid” pt a indica dacă argumentaţia se
prezintă sub o formă corectă. Aceşti termeni se aplică la argumentare în ansamblul său şi nu la
fiecare dintre propoziţiile sale.
Argumentaţia:
1.Toate animalele sunt carnivore
2Vaca este un animal
3.Deci vaca este carnivoră
88
este validă pe plan formal. Totuţi oricine ştie ca prima premiză este falsă.
Toţi oamenii sunt muritori

Preşedintele este un om.
Deci preşedintele este muritor.
Această argumnetaţie nu numai că ne convinge ci şi ne persuadează. O argumentare completă, mai

mult decât a se supune legilor reflecţiei trebuie să conţină ceva recunoscut unanim. Se consideră că
influenţa argumentării depinde esenţial de felul în care considerăm adevărul aserţiunii.
Epicherema este o probă, un exemplu, însoţind o argumentare, a priori o premiză.
paralogism sofism săvîrşit fără intenţia de a induce în eroare, se datorează mai ales folosirii
improprii a limbajului. Studiul paralogismelor a stimulat cunoaşterea şi definirea mai exacta a
sensurilor diferite ale acleluiaşi cuvânt sau a unor cuvinte diferite. În teoria argumentării
paralogismele pot fi reduse la un singur principiu organizator: ele ţin de prezenţa “omului în limbă”,
de prezenţa argumentatorilor în argumentare.Aceste paralogisme se organizează în jurul unei zone
interzise legate în special de exigenţele metodei ştiinţifice : circumstanţele enunţării enunţului nu
trebuie să intervină asupra valorii de adevăr a enunţului.
89
CONECTORI ARGUMENTATIVI
CURSUL X
CONECTORI106 ARGUMENTATIVI
Motto: “Ipoteza corelării conectorilor argumentativi de problematica orientării pe de

o parte şi de toposuri pe de altă parte este susţinută de faptul că argumentarea este
reglată de nişte reguli foarte generale a căror proprietate esenţială este de a fi
distincte de raţionamentul logic”107
Termenul conector aparţine lexicului specializat şi are sensuri diferite în funcţie de domeniul în
care este folosit.
În logică formală108, este definit drept funcţie care are ca argumente o pereche ordonată de
propoziţii (P, Q) şi are rolul de legare a propoziţiilor (P, Q) într-o propoziţie compusă S.
Clasificarea conectorilor din logica formală şi corespondenţa acestora în limbajul natural sunt redate
în tabelul de mai jos:
tip de conectori corespondenţă în LN simbol structura lui S
cu 2 argumente
conectori de conjuncţie şi ∧ P∧Q

conectori de disjuncţie sau ∨ P∨Q
conectori de implicaţie* dacă…atunci ⊃ P⊃Q
conectori de echivalenţă dacă şi numai dacă ≡ P≡Q
cu un argument nu ∼ ∼ P sau ∼ Q
[În teoria textului, termenul conector textual (sau pragmatic) desemnează un

cuvânt sau un grup de cuvinte din clasa adverbului sau a conjuncţiei care au funcţia să asigure
legătura formală şi semantică dintre elementele unui discurs , contribuind la realizarea coeziunii 109
textuale .
TOPOSURI ARGUMENTATIVE
Toposul (loc comun la Aristotel) este o regulă foarte generală care face posibilă o argumentare
particulară.
Toposul diferă de silogism şi deducţie (elemente ale raţionamentului logic.)
Silogism :
1.Toţi oamenii sunt fiinţe raţionale.
2. Socrate este un om. (premisa minoră)
Deci Socrate este o fiinţă raţională. (concluzie)
90
Deducţie:
Lassie e un câine.
Toţi câinii sunt animale.
Deci, Lassie este un animal.
Argumentare:
Stofa aceasta este la reducere(ieftină). Ar trebui să o cumperi.
Concluzia “ar treui să o cumperi ” nu este obligatorie, toposul “”ieftinătăţii” putând fi repsins
printr-un topos invers
sunt prea sărac să cumpăr lucruri ieftine
sau e ieftină dar nu e stilul meu
aceeptare pe un plan general: lucrurile la reducere/ieftine sunt un avantaj
respingerea într-un caz particular: dacă iau în considerare raportul calitate/preţ, această stofă nu e
ieftină
O.Ducrot110stabileşte corespondenţa între două paliere argumentative : scara argumentelor (de la

mare la mic pe o scară ascendentă) şi scara concluziei (de la j-n la j+n , trecînd prin j, pe o scară
ascendentă , în care j marchează intensitatea acţiunii).
O(biectul) este p (ieftin) + cumpărare
1500 j+n
Scara ↑2000 ↑ j
Argumentelor 2500 j-n
+ târziu +precipitare
Deja 7 j+n (grăbeşte-te)

Scara ↑7 fix ↑ j (grăbeşte-te/
Nu te grăbi)
Argumentelor aproape 7 j-n (nu te grăbi)
(după D.Rovenţa-Frumuşani)
Conectorii orienteză interpretarea în cadrul “lecturii” enunţurilor şi nu depinde de conţinutul

informativ al acestora.
“Enunţul este argumentativ nu doar prin ceea ce spune despre lume, ci şi prin ceea ce este”
111
”sensul profund al enunţului nu este atât descrierea unei stări de lucruri , cât posibilitatea unei
anumite continuări a discursului în detrimentul alteia” ceea ce este acopeirt de conceptul de
potenţialitate argumentativă din perspectiva Ducrot şi Anscombre.
Ansamblul argumentelor formează schema argumentativă ce conferă coerenţă discursului.
91
Operator argumentativ
Termenul este atribuit conceptului de morfem care, aplicat la un conţinut, transformă

potenţialitatea argumentativă a acelui conţinut .112Operatorul argumentativ este cel ce conferă
enunţului în care este inserat, indiferent de valoarea informativă a acestuia, o
pertinenţă/direcţie/orientare argumentativă.
Orientarea enunţului este deci efectul conectorului argumentativ.
Este aproape ora 7.(orientarea enunţului spre polul “târziu” al continuum-ului “devreme –târziu”,
concluzia fiind “grăbeşte-te” )
Este ora 7 (fix). (comunică o informaţie referitoare la timp )
Este deja ora 7(s-a făcut deja ora7) (trimite la epuizarea timpului pentru o anumită acţiune) 113
Nu este decât şapte.(orientare spre rezerva de timp, echivalent cu “mai este timp”) 114
Un operator argumentativ limitează posibilităţile de folosire în scopuri argumentative a enunţurilor
pe care le modifică.
Conectori argumentativi
Conectorul argumentativ este un morfem (de tipul conjuncţiei, adverbului, locuţiunii adverbiale,
grupului prepoziţional, interjecţiei etc.) care articulaează două sau mai multe enunţuri într-o
strategie argumentativă unitară.
Spre deosebire de operatorii argumentativi, conectorul argumentativ articulează enunţuri care
intervin în realizarea argumentării.
Spre deosebire de conectorii logici, conectorii lingvistici pot corela entităţi eterogene: un enunţ şi o
enunţare, un element implicit şi un element explicit .115
Conectorii argumentativi reprezintă elemente pragmatice a căror funcţie este de a exprima adecvat
valori pragmatice adică seturi de supoziţii, intenţii, presupoziţii, atitudini şi credinţe împărtăţite de
locutor şi auditorul său 116
Conectorii argumentativi sau “mots du discours” în terminologia impusă de Oswald Ducrot
117
impun discursului un comportament inferenţial, semnificaţiile lor funcţionând ca instrucţiuni
privitoare la strategiile de urmat.Aceste “Instrucţiuni” se referă la un ansamblu de relaţii între
enunţuri şi câmpul discursiv pe care îl creează. Rolul lor este de a impune constrângeri semantice
interpretării pragmatice a enunţurilor.
Principalele probleme legate de “comportamentul ” concetorilor în discurs privesc:
1.Modul în care conectorii argumentativi se inserează în discurs pentru a forma scheme
argumentative 118
2.Analiza relaţiilor de compatiblitate şi de excludere stabilite între aceste morfeme precum şi
paradigmele lor tipologice.
Astfel, conectorii atunci, ei bine, deci, astfel se caracterizează prin afinităţi de natură
pragmasemantică.119
Tipologia conectorilor argumentativi
1. J. MOESCHLER (1995) a propus o tipologie a conectorilor argumentativi bazată pe distincţia

dintre predicat cu două locuri [
92
-“Un conector argumentativ este un predicat cu două locuri dacă segmentele X şi Y pe care le
articulează în structura de suprafaţă pot îndeplini o funcţie argumentativă şi nu este nevoie de
intervenţia unui al treilea constituent implicit (cu funcţia de argument sau de concluzie; ex. Căci,
pentru că, deci, atunci)”
- Un conector argumentativ este predicat cu trei locuri dacă este nevoie să se intervină cu o a treia
variabilă implicită cu funcţia de argument sau de concluzie între două varibile asociate
argumentativ la X şi Y; ex. totuşi, dar, de altfel, chiar]
În cazul în care conectorul este un predicat cu trei locuri , se disting conectori ale căror argumente
sunt
-orientate în acelaşi sens (Chiar, precis, de altfel)
-orientate în sens contrar : Totuşi, dar, dacă nu, altfel, în caz contrar, cu toate acestea
2.O altă clasificare se poate realiza după funcţia argumentativă a enunţului introdus de conector:
-conectori care introduc argumentele/introductivi : căci, de altfel, or, dar, chiar, din moment
ce, pentru că
În cazul în care conectorul este un predicat cu trei locuri , se disting conectori introductivi ale căror
argumente sunt
-orientate în acelaşi sens (Chiar, precis, de altfel)
orientate în sens contrar : dar
-conectori care introduc concluzia/concluzivi : deci, totuşi,sigur, (în mod) hotărât, (ei) bine,
în cele din urmă, aşadar.
În cazul în care conectorul este un predicat cu trei locuri , se disting conectori concluzivi ale căror
argumente sunt
-orientate în acelaşi sens : În definitiv
-orientate în sens contrar : totuşi, cu toate acestea, la urma urmei
În continuare vom prezenta câteva exemple pentru modul în care acţionează conectorii în cadrul
discursului argumentativ.
DAR
Marchează în general contradicţia argumentativă

Structura tip de legătură a două enunţuri : P dar Q
O.Ducrot (1972, 1980) şi E.Eggs (1994, 17) sunt două tipuri de dar:
anti-implicativ : Concetăţenii noştri muncesc mult, dar întotdeauna în scopul de a se
îmbogăţi
P dar Q
↓ ↓
C non C
P(Concetăţenii noştri muncesc mult) conduce la C (este bine)

În timp ce Q introdusă prin dar (dar întotdeauna în scopul de a se îmbogăţi) conduce la non C (nu
este bine).
compensatoriu:
Non multa, sed multum 120
93
dar de respingere121 care marchează un act de rectificare, de corectare:
Tranziţia nu este uşoară, dar sunt întotdeauna oamenii care o susţin.

“Voi merge oriunde, dar numai înainte” [Livingstone, text publicitar pentru whisky-ul Johnny
Walker]
dar argumentativ:
Reforma este un fenomen necesar. Dar trebuie să adăugăm că ea se bazează pe o cunoaştere a
realităţilor economice din ţară.
TOCMAI (Pe când)/Pe drept 122
Conector argumentativ care poate fi parafrazat prin “ just, cu dreptate”:

ex.
Pagubele au fost pe drept evaluate.
Ex.
X : Nu vei ieşi seara asta.Sora ta a aşteptat să împlinească 16 ani ca sa meargă la discotecă.
Y: Tocmai, s-au văzut rezultatele.
Schema argumenatativă a exemplului de mai sus este următoarea:

Argument: sora ta a aşteptat să împlinească 16 ani ca sa meargă la discotecă.
Concluzie: Tu nu vei ieşi în seara asta.
Implicit factual : X nu are 16 ani.
Implicit argumentativ: o lege generală de tipul : copiii aceleiaşi familii trebuie să beneficieze de un
tratamnet egal.
Y respinge răstălmăcirea argumentării prin schema următoare:

-este de acord asupra faptului prezentat ca argument.
-din acelaşi fapt trage concluzia implicită opusă :
Trebuie să mă laşi să ies în seara asta.
Implicit factual : “povestea tristă” a sorei a cărei dorinţă de libertate a fost prea mult înăbuşită.
Implicit argumentativ: o formă de argumentare prin consecinţe:
O măsură ale cărei consecinţe sunt dezastruoase trebuie schimbată
CHIAR123
Marchează o supracreştere a aprecierii.

Se bazează pe ideea de surpriză : când te aştepţi mai puţin, se produce calitatea x 124
A elimina durerea prin acţiune directă asupra circuitului nervos, şi chiar asupra centrilor
cerebrali…
Schema tip : R: P de altfel Q125
94
DE ALTFEL
Ducrot (1980) în ilustrarea conceptului de polifonie, precizează statutul argumentativ al acestui

conector, insistând asupra efectului de dedublare introdus prin de altfel Q.
De altfel articulează două elemente de sens P şi Q şi îndeplineşte două acte argumentative A1 şi A2.
În A1 se foloseşte P în favoarea concluziei R, apoi, în A2 se foloseşte Q pentru a susţine aceeaşi
concluzie.
Presupunând că enunţul X de altfel Y ar fi destinat unui singur alocutor, textul construieşte două
imagini succesive ale acestuia. În prima, legată de faptul că el este destinatarul actului A1
(considerat ca suficient) , apare ca satisfăcut d eargumentul P, ceea ce conduce la a-I aribui
dispoziţiile psihologicepentru aceasta. A doau imagine, ţinând de faptul că se adauga A2 la A1, este
legată de o lege a discursului care impune a spune doar ceea ce este considerat util de a fi spus (de
dire seulement ce qu’on croit utile de dire ). 126
Datorită efectului de dedublare, care se bazeză pe apariţia imaginară şi imaginată prin discurs a unei
a doua imagini a interlocutorului, actul de argumentare A2 apare ca necesar127.
OR
Conjuncţia neologică or (cf.fr. or )marchează un moment special al raţionamentului sau o secvenţă

temporală a unei naraţiuni.
Exprimă o opoziţie atenuată (şi nu un raport contradictoriu între două alternative) şi nu trebuie
confundată cu ori disjunctiv (echivalent cu sau). 128
Exemplu următor pune în evidenţă modul de articulare argumentativă la nivelul lui or:
“Prima serie de probleme corespunde în mare unei analitici a imaginaţiei, ca putere pozitivă de a
transforma timpul linear al reprezentării în spaţiu simultan de elemente virtuale; a doua corespunde
în mare analizei naturii, cu lacunele ei, cu dezordinile care încurcă tabloul fiinţelor şi îl risipesc într-
o suită de reprezentări care, vag şi de departe, se aseamănă.
Or, aceste două momente opuse (unul, negativ, al dezordinii naturii în impresii, celălalt pozitiv, al
puterii de a reconstitui ordinea pornind de la acele impresii) îşi găsesc unitatea în ideea unei
“geneze” 129
DACĂ NU; ALTFEL; ÎN CAZ CONTRAR
Conjuncţie cu “vocaţie discursivo-argumentativă, este un articulator logic care dă seamă de relaţia

semantică între ipoteză şi negaţie” 130
CEL PUŢIN
Operator modal care marchează o strategie discursivă a consolării, a compensării. 131
“Aspectul argumentativ al lui CEL PUŢIN se bazează pe tipul de consolare descoperit în lumea
imaginară M, născută din aserţiunea prealabilă legată de enunşul asupra căruia acţionează CEL
95
PUŢIN. Iată de ce un enunţ, ce conţine CEL PUŢIN va fi întotdeauna orientata spre concluzii
prezenatte ca favorabile.132
Acest conector pare să fie carcaterizat de inducerea a trei efecte specifice :
1- efectul argumentativ elogiator :
El, cel puţin, a fost la şcoală.
2-orientare calitativă , cel puţin în contextul unei afirmaţii presupune caracterul favorabil al
lucrurilor afirmate :
Mergi pe jos la facultate, este poluare, dar cel puţin , nu mergi mult, este în centru.
3- aspectul comparativ inerent semantismului lui cel puţin
La acestea se mai poate adăuga şi inducerea unei orientări argumentative în sensul negativ în
propoziţiile interogative :
Cel puţin , deputaţii au votat legea?
ŞTII/ŞTIŢI
Caracteristica acestui tip de conector argumentativ este de a face apel la un univers de cunoaştere al
locutorului presupus în relaţie (de identitate, intersecţie) cu cel al destinatarului.133
Alţi autori 134consideră ŞTII/ŞTIŢI drept un “conector de cooperare”.
Caracterul să discursiv, argumentativ este dat de imposibilitatea de a parafraza : ŞTII/ŞTIŢI că +P
După J.-P. Davoine , 1981135 se disting trei tipuri de ŞTII/ŞTIŢI
ŞTII/ŞTIŢI cognitiv de emfază, articulează o secvenţă asupra unui cuvânt pe care locutorul
îl consideră insuficient pentru a asigura o decodare optimă din partea destinatarului.
“Nici pe el, să ştiţi, nu pot spune că îl cunosc. Dar, oricum, trebuie să ne ajutăm între
noi.” [Camus, Ciuma]
ŞTII/ŞTIŢI operator de identificare, folosit după anumite secvenţe considerate ca
insuficiente de către locutor.
Este adesea folosit ca autocorecţie şi apare ca urmare la o reacţie de neînţelegere din partea
destinatarului ;
reacţia poate fi verbală coerentă: întrebare,
neclară: murmurat, mîrâit,
“-A, ba da, totuşi, două cazuri cu ganglionii foarte inflamaţi.
-Anormal?
-He, spune Richard, normalul, ştii…” [Camus, Ciuma]
sau nonverbală (ridicarea sprâncenelor, gesturi etc.).

ŞTII/ŞTIŢI136 în interiorul unei replici susţine o justificare, o explicaţie.
… ştiţi dumneavoastră
VEZI (tu)/VEDEŢI (dumneavoastră)
Conector argumentativ care vizează captarea adeziunii interlocutorului la ceea ce se spune sau ceea
ce se va spune.
96
Verbul a vedea are valori care ţin de domeniul perceptivului

(a) concret:
Mi-am pus ochelari ca să văd mai bine şi,
b) abstract:
văd că m-ai uitat, 137
şi de domeniul modalităţii – de identificare, de certitudine, de evaluare etc.
“Uite, cât e de prostănac, zise ea către Amaranta. Pretinde că moare din pricina mea, de
parcă aş fi o crampă intestinală.”Când îl găsiră mort de-a binelea în apropierea ferestrei ei, frumoasa
Remedios îşi confirmă prima impresie.
-Vedeţi, zise ea. Era tare prostănac.” [Gabriel Garcia Marquez, Un veac de
singurătate]
VEZI (tu)/VEDEŢI reprezintă uneori un act de reacţie la o intervenţie anterioară.
SPUNE / SPUNEŢI (mai ales în conversaţiile telefonice)

ASCULTĂ/ ASCULTAŢI
Articulează şi delimitează un enunţ în cadrul unei enunţări şi reprezintă indicatori ai forţei

interactive a limbajului
“Ascultaţi, spune acesta, trebuie izolat şi încercat un tratament special.” [Camus, Ciuma]
AŞTEPTAŢI/ (Şi) asta nu e tot/În plus/Mai mult

Se încadrează în categoria conectorilor specifici argumentului direcţiei care
trimit la ordinea nestoriană138 a argumentării. Sunt conectori specifici anchetelor, pledoariilor
juridice, textelor politice.
EFECTELE ARGUMENTĂRII
Eficienţa discursului argumentativ se poate aprecia şi în funcţie de persuasiune. Efectele

persuasive consecutive unei argumentări se pot clasifica în :
efecte demonstrative 139, de competenţă 140, efect de rezolvare/soluţie 141, efect de metodă142 , efect
de evidenţă 143 , efect de bună-credinţă, efect de principiu144 , efect “purtător de cuvânt”145, efect de
îndoială146 , efect de intimidare 147, efect de implicare
efect de exemplu 148, efect de complicitate/conivenţă 149, efect de insistenţă inducerea unei idei se
face prin repetiţie obsesivă , clişee, stereotipuri etc.150
efect de bunăvoinţă 151, efect emoţional 152, efect comic 153 etc.
DISCURS ARGUMENTATIV
O taxonomie154 a discursului din punctul de vedere al tipului textual155 relevă existenţa a trei tipuri
majore: narativ, descriptiv şi argumentativ.
97
Tipul narativ desemnează atât un mod de enuţare, cât şi rezultatul acesteia. Ca modalitate de
enunţare se referă la un ansamblu de procedee de redare a evenimentelor156.
Tipul descriptiv se deosebeşte de tipul narativ prin faptul că este reprezentat de enunţuri statice,
încadrate şi determinate spaţial157.
Tipul argumentativ desemnează un text cu următoarele caracteristici:
-se organizează în conformitate cu un plan158 ce cuprinde premisele, argumentele, concluzia 159
- vizează adeziunea la anumite idei
- actualizează procedee ca justificarea, probatoriu, valorizare, opoziţie, dispută
Concluzii:
Motto: “Gândirea nu preexistă limbajului, ea se naşte în tavaliul limbajului şi a

învăţa să te exprimi înseamnă, de fapt, a învăţa să gândeşti” (O. Reboul)
Studiul retoricii şi al teoriei argumentării este esenţial pentru decriptarea, înţelegerea şi compunerea
discursivă într-o eră care, depăşind stadiul informaţional tinde, în pragul mileniului trei, spre
instituirea unei ere a comunicării.
Revirimentul acestei discipline în secolul XX se datorează în mare parte caracterului său inter-,
multi- şi transdisciplinar şi noii perspective asupra recuperării tradiţiei domeniului într-o structură
coerentă a interacţiunii în comunicare.
Prezentarea unor probleme dintr-un domeniu cu o istorie şi complexitate remarcabile se doreşte a fi
un îndemn pentru viitorii specialişti în comunicare de a se deprinde cu reflecţia, critica şi analiza
unui fenomen care ne priveşte pe toţi.
GLOSAR:
Act de limbaj utilizarea limbii în situaţii concrete de comunicare. După Austin, orice act de limbaj
este alcătuit din trei componente :
act locuţionar (transmiterea unor anumite semnificaţii lexicale şi gramaticale prin rostirea unui
enunţ)
act ilocuţionar (exprimarea unei anumite intenţii comunicative: deschide cartea!)
act perlocuţionar (intenţia de realizare a unui efect asupra interlocutorului: a convinge, a flata, a
consola, a linişti etc.)
Actele de limbaj se deosebesc şi după potenţialul lor agresiv intrinsec
(a se compara de exemplu solicitările, ordinele cu promisiunile, mulţumirile, complimentele)
putând să pună în pericol imaginea individuală reciprocă a interlocutorilor şi implicit să afecteze
relaţiile dintre aceştia.
strategie Termenul nu trebuie înţeles , la acest nivel, drept activitate de comunicare disimulată sau
manipulare.
Transparenţa pentru receptor a strategiilor folosite de emiţător este pusă în evidenţă de existenţa
unor strategii corespunzătoare acestora la nivelul receptării, deci a unor strategii interpretative.
Ambele tipuri de strategii sunt recunoscute ca atare de participanţii la interacţiunea comunicativă,
ceea ce dovedeşte convenţionalitatea comportamentului strategic al membrilor unei comunităţi.
Se consideră că “O descriere completă şi în detaliu a strategiilor comunicative este practic
imposibilă, pentru că în acest domeniu se manifestă cu precădere creativitatea indivizilor.” [DSL]
98
Prezenţa unui comportament strategic al emiţătorului este, de obicei, semnalată de lipsa de

concordanţă între structura interacţională de adâncime (care reflectă competenţa comunicaţională a
individului) şi secvenţele de acte comunicative actualizate în structura de suprafaţă (care reflectă
competenţa socială).
discurs raportat : modul de a reprezenta într-un discurs vorbele atribuite unor surse diferite de cea a
emiţătorului. Problema se referă atât la clasificarea clasică -vorbire directă, vorbire indirectă şi stil
indirect liber-, cât şi la modalităţile de redare prin ghilimele, italice, trimiterea la alt discurs (“după
spusele lui A…”), şi la strategii de validare a conţinutului unei aserţiuni (“Vom avea alegeri
anticipate, dacă ar fi să-l credem pe A”) sau a folosirii unui termen (Sunt pe tuşă, cum se
spune/dacă pot spune aşa/dacă pot să mă exprim astfel etc. ).
Locuţiuni:
Circulus vitiosus (<lat) [cerc vicios]

demonstraţie în care premisele conţin deja concluzia de demonstrat, astfel încât se demonstrează
afirmaţia A cu ajutorul afirmaţiei B şi apoi B cu ajutorul lui A, printr-o întoarcere în punctul iniţial
de pornire.
Definiţie circulară care are un definiens [(<lat) ceea ce defineşte]presupus/integrat în
definiendum[(<lat) ceea ce trebuie definit].
Contradictio in adiecto (<lat)

contradicţie în atribuirea unei calităţi; contradicţie intrinsecă
Contradictio in subiecto/in re (<lat)
contradicţie în interiorul subiectului când acesta are elemnete incompatibile
Contradictio in terminis (<lat) [contradicţie în termeni]
contradicţie care se manifestă la nivelul expresiei lingvistice a termenilor
SIMBOLURI şi ABREVIERI
< provine din …(limba din care provine un termen este indicată în deschiderea unghiului)
ANEXĂ
1.Regulile de politeţe în comunicare
Sensul uzual al politeţii se referă la respectarea unor norme de comportament într-o comunitate
dată.
Pragmatica defineşte politeţea în relaţie cu sentimentul responsabilităţii faţă de locutor (faţă celălalt)
în tot cursul interacţiunii verbale.
Principiul politeţii reprezintă un principiu de bază în pragmatică, complementar cu principiul
cooperării.
99
Acţiunea acestui principiu se manifestă la nivelul reglementării comunicării în sensul menţinerii

echilibrului social şi a unor relaţii de bunăvoinţă între colocutori.
Aplicarea principiului politeţii în comunicare determină alegerea strategică a modalităţilor de
expresie lingvistică (în funcţie de datele concrete ale situaţiei de comunicare).
Pragmatica dispune de o teorie coerentă a politeţii, propusă de P. Brown şi S. Levinson (1987) care
se bazează pe conceptul de face,reprezentând o preluare şi adecvare a aceleiaşi noţiuni propuse de
Goffman (1967).
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, [ 1999:107] citându-l pe Green (1989, 144)consideră că acest concept ,

dificil de tradus acceptabil în limba română) desemnează “imaginea publică a eului individual,
configurată în termenii unor atribute sociale accepttae de alţii; menţinerea imaginii fiecăruia dintre
noi presupune cooperarea, pentru că acest fapt este strict dependent de acţiunile şi de sistemele de
valori ale celor cu care venim în contact”.
Conceptul de imagine /face în pragmatică preluat din cercetările de sociologie a comunicării ale
lui E. Goffman, paote fi înţeles în termenii unui “conflict implicit între dorinţa fiecăruia de a se
bucura de aprecierea şi de acordul semenilor săi (positive face) …şi dorinţa de a acţiona conform
propriilor principii şi intenţii (negative face)”. Vezi Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, [ 1999:107].
Contextul comunicaţional concret poate determina recurgerea la forme directe sau indirecte de
transmitere a intenţiilor comunicative, la acţiuni redresive implicite sau explicite etc.
Aprecierea măsurii în care un act de limbaj afectează eul interlocutorului se realizează în funcţie de
trei variabile extralingvistice:
distanţa socială (relaţie simetrică, determinată de atribute sociale stabile şi de frecvenţa
schimburilor verbale şi de domeniile în care aceasta se realizează)
puterea (relaţie asimetrică, exprimând direcţie exercitării controlului comunicării; dinspre emiţător
spre receptor)
gradul de interferenţă al actului comunicativ (în raport cu dorinţa de autonomie sau de aprobare a
colocutorului)
Ca într-o operaţie vectorială, rezultanta acestor variabile îi permite E să decidă asupra nivelului
optim de politeţe pentru performarea unui act verbal şi să aleagă strategia adecvată (politeţe
pozitivă /negativă).
Strategia comunicativă reprezintă o “formă de comportament comunicativ bazată pe manipularea

structurilor interacţionale şi a mijloacelor verbale de concretizare a acestora în vederea atingerii
obiectivelor urmărite”.
După clasificarea propusă în DSL ,

cea mai mare parte a strategiilor comunicative sunt
1. de tip anticipativ, bazate pe predicţii asupra atitudinii şi a reacţiei colocutorului.
Din această categorie fac parte
-schimburile preliminare
-diversele tipuri de mişcări de sprijinire a actului interacţioanl de bază (mişcările de motivare a
ofertei emiţătorului; de amplificare a informaţiei despre ofertă şi de dezarmare a receptorului)
-procedurile care exprimă ezitarea, tatonarea (de ex.în limba română, aceste proceduri implică
apelul la elemente ca : păi, aşa, în fine, adică, vreau să spun, ştii (ce), uite ce)
100
2. de tip aditiv, constând în multiplicarea actelor care compun mişcarea de bază într-o intervenţie
comunicativă
Principiul politeţii are un număr de maxime subordonate, centrate asupra emiţătorului şi

receptorului, formulate de G.N. Leech : 1983 :
Maxima tactului cere diminuarea expresiei neajunsurilor unei acţiuni din perspectiva receptorului,
prin formulări indirecte ale solicitărilor, în forme interogative introduse cu verbe modale : (vrei să
închizi uşa? / faţă de închide uşa)
Maxima generozităţii care reprezintă una din strategiile impersonalizării emiţătorului (Se poate
face ceva pentru sinistraţi/Pot să fac ceva pentru sinsitraţi)
Maxima aprobării;
Maxima modestiei care constă în minimalizarea gesturilor proprii de generozitate (Nu e mare
lucru; nu am făcut mai nimic pentru el)
Maxima acordului;
Maxima simpatiei.
În timp ce maximele 1 şi 3 sunt centrate asupra receptorului, maximele 2 şi 4 se resfrâng asupra
emiţătorului. Maximele 5 şi 6 sunt centrate asupra receptorului.
Din perspectiva efectului unei intenţii de comunicare asupra relaţiilor sociale, se poate aprecia că
acţiunea principiului politeţii este în mod necesar legată de un comportament strategic.
Asemenea efecte pot fi prevenite şi/sau atenuate printr-o alegere strategică a mijloacelor şi formelor
de comunicare
Strategiile politeţii pozitive şi negative se caracterizează prin exprimarea fără echivoc a intenţiilor
de comunicare
În acest sens, politeţea pozitivă are un sens integrativ, iar strategiile sale se caracterizează prin
sublinierea puternică a aprobării şi interesului faţă de tot ceea ce este legat de persoana receptorului,
a punctelor comune cu acesta, a raporturilor de cooperare.
Politeţea negativă va acţiona ca o a menţinerii distanţelor, care frânează relaţiile sociale ,
constituind cadrul comportării deferente.
DSL consideră că cele mai importante strategii ale politeţii pozitive sunt :
-folosirea unor mărci de identitate care subliniază apartenenţa colocutorului la acelaşi grup (noi)
-abordarea unor subiecte de discuţie sigure (conversaţia fatică)
-reluarea (integral sau parţial) a replicilor interlocutorului
-evitarea exprimării directe a dezacordului
-gluma .
Strategiile politeţii negative presupun apelul la mecanisme specifice de atenuare a prejudiciului
adus interlocutorului, cum ar fi:
-formularea directă de scuze
-diminuarea propriei personalităţi, în contrast cu exagerarea valorii interlocutorului
-impersonalizarea enunţurilor
-reducerea gradului de interfernţă prin folosirea unor construcţii restrictive sau a litotei
-exprimarea indirectă a intenţiilor comunicative care se realizează în special prin folosirea figurilor
de stil. Avantajul acestora constă în ambiguitatea pe care o creează . În acest fel emiţătorul are pe
de o parte posibilitatea de a-şi declina responsabilitatea pentru anumite afirmaţii şi , pe d elată parte,
să adecveze permanent semnificaţiile în funcţie de atitudinea receptorului.
101
2.Maximele conversaţionale ale lui Grice (1975).

Maximă este termenul atribuit, în pragmatică, unei cerinţe particulare ce decurge dintr-un anumit
principiu.
Cele două principii fundamentale ale interacţiunii verbale : principiul cooperativ şi principiul
politeţii, subsumează un număr de maxime specifice.
În opinia lui Grice (1975), Gazdar, Levinson, condiţiile de bază ale folosirii eficiente şi efective a
limbajului în comunicarea umană sunt determinate de un principiu al cooperării care poate fi
definit :
“Contribuţia ta, în cadrul în care ea are loc, să fie aşa cum se cere de către scopul convenit sau
direcţia discuţiei la care participi, la momentul la care are loc”
Maximele principiului cooperării descriu mijloacele raţionale care asigură eficienţa conversaţiei
Aceste maxime sunt :
Maxima cantităţii : reglementează cantitatea de informaţie furnizată de fiecare participant la un

schimb verbal. Aceasta trebuie să se încadreze strict în limitele impuse de obiectivele schimbului
respectiv (să nu fie nici insuficientă, nici excesivă)
Maxima cantităţii poate fi definită astfel:
-intervenţia ta să fie atât de informativă pe cât necesar
-nu face intervenţia ta mai informativă decât este nevoie
Principala cale prin care această maximă este încălcată

-se referă prima dintre cerinţe la lipsa “informativităţii” (“clişee politice, redundanţă”)
-repetarea conceptelor cu sfere referenţiale de aplicare identice (vorbitorul să fie scurt)
-enumerarea tuturor membrilor unei totalităţi şi, în acelaşi timp, prin numirea şi a întregului
prepunerea adjectivelor, ordinea neemfatică
-cuvinte-cheie dpdv ideologic folosite excesiv
Maxima calităţii : cere ca interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este adevărat. Aceasta
exclude furnizarea unor informaţii false sau pentru care emiţătorul nu are dovezi adecvate.
Maxima cantităţii poate fi definită astfel:
-încearcă să faci astfel încât contribuţia ta să fie una adevărată şi anume:
-să nu spui ceea ce crezi că este fals
-să nu spui ceva despre care nu ai date adecvate
Maxima relevanţei cere ca orice intervenţie într-un schimbul verbal să se coreleze cu celelalte şi să
fie strict legată de tema în discuţie.
Maxima relevanţei este adesea încălcată prin adăugarea unor propoziţii generalizatoare inutile la
ceea ce ar trebui să fie doar o indicaţie specifică.
Orice grilă lingvistică reprezintă nu numai un rezultat al experienţei sociale ci, pe parcurs, un mod
în care o comunitate vede lumea.
102
Repetarea formelor lipsite de sens diminuează capacitatea receptorilor de a-şi îndrepta atenţia spre
realitate, ceea ce determină o degradare a mijloacelor de recepţie şi, în consecinţă, o reducere a
capacităţii de reacţie imediată şi adecvată, fie la nivel individual , fie la nivel social.
Aceasta înseamnă o deformare a două dintre cele mai importante componente ale comportamentului
uman : grilele cognitive şi mijloacele de reacţie prin folosirea “vorbăriei goale”
Maxima manierei : se referă la modul în care trebuie formulate intervenţiile în cadrul unui schimb
verbal, reclamând claritate (manifestată prin evitarea obscurităţii expresiei, a ambiguităţii şi a
prolixităţii) -, precum şi structurarea logică a enunţurilor.
H. P.Grice ne previne asupra înţelegerii tale quale a acestor maxime, subliniind că esenţial nu este
faptul că emiţătorul ar respecta întocmai aceste maxime, ci faptul că receptorul interpretează
întotdeauna enunţurile interlocutorilor drept conformându-se maximelor la un nivel de profunzime
(implicatură); altfel comunicarea nu ar fi
posibilă.
103
TEME
TEMA1
Comentaţi textele* următoare încercând să realizaţi un eseu asupra limbajului politic din
perspectiva retoricii şi a teoriei argumentării.
Obiectivele pe care şi le propune această temă constau atât în aplicarea cunoştinţelor dobândite în
cadrul cursului, cât şi în surprinderea unor aspecte cu caracter de relativă generalitate în limbajul
politic românesc şi din punctul de vedere al cultivării limbii.
Precizări de principiu
Textele nu sunt însoţite de precizarea numelui emiţătorului, ceea ce poate avea consecinţe prin
desprinderea de context înţeles într-un sens mai larg.
Absenţa atribuirii este motivată însă de dorinţa de a nu influenţa analiza şi de a ne situa pe o poziţie
de imparţialitate (absolut necesar ca punct de referinţă al viitorul specialist în comunicare şi relaţii
publice). În unele cazuri a fost imposibil de evitat apariţia unor elemente contextuale sau referiri
explicite dar obiectivele temei nu privesc situarea comentariului pe poziţii partizane.
Studentul este liber să-şi aleagă textele de comentat, neimpunându-se restricţii de ordin cantitativ
sau de altă natură.
„Am avut dosar prost inainte de '89, ma pregatesc sa am dosar prost si dupa”.
„...netul cetateanului devine mai mare.”
„Vreau sa precizez in primul rind faptul ca toata filosofia vietii se rezuma la schimbul de substante
dintre om si mediu si ca din generatie in generatie s-au transmis legaturi neurofiziologice care i-au
adus pe oameni in criza actuala, care, dupa parerea mea, este in fond o criza morala ce le genereaza
si pe celelalte." „Or, era destul de firesc ca eu sa nu ramin izolat, pentru ca exista o unitate a
materiei vii care duce la concluzia ca exista o corelatie intre toate elementele care alcatuiesc materia
si ca orice sincopa informationala deregleaza mecanismul si, mai devreme sau mai tirziu,
problemele cu finalitate negativa ne afecteaza pe toti. De exemplu, daca la Constanta un copil e
omorit, si noi care sintem aici, in Vale, sintem afectati.
„Succesul acestei guvernari este posibila.
„Pai, cum ati crede dumnevoastra ca as fi putut sa-mi arat altfel muiuta pe sticla?
„Romano Prodi a realizat un dialog intre toate fortele politice, pe care actuala putere nu a fost
capabila sa-l realizeze. In alta ordine de idei, sintem impotriva subventiilor in agricultura."
„Agricultura Romaniei va arata in zona de cimpie cum arata in SUA sau in cimpiile Frantei, va
arata in zona de deal asa cum este in Italia si va arata in zona de deal-munte asa cum se prezinta in
Elvetia."
„Se va lua o decizie a BPC, afara de cazul in care dinsul isi da demisia sau afara de cazul ca-si va
continua activitatea."
„Sintem o formatiune care uraste politica, dar aceasta este singura cale de a avea Puterea."
„Nici eu nu am depusa demisia in alb. Astea sint promisiuni electorale."

„In ceea ce priveste decizia de la Helsinki, in mod clar este un succes al Uniunii Europene, si nu al
Romaniei."
„Sindicatele ridica problema existentei cetatenilor."
104
TEME
„Eminescu este un perpetuum mobile al destinului etern al culturii romanesti!" „…Eminescu este al
nostru asa cum sint plaiurile si codrii acestei tari." „…Eminescu este (si) plin de capcane, pentru
ca in spatele versurilor frumoase se ascunde un barbat cu o energie cu totul remarcabila."
„Noi, romanii, avem mare nevoie de Eminescu: sigur ca poeti ca el nu ne ajuta sa intram in NATO,
dar, fara indoiala, ne ajuta sa fim luati in seama."
„Basescu e aproape vesnic, Berceanu e aproape vesnic, Babiuc e aproape vesnic, presedintele
partidului, sigur, el e unic."
„Nu imi e frica ca imi pierd viata, ci ca pierd casa si tot ce am agonisit o viata."
„Problema principala este ca oamenii cu o moralitate absoluta, cu competente deosebite, nu vor sa

faca politica. Daca nu vor sa faca politica astia, atunci politica trebuie sa o faca cineva si astia sint
oamenii pe care ii avem."
„Sa tinem un moment de reculegere si in memoria domnului Ion Ratiu, pentru ca pot chiar si acum
sa-l numesc asa."
Pedeapsa cu moartea ar trebui mentinuta vreo cinci ani, desi este anti-ecologica."
„Cruzimea fata de animale, plante si gize sporesc agresivitatea umana, fac ca sufletul sa devina
aspru
„Dinel isi exprimase dorinta de a sprijini partidul nostru. Ca prieten am incercat sa-l ajut. La
Bucuresti nu am reusit deoarece Ion Diaconescu nu l-a primit. Am facut anticamera mai mult de o
ora. Normal ca si Dinel s-a suparat."
„Unora le-as reprosa lipsa de simt al umorului, dar, repet, nu am nimic sa le reprosez."
„Noi recurgem la greva, care este o forma de protest."
„Nu ne facem probleme pentru viitoarele alegeri generale, deoarece avem un electorat fidel si
putem conta pe voturile a 2 pina la 11% din acest electorat."
„Alegerile locale ar trebui organizate in luna mai, deoarece luna iunie va fi importanta, pentru ca se
va desfasura Campionatul European de Fotbal!"
„Partidul National Liberal este Luceafarul politicii romanesti!"
„Mai intii, este necesar sa realizam toate etapele care privesc actualul Executiv, adica bugetul pe
anul acesta, pe anul 2001 si chiar pe anul 2002."
„In principiu, este greu de imaginat o campanie electorala in luna februarie, ceea ce inseamna de
fapt luna ianuarie…"
„Cum n-au facut nimic pentru partid Nicolae Ionescu-Galbeni si Gabriel Tepelea? Au facut
105
TEME
puscarie."
„UFD nu poate fi decit radical, asa cum un mesaj: «Suna-ma, sint caliie» nu ar a
trage nici un client al liniilor erotice."
„Ultima intilnire dintre PDSR si UDMR a avut loc la Atlanta, in urma cu citiva ani."
„In acest an dramatic pentru Romania, sa ne lase sa continuam ceea ce avem de inceput!"
„Visul nostru, al ApR, este ca societatea romaneasca sa arate ca un urias cremsnit, in care blaturile -
cel de jos sa fi extrem de subtire, adica patura saraca - si partea de sus - foarte-foarte bogatii, dar sa
fie babana crema, clasa de mijloc."
„Lupta pentru coruptie a ramas o vorba goala."
„Si acuma, mie, daca mie imi iese acuma joi decizia de subprefect, vineri ii retragem sprijinul la
papagal. Dupa ce ii retragem sprijinul politic, il dam afara." „Pai, ce sa facem, sa stam ca el, mai
stam doi ani si raminem saraci ca prostii, sa nu ne alegem cu nimic, ca el?"
„Noi incercam sa gasim un punct de intersectie intre dreapta stingii si stinga dreptei."
„Noi vorbim aici, palavragim, dar nu votam organul."
„Este o prea mare inghesuiala pe scena politica, de inocenti si virgini."
„Nu am avut niciodata apucatura de a ma comporta altfel decit atunci cind nu eram ministru. Sint
un om care a crescut pe nave si prin porturi."
„Semnarea scrisorii de intentie catre FMI inseamna prelungirea unui nou acord
„Problema unui ministru al Tineretului este: de unde-i ia pe tineri...?"
„Oricum, in orice partid m-as fi inscris, acelasi post l-as fi obtinut."
„…proprietatea este sfinta, aproape mistica."
„…nu e vorba de PSDR, ci de PDSR, nu e vorba de grupul Nastase, ci de grupul Melescanu, nu e

vorba de plecari din PDSR, ci de veniri in partid. In rest, totul e adevarat."
„In ultimul deceniu, liderii sindicali au ramas neschimbati, iar acestia incep sa semene tot mai mult
cu membrii Sfintului Sinod."
„Vom disponibiliza soferii de pe masinile Ministerului Agriculturii, astfel incit banii sa ajunga la
studenti."
„Este vorba de a respecta statutul PNTCD, care prevede ca este un partid moral. Or, presedintele
organizatiei, domnul Sirbu, sa nu uitam ca a divortat o data!"
106
TEME
„Agentul electoral cel mai bun pentru noi este PNTCD."
„...ori noi sintem la putere si credem, ca prostii, ca am trecut in opozitie, ori ei sint in opozitie si
cred, ca si noi, ca ar fi la putere."
„...aparitia lui Isus Cristos a fost esentiala, cea a lui Victor Ciorbea este providentiala."
„Minerii ma cred prost. Cind au venit saptamina trecuta la mine aveau miinile impregnate de
carbune. Au muncit pina in ultima zi si ma mint pe mine ca nu au ce minca. Muncesc la negru.
Daca erau de un an si jumatate in somaj, ar fi trebuit sa aiba miinile ca ale mele."
„A existat, dintr-un anumit punct de vedere, o intilnire cu domnul Constantinescu."
„Ceea ce acuz eu este ca nu incercam sa fim mai destepti decit publicul nostru, ci ne coborim mai
jos decit el."
„De aceea au ramas grajdurile goale: ca s-au mutat in Senat ocupantii lor."
„Noi stim ca este griu, dar problema e ca nu este. Am inteles ca problema e rezolvata."
„Datele ghicitoarelor sint mult mai reale decit cele din sondajele institutelor, care de multe ori
ajusteaza rezultatele in functie de rezultatele politice
„Degeaba ai scula, daca nu stii s-o folosesti."
„Exista o astfel de hirtie cu un fel de «testament» al lui Coposu. In hirtia respectiva, vazuta nu doar
de mine, Corneliu Coposu m-a desemnat pe mine presedinte al PNTCD, dar hirtia nu a fost luata in
considerare."
„Victor Ciorbea este un nou Cezar pentru poporul roman!"
„Raspunzator este domnul Decebal Traian Remes, aceasta vietuitoare hibernala care nu are ce cauta
la Finante!"
„Eu cu Ion Iliescu sigur nu sint contemporan!"
„In fond, Ion Iliescu se pregateste sa devina presedintele tuturor romanilor, deci si al tuturor
microbistilor, asa ca e musai sa trateze in mod egal toate echipele."
„In cazul consumului de apa poluata, consecintele sint cam nefaste. E mortal."
„De fapt, noi sintem in Europa de 2-3000 de ani, daca ma gindesc la daci."
„Nu am luat nici un leu imprumut de la Bancorex, daramite o marca sau un dolar."
107
TEME
„Opozitia mea fata de darimarea locaselor de cult nu a lipsit, insa despre acest lucru nu m-a intrebat
nimeni."
„La prima intilnire protocolara cu Ion Dinca - fiindca la cuplul dictatorial nu am avut niciodata
audiente - am avut o opozitie ferma, fiind pus in situatia de a ceda."
„Nu exista organism care sa verifice ca am avut sau nu cvorum, asa ca treceti la vot!"
„Nu CFSN-ul i-a chemat pe rusi sa intre in România, ci tocmai americanii. Numai ca rusii le-au
raspuns ca le-au transferat lor doctrina Brejnev."
„Desi in cazul «Stanculescu» este o culpa a Justitiei, ea nu poate fi imputata nimanui."
„Soarta viitorului guvern va fi in functie de alegeri."
„Cineva ori e, ori nu e ministru…"
„Si voturile puscariasilor conteaza, ca si ale celor care sint in ospiciu si legea nu le-a interzis
dreptul de vot!"
„Singurul vapor linga «Titanic», capabil sa preia supravietuitori, este PDSR!"
„El a uitat ca Boda si cu mine, impreuna cu ceilalti care ne-am desprins din PDSR, am facut-o din
motive de imoralitate politica, fata de care am vrut sa ne detasam!"
„Cred ca lucrurile au avansat in cadrul intilnirii de ieri si pot sa spun ca azi e mai bine ca ieri si
mai prost ca miine."
„Romania este in momentul de fata pe un vulcan de prioritati." „Eu am fost cercetat pe drept
cuvint, pentru a se vedea daca am cunostinte asupra semanticii, de catre colegul meu de supliciu, dl.
general Badalan." „Trebuie sa combatem anonimatul autoimpus, aceste umbre care nu lasa nici un
fel de urma, bagajele anatomice neproductive."
„Da, i-am santajat sa ia presedintia Senatului, la care nu aveau dreptul, Secretariatul Guvernului, la
care nu aveau dreptul, i-am santajat sa-si numeasca vicepresedinti la diferite agentii, ca sa
controleze si acolo, l-am santajat pe Stoica sa faca o reforma in Justitie, in asa fel incit nimeni sa nu
mai aiba acces la justitie."
„Luna Curateniei a inceput acum citiva ani, doi-trei ani, si sper sa continue si dupa ce nu voi mai fi
la Primarie."
„Cind PD are febra, domnul ministru Basescu delireaza; cind domnul Basescu are febra, se crede
tren si deraiaza. Astept cu interes o febra viitoare care sa-l cuprinda pe domnul Basescu si sa se
creada vapor."
„…nu telefonul rosu este problema, ci Iliescu rosu este problema."
108
TEME
„Eu am spus ca nu este posibila o asemenea colaborare, dar nici imposibila." „Tot noi, Conventia,
vom fi la guvernare, deoarece vechea putere a nimicit mediul inconjurator!"
„Spaga deschide chiar usi interzise de lege..."
„Mi-am anuntat deja familia ca, din momentul investirii, m-a pierdut. Vreau sa mor pe strazile
Ploiestiului!"
„In cazul in care tiganii din Marea Britanie au patat onoarea comunitatii noastre, voi avea grija sa
fie aspru pedepsiti. In primul rind, vor fi exclusi din rindurile noastre!"
„…am cistigat pariul cu viitorul, acum trebuie cistigat pariul cu prezentul."
„…as scrie despre partea mai putin stiuta din activitatea unui presedinte, si anume presedintele
vazut ca paznic la lada de gunoi a societatii."
„Statul este hotul invizibil. In fiecare luna, statul se strecoara pe gaura cheii la mine in casa si-i fura
sotiei din poseta o suma variabila de bani!"
„Partidul cu care am dori sa facem aliante postelectorale este totusi PDSR."
„Politica devine tot mai mult o stiinta, iar inginerii sint cei mai apti sa se integreze in aceasta
activitate."
„Sintagma «telefonul rosu» reprezinta, de fapt, o optiune politica. In traducere, ca sa spun asa,
inseamna ca mergem cu Vestul, mergem cu Estul sau mergem cu Vestul si cochetam cu Estul."
„Exemplul meu favorit este acela ca Romania are acum o piata valutara, care functioneaza
ireprosabil, in schimb nu avem o piata a rosiilor…"
„Omul tranzitiei este ca o clepsidra. I se scurge mintea-n picioare, insa daca il intorci cu picioarele
in sus, ii vine mintea la cap."
„Eu cred ca Magureanu are in mina o quinta la doua capete, intr-unul situindu-se PNR, in celalalt
ApR. Pe scurt, capul mare este ApR, iar cel mic PNR."
„Eu, personal, ma simt mai terorizat astazi de Securitatea lui Ceausescu decit eram inainte de '90."
„Astazi, sub regimul Constantinescu, sint o victima a Securitatii lui Ceausescu. "
„Este victoria Dunarii asupra recesiunii financiare… Acesta este simbolul acestei nave."
Cianura de potasiu este perfect solubila. Asa ca cine moare, moare; si cine scapa, scapa."
109
TEME
„Acum sint independent si sint hotarit sa nu mai dau case pe pile."
„Dl. Basescu isi va explica public explicatiile sale." Anton Parlogi (membru PD): „Functia de
primar al Bucurestiului i-ar putea aduce lui Ion Tiriac un spor de credibilitate internationala."
„Am intors istoria Romaniei. Acum, toata lumea vrea sa vina la Bucuresti."
„Domnul Ioan Muresan a devenit moralist de cind sta in preajma dlui Lupu."
„In general, problema unor asemenea actiuni ridica chestiunea hazardului moral."
„Noi trebuie sa ne ocupam in primul rind de problemele pe care le-am avea ca parlamentari si de-
abia apoi sa rezolvam si alte probleme care, desigur, sint la fel de importante."
„In fata lui Adrian Nastase, ca si in spatele lui, sta presedintele Iliescu."
„Dl. Iliescu nu are nevoie sa fie infectat cu tot felul de bacterii, intrucit domnia sa, inca din frageda
tinerete, a fost infectat cu puternicul bacil al comunismului."
„Fiecare asociatie este alcatuita din medici specializati in tratamentul anumitor boli. Nu stiam pina
acum nimic despre existenta asociatiei medicilor PNTCD. Prin generalizarea celor de mai sus sa
tragem concluzia ca PNTCD este o noua maladie descoperita pe plaiurile carpato-danubiene?"
„Este penibil ca ministrul Justitiei a cerut ridicarea imunitatii parlamentare a deputatului Mera, care
este un reputat profesor de matematica."
„...trebuie sa transformam exodul de creiere intr-o circulatie a creierelor."
„Dupa ce ni l-a propus pe Mihai presedinte regal si a fost externat din politica, domnul Câmpeanu
ni-l propune pe Iliescu monarh prezidential si va fi, firesc, internat in PDSR."
„Domnul prezentator are si el antecedenti in Ardeal."
„Nu prea m-am pregatit pentru discutie, sint semipregatit, ceea ce fac de fiecare data, chiar daca
unora nu le convine."
„Daca nu credeti in acest guvern inseamna ca nu intelegeti democratia."
„Ceea ce domnul Ionel Vasile declara, si asta am vazut ca este tratata ca o stire de senzatie, care
vine in contradictie cu ce am spus eu, nu vine in contradictie cu ce am spus eu."
„Mugurel Vintila a declarat ca eu incerc sa execut o partitura simfonica cu un instrument

dezacordat, deci astept sa vina sa-mi acordeze instrumentul."
110
TEME
„Cum doreste domnul Pruteanu sa protejeze prin lege limba româna, cita vreme cuvintul
«Pruteanu» insusi avea un sens in 1996 si are cu totul alt sens in anul 2000?"
„Luni, la buget, o sa-mi intreb colegii: dumneata vrei sa pleci in Asia? Du-te linistit! Iar eu va spun
voua sa ramineti aici, nu sa plecati in Asia si America."
„Eu nu am nimic impotriva sa impart paternitatea si cu primul-ministru si cu presedintele."
„Vreau sa apuc Bucurestiul din maruntaiele lui, adica de jos in sus…"
„Barbat destoinic poate fi foarte bine si o femeie. Pentru ca, pina la urma, barbatul este o forma
degenerata de femeie."
„Un om care a reusit sa faca un film poate sa fie presedinte si in Bangladesh."
„Mai avem sa facem o lege despre sexul ingerilor."
„Daca mi se cere sa semnez o lista ca nu sint borfas, n-o semnez."
„Pamintul este o perpetua incintare a sufletului si o provocare a mintii.“
„Dom’ primar, ce tinar esti, / De data asta voi fi cu tine, / Nu te las sa pleci, / Vreau un mandat
alaturi de tine.“
„Legea lobby-ului ar fi prima caramida pentru transparentizarea unor activitati, a unor jocuri de
interese.“
„Eu zic sa ne comportam ca deputati, nu ca ultima batrina, pentru care am tot respectul, pentru
virsta. Eu zic sa ne comportam ca similar.“
„Lumea inundabila de aceea se numeste inundabila, pentru ca e inundata.“
„In 2004 vom cistiga alegerile. Pina atunci vom fi pregatiti sa preluam puterea.“
„Ca vecin de bloc cu dl. Remes, stiu ca aprobarile de pe lista reesalonarilor la plata datoriilor nu le-a
dat ministrul.“
„La Partidul Noua Generatie tinerii nu mai trebuie sa vina si sa astepte in anticamera ca sa moara
cineva ca sa ii ia locul.“
„Sa stiti ca oaia, in timp ce paste, slabeste rezistenta digurilor. Ea, cu picioarele, tot da asa, din
labute, mai maninca si atunci se slabeste rezistenta digului de pamint.“
„Prin formatiunea noastra politica deschidem PDSR-ului portile strainatatii.“
111
TEME
„Mi-as dori ca Bucurestiul sa nu mai aiba prostituate atit de ieftine si aurolaci atit de tentanti pentru
pedofili.“
„Sint doua posibilitati: sa fie subiectiv sau incompetent, dar este inadmisibil ca un politist sa faca
politica, iar incompetent daca ar fi, este tot inadmisibil.“
„Statul este cel mai important lucru. Statul este stat.“
„Cea mai importanta calitate a mea este ca ma scol cu noaptea-n cap, ca un taran si ma culc noaptea
foarte tirziu, ca un intelectual.“
„Banii pe care ii iau ii donez oricum nevestii-mii, asa ca nu ma mai intrebati nimic despre acest
aspect.“
„Din partid voi pleca atunci cind ma voi duce la groapa, chiar si acolo voi lua trandafirul dupa
mine.“
„Prin lege, detinatorii de functii de pe o lista nesfirsita devin automat transparenti.“
„Decizia parlamentarilor de a nu relua votul este o infringere a jigodiei de presa... Nu e vorba de

toata presa, ci de presa care nu e cu noi.“
„Putin inseamna mai mult decit nimic.“
„...daca PDSR imi ofera un loc de ministru in cabinet, evident ca ma duc, fara discutie, ca sa pot
munci, sa fac ceva.“
„Eu nu am fost securist, eu am fost capitan de nava.“
„Populatia a facut revolutia pentru ca nu gasea de mincare.“
„De-abia acum mi-am dat seama ca nu trebuia sa impart cu nimeni puterea, pe vremea cind eram
prim-ministru.“
„Negocierile cu FMI merg crestineste.“
„PRM nu este un partid extremist, ci doar are probleme de imagine.“
„Eu doresc populatiei Romaniei sa sarbatoreasca in aceste zile cu bucurie interioara…“
„Protocolul ar trebui sa fie cam cit cele patru volume ale DEX-ului. Cred ca ar fi suficient.“
„Cetateanul nici nu va indrazni sa scuipe pe jos. Iar daca o va face, un om de-al meu il va bate pe
umar: «Domnu’, v-a cazut ceva din gura... Aveti sa-mi dati 30.000...»“ „Castrati sau nu, ciinii se
intorc si musca din nou, cu alta parte a corpului, nu cu cea de care au fost saraciti, asa cum s-a
observat asupra domnului George Padure.“
112
TEME
„Primaria Generala a Capitalei ar fi mers mai bine, pina acum, daca nu avea primari.“
„Dorim ca, in aceasta campanie electorala, bucurestenii sa aleaga oameni, si nu numai.“
„Eu sint un barbat si-mi voi mentine standardul. Nu trebuie sa fac insa exces.“
„Doresc succes limitat celorlalti candidati participanti la cursa pentru primarie... pentru ca mie mi-l
doresc deplin.“
„Ii urez vint din pupa «capitanului de Titanic» Basescu, cu ocazia lansarii la apa. Semnat –
Aisberg.“
„Obiectivul partidului nostru nu il reprezinta alegerile din toamna, ci anticipatele din 2002.“
„Daca un aurolac se ofera sa imi spele contra cost parbrizul, primul lucru pe care il fac este sa il urc
in masina. Apoi il duc la o firma specializata, care are autorizatie sa faca asa ceva, il imbrac pe banii
mei, ii ofer echipament asa cum am vazut in Vest si ii fac un instructaj de doua zile.“
„Traian Basescu este un pericol public, el iese ca paduchele pe frunte si se bitiie in vazul public.“
“As vrea sa fac din Soseaua de Centura prima carte de vizita a Capitalei.“
„Am trecut pe linga un cimitir si mi s-a facut dor de tara, cind am mirosit o balega.“
„Concetatenilor le urez sa aiba parte de miros de trandafiri.“
„Nu stiu unde am fost vineri pentru ca am amnezie, sint incult.“
„A fost prima cale reprezentata de PDSR, a doua a fost oferita de CDR, iar cea de a treia cale ar fi a
celor care au venit de pe alte planete si care ne ofera cu generozitate o varianta virgina.“
„Pe candidata noastra am lansat-o cind i-am dat o sticla de sampanie dupa ceafa si a rezistat.“
„Nu am colaborat cu Securitatea ca politie politica.“
„Asemenea constructii nu se pot ridica, pentru ca in Bucuresti e seism.“
“Mugur Isarescu este un bun politician, pentru ca e prieten atit cu Ion Iliescu cit si cu Emil
Constantinescu si Petre Roman.“
„Daca UFD cistiga primaria Bucurestiului, PDSR pierde alegerile.“
„Voi construi mai multe teatre pentru ca Iasi-ul are nevoie de mai mult circ!“
„Cei care au condus Bucurestiul in ultimii zece ani de zile ar trebui spinzurati.“
113
TEME
„Afirmatiile contracandidatilor ca pot fi niste buni primari mi se par aberante.“
„Pot spune ca am fost provocati, iar reactia oamenilor mei, care au aruncat si ei cu pietre in
autobuzele electorale ale PDSR, a fost una normala.“
„Veniti in ALIANTA cu Melescanu-n frunte, Veniti ca sa juram poporului credinta Caci «EL» e-
alesul tarii sa-i fie presedinte Sa-i poarte azi cirma cu spor si iscusinta.“
„Eu din principiu nu refuz invitatiile in strainatate.“ „Fiecare partid are o mama si mai multi tati. Eu
nu am avut niciodata curajul sa spun ca sint mama sau unul din tati.“
„…Ion Iliescu se pare ca nu va muri sarac si cinstit, ci doar sarac.“
„Securitatea nu a fost politie politica in ansamblul ei si nu cu aceeasi intensitate in toate timpurile.“
„Ioan Ghise a fost informator doar pentru oamenii cinstiti din Securitate, care nu se ocupau cu
represiunea.“
„In anul 2000 e posibila o crestere economica de 10%, dar nu e probabila si nu va fi, pe cind o
crestere economica de 3% este si posibila, si probabila, si exista, si va fi!“
„Dl. Isarescu a fost la padure in vinerea Pastilor. O sa ma intrebati ce a cautat acolo: va spun ca a
cautat cresterea economica!“
„Parteneriatul are loc intotdeauna intre mai multi si nu de unul singur.“
„Cea mai fair-play campanie electorala mi se pare cea a partidului lui Radu Vasile, care mi-a
acordat tot sprijinul retragindu-se din campanie.“
*Textele aparţin arhivei Internet a publicaţiei “Academia Caţavencu”.
TEMA 2
Comentaţi textele următoare încercând să realizaţi un eseu asupra limbajului şi discursului politic
din perspectiva retoricii şi a teoriei argumentării.
Obiectivele pe care şi le propune această temă constau aplicarea cunoştinţelor dobândite în cadrul
cursului, în special cele referitoare la compunerea şi argumentarea specifice discusului politic fără
a neglija nici surprinderea “funcţionalităţii” figurilor retorice.
Au fost selectate pentru analiză discursuri1 celebre (T.Roosevelt, J.F.Kennedy, R.Kennedy, Patton2).
114
TEME
Discursul politic francez este reprezentat de două discursuri (Charles de Gaulle şi V. Giscard
d’Estaing) .
Din spaţiul politic românesc3 ne-am oprit la dicursul de renunţare la candidatura pentru alegerile
prezidenţiale ale lui Emil Constantinescu.
I. Precizări de principiu
Studentul este liber să-şi aleagă textele de comentat, neimpunându-se restricţii de ordin cantitativ
sau de altă natură.
Charles de Gaulle, Discursul rostit la BBC, 6 iunie 1944
Bătălia supremă a început!

După atătea lupte, atâta furie, atâtea dureri, iată momentul încleştării decisive, atît de aşteptate.
Bineînţeles, este bătălia pentru Franţa şi este bătălia Franţei .
Uriaşe mijloace de atac care ne vin în ajutor au început să vină spre ţărm plecând de pe ţărmurile
bătrânei Anglii. În faţa acestui bastion al Europei de Vest fu oprită cândva mareea invaziei
germane. Astăzi el este baza de plecare a ofensivei libertăţii. Franţa, invadată de patru ani, dar
neîngenuncheată, nici învinsă, Franţa este gata pentru a lua parte la această ofensivă.
Pentru fiii Franţei, oriunde ar fi ei, orice ar fi ei, datoria simplă şi sacră este să lupte cu toate
mijloacele pe care le au. Este vorba despre distrugerea inamicului, inamicul care ne striveşte şi ne
întinează patria, inamicul detestat, inamicul fără onoare.
Inamicul va face totul pentru a scăpa de mâna destinului. El se va agîţa de pământul noastru cât mai
mult timp posibil. Dar, a trecut deja mult timp de când nu mai este decât o fiară care dă înapoi. De
la Stalingrad la Ternopol, de la malurule Nilului la Bizerte, de la Tunis la Roma, s-a obişnuit cu
înfrîngerea. Această bătălie, Franţa o va duce cu furie. O va duce cu ordine. Astfel am câştigat, de
1500 de ani încoace, fiecare din bătăliile noastre. Astfel o vom câştiga şi pe aceasta. În bună ordine
(cu o bună organizare)…[]
Pentru naţiunea care se bate, redusă la o neputinţă totală (a fi legat de mâini şi de picioare), buna
organizare în luptă cere îndeplinirea mai multor condiţii.
Prima este respectarea exactă a consemnelor date de Guvernul francez şi de şefii francezi desemnaţi
pentru a le face pe plan local
A doua…
A treia…
Bătălia Franţei a început!În naţiune, în Imperiu, în armate nu mai este decât una şi aceeaşi voinţă,
una şi aceeaşi speranţă. În spatele norului atît de greu de sânge şi de lacrimile noastre iată reapăru
soarele măreţiei noastre.
115
TEME
Discursul lui Valery Giscard d’Estaing- 27 ianuarie 1978,
Dar nimic nu ar fi putut fi îndeplinit fără voi/ fără voi care aţi susţinut redresarea prin disciplina şi
efortul vostru.
Aceste rezultate/reprezintă bunurile voastre căpătate cu multă dificultate//
Este oare momentul să le (rezultatele )repunem în discuţie?
Nu ar fi mai bine să continuăm efortul//
Să ajungem în sfârşit într-o situaţie asanată/ cu o economie restabilită/ cu bune condiţii de viaţă?///
Gândiţi-vă la situaţia unei persoane căzută în apă///care înoată// care înoată contra curentuluipentru
a-şi salva viaţa///curentul este puternic/ dar înotând cu efort// ea s-a apropiat de mal//e aproape
demal/aproape îl atinge// atunci/ o voce îi spune la ureche/ “” De ce să te forţezi astfel?//Începi să
oboseşti//Nu ai decît să te laşi dus de curent””///Persoana ezită//este foarte tentant// de ce să nu se
lase dus de val?//dar/ când te laşi dus de curent/ te îneci/ da/// apaluze 7 secunde///da/ trebuie să
terminăm redresarea economiei.
Discursul prin care Franklin D. Roosevelt declară "stare de război" împotriva Japoniei,
Washington, D.C., 8 decembrie 1941.
Ieri, 7 decembrie 1941 - o dată acoperită de ruşine pe vecie - Statele Unite ale Americii au fost
atacate brusc şi deliberat de forţele navale şi aeriene ale imperiului Japoniei.
Statele Unite se aflau în relaţii de pace cu acea naţiune şi, la solicitarea Japoniei, purtau discuţii cu
guvernul şi împăratul acestei naţiuni cu privire la menţinerea păcii în Pacific.
Într-adevăr, la o oră după ce escadroanele aeriene japoneze şi-au început bombardamentul asupra
insulei americane Oahu, ambasadorul Japoniei în Statele Unite împreună cu colegul său, au
transmis Secretarului nostru de Stat un răspuns oficial la un mesaj adresat anterior. Acest răspuns
considera inutilă continuarea negocierilor diplomatice existente, dar nu conţinea nici o ameninţare
sau măcar vreo aluzie/ vreun indiciu cu privire la un posibil război sau atac în forţă.
Trebuie să luăm act de faptul că distanţa ce separă insula Hawaii de Japonia indică evident că
atacul a fost în mod deliberat planificat cu multe zile sau chiar săptămâni în urmă. În tot acest
timp, guvernul japonez a indus în eroare în mod deliberat Statele Unite prin declaraţii false prin
care îşi exprimau speranţa pentru menţinerea păcii.
Atacul de ieri asupra insulelor hawaiiene a produs numeroase pagube forţelor navale şi militare
americane. Cu durere vă aduc la cunoştinţă că mulţi americani şi-au pierdut viaţa. Mai mult, vasele
americane au fost atacate cu torpile şi în largul mării, între San Francisco şi Honolulu.
Tot ieri, Japonia a lansat un nou atac şi asupra Malaieziei.
Azi noapte forţele japoneze au atacat Hong Kong-ul.
Azi noapte forţele japoneze au atacat Guam-ul.
Azi noapte forţele japoneze au atacat insulele Filipine.
Azi noapte japonezii au atacat Insula Wake.
Iar în această dimineaţă japonezii au atacat Insula Midway.
Precum se vede, Japonia a declanşat o ofensivă surprinzătoare pe tot cuprinsul zonei Pacificului.
Evenimentele de ieri şi de astăzi vorbesc de la sine. Poporul american şi-a format deja o opinie şi
înţelege foarte bine care sunt implicaţiile asupra existenţei şi siguranţei naţiunii noastre.
În calitate de comandant suprem al Armatei şi al Marinei, am ordonat să se ia toate măsurile
necesare pentru securitatea noastră.
116
TEME
Ne vom aminti mereu de acest atac crâncen îndreptat împotriva noastră. Nu contează cât timp va
dura până vom birui această invazie premeditată; poporul american, în măreţia lui, va lupta până la
izbânda finală. Am credinţa că exprim voinţa Congresului şi a poporului când afirm nu doar că ne
vom apăra până la capăt dar ne vom încredinţa că acest fel de trădare nu ne va mai ameninţa
niciodată.
Animozităţi există. Nu există nici o îndoială că poporul nostru, teritoriul nostru şi interesele noastre
se află în mare primejdie.
Având deplină încredere în forţele noastre armate şi împreună cu voinţa de neclintit a poporului
nostru vom triumfa, inevitabil, aşa să ne ajute Dumnezeu.
Ca urmare a atacului neprovocat şi ticălos al Japoniei din data de duminică, 7 Decembrie 1941, am
cerut Congresului să declare instituirea stării de război între Statele Unite şi imperiul Japoniei.
Discursul Generalului George S. Patton, Jr. care adresează trupelor sale un ultim mesaj
mobilizator înainte de invazia din Normandia, Enniskillen Manor Grounds, Anglia, 17 Mai, 1944.
Soldaţi, chestiile astea pe care le vântură unii, cum că America n-ar vrea să intre în război şi să
lupte, sunt nişte prostii ! Prin tradiţie, americanii iubesc lupta. Toţi americanii adevăraţi iubesc
provocarea şi zăngănitul armelor în luptă. America iubeşte învingătorii. America nu va tolera
învinşii. Americanii îi dispreţuiesc pe cei laşi; americanii luptă ca să învingă. Din aceste motive
America nu a pierdut şi nu va pierde nici un război.
Nu toţi veţi pieri în luptă. Doar doi la sută dintre voi, chiar astăzi, în acest loc, veţi pieri într-o
bătălie importantă.
Nu trebuie să vă temeţi de moarte. Cu timpul, moartea ne va lua pe toţi. Fiecărui soldat îi este teamă
la prima misiune. Cel care nu recunoaşte acest lucru este un blestemat de mincinos. Da, e drept, unii
soldaţi sunt laşi, dar ei trebuie să lupte la fel de aprig că de nu, îi ia naiba!
Un erou adevărat este acel soldat care se luptă chiar dacă moare de frică. La unii, frica dispare
imediat ce au intrat în focul luptei; altora după un ceas; iar altora după mai multe zile; dar un soldat
adevărat nu va permite ca frica de moarte să-i întineze onoarea, simţul datoriei patriotice şi al
bărbăţiei. Pe tot parcursul carierei voastre militare aţi înjurat ceea ce voi numiţi "găinaţul de
exerciţii". Dar şi aceste exerciţii au un scop precis, ca orice alt lucru din armată. Acest scop este
supunerea necondiţionată la ordine, crearea şi menţinerea unei stări de alertă continuă !
Acest lucru trebuie insuflat fiecărui soldat. Dacă vrea să rămână în viaţă, un soldat trebuie să fie
într-o alertă permanentă. …! Pe undeva prin Sicilia sunt 400 de morminte frumos săpate, şi asta din
cauza unui singur soldat care a adormit în post - dar acolo sunt îngropaţi nemţi fiindcă noi i-am
prins pe nemernicii ăia dormind!
Armata este o echipă, trăieşte, doarme, mănâncă, luptă ca echipă. Chestia cu eroul individual este o
balegă de cal! Tâmpiţii ăia nevrozaţi care scriu din-astea pentru Saturday Evening Post habar n-au
ce e aia să te lupţi cu adevărat sub gloanţe aşa cum nu ştiu … Fiecare soldat dintr-o armată are un
rol esenţial. Fiecare soldat are o sarcină pe care trebuie să o facă. Ce-ar fi dacă fiecare şofer de
camion s-ar hotărî că nu-i place şuieratul glonţului ce-i trece pe deasupra capului, s-ar îngălbeni şi
ar sări în şanţ ? Ce-ar fi dacă fiecare soldat ar gândi: " Nu-mi vor duce dorul, sunt doar unul din ăia
mulţi?". Unde dracu' am ajunge atunci ? Unde ar ajunge atunci ţara noastră, cei pe care îi iubim,
casele noastre şi chiar lumea?
Mulţumesc Celui din Ceruri că americanii nu gândesc aşa. Fiecare soldat care îşi face treaba lui
contribuie la întreg. Soldaţii de la artilerie duc şi întreţin armele şi vasta maşinăria a acestui război,
117
TEME
pentru ca noi să putem lupta. Intendenţii se ocupă de echipament şi de alimente, că pe unde mergem
noi nu-s prea multe de furat. Până la ultimul soldat de la poliţia de bucătărie,(KP - Kitchen Police)
fiecare are o treabă de făcut şi chiar şi tipul ala care fierbe apa ne fereşte să nu …(G.I. -
gastrointestinal).
Soldaţi, nu uitaţi, voi nu ştiţi că eu mă aflu aici. Să nu pomeniţi nimic despre mine în scrisorile
voastre. SUA trebuie să se întrebe ce dracu' s-a întâmplat cu mine. Nu eu ar trebui să conduc
această armată, de fapt eu nici n-ar trebui să fiu în Anglia. Lăsaţi-i pe blestemaţii ăia de nemţi să
afle primii. Vreau să mă vadă şi să zbiere: " Ah, iară-i blestemata aia de Armata a Treia şi …' ăla de
Patton!"
Vrem să terminăm repede cu chestia asta şi să ne cărăm dracului de aici, să ajungem şi la împuţiţii
ăia de japonezi.
Cel mai scurt drum spre casă trece prin Berlin şi prin Tokio! O să câştigăm războiul ăsta, dar îl vom
câştiga dacă le arătăm duşmanilor că avem mai mult curaj decât au ei sau o să aibă ei vreodată!
Va fi un lucru măreţ pe care voi, oameni buni, îl veţi putea spune când totul se va sfârşi şi veţi fi din
nou la casele voastre. Îi puteţi mulţumi Celui de Sus că, peste 20 de ani, când veţi sta la gura sobei
cu nepotul pe genunchi şi o să vă întrebe ce-aţi făcut în război, nu va trebui să-l mutaţi pe celălalt
genunchi, să vă dregeţi glasul şi să-i spuneţi: "Am cărat r…cu lopata în Louisiana."
Discursul inaugural al lui John F. Kennedy – Washington D.C., 20 ianuarie 1961
Suntem astăzi martori nu la victoria unui partid, ci la sărbătorirea libertăţii, care simbolizează în
acelaşi timp un sfârşit şi un început, o înnoire precum şi o schimbare. Am jurat în faţa voastră şi a
Celui Atotputernic acelaşi solemn jurământ pe care l-au depus şi înaintaşii noştri acum un secol şi
trei sferturi în urmă.
Lumea s-a schimbat mult de atunci. Pentru că, acum, omul deţine în mâinile sale de muritor puterea
de a înlătura toată sărăcia umană precum şi toate formele de viaţă umană. Şi totuşi, aceeaşi credinţă
revoluţionară pentru care au luptat înaintaşii noştri ne animă şi astăzi, credinţa că drepturile omului
sunt date nu de generozitatea statului ci de mâna lui Dumnezeu.
Nu putem îndrăzni să uităm că noi suntem moştenitorii acelei dintâi revoluţii. Să lăsăm cuvântul să
meargă înainte şi să spunem, prietenilor şi semenilor noştri, că torţa a fost predată noii generaţii de
americani, născuţi în acest secol, domoliţi de război, disciplinaţi de o pace grea şi amară, mândri de
moştenirea trecutului şi fără dorinţa de a fi martori sau a permite dispariţia acestor drepturi ale
omului cărora naţiunea noastră le-a fost mereu credincioasă şi pentru care şi noi, astăzi, luptăm
acasă şi pretutindeni în această lume.
Poporul trebuie să ştie, fie că ne vrea binele sau răul, că vom plăti orice preţ, vom suporta orice
povară, vom face faţă tuturor greutăţilor, ne vom ajuta prietenii, ne vom opune oricărui duşman
pentru a asigura supravieţuirea şi victoria libertăţii. Pentru aceasta şi multe altele ne angajăm
solemn.
Vechilor noştri aliaţi, cu care împărtăşim tradiţii culturale şi spirituale comune, le promitem
loialitatea prietenilor fideli. Dacă suntem uniţi, puţine sunt faptele pe care să nu le putem realiza
împreună. Dacă suntem dezbinaţi, puţine sunt faptele pe care le putem realiza, pentru că nu vom
putea face faţă grelelor provocări dacă, la nevoie, nu suntem uniţi.
Salutăm cu bucurie acele state care şi-au dobândit libertatea şi le încredinţăm că eliberarea lor de
sub jugul colonial nu va fi înlocuită de o altă tiranie de oţel. Nu ne aşteptăm ca ele să ne susţină
ideile. Dar întotdeauna vom avea speranţa că îşi vor sprijini libertatea şi nu vor uita că, în trecut, cei
118
TEME
care s-au crezut, prosteşte, puternici călărind pe spinarea unui tigru, au sfârşit-o în stomacul
acestuia.
Celor mulţi care locuiesc pe această lume în colibe sau sate şi se chinuie să iasă din mizerie, le
făgăduim că îi vom ajuta, atât cât este nevoie, şi asta nu pentru că şi comuniştii ar face acest lucru
sau pentru că am avea nevoie de voturile lor, ci pentru că aşa este drept să fie. Dacă o societate
liberă nu îi poate ajuta pe cei mulţi şi nevoiaşi, nu-i va putea salva nici pe cei puţini şi bogaţi/avuţi.
Republicilor surori cu noi, aflate la sud de graniţa noastră, le facem o promisiune specială: vom
transforma vorbele noastre în fapte bune, într-o nouă alianţă întru progres, pentru a ajuta oamenii
liberi şi guvernele libere să se descătuşeze de sărăcie. Dar această revoluţie paşnică a speranţei nu
trebuie să devină o pradă pentru puterile ostile. Toţi vecinii noştri să ştie că noi le vom fi alături
împotriva agresiunii şi a subversiunilor, oriunde s-ar afla în America. Şi toate puterile să afle că
această emisferă doreşte să rămână stăpână în casa ei.
Iar adunării mondiale a statelor suverane, Naţiunile Unite, ultima noastră speranţă într-un veac în
care instrumentele păcii au fost demult copleşite de armele războiului, îi reînnoim promisiunea
noastră de sprijin:
Discursul lui John F. Kennedy, care, la Zidul Berlinului, condamna comunismul si reafirma
solidaritatea americana, declarand "Ich bin ein Berliner", Berlinul de Vest, Germania, 26 iunie
1963.
[ Multimea aclama ritmic "Ke-nne-dy; Ke-nne-dy…]

Cu 2000 de ani in urma--[ Kennedy este intrerupt de aplauze.]-- Cu doua mii de ani in urma, cea
mai de pret lauda era "civis Romanus sum!". Astazi, in aceasta lume libera, cea mai mandra lauda
este "Ich bin ein Berliner!" [ Multimea striga puternic].
Sunt multi oameni in lume care nu inteleg - sau spun ca nu inteleg - care este cea mai importanta
deosebire dintre lumea libera si lumea comunista. Sa vina la Berlin!
[Aplauze.]
Sunt unii, in Europa, sau altundeva, care spun " noi ne putem intelege cu comunistii".
Sa vina la Berlin ! [Aplauze si urale.]
Si mai sunt câţiva care chiar spun: "da, comunismul este un sistem diabolic, dar ne permite sa facem
progrese economice". Lass'sie nach Berlin en kommen! Sa vina la Berlin! [Aplauze puternice si
strigate de urale.]
Libertatea presupune multe dificultati iar democratia nu e perfecta. Dar noi nu am fost niciodata
nevoiti sa ridicam un zid pentru a impiedica oamenii sa plece ! [Multimea striga, Kennedy face o
pauza, nu poate continua discursul de zgomotul produs de multime.]
In numele compatriotilor mei care locuiesc la mii de mile departare, dincolo de Atlantic si care se
afla la mare distanta de voi, vreau sa va spun ca pentru ei este cea mai mare mandrie sa imparta cu
voi, chiar daca de la distanta, istoria ultimilor optsprezece ani.
Nu cunosc un alt oras care sa fie sub asediu de optsprezece ani si care sa aiba dorinta de viata si
forta, speranta si hotararea acestui oras care este Berlinul de Vest !
Intreaga lume poate sa vada ca acest zid este cea mai vie si graitoare dovada a esecului sistemului
comunist, dar noi nu avem nici o multumire din acest fapt. Deoarece este o ofensa adusa umanitatii
sa separi familiile, sa desparti soti si sotii si frati si surori, sa desparti oameni care doresc sa traiasca
impreuna ! [Urale si aplauze.]
Ce e adevarat pentru acest oras, e adevarat si pentru Germania: pacea adevarata si durabila din
Europa nu poate fi asigurata niciodata atata vreme cat unui german din patru ii este refuzat dreptul
elementar de a fi un om liber, si aceasta inseamna sa poti face liber o alegere [Urale]
119
TEME
In optsprezece ani de pace si buna credinta, aceasta generatie de germani si-a castigat dreptul de a fi
libera, inclusiv dreptul de a-si reuni familiile si natiunea printr-o pace durabila si dorinta de
bunastare pentru toti cetatenii. [Urale si aplauze prelungite.]
Voi traiti intr-o insula aparata a libertatii dar viata voastra face parte din cea a tuturora. Asadar,
permiteti-mi sa va cer sa inchideti ochii, asa cum o fac si eu, si sa treceti peste pericolele din ziua de
azi si sa va ganditi la speranta de maine, sa treceti peste libertatea acestui oras si a intregii Germanii
si sa va ganditi la libertatea de pretutindeni, sa treceti dincolo de acest zid spre ziua pacii si a
dreptatii, dincolo de persoana voastra spre intreaga umanitate.
Libertatea e indivizibila si daca un om este sclav, nimeni nu e liber. Privim inainte spre acea zi in
care acest oras se va reintregi, la fel si aceasta tara si acest maret continent al Europei, cand toti vom
fi. liberi intr-o lume a pacii si a sperantei.
Cand acea zi va sosi intr-un sfarsit, precum se va si intampla, locuitorii Berlinului de Vest vor avea
satisfactia de a se fi aflat in prima linie timp de aproape doua decenii.
Toti oamenii liberi, oriunde ar locui ei, sunt cetateni ai Berlinului si, prin urmare, ca om liber, cu
mandrie rostesc: "Ich bin ein Berliner!" [Aplauze prelungite, scandari si urale.]
Discursul lui Robert F. Kennedy care anunta vestea asasinarii lui Martin Luther King, Jr,
Indianapolis, 4 aprilie 1968.
Kennedy:
Au aflat despre Martin Luther King ? [intreband un organizator al mitingului]
Unul dintre ei:
Nu. V-am lasat pe dvs. sa hotarati.
Kennedy:
Puteti cobori putin pancartele acelea ? [Multimea coboara pancartele cu
RFK - presedinte.]
Am o veste proasta pentru voi, pentru toti concetatenii vostri si pentru toti cei din lumea aceasta
care iubesc pacea, si anume ca Martin Luther King a fost impuscat si ucis in aceasta seara. Martin
Luther King si-a dedicat viata dragostei si dreptatii pentru semenii sai, si a murit din aceasta cauza.
In aceasta zi grea, cand SUA trece printr-o perioada dificila, ar fi bine sa ne intrebam ce fel de
popor suntem si ce cale vrem sa urmam. Pentru cei dintre voi care sunteti negri - tinem seama de un
fapt care e evident si anume ca responsabilitatea a fost a unor oameni albi - puteti fi coplesiti de
amaraciune, ura si dorinta de a va razbuna. Ca tara, putem lua acea cale de a ne polariza - negri
contra negri, albi contra albi, plini de ura unii fata de altii.
Sau, putem face un efort, ca cel facut de Martin Luther King, pentru a ne intelege, pentru a inlocui
acel act de violenta, acea pata de sange care s-a intins pe tot cuprinsul tarii noastre, printr-un efort
de intelegere, in compasiune si dragoste.
Celor care sunt negri si in aceste momente sunt tentati sa se lase cuprinsi de ura si neincredere fata
de nedreptatea acestui act impotriva tuturor albilor, le pot spune doar ca si inima mea este cuprinsa
de aceleasi sentimente ca si ale voastre. Si un membru al familiei mele a fost ucis, dar el a fost ucis
de un alb. Dar noi trebuie sa facem un efort aici, in SUA, trebuie sa facem efortul de a ne intelege si
a trece peste aceste vremuri grele.
120
TEME
Poetul meu favorit, Eschil, scria: In somn, durerea care nu poate aduce uitarea se scurge pic cu pic
in inima pana cand, in disperarea noastra si impotriva vointei noastre, intelepciunea vine prin gratia
ingrozitoare a lui Dumnezeu."
Noi aici in SUA nu de dezbinare avem nevoie, noi aici in SUA nu de ura avem nevoie, noi aici in
SUA nu de violenta si de faradelegi avem nevoie; ci de dragoste si intelepciune, si de compasiune
unii fata de altii, si de un sentiment de dreptate pentru acei din tara noastra care inca mai sufera, fie
ei albi sau negri.
Asadar, in aceasta seara va rog sa va intoarceti la casele voastre, sa va rugati pentru familia lui
Martin Luther King dar, ce e mai important, sa va rugati pentru tara noastra pe care cu totii o iubim
- sa va rugati pentru intelegerea si compasiunea despre care v-am vorbit.
Putem trai bine in aceasta tara. Vom trece prin vremuri grele; am trecut prin vremuri grele si vom
trece si in viitor prin vremuri grele. Violenta nu se va sfarsi aici, faradelegea nu se va sfarsi aici,
haosul nu se va sfarsi aici.
Dar marea majoritate a albilor si marea majoritate a negrilor din aceasta tara doresc sa traiasca
impreuna, sa traiasca in conditii mai bune si vor dreptate pentru toti oamenii care traiesc in tara
noastra.
Haideti sa ne dedicam la ceea ce vechii greci au spus cu multa vreme in urma: sa imblanzim
salbaticia omului si sa facem frumoasa viata pe acest pamant.
Haideti sa ne dedicam acestui lucru si sa rostim o rugaciune pentru tara noastra si pentru poporul
nostru.
MESAJUL
Preşedintelui României, Emil Constantinescu,
Bucureşti, Palatul Cotroceni, 17 iulie 2000
Dragi compatrioţi,
Mă adresez astăzi dumneavoastră cetăţeni ai României, pentru a vă aduce la cunoştinţă decizia mea
de a nu candida pentru un nou mandat de Preşedinte al României în alegerile din noiembrie 2000.
Sunt dator să vă fac cunoscute argumentele care m-au determinat să iau această decizie:
În urmă cu patru ani, am promis cetăţenilor României că voi lupta împotriva corupţiei şi a hoţiei.
Când am început această campanie, am descoperit că în România se crease un sistem mafiot în care
caracatiţa firmelor-paravan era beneficiara unui sprijin de înalt nivel din instituţii de stat. Aşa au
fost posibile devalizarea băncilor, distrugerea flotei, pagubele imense produse de mafia petrolului, a
îngrăşămintelor chimice, creşterea neîngrădită a corupţiei.
Un număr mic de profesionişti din Poliţie, Parchet, Justiţie şi Curtea de conturi a reuşit, în ciuda
unor presiuni enorme, să adune dovezi şi să conducă investigaţiile până la inculparea şi, în unele
cazuri, condamnarea făptuitorilor direcţi, permiţând dezvlăluirea întregului sistem. Acum se
încearcă prezentarea continuării acţiunilor din justiţie ca o campanie electorală negativă la adresa
adversarilor politici. Ca şi cum aşa s-ar schimba fondul problemei: îmbogaţirea nemăsurată prin
acţiuni ilegale a unora pe seama populaţiei furate şi minţite.
Neangajându-mă în campania electorală, voi putea continua imparţial şi ferm lupta cu cei ce fură
sau înşală, până în ultima zi a mandatului de Preşedinte al României. Indiferent că printre vinovaţi
sunt foşti sau actuali parlamentari, participanţi la guvernare, magistraţi sau reprezentanţi ai altor
Înalte instituţii publice. Aşa cum am spus şi cum am procedat şi până acum, nu accept nici un fel de
intervenţii şi nici un fel de presiuni din partea vreunei persoane sau a oricărui grup de interese.
121
TEME
Eu am considerat şi consider că, în România, marea majoritate a oamenilor sunt cinstiţi şi corecţi.
Am intrat în politică pentru a-i reprezenta pe aceşti oameni. M-am străduit să lupt în numele lor cu
minciuna, înşelăciunea şi jaful care ne-au sărăcit ţara. Ca simplu cetăţean, mă va interesa în
continuare, în ce ţară voi trăi eu, copiii mei, prietenii şi toţi semenii mei. Vă rog ca, în această seară,
să privim fiecare în sufletul şi cugetul său. Si să răspundem fiecare, la întrebarea: "Doresc să trăiesc
într-o lume a hoţiei şi a minciunii sau într-o ţară a cinstei şi a adevărului?" V-aş fi recunoscător dacă
mi-aţi putea transmite răspunsul dumneavoastră la această întrebare. Răspunsul meu îl cunoaşteţi.
Al doilea motiv care mă determină să renunţ să candidez este efectul negativ pe care campania
electorală l-ar putea avea asupra reformei economice.
Acesta poate veni din două direcţii, fie prin amânarea unor măsuri absolut necesare dar nepopulare,
ceea ce ar bloca reforma cu consecinţe grave asupra tuturor , fie prin catalogarea unor efecte sociale
pozitive ale reformei ca măsuri populiste, ceea ce ar afecta încrederea oamenilor în programul de
reformă.
În acelaşi sens, hotărârea mea de a nu participa la alegeri pentru un nou mandat nu trebuie asociată
cu evitarea răspunderilor ce îmi revin ci dimpotrivă cu hotărârea de a mă dedica cu şi mai multă
energie îndeplinirii până la capăt a sarcinilor actualului mandat. Voi sprijini cu toată puterea
realizarea programului Guvernului Isărescu. Mâine voi prezida o şedinţă de guvern în care vom
analiza modul în care sunt folosiţi, în beneficiul cetăţenilor, banii veniţi din străinătate pentru
diferite programe şi cauzele neîndeplinirii unor vechi contracte garantate de stat pentru nerealizarea
cărora contribuabilul român plăteşte acum.
Voi propune sancţionarea drastică a celor vinovaţi. Voi propune impreună cu primul ministru
măsuri substanţiale de mărire a pensiilor. Ridicarea pragului minim al pensiilor pentru vechime
completă de muncă la 250.000 de lei pentru ţărani şi la 1 milion de lei pentru pensionarii de
asigurări sociale de stat. De această măsură vor beneficia o jumătate de milion de ţărani şi un milion
şi jumătate de pensionari de asigurări sociale de stat.
Al treilea motiv pentru care renunţ să candidez este degradarea competiţiei politice transformată înt-
o luptă oarbă pentru interesele personale sau de grup. Trăim o vreme a oamenilor care vând şi
cumpără principii, ideologii, locuri în Parlament şi Guvern folosind minciuna,şantajul, vulgaritatea,
manipularea oamenilor prin orice metode. În această lume nu am ce căuta. Nu vreau să particip la
tranzacţii şi manipulări de nici un fel. Nu vreau să fiu implicat în sciziunea unor partide şi în diferite
jocuri de culise.
În alegerile din 1992 şi 1996 nici un grup financiar românesc sau străin nu mi-a acordat sprijin
considerându-se că nu am nici o şansă nici în cursa prezidenţială şi nici pentru coagularea unor forţe
politice care să preia guvernarea. Aceasta mi-a permis să nu am nici un fel de obligaţii care să -mi
influenţeze deciziile. Nu vreau nici acum să -mi creez obligaţii sau servituţi .
Prea mulţi văd funcţiile politice doar ca aducătoare de putere şi avere. Am încercat prin
comportarea mea să infirm această opinie dar nu cred că am reuşit. Iată de ce cred că se simte
nevoia unui gest care să ne elibereze de această prejudecată. Sper ca, prin acest precedent,oamenii
cinstiţi şi de valoare vor fi mai motivaţi să candideze, iar electoratul va avea mai multă încredere în
posibilitatea de a alege oameni valoroşi şi corecţi.
Doresc ca, în ultimele patru luni ale mandatului meu, să pot fi mai direct şi mai firesc alături de
oameni. Vreau să cunosc mai bine problemele lor, să le ascult necazurile fără a fi bănuit că vreau să
mă folosesc de ei în campania electorală. Am umblat prin ţară şi până acum, fără publicitate, dar din
păcate prea rar. Voi circula mai mult în ţară mai ales în zonele sărace, izolate, de unde oamenii
loviţi de nedreptate, nevoi şi indiferenţe pot veni mai greu să se plângă la instituţiile statului.
122
TEME
Pentru a face faţă, voi aduce în aceste ultime patru luni alături de mine mulţi oameni noi în special
tineri formaţi în ţară şi străinătate pentru a le împărtăşi ceea ce ştiu şi pentru a primi de la ei puncte
de vedere proaspete, soluţii noi şi dorinţă de acţiune.
În încheiere, pentru a evita orice neînţelegere, vreau să declar că nu voi candida pentru a ocupa un
loc în Parlament, nici acum şi nici vreodată de acum înainte. Nu am nevoie să mă protejez în spatele
unei imunităţi parlamentare.
De asemenea, vreau să precizez că nu voi accepta să conduc nici un partid politic existent sau care
s-ar forma în viitor. Voi continua însă să-mi slujesc cu devotament patria şi voi fi gata s-o fac ori de
câte ori va fi nevoie ca interesele poporului român să fie apărate în ţară sau în străinătate.
Cred cu fermitate că îţi poţi sluji ţara şi ca Preşedinte şi ca simplu cetăţean şi sper că astfel voi da
încredere şi altora că pot lucra după puterile lor pentru binele ţării. N-aş vrea să se înţeleagă această
renunţare la a candida pentru un nou mandat ca o nemulţumire a mea faţă de cei care m-au ales, faţă
de cei care m-au susţinut sau faţă de cei pe care i-am reprezentat. Le mulţumesc tuturor pentru că
mi-au dăruit imensul privilegiu de a-mi sluji ţara în cea mai înaltă demnitate a statului. Mandatul
meu, desfăşurat în momente de mare cumpănă ale istoriei României şi Europei a avut reuşite şi
nereuşite. Istoria şi oamenii le vor judeca. Am făcut greşeli personale pe care mi le recunosc. Am
crezut că pot face mai mult pentru oameni decât mi-au permis prerogativele prezidenţiale Am făcut
promisiuni şi în numele unor oameni politici care apoi n-au înţeles să le respecte şi de multe ori nici
să se respecte pe ei înşişi. Am avut multă încredere în oameni care apoi au dovedit că nu o meritau.
Intr-o societate în care fiecare vorbeşte doar despre greşelile celorlalţi înţeleg să-mi asum
răspunderea pentru toate aceste lucruri. Mai presus de toate, sunt profund afectat de suferinţele pe
care schimbările necesare le-au adus celor mai nevoiaşi.
Cer iertare tuturor celor care au sperat că vor trăi mai bine dar suferinţele lor au continuat.
Dragi compatrioţi!
Am câştigat încrederea Europei şi lumii în noi, cu greu, nu definitiv, cu rezerve, dar am câştigat-o.
Avem acum de câştigat încrederea în noi înşine, în ceea ce am reuşit cu atâtea sacrificii să facem,
până acum, în ceea ce vom putea face împreună în viitor.
Dumnezeu să ocrotească România!
Vă mulţumesc pentru că m-aţi ascultat.
1.Traducerea din engleza americană îi aparţine Romanei Tulbure.

2.Fără a fi vorba despre cenzură, discursul lui Patton este prezentat fragmentar, în special din cauza
limbajului excesiv de “colorat”.
3. Următoarele lucrări dedicate discursului politic românesc constituie bibliografie obligatorie :
-Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura All, 2000

-Sălăvăstru, constantin, Discursul puterii, Institutul european, Iaşi, 1999
-Alexandrescu, Sorin, Paradoxul român, Editura Humanitas, 1998
-Mihai, Gheorghe, Retorica tradiţională şi retorici moderne, Editura All, 1998
123
TEME
TEMA 3
Motto: Cunosc puterea cuvintelor

Guizot
Comentaţi din perspectiva retoricii şi a teoriei argumentării următoarele “vorbe memorabile”.
Obiectivele temei vizează fixarea cunoştinţelor de retorică şi teoria argumentării, în special cele
referitoare la statutul şi rolul figurilor retorice în impunerea -istorică şi culturală –a unor texte.
Deoarece contextul* în care au fost formulate aceste texte este foarte important pentru înţelegerea
lor studenţii sunt rugaţi să-şi argumenteze comentariile ţinând seama de acesta.
Nu se impun nici un fel de restricţii cantitative sau de altă natură în alegerea

textelor care vor constitui tema de analiză a referatului.
Regele a murit, trăiască regele!
O pace înarmată
Oricât de rea ar fi o Cameră este preferabilă unei anticamere oricât de bune
A murit astăzi un om care aducea cinstire omenirii.
Acela a fost cântecul de lebedă al marelui om
A fost una din cele ami mari regine ale noastre-nu, unul dntre regii noştri cei mai mari
Aici odihneşte Marcelin Berthelot.Este singurul loc pe care nu l-a solicitat.
Aici odihneşte un principe plin de intenţii bune, dar care a avut nenorocul să nu îndeplinească
nimic.
Aici şi astăzi începe o epocă nouă în istoria lumii. Veţi putea spune: am fost acolo!
Am crezut că voi avea de-a face cu un general şi am dat de un jandarm
Am fost alături de voi în zilele de glorie. Vă voi fi alături în zilele întunecate!
Avem nevoie de lanţuri, de călăi, de torturi
Banii n-au miros

Bătălia de la Marna…Nu ştiu cine a câştigat-o, ştiu însă foarte bine cine a pierdut-o
Bunicul meu îi iubea pe hughenoţi şi nu se temea de ei;
124
TEME
Tatăl meu nu-I iubea şi se temea de ei;

Eu nici nu-I iubesc, nici nu mătem de ei.
Ce am scris, rămâne scris
Ce este starea a treia? Totul. Ce a fost ea până acum în orânduirea politică? Nimic.Ce anume cere
ea? Să devină ceva.
Ce frumoasă e Franţa, cât de mare, cât de generoasă.
Ce vremuri! Ce moravuri!
Cei care nu pot fi guvernaţi prin justiţie trebuie guvernaţi prin sabie.
Cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.
Cât o să ne mai pui răbdarea la încercare, Catilina?
Clericalismul, acesta e duşmanul!
Comunismul înseamnă puterea sovietelor plus electrificarea întregii Rusii.
Comunismul, acesta e duşmanul!
Cred pentru că este de necrezut
Crezând în Franţa cred într-o minune
Cu “dar” nu se poate guverna
Cu cât se schimbă, cu atât rămâne la fel
Dacă înaintez, urmaţi-mă; dacă dau înapoi, omorâţi-mă; dacă mor, răzbunaţi-mă!
Dacă n-aş fi Alexandru aş vrea să fiu Diogene.
Dacă nu am harul Domnului, voiască Dumnezeu să mi-l dea.

Iar dacă îl am, deie Domnul să-l păstrez
Daţi Cezarului ce este al Cezarului
De vrei pace, fii gata de război
Democraţia e fată bună, dar, ca să nu te-nşele, trebuie să faci zilnic dragoste cu ea.
De vreme ce episcopii au inimi slabe de fete, fetele trebuie să aibă mândre inimi de episcopi.
Drăcia asta care se numeşte ONU
125
TEME
Dumnezeule, ce eveniment!
-Nu este un eveniment, doamnă, este doar o ştire!
Du-te, du-te, şi întâmple-se ce s-o întâmpla!
Este mai mare mort decât viu.
Este o răzmeriţă?-nu, Sire, o revoluţie!
Eu mă duc, dar statul va dăinui mereu.
Forma de guvernământ a Franţei este o monarhie absolută temperată de cântece
Franţa e o persoană
Franţa, numai Franţa
Franţa a pierdut o bătălie, ea nu a pierdut însă războiul!
Istoria va judeca judecata voastră
În Anglia Camerele au ţinut seama de Rege, la noi Regele a ţinut seama de camere.
Încă o victorie ca aceasta şi sunt pierdut!
În Statele Unite sunt treizeci şi două de religii şi un singur fel de mâncare
Luptăm între noi, romani cu romani. Învingători sau învinşi, ne vitregim patria!
Mai bine primul aici decât al doilea la Roma.
Meseria de rege e o meserie de câine
N-au uitat nimic şi nici n-au învăţat nimic.
Neînfricare şi iar neînfricare, mereu neînfricare
Niciodată nu trebuie să spunem :niciodată!
Nu vă pot oferi decât sânge, trudă, lacrimi şi sudoare.
Ori Cezar, ori nimic!
Pacifiştii se află în Vest, eurorachetele în Est

Puteţi înşela o vreme întregul popor; puteţi înşela mereu o parte a lui; dar nu puteţi înşela tot timpul
tot poporul
126
TEME
Războiul acesta este războiul meu
Regele domneşte (dar) nu guvernează
Să rămână cum sunt sau să nu mai fie deloc
Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc.
Statul sunt eu!
Stă locului şi totuşi simt că îşi urmează drumul
Tăcerea popoarelor este mustrarea regilor
Un cal!Un Cal! Regatul meu pentru un cal!
V-aş lăuda mai mult dacă m-aţi fi lăudat mai puţin
*Vezi Francois Bluche, De la Cezar la Churchill. Vorbe memorabile explicate în contextul lor
istoric, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000 (Colecţia “Top H-Cele mai citite cărţi
Humanitas”)
TEMA 4
Pornind de la fragmentele excerptate din romanul postmodernist Insula din ziua de ieri *de
Umberto Eco:
a) redactaţi un eseu asupra schemei argumentative din aceste texte;
b) construiţi o contraargumentare;
c) explicaţi modul în care retorica susţine latura argumentativă a textului.
<<“Dacă acum tu vrei, te răsuceşti”, chiar îi zisese la un moment dat Caspar.”Tu cobori braţul
drept, ca şi cum ar atârna sub corpul tău, ridici uşor umărul stâng, şi iată că te afli cu burta în jos!”
Nu specificase că în timpul acestei mişcări trebuia să-ţi ţii respiraţia, dat fiind că te pomeneşti cu
faţa sub apă şi anume sub o apă care atâta aşteaptă ca să exploreze nările Intrusului. În cărţile de
Mechanică Hydraulico-Pneumatică nu scria asta. Aşa că, printr-o ignoratio entelechi de-a părintelui
Caspar, Roberto mai înghiţise încă o găleată de apă sărată.>>[ p. 311-312]
“Începuseră iar să vorbească despre mişcarea pământului şi părintele Caspar îi dăduse de gândit cu
Argumentul Eclipsei.Luînd pământul din centrul lumii şi punând în centrul ei soarele, trebuie să pui
ori sub lună, ori deasupra lunii. Dacă-l punem dedesupt, n-o să mai fie niciodată eclipsă d esoare
pentru că, luna fiind deasupra soarelui sau mai jos decât pământul, n-o să mai poată nicodată să se
vâre între pământ şi soare. Dacă-l punem deasupra, nu va mai fi niciodată eclipsă de lună,
deoarece, pământul fiind deasupra ei, n-o să se mai poată vârî nicodată între ea şi soare. Şi în plus
astronomia n-ar mai putea să prezică, aşa cum a făcut-o întotdeauna foarte bine, elipsele, pentru că
127
TEME
ea îşi rostuieşte calculele după mişcările soarelui, iar dacă soarele nu s-ar mişca, toată munca ei ar fi
în zadar.
Să luăm apoi argumentul Arcaşului. Dacă pământul s-ar învârti la fiecare douzeci şi patru de ore,
când se trage o săgeată drept în sus, acesat ar cădea la apus, la multe mile distanţă de cel ce a
tras-o. Asta ar fi ca şi cu Argumentul Turnului. Dcaă s-ar lăsa să cadă o greutate de pe latura
occidentală a unui turn, ea n-ar tebui să cadă la poalele construcţiei, ci mult mai încolo, şi deci n-
ar tebui să cadă vertical, ci în diagonală, pentru că între timp turnul (odată cu pământul s-ar fi
mişcat spre răsărit. Însă cum toată lumea ştie din experienţă că greutatea aceea cade
perpendicular, iată că mişcarea terestră se dovedeşte a fi vorbă goală.
Ca să nu mia spunem de Argumentul Păsărilor, care, dacă pământul s-ar roti în cuprinsul
unie zile, n-ar putea niciodată, atunci când zboară, să se împotrivească rotirii lui, nici dacă ar fi
obosite.Pe când noi vedem foarte bine că, chiar dacă mergem călare în direcţia soarelui, orice pasăre
ne ajunege din urmă şi ne lasă. )”
“Părintele Caspar îl lăsă să se lenevească şi profita de asta ca să-i spună de-a fir a păr
celelalte argumente ale lui împotriva mişcării pământului. In primis, Argumentul Soarelui. Acesta,
dacă ar sta nemişcat, iar noi, exact la jumătatea zilei l-am privi din centrul unei camere printr-o
fereastră şi pământul s-ar învârti cu iuţeala cu care se spune – şi-I cale lungă de făcut ca să realizeze
o rotire completă în douzeci şi patru d eore- într-o clipită soarela ar dispărea din vederea noastră.
Venea apoi Argumentul Grindinei. Aceasta cade câteodată timp de o oră încheiată, dar, chit
că norii se duc spre răsărit sau spre apus, spre miazănoapte sau spre miazăzi, nu acoperă niciodată
câmpia pe mai mult de douăzeci şi patru sau treizeci de mile. Însă dacă pământul s-ar învârti, atunci
norii cu grindină ar fi duşi de vânt împotriva mişcării acestuia, ar trebui să dea grindină pe cel puţin
trei-patru sute de mile de câmpie.
Urma Argumentul Norilor Albi, care plutesc în văzduh când vremea-I liniştită, şi par să
meargă pururea cu aceeaşi încetineală; pe când, dacă s-ar învârti pământul, cei ce s educ spre apus
ar trebui să meargă cu o iuţeală nemaipomenită.
Se încheia cu Argumentul Animalelor Terestre, care din instinct ar trebui să se mişte
totdeauna către orient, ca să urmeze mişcarea pământului care le guvernează; şi-ar trebui să arate
mare aversiune ca să se mişte către occident, fiindcă ar simţi că asta-I o mişcare contra naturii.
Roberto accepta pentru puţin timp toate argumentele acelea, însă pe urmă nu le mai putea înghiţi
şi se împotrivea la toată ştiinţa aceea cu al său Argument al Dorinţei.” [p.318]
*Umberto Eco, Insula din ziua de ieri, Editura Pontica, Constanţa, 1995
128
TEME
129
BIBLIOGRAFIE ŞI NOTE
BIBLIOGRAFIE ŞI NOTE
130
1
Argumentarea reprezintă o operaţie care se sprijină pe un enunţ acceptat (argumentul), pentru a atinge
un enunţ situat pe o anumită scală a acceptabilităţii (concluzia).
A argumenta se reduce în ultimă instanţă la a adresa unui interlocutor un argument (un raţionament
bun) pentru a-l face să admită o concluzie şi pentru a-l determina să adopte comportamente adecvate
acesteia.
2
Perspectivă privilegiată de Aristotel în Retorică şi nuanţată în Ad Herennium de Cicero.
3
Pe direcţia iniţiată de Aristotel (Topice, Analitice), cercetarea secolului XX va aduce contribuţii
importante la studierea argumentării în cadrul privelegiat al logicii prin contribuţiile lui C.L. Hamblin,
Fallacies, 1970, J.A. Blair şi R.H.Johnson, Informal Logic, 1980 (promotorii conceptului de logică non
formală).
4
Semiotica- studiul sistemelor de semne şi al transmiterii semnificaţiei (semiotica semnificării şi
semiotica comunicării) armonizează trei direcţii de cercetare :
-semantica- având drept obiect controversata problemă a sensului, a relaţiilor dintre semne şi referenţi
(realitatea extralingvistică);
-sintaxa- care studiază relaţiile dintre semne, adică modul de inserare a semnelor pe axa sintagmatică a
combinării ;
-pragmatica centrată pe studiul utilizării sistemului limbii în diferite situaţii de comunicare
5
Argumentarea ca macro-act de limbaj
reprezintă o orientare pragmatică ce acoperă în lingvistică o diversitate de probleme studiate în cadrul
următoarelor discipline:
-pragmatica conversaţională centrată pe studiul unui caz aparte de interacţiune comunicativă -
conversaţia.
-pragmatica enunţiativă sau lingvistica enunţării axată pe caracteristicile enunţului şi analiza relaţiei
emiţător/ receptor/ situaţie de comunicare) (Emile Benveniste);
-pragmatica ilocuţionară sau teoria actelor de vorbire care studiază preferenţial tipologia actelor
ilocuţionare şi efectele lor asupra interlocutorului; (“ speech-acts theory” în terminologia lui John
Austin, John Searle)
(vezi şi nota următoare)
6
Principalele direcţii de cercetare sunt :
-pragma-dialectica, aplicată în special dialogurilor cu carcater normativ-prescriptiv
-argumentarea şi analiza conversaţiei
-pragmatica lingvistică “integrată” în limbă (J.C.Anscombre, O.Ducrot)
-pragmatica sociologică şi filozofică a “acţiunii comunicaţionale” (J.Habermas)
-logica pragmatică (G.Vignaux, J.-B.Grize)
7
Principalele niveluri de opoziţie care se pot distinge sunt următoarele:
- argumentarea lasă receptorului libertatea de alegere, lucru care nu este valabil în cazul demonstraţiei ;
-demonstraţia se încadrează în obiectivitate, concluzia ei este definitivă : vezi quod erat
demonstrandum (qed) “ceea ce era de demonstrat” şi quod erat demonstrantum “ceea ce s-a de
demonstrat”
- argumentarea poate deveni convingătoare prin utilizarea unor figuri retorice (repetiţie, insistenţă etc.)
8
Este important de subliniat că prin argumentare dezacordul anticipat (intuit) de emiţător şi poate fi
prevenit sau eliminat.
9
Această definiţie acoperă sfera conceptuală a termneului inferenţa silogistică . De exemplu: dacă mă
întreb dacă toţi A sunt C şi dacă găsesc în baza de enunţuri [E1,E2…] că toţi A sunt B şi că toţi B sunt
C, atunci pot trage concluzia că toţi A sunt C.
Pe această situaţie se bazează constatarea că, în general, pentru ca o calomnie în viaţa politică, de
10
exemplu să fie crezută ea trebuie să fie înconjurată de un pic de adevăr.

11
Există însă şi discursuri pur informative.
Din punctul de vedere al dialogului, argumentarea eset specifică orice discurs produs într-un context
12
de dezbatere orientată de o întrebare/problemă.

13
Din punctul de vedere al monologului argumentarea reprezintă orice discurs analizabil după termenii
schemei argumentative minimale : date-concluzie prin intermediul inferenţei (sau a “legii de trecere”)
14
De ex., pentru a demonstra că “X este om”, se invocă popoziţii (re)cunoscute ca adevărate de tipul “X gîndeşte”, “X
vorbeşt etc.”
15
Predicatele pot fi:
1.cu un argument : Socrate este filozof ; f(x)
2. două argumente : Platon este discipolul lui Socrate; f(x,y)
16
Caz în care îndeplineşte rolul de termen-martor al formării sau al evoluţiei conceptului desemnat.
17
Unele pot avea caracaâter sofistic, cvasiparadoxal etc.
18
Argument dezvoltat pentru prima dată de filozoful scolastic Sfîntul Anselm. Acest argument reprezenta o încercare de a
dovedi că existenţa conceptului de Dumnezeu implică cu necesitate existenţa lui Dumnezeu. “căci poate fi conceput că
există ceva ce nu poate fi gândit ca neexistent, care este mai mare decât ceea ce poate fi gândit ca neexistent”. Problema a
fost reluată din diverse perspective de Descartes, Kant, Frege.
19
Argument care încerca să susţină ideea potrivit căreia din punctul de vedere al lui Kant “binele
suprem este o stare de lucruri în care fericirea e distribuită riguros proporţional cu virtutea morală”
[Antony Flew, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999].
20
Raţionament formulat de Descartes :
1.Dubito, ergo cogit.
2. Cogito, ergo sum.
3. Sum, ergo Deus est.
21
Argument care se referă la “credibilitatea percepţiei obiectelor fizice reale”. Vezi formularea propusă de B.Russell în
Antony Flew, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999 .
22
unul dintre cei termeni ai clasificării tripartite (propuse de Kant) în problema încercărilor posibile de dovedire a
existenţiei lui Dumnezeu.
23
Raţionament prin care, din faptul că sensul unui cuvânt este dat prin referire la cazuri pardigmatice se conchide că este
imposibil să nu existe exemple de lucruri desemnate de cuvântul respectiv
24
Denumire alternativă atrubuită argumentului gradelor de perfecţiune în favoarea existenţei lui Dumnezeu
25
test introdus de G.E.Moore pentru a dovedi că orice definiţie propusă pentru “bun” conduce la eşec deoarece este
nedefinibil prin faptul că toate întrebările de forma “este Y bun?”sunt deschise în acelaşi sens (în condiţiile în care definiţia
are forma “X este Y”).
26
unul dintre cele mai populare argumente tradiţionale în favoarea existenţei lui Dumnezeu care porneşte de la observaţii
privind integrarea şi regularitatea, şi ajunge la concluzia că acestea nu pot fi decât opera unui Proiectant (vezi Antony
Flew, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999 )
27
argument folosit în argumentarea folosită în a afla care este sensul propoziţiei despre care se ştie că e adevărată
28
Inclusiv adecvare faţă de auditoriu
29
(vezi şi Eco, Limitele interpretării)
30
oponent: opozant
preopinent : persoană care emite o părere, afirmă ceva înaintea alteia; antevorbitor; p.ext. adversar de opinii.
31
toţi membrii unui public martor interesat de schimbul verbal dintre adversari.
32
ceea ce pune în discuţie ce înţelege un actor al argumentării din discursul celuilalt.
33
apelul la presupoziţii comune constă în a activa o valoare prezentă la auditor (respectul pentru
calori, pentru celălalt, non violenţa etc.) O argumentare presupune de altfel că cel puţin un acord s-a
stabilit între orator şi public asupra unei opinii, asupra unui principiu (altfel ne aflăm în faţa unui
veritabil dialog al surzilor).
Oratorul poate afişa certitudinea de a împărţi aceleaşi opinii cu publicul ( a-l avea la degetul mic).
Stabilirea complicităţii cu interlocutorul, adesea detectabilă prin expresii lingvistice ca “ştiţi ca şi mine
că…”, “sunteţi de acord asupra faptului că…”
recadrajul /reîncadrarea realului constă în a modifica situaţia argumentativă pentru a o apropia de

34
opinia care se doreşte a fi împărtăşită, chiar cu preţul redefinirii cuvintelor prin diverse strategii (prin
cuvântul x înţeleg …)
35
apelul/recursul la autoritate este folosit mai ales în situaţiile în care se vorbeşte de experienţa
perosnală (credeţi-mă, am trăit asta…, v-o spun din experienţă), sau când se recurge la o mărturie
directă (aveţi încredere în el, cunoaşte bine acest gen de probleme) sau la strategii politicoase (nu am
experienţa dvs, dar credeţi-mă că…)
36
. Retorica clasică (Aristotel) furnizează ca exemple în acest sens: legile, convenţiile, tortura,
jurământul.
37
Acestea ţin din arta oratorului, de stăpânirea tehnicii, de creativitatea, de metoda şi, nu în ultimul
rând de talentul personal .
38
Cf. grec.
Topoi (sg. topos), lat. loci (sg. Locus communis). Aceşti termeni trimit la noţiunea de plasare,
de localizare –la nivelul memoriei individuale şi colective- a unor idei admise în mod general, a
conceptelor, a citatelor , a asociaţiilor conscrate (alb pentru puritate, balanţa justiţie, crucea pentru
sfinţenie etc.)
39
Printre locurile obişnuite regăsim pe cele ale :
-modestiei
-timpul care lipseşte sau care nu trebuie irosit (este timp pt toate)
-banii care lipsesc sau care nu trebuie irosit
-cantităţii, calităţii, unicităţii (“nu trăim decât o dată”)
-a ceea ce este preferabil faţă de ceea ce nu este
-a copilăriei mefericite care explică un act violent
-a realismului (“să rămînem cu picioarele pe pământ”)
-ale lipsei de strategie
-ale promisiunii neţinute
-a respectului pt persoana umană (“nu suntem maşini, animale etc”)
a libertăţii de expresie (“pot să spun ce vreau…este democraţie nu?”)
-a muncii care justifică acţiuni (“eu muncesc, nu gîndesc…”)
40
Locurile pot fi comparabile scenariilor culturale care permit protagoniştilor unei interacţiuni
comunicative să se repereze, să se plaseze într-un anumit “orizont de aşteptare”, să accepte
provocările.
41
Toposul este o regulă îndeobşte admisă datorită realizării unor asocieri la nivelul simţului comun.
“Aceasta nu înseamnă că argumentarea nu poate beneficia de creativitatea subiectului vorbitor…().
Nimeni nu împiedică un locutor să afirme : “Plouă, am să ies să mă plimb”- comportament non
conform doxei ” (J.Moeschler , 1985: 68 în D, Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea, p. 92)
42
Iniţial, "comun" era opus la origine lui "specific", tip de argument folosit în discursurile specializate
: juridic, epidictic, deliberativ .
43
Procedeu general prin care se explicitează valoarea unui concept
Orice definiţie se bazează pe postulatul că este posibil să se găsească o expresie semantic echivalentă
cu unitatea respectivă (cuvânt, sintagmă, parafrază).
Definiţia în Logica lui Aristotel este o expresie care exprimă esenţa unui lucru (Topica, I, 5,101b)
Lar.definitio –delimitare
Procedeul prin care se obţine definiţia unui lucru, adică esenţa lui, este următorul : pentru a obţine
expresia esenţei trebuie să divizăm genul în speciile lui, speciile în subspecii, până cînd diviziunea nu
mai poate fi continuată, fiindcă se ajunge la indivizi
Definiţia constă din gen şi diferenţe.
Aristotel enunţă regulile definiţiei:
1) aceasta trebuie să convină numai definitului ;
2)regula reciprocităţii definiţiei, subiectul şi predicatul trebuie să aibă aceeaşi extensiune şi deci să
poată fi substituiţi unul altuia (condiţia pascaliană a definiţiei)
3)Prin accident nu se poate defini.
Cele 10 categorii aristotelice reprezintă “ … esenţele universale ale lucrurilor, exprimă modul cel mai
general de a fi al lucrurilor, categoriile sunt universale pretutindeni şi întotdeauna : esenţa, cantitatea,
calitatea, relaţia, locul, timpul, situaţia, posesia, acţiunea, pasiunea “
Definiţia arată ce anume este un lucru.
Cinci categorii de predicate : quinque voces
1.Genul este conceptul, închizând în el cea mai mare generalitate, cuprinzând un număr foarte de
specii diferite în unitatea lui. Genul arată ce este un lucru, el este primul răspuns, cel mai general la
întrebarea ce este , este cel mai puţin determinat, adică cel mai sărac în conţinut
2. Specia este determinată de genul căruia îi aparţine şi de diferenţa care o caracterizează
3.diferenţa specifică, caractere distinctive om : animal (gen) +raţional (diferenţa)
4. propriul “lingvist” este propriu omului dar fără să fie element esenţial al noţiunii de om
5 accidentul :om alb, nu orice om este alb şi nu este nici un carcater propriu al omului
Definiţia corespunde unei operaţii metalingvistice sau este rezultatul ei, pornind fie de la un termen
spre definiţia sa (în expansiune) fie de la o sintagmă (sau de la o unitate textuală ) la denunirea sa
Definiţia este o relaţie de identitate între definit şi definitor, al cărei rezultat este un autonim
(autonimie= relaţia dintre un semn şi propria lui definiţie; dom “catedrală impunătoare”;
“subst.fem.sg.”)
Există mai multe tipuri de definiţii: definiţia ştiinţifică, pentru care parafraza cere o identitate totală
(matematică, logică, terminologii), definiţia lexicografică reprezintă echivalentul (autonimul)
cuvântului-intrare sau cuvântului –titlu , formulată în parafraze mai mult sau mai puţin complexe,
definiţia ostensivă sau referenţială, posibilă numai pentru concepte care permit indicarea lucrului pe
care semnul îl denotă etc.
44
Un topic de inventie in care anumite calitati ale unui lucru sunt evidentiate prin apartenenta sa la o
anumita clasa mai cuprinzatoare.
Exemplu: Ca si in cazul altor delicte impotriva societatii, murdaria (dezordinea) ar trebui aspru
pedepsita.
45
Topic de invenţie. in care se iau in considerare efectele unei cauze date sau cauzele care au contribuit
la un efect dat.
46
Foarte asemanator cu cauza/efect, acest loc de invenţie arata evenimente sau consecinte care urmeaza
actiuni sau conditii date. Diferenta este ca ceea ce urmeaza poate sa nu fie cauzat de ceea ce l-a
precedat, dar va avea cu siguranta legatura cu aceste conditii de dinainte. Fiind data o anumita situatie
(antecedentul), ce este posibil sa ii urmeze acesteia (consecinta)? Aceasta ia deseori forma unei
propozitii de tipul ” daca…atunci” si este asociata co forma de argumentatie tipica- entimema.
47
Folosirea unei zicale binecunoscute, a unui precept sau a unei generalizari pline de miez, continut
(concisa) pentru a oferi credibilitate spuselor (afirmatiilor) cuiva.
De fapt, se discuta pe seama faptului ca practica (obiceiul) si pedagogia imitarii justifica mai bine din
48
punct de vedere istoric structura retoricii decat o fac categoriile abstracte ale subiectelor (topicelor)
de inventie.
49
Este lesne de înţeles pericolul de a folosi frecvent aceste locuri comune. Ansamblul constituit din
acest tip de cuvinte este supus unui proces intens de uzură. Topicele trebuie să facă deci obiectul unei
alegeri judicioase dublată de inventivitate pentru elabora un discurs eficient.
Discursul politic actual foloseşte cu predilecţie locurile care trimit la ideea de complot, manevră,
maşinaţiune, conspiraţie, cenzură, machiavelism etc. sau pe cele care susţin valori general acceptate:
democraţie, interes naţional etc.
50
“mai bine să râdem decît să plângem”
51
O uşă trebuie să fie ori deschisă ori închisă
52
: nu poţi face omletă fără a sparge ouă
53
” nu trebuie să fii mai catolic decât papa”
54
“ce am început trebuie continuat pentru a nu fi fost zadarnice sacrificiile făcute”
55
dacă cedezi o dată , cedezi întotdeauna
56
” vom discuta mai pe larg altădată”
57
Raţionament în care se trece de la judecăţi de un anumit grad de generalitate la judecăţi de acelaşi grad de generalitate sau
la judecăţi de un grad mai mic de generalitate
a >c
b >c
a> c
58
raţionament care constă în a infera din faptul că două lucruri (fenomene, procese etc.) se aseamănă în anumite privinţe, că
este posibil ca ele să prezinte asemănări şi în alte privinţe
59
Se poate stabili astfel o paralelă cu funcţiile lui R.Jakobson : ethos - emiţător, pathos-receptor, logos-mesaj
60
adică să fie capabil să dea sfaturi raţionale şi pertinente
61
trebuie să disimuleze ceea ce gândeşte sau ceea ce ştie
62
trebuie să arate că este gata să-şi ajute auditorul
63
trebuie să suscite mânia, ura, frica, starea de siguranţă, mila…
64
cine are drepturi are şi datorii
65
se bazează pe asemănare, şi utilizează metafora, comparaţia, exemplul
66
“progresul trebuie să fie mondial sau să nu fie deloc”
67
Dialaga reprezintă discursul tipic care se desfăşoară după această metodă. În acest caz se face apel la
următoarele locuri comune :
-cele care ţin de persoană ( vârstă, sex, origine, rasă, educaţie, mod de viaţă, condiţii de viaţă, caracter,
gusturi etc.)
-cele care privesc problema în discuţie privită în ansamblu şi fragmentar, cu referiri la începuturi,
dezvoltare, scopuri, antecedente etc,
-cele care se referă la circumstanţe : cauză, moment, loc, manieră, mijloace, definiţie, comparaţie,
ipoteze etc.
68
faţetele pot ţine de domeniul istoric, economic, politic, cultural, social, psihologic, etic, filozofic,
religios, ştiinţific etc.
69
caz în care, în mod normal, el trebuie atunci să justifice acest refuz (şi să aducă probe de susţinere a
refuzului)
70
Concluziile apar în urma unei operaţii
argumentative ce permite transferul unor comportamente verificate
asupra unor situaţii, cunoştinţe, credinţe etc.noi.Ea joacă un rol important , cel puţin formal, în luarea
deciziilor şi contribuie la construirea unui răspuns la trei tipuri fundamentale de întrebări organizate pe
axele gândire-acţiune-credinţă:
Ce trebuie să credem?
Ce trebuie să facem?
Ce trebuie să gândim?
În consecinţă, enunţurile care reprezintă concluzii se prezintă sub două forme lingvistice principale.
- enunţ la indicativ prezent Lucrurile sunt cu siguranţă astfel,concluzie de tip constatativ
- enunţ injonctiv : Să facem deci asta!
- enunţ la viitor indicativ exprimă un fapt aleatoriu dar a cărui realizare este foarte probabilă (ţinând seama de
ambiguitatea enunţurilor).
-
71
concluzia desprinsă dintr-un text este adesea plasată la început, precedând sistemul argumentelor (caz
frecvent în articolele de presă)
72
Termenul inferenţă este folosit adesea şi ca sinonim pentru raţionament
73
implicaţie inferenţială: relaţie de implicaţie între judecăţi
74
postulat fundamental al argumentării discursive
75
Fiind adesea implicită, ea permite apelul la principii, la convenţii admise într-o comunitate lingvistică
: locuri comune (topoi)
76
“Respingere” este un termen care se aplică următoarelor situaţii:
-un discurs este respins când se demonstrează că este fals;
-un discurs este respins când este abandonat de emiţător ( şi astfel, dispare din interacţiunea discursivă).
77
Se reprezintă ca o succesiune d e propoziţii pe verticală, în care bara delimitează premisele de concluzie.
78
metodă de raţionament prin care se inferă o lege generală sau un principiu din cazuri particulare observate; altfel spus:
raţionament prin care se trece de la constatări despre cazurile singulare dintr-o mulţime de obiecte la aserţiuni despre toate
cazurile; există mai multe tipuri de inducţie : inducţie descendentă, inducţie transfinită ; inducţie matematică
79
În formularea lui Aristotel: “un discurs în care, anumite lucruri fiind enunţate,altceva decât ceea ce s-a enunţat decurge cu
necesitate din cele enunţate” .
Silogismul poate fi considerat o schemă deductivă, în acre se asertează premisele şi se formulează prin conjuncţia deci
concluzia.
Judecăţile poartă denumirile de premisă majoră, premisă minoră, concluzie, iar termenii sunt determinaţi de adjectivele
major, minor, mediu.
Modul de dispunere a termenilor în premise determină figura silogismului.

Există patru posibilităţi reprezentate de diagrama următoare:
1 M-P 2 P-M
S- M S-M
----- -----
S-P S-P
3 M-P 2 P-M
M- S M-S
----- -----
S-P S-P
În care, S şi P sunt termeni, iar M este termenul mediu (care figurează în ambele premise , dar nu şi în concluzie)
Silogismul categoric reprezintă silogismul cu judecăţi categorice.
Propoziţiile categorice având pe S ca subiect sunt :
“Toţi S sunt P”
“Nici un S nu e P”
“Unii S sunt P”
“Unii S nu sunt P”
Absenţa raţionamentului nu implică absenţa sensului. Astfel, anumite texte pot fi generate după o
80
anumită “logică” şi pot căpăta un sens.

81
doar frazele declarative sunt propoziţii; nu sunt propoziţii frazele interogative, imperative sau volitive
82
“După aceasta, deci din cauza aceasta”
Acest tip de argument falacios este determinat însă de presiunea unor norme culturale, semnificaţia
83
numărului 13, a pisicii negre, a oglinzii sparte etc. nu este echivalentă în spaţii culturale diferite
84
adică “la unison” fără referire la o lingua franca
85
Vezi, de exemplu, următorul citat dintr-o lucrare de specialitate care pune în evidenţă deosebiri de terminologie şi de
abordare asupra aceluiaşi subiect (Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana (1999) , Conversaţia. Structuri şi strategii,
Editura All Educaţional, Bucureşti)
“Levinson consideră reprezentative pentru analiza discursului cercetări foarte diferite ca fundamentare
teoretică şi ca metodologie, cum ar fi cercetările europene de gramatică a textului (van Dijk, 1972,
1977; s-ar putea adăuga şi Petofi(ed.), 1979; de Beaugrande, Dressler, 1981 etc.) şi cele de orientare
interacţionistă, referitoare la analiza structurii schimburilor verbale (Coulthard, Brazil, Sinclair,
Montgomery, în Coulthard, Montgomery(eds.), 1981; Labov, Fanshel, 1977 etc.), şi desemnează prin
analiză conversaţională orientarea iniţiată de un grup de etnometodologi americani (Sacks, Schelgoff,
Jefferson, Pomeranz; vezi Schenkein(ed.), 1978). Singurul punct comun între direcţiile de investigare
grupate sub denumirea de "analiză a discursului" îl constituie recunoaşterea validităţii de discurs
coerent şi incoerent, dar modul practic de abordare a problemelor coerenţei prezintă mari deosebiri. “
86
Plantin [1996: 88] consideră că :”Motivul de a crede (sau a face) P nu mai este căutat în exactitatea
lui P, în adecvarea sa la realitate aşa cum este sau ar trebui să fie , ci în faptul că este admis de o
persoană care are rolul de garant al exactităţii sale”.
Perelman analizează următoarele forme ale argumentului autorităţii:
-opinia comună : “după cum se ştie” , “se ştie că”

-opinia autorităţii (în materie) ; se pun în valoare personalităţi/surse a căror cunoştinţe în domeniul ce
priveşte subiectul în chestiune sunt considerate ca reper definitiv : “după cum a afirmat laureatul
premiului Nobel”; “după cum se prezintă teoria lui Einstein”;
-tezele filozofiei, ale religiei (dacă susţin şi completează alte argumente).
87
Plantin [1996: 88 şi urm.] distinge argumentele autorităţii manifestate direct de interlocutor [1] şi
autoritate citată de interlocutor pentru a spusele sale.
Recursul la autoritate este folosit şi atunci când se vorbeşte de experienţa personală (“aceste lucruri le-
am trăit, credeţi-mă…”) sau cînd se face apel la o mărturie directă (Acordaţi-i încrederea, el ştie bine
acest gen de probleme) sau la inocenţa presupusă a auditorului (“nu am experienţa dvs, dar mi se pare
că…”).
Acest tip de argument reflectă supoziţia că ar fi un semn de aroganţă să te împotriveşti autorităţii/
(“dacă profesorul a zis…”)
88
include sursele credibile, ex. mass media ( nu discutăm aici diferenţele de credibilitate ce par a fi între
televiziune, presă, radio etc.) şi admite postulatul “ interlocutorul este veridic” (exemplificând cu o
situaţie interacţională banală : la întrebarea cât e ceasul? Interlocutorul este crezut pe cuvânt, nu se
solicită arătarea cadranului ).
Autoritatea citată poate fi raportată la :
a.locutori infailibili uneori
-autoritatea pur lingvistică care se referă la faptul că orice vorbitor al limbii este investit cu această
formă de autoritate (prin posibilitatea de a formula enunţuri performative de tipul “ vă promit că vin”).
-autoritatea de drept: dacă preşedintele parlamentului declară “şedinţa deschisă”, prin chiar acest fapt
şedinţa este deschisă. Cuvintele creează starea de lucruri ; avem de-a face cu un enunţ performativ
instituţional;
-accesul privilegiat la informaţii : locutorul se bucură de autoritate în ceea ce priveşte starea sa
interioară; dacă locutorul afirmă că îl doare ceva nimeni nu ştie mai bine decât el acest lucru.
mărturii : martorul cere să fie crezut datorită raportării sale speciale la eveniment; condiţiile de
acceptare a mărturiilor sunt reglementate de norme juridice, istorice etc.
surse autorizate
-oameni obişnuiţi :în această calitate fiecare dispune de o autoritate condiţionată atât de rolul său social,
cât şi de carisma personală;
-experţi, specialişti;
-“actori autoritari anonimi” : Înţelepciunea, Cutuma, Timpul, Ştiinţa, Opinia ( ex. Majoritatea
românilor cred că reforma face progrese. Deci situaţia se ameliorează).
ceea ce autoritatea a zis cu adevărat
În acest caz se pune problema autorităţii se pune din perspectiva răspunsului la întrebarea: cu ce
condiţii “A spune/a spus că P” este adevărat?
În suita de enunţuri:
FPS a restructurat uzina x.

FPS a trimis în şomaj o parte din lucrătorii uzinei x.
enunţul 2 ar putea reda mai exact semnificaţia enunţului 1, ceea ce se întâmplă deobicei în stilul
jurnalistic care foloseşte trecerea de la stilul direct la stilul indirect şi discursul raportat.
conotaţia autoritară
Folosirea unor termeni poate indica o anumită apartenenţă ideologică, permit să se observe zona
“spectrului politic”, şi dacă acest lucru impresionează audienţa, se poate vorbi de o manifestare a
autorităţii (de la termeni neutri “interes naţional” la “economie liberală”, “stat rezidual”, “stat al
bunăstării” etc.).
89
Ştiinţa însăşi poate fi invocată în dispute ca argument de autoritate.
În cazul unei dispute privind , de exemplu, vârsta pământului se poate invoca argumentul ştiinţific
(Geologia apreciază formarea universului acum circa 4,5 miliarde de ani), care poate fi respins cu
argumentul (Dogma ne spune că lumea s-a format acum 12350m ani).
Din acest punct de vedere, în domeniul ştiinţei şi tehnicii, argumentul de autoritate constituie “o
probă externă” (nu se parcurg toate probele care conduc la o concluzie ci se face trimitere la probele
existente în lucrări de specialitate).
Există autorităţi în materie (doctori, critici de artă, mecanici etc.) dar există şi o autoritate dogmatică
incontestabilă în domeniul religios
(în numele divinităţii, revelaţiei, textelor sacre, dogmei, textelor fondatoare etc.).
90
Plantin [1996: 93]
91
Locke (1632-1704) opune argumentării ştiinţifice 3 tipuri de argumentare “în care oamenii sunt
obişnuiţi să se servească în procesul de înţelegere cu ceilalţi, pentru a-I antrena în propriile sentimente
sau , cel puţin, pentru a-I ţine într-un soi de respect care să-I împiedice să-I contrazică ” [Eseu filozofic
privind înţelegerea umană, 1690]
Locke opune argumentarea ad hominem , ad verecundiam, ad ignorantiam argumentării ad rem,
care se referă la lucrurile în sine, asupra obiectului, asupra fondului dezbaterii, independent de
participanţii la dezbatere Aceasta ar pune în joc doar capacităţile de cunoaştere; s-ar adresa judecăţii
(argument ad judicium). Locke arată că această formă de argumentare este singura capabilă de a
influenţa în sens pozitiv cunoaşterea. Argumentarea ad hominem , ad verecundiam, ad ignorantiam
au ca punct comun faptul că ele nu sunt analizabile în afara interacţiunii şi, pe cale de consecinţă, în
afara intereselor celor care participă la interacţiunea verbală.
92
Plantin [84 şi urm.]
93
De exemplu, în cazul problemei privind reducerea mandatului prezidenţial de la 7 la 5 ani, locutorul

(fost preşedinte) se declară de acord cu reducerea la 5 ani.
Oponentul îi atrage atenţia că într-o declaraţie anterioară, atunci cînd era preşedinte a susţinut că durata
de 7 ani este necesară pentru consolidarea instituţiilor statului.
Punerea în contradicţie apelează întotdeauna la un montaj făcut de oponent care reia termenii,
expresiile, frazele locutorului pentru a produce un efect de corectitudine şi respect al adevărului
spuselui adversarului.
94
De exemplu, în cazul problemei privind intervenţia internaţională într-o ţară aflată în stare de război
civil, locutorul declară că nu este de acord cu această acţiune (p).
Obiecţia oponentului se bazează pe argumentul unei posibile extinderi a conflictului în regiune (a),
apoi, schema argumentativă va pune în relaţie directă extinderea conflictului cu ameninţarea pe care o
reprezintă pentru securitatea ţării (b),şi , pe faptul unanim admis că intervenţia este necesară în
asemenea cazuri (c).Deci, locutorul ar trebui să aprobe (de pe acum) intervenţia.
Astfel, oponentul a demonstrat că locutorul, neputând să susţină şi propoziţiile (a, b,c) şi concluzia sa
(p) trebuie sau să le reformuleze sau să treacă la o clarificare a sistemului său de convingeri.
95
Este un tip de ilustrare a expresiei româneşti : “faci ce zice popa , nu ce face popa.”
De exemplu, contradicţia între a cere altora să nu fumeze (din perspectiva unei norme medicale ce s-a
impus în urma evaluării efectelor tabagimului ), în condiţiile în care fumezi tu însuţi (chiar dacă se
interiorizează contradicţia, şi se exprimă prin enunţuri de tipul “ nu faceţi ca mine”).
96
În cazul unei probleme de tipul : “competenţa în gestionarea deşeurilor menajere” , adversarii se pot
folosi de replici insultătoare (“terminaţi cu prostiile”, “sunteţi un incapabil manipulat de presă, de
anumite cercuri interesate etc.”) dar şi de un atac de invalidare a interlocutorului care imprimă un sens
argumentativ dezbaterii (“nici nu ştiţi sensul cuvântului “gestionarea deşeurilor urbane ”).
97
După Fr. Van Eemeren şi G. Grotendorst, (vezi Mariana Tuţescu, L’argumentation. Introduction a
l’etude du discours, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1998), aceste argumente au
următoarele forme :
transfer a sarcinii de a proba ceva prin solicitarea ca oponentul să demonstreze că punctul de vedere
propus este greşit: (Dovediţi existenţa divinităţii. Nu se poate dovedi existenţa/inexistenţa divinităţii.
Deci, divinitatea există/nu există)
radicalizarea eşecului apărării concluzionând că un punct de vedere este adevărat doar în virtutea
faptului că punctul de vedere opus nu a fost susţinut în mod convingător.
“- Vă va fi greu să demonstraţi că nu aţi făcut acest lucru cu intenţie. “
În multe cazuri, acest tip de argumentare ia forma unei “argumentări prin absenţa probei ” ceea ce
echivalează cu o argumentare asupra unei non-cunoaşteri : se respinge argumentul advers pentru că nu
există nici un fapt care să demonstreze valabilitatea sa.
“Aţi făcut acest lucru anume pentru a mă enerva!”

Este grav să acuzaţi astfel în stânga şi în dreapta.Măsuraţi-vă cuvintele!
(Argumentarea prin absenţa probei este redată în special în stilul jurnalistic în următorii termenii :
“Se produce o faptă gravă
În ciuda cercetărilor, vinovaţii sunt liberi.
De fapt, vinovaţii aparţin serviciilor secrete, unor forţe oculte etc. care nu lasă urme”).
98
Fr. Van Eemeren şi G. Grotendorst (1996:236) consideră că se pot distinge două variante ale acestui
argument :
eschivarea de la constrângerile impuse de probarea unui punct de vedere prin impunerea propriei
persoane drept garant al acestuia;
apărarea punctului de vedere prin mijloace persuasive care nu ţin de domeniul argumentării ci de cel al
punerii în valoare a calităţilor personale (reputaţie, cultură, execelenţă în activitate etc.).
Acest tip de argument este considerat un paralogism datorită faptului că încalcă regulile dezbaterii prin
impunerea unei scheme care nu are legătură cu subiectul în discuţie.
99
Acest tip de argument poate fi pus în legătură cu “toposul gradual” (O.Ducrot) şi cu toate fenomenele
discursive care prezintă scheme ierarhice . (De aceea se mai numeşte şi “argumentul dublei ierarhii”,
Perelman)
La baza organizării sale stă silogismul :

-dacă toate diamantele nobile sunt foarte scumpe, atunci a fortiori, briliantele, o subclasă a diamantelor,
trebuie să fie foarte scumpe.
-“Dacă Dumnezeu are grijă de toate păsările cerului, cu atât mai mult va avea grijă de oameni”
(Leibniz)
-”nu este o ruşine faptul că altădată unul singur dintre noi salva un întreg oraş, iar astăzi întreg poporul
este incapabil şi nici nu încearcă măcar să-şi salveze patria?” (Isocrate)
Din perspectiva paralogismului etic, argumentum ad misericordiam reprezintă o strategie

100
populistă, prin care locutorul se prezintă ca un om obişnuit.
Acest termen desemnează orice formă de ameninţare care tinde să obţină avantaje prin
101
constrîngerea interlocutorului.
O somaţie de tipul :
“Banii sau viaţa!”
are o semnificaţie “argumentativă ” care este evident discutabilă.Singura “raţiune” pe care cineva se
poate baza în acest caz este că dacă nu se răspunde afirmativ la o astfel de solicitare ameninţarea
implicită poate fi pusă în aplicare.
Structura argumentului “bâtei” este deci următoarea:

o ameninţare şi sugerearea unei căi posibile de a evita punerea în practică a ameninţării sunt emise
simultan;
- cel ameninţat îşi face rapid un calcul al intereselor şi decide de a accepta un rău mai mic (pierderea
bunurilor materiale, banii), pentru a evita producerea unui rău mai mare, iremediabil (pierderea vieţii).
(Caracteristica acestui tip de interacţiune pare a fi faptul că ameninţarea nu trebuie să fie anterioară
interacţiunii adversarilor. Această situaţie nu poate fi asimilată celei referitoare la (schimbul de) servicii
(datorită unei boli, trebuie plătită consultaţia, îngrijirea etc.).
102
Distincţia între petitio principii şi circulus vitiosus (cerc vicios) constă în faptul că, în timp ce în
petitio principii , circularitatea se stabileşte între variantele de expresie ale uneia şi aceleiaşi propoziţii,
în circulus vitiosus este vorba despre două propoziţii care se deduc fiecare una din cealaltă.
Acest paralogism se află în relaţie strânsă cu folosirea procedeelor de obscurizare a textului care
103
contravin regulii de interzicere , în argumentare, a formulărilor neclare, susceptibile de a conduce la

confuzii (Fr. Van Eemeren, R. Grootendorst :1996)
104
sau polisilogism
105
Se disting următoarele tipuri :
a) dilema simplă constructivă
b) dilema simplă distructivă
c) dilema complexă constructivă
d) dilema complexă distructivă
Exemplu:
dilema de tipul “dacă critic serviciul care mi s-a oferit îmi pierd job-ul. Dacă nu fac nici o critică îl
pierd de asemenea fiindcă nu suport să muncesc aşa şi voi sfîrşi prin a mă izola ”
Premisa majoră este alcătuită din două propoziţii ipotetice (începând cu “dacă…” , numite alternative),
în timp ce premisa minoră şi concluzia sunt propoziţii disjunctive. Cele două alternative antrenează
consecinţe neplăcute. Dacă este o adevărată dilemă, vom fi în mod obligatoriu atinţi d euna dintre
alternative, pentru că va trebui să alegem una dintre ele.
106
sau conectiv argumentativ
107
D.Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura All, Bucureşti, 2000, p.92
108
este sinonim cu termenii operator logic, conectiv propoziţional
109
Trebuie făcută distincţia între coerenţă şi coeziune textuală .
Coerenţa reprezintă o componentă esenţială în definirea textului; se referă la un ansamblu de trăsături
care asigură unitatea semantică a unui şir depropoziţii/fraze , astfel încât acestea să formeze o unitate
din punctul de vedere al semnificaţiei.
Condiţiile pentru ca un set de propoziţii/fraze să aibă coerenţă semantică (să constituie astfel un text),
sunt(T.van Dijk, 1972, E. Vasiliu, 1990 DSL) :
- propoziţiile/frazele trebuie să desemneze aceeaşi realitate lingvistică.
M-am întâlnit cu Ion. El era pe stradă.
Este coerentă semantică numai dacă Ion şi el sunt coreferenţiali, deci dacă propoziţiile presupun o
secvenţă intermediară de tipul : M-am întâlnit cu Ion. El, adică Ion, era pe stradă.
-Sensul global al textului nu reprezintă exclusiv suma asemnificaţiilor frazelor constituente, ci trebuie
să aducă un plus de semnificaţie aşa-numitul “plus semantic”.
Coeziunea reprezintă un element definitoriu al conceptului de text ; se referă la un ansamblu de
trăsături care asigură unitatea sintactică a textului prin marcarea legăturii în secvenţa de unităţi
lingvistice (propoziţii, fraze);
A analiza coeziunea unui text presupune înţelegerea acestuia ca o textură [Halliday şi Hasan, 1976: 2]
în care fenomene lingvistice diferite asigură simultan continuitatea şi progresia textului.
Factorii de unitate care conferă –în diferite grade-coeziunea textului sunt:
- repetarea, în mod obligatoriu cu acelaşi sens, a elementelor lexicale în propoziţii diferite ale aceleiaşi
secvenţe. S-a constituit un nou guvern. Guvernul îşi propune un program de redresare economică.
-repetiţia elementelor constitutive:
Ion…Ion…
-elipse : Guvernul doreşte reforma. Sindicatul, de asemenea. (elipsa verbului doreşte)
-conectorii între fraze :
de opoziţie (totuşi -)
de cauză/consecinţă (deci, pentru că)
de adăugare (în plus, mai mult)
de timp (apoi)
-mărci care segmentează textul, revelând configuraţia acestuia :
în primul rând,
primo, secundo, tertio
pe de altă parte
“De o parte, găsim analiza care dă seama de răsturnarea seriei reprezentărilor într-un tablou inactual,
dar simultan de comparaţii, analiza a impresiilor, a reminiscenţei, a a imaginaţiei, a memoriei, a acestui
întreg fond involuntar care este ca o mecanică a imaginii în timp. De cealaltă, există analiza care dă
seama de asemănarea lucurilor…” (vezi Mariana Tuţescu, L’argumentation. Introduction a l’etude du
discours, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1998p.112-113)
-inferenţe* care pot fi înscrise în structura lingvistică sau se pot baza pe o cunoaştere enciclopedică.
Unitate a sistemului pronominal, apariţia unor paralelisme în schema sintactică, corelate cu înlocuirea
elementelor lexicale (cu respectarea compatibilităţii semantice).
El este purtător de cuvânt la guvern.
Ea editează revista presei.
Amândoi lucrează la departamentul de comunicare.
(dar nu şi Amândoi sunt în vacanţă)]
pro-formele, adică substituirea unor elemente lexicale prin altele, care le pot înlocui
-deicticelor* : Ziariştii au notat informaţiile. Acestea au fost prelucrate şi date publicităţii.
-verbe (E. Vasiliu, 1990) : Ion dezinformează presa, dar nu o face cu plăcere.
unitate (relativă) a sistemului timpurilor verbale
forme de reiteraţie la toate nivelurile (paralelisme şi anaforele)
-conjuncţii (copulative, conclusive, cauzale)
Guvernul l-a anunţat pe liderul de sindicat cu privire la măsurile de restructurare a fabricii şi/iar el a
transmis mesajul muncitorilor . Deci ne pregătim pentru o perioadă de disponibilizări.
-demonstrative care iau un pronume/substantiv deja exprimat

Am câştigat o mare experienţă şi pentru asta mulţumesc celor care m-au ajutat.
Afară e frig. De aceea ne îmbrăcăm cu haine groase.
-cuvinte la căror sens trimite la o frază anterioară
Un text poate prezenta calităţile unei coeziuni perfecte fără a fi însă şi coerent.[Domnique
Maingueneau, Les termes de l’analyse du discours, Seuil, 1996, Collection Memo:17].
Coerenţa textului depinde de :
-adecvarea textului la o intenţie globală, la o “ţintă ilocutorie” ataşată tipului său de discurs (coerenţa
textului va fi realizată diferit în cazul unui poem suprarealist, a unui text publicitar, a unui discurs
politic)
-identificarea temei textului în cadrul unui anumit univers (ficţiune, istorie, teorie )
Pentru destinatar , etapele de determinare a ţintei unui discurs sunt [Brown et Yule, 1983, vezi Mariana
Tuţescu, L’argumentation. Introduction a l’etude du discours, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 1998)]:
-reperarea tipului de act de limbaj * (textul va fi evaluat drept coerent în funcţie de clasificarea sa în
obiecţie, comentariu, ameninţare… )
-mobilizarea cunoştinţelor enciclopedice deoarece “la connaissance des genres de discours et des
scripts* resulte de notre experience du monde”
Coerenţa nu este în text , ea este reconstruită de destinatar : “La besoin de coeherence est une sorte de
forme a priori de la reception discursive” (Charolles 1988: 55).
Adesea, judecăţile care evaluează un text în seria coerent/incoerent poate diferi în funcţie de :
-destinatar
-cunoaşterea contextului
-de autoritatea cu care este învestit emiţătorul.
110
1983
111
vezi D.Rovenţa-Frumuşani,
op.cit., p.93
112
vezi J. MOESCHLER, 1985: 62, citat de Mariana Tuţescu în, L’argumentation. Introduction a
l’etude du discours, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1998
deja indică momentul final, încheierea, orientând acţiunea spre ce a fost, spre trecut : Ştie deja totul,
113
(vezi Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 105)
[adverbele numai şi decât exprimă “restricţia” şi se exclud în anumite condiţii sintactice:

114
construcţiile afirmative se construiesc cu adverbul numai Au fost numai ei/ Au participat decît câţiva
incorect , în cele negative , cu acelaşi rol şi aceeaşi funcţie se foloseşte decât Nu au fost decât ei]
115
vezi D.Rovenţa-Frumuşani, op.cit., p.93
vezi Mariana Tuţescu în, L’argumentation. Introduction a l’etude du discours, Editura Universităţii
116
din Bucureşti, Bucureşti, 1998

p.295
117
Les mots du discours, Seuil, Paris, 1990
118
J.-M. ADAM, 1984b propune termenul “Carre de l’argumentation”
119
Şi carcaterizează o relaţie orientată P→atunci→Q
Quintilian, “De institutione oratoria, X, 1, 59, Pliniu cel Tânăr, “Epistolae” 7. Trebuie să spui mult
120
dar în cuvinte puţine
J.-M.Adam (1984)
121
Tocmai este conectorul argumentativ predilect pentru orice răstălmăcire, fiind un instrument
122
argumentativ redutabil. Adesea apare un răspuns –clişeu : tocmai, tocmai… care lasă să se
subînţeleagă că faptele invocate de adversar pledează nu pentru concluzia sa ci, dimpotrivă, pentru
concluzia opusă
123
“chiar este foarte des înlocuit prin pronumele însuşi, ceea ce are ca urmare utilizarea abuzivă şi
adeseori incorectă a acestuia” sunt şi cazuri inverse , ciudate, incorecte : “Acum …cu greu ar putea
cineva, în afară, evident, de reprezentanţii chiar ai ţărilor NATO, să nege că…în Congo pacea… ar fi
triumfat demult” (vezi Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală, Editura Humanitas, Bucureşti,
2000)
Mariana Tuţescu în, L’argumentation. Introduction a l’etude du discours, Editura Universităţii din
124
Bucureşti, Bucureşti, 1998, p.305

125
Nu vreau să votez (R): este prea dificil (P), de altfel nu mă interesează (Q)
126
Bucureşti, Bucureşti, 1998, p. 309 :

127
O.Ducrot [1980, 235]arată că acest argument secund al “primei” “este ceea ce permite vânzîtorului
ambulant, în momentul în care anunţă că va face cadou un stilou cumpărătorilor de creioane, de a se
preface dezamăgit d eclienţii săi : el se gândea la început că are de-a face cu cunoscători care vor
înţelege cît de avantajos este însine preţul creioanelor; şi, din contră, el simulează surpriza ferictă de a
constata că are de –a face cu clienţi mai economi şi mai exigenţi decît crezuse”
Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000 arată că această
128
confuzie reprezintă “o greşeală de mult semnalată, dar care persistă şi în limba actuală”.
129
Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, editura Univers, Bucureşti, 1996, p.113.
130
Bucureşti, Bucureşti, 1998, p.311

131
Anscombre şi Ducrot(1989 : 139-162)
132
Bucureşti, Bucureşti, 1998p. 313
133
R.Martin , 1983:36 defineşte “universul de credinţă”: “ansamblul nedefinit al propoziţiilor pe care un
locutor, în momentul în care se exprimă, le consideră adevărate sau le susţine ca adevărate sau vrea să
le acrediteze ca adevărate”
(în Mariana Tuţescu în, L’argumentation. Introduction a l’etude du discours, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 1998)
134
J.-P. Davoine , 1981(citat în Mariana Tuţescu în, L’argumentation. Introduction a l’etude du discours, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1998)
135
vezi Mariana Tuţescu în, L’argumentation. Introduction a l’etude du discours, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 1998)
136
folosirea repetată şi nejustificată conduce la apariţia ticurilor, discursul fiind punctat de ştii…
cu sensul de “constat”)
137
138
Dispoziţia argumentelor se poate face în:
- ordinea descrescătoare a forţei argumentelor,
- ordinea crescătoare a forţei argumentelor,
- ordinea nestoriană –la început şi la sfîrşit argumentele cele mai puternice(aluzie la tactica
generalului Nestor care punea la mijloc trupele pe care se baza cel mai puţin
“Inconvenientul ordinii crescătoare , este că prezentarea are la început, argumente mediocre, care pot
să-l indispună pe auditor şi să-l facă greu de stăpânit(îndărătnic,refractar). Inconvenientul ordinii
descrescătoare este că lasă auditorul asupra unei ultime impresii, adesea singura care râmâne în
conştiinţa lor şi care poate să fie defavorabilă. Pentru a evita aceste două piedici se recomandă ordinea
nestoriană, menită a pune în valoare a celor mai puternice argumente, prin plasarea lor la început şi la
sfârşit, toate celelalte fiind grupate în mijlocul argumentării.” (C.Perelman, L.Olbrects-Tyteca, Traité
de l’argumentation, 1958, p.661)
se referă la modul de a prezenta problemele (sublinierea interesului şi/sau a importanţei pe care o

139
prezintă), de a înlănţui argumentele prin legături logice, raporturi de cauzalitate, silogisme, entimeme
etc.
140
se referă la stabilirea cadrului de credibilitate prin prezentare de exemple, fapte, mărturii
141
şansele unei soluţii de a fi reţinută cresc dacă ea este neaşteptată sau originală
142
se referă la modul de organizare a opiniilor, la sinteza şi/sau la analiza argumentelor
143
obţinut ca urmare a strategiei de a se baza în argumentare pe idei sau valori incontestabile
144
argumentele susţin o idee, fără a se pune problema alternativei
145
se referă la tendinţă “profesională” de a vorbi în numele tuturor sau în numele interesului general
(“interesul naţional”) pentru a susţine o idee
146
se bazează pe strategia punerii în discuţie a contraargumentelor pentru a le preîntâmpina
147
dramatizarea situaţiei prin mijloace violente, ameninţări, şantaj etc.
148
prin exprimarea unor formule încurajatoare (“şi eu am făcut asta”)
149
se bazează pe strategia dezamorsării stării de neîncredere prin evidenţierea lipsei unor diferenţe
semnificative între opinii ; aparenţa conciliantă este susţinută formule lingvistice (“nu am spus
altceva”, “folosim o terminologie diferită” etc.),
150
se bazează pe strategia dezamorsării stării de neîncredere prin evidenţierea lipsei unor diferenţe
semnificative între opinii ; aparenţa conciliantă este susţinută formule lingvistice (“nu am spus
altceva”, “folosim o terminologie diferită” etc.),
strategie prin care se recunoaştere eficienţa argumentării adversarului

151
simultan cu respingerea
acesteia
152
se bazează pe manipularea abilă a afectelor
153
se apelează la o argumentare serioasă într-o formă hazlie, glumeaţă
154
Este vorba despre clasificări realizate din perspective teoretice, în realitate, actualizarea discursurilor face de cele mai
multe ori imposibilă clasarea univocă “fără rest” într-unul sau altul din cele trei tipuri
155
în funcţie de caracterul funcţional al unei dominante textuale
156
Aceste elemente privesc schema care cuprinde
-procedee de realizare la nivelul incipit-ului narativ;
organizarea informaţiei narative, în relaţie cu timpul (timpul istoriei povestite este în mod necesar mai cuprinzător decât
timpul narativ; “gradul zero” ar fi abstarcţiunea teoretică a suprapunerii exacte a acestora) şi vocea (autorul, naratorul
,suprapunerea şi/sau disocierea acestora)
157
“Discurs ancilar (de escortă) descrierea actualizează în egală măsură o competenţă enciclopedică (descrierea în literatura
realistă, discursul ştiinţific şi cotidian), o competenţă retorică (paralela, antiteza, descrierea recapitulativă sau
prospectivă)şi o competenţă intertestuală (descroierea ironică, pastişă sau rewriting al unor texte anterioare)” . vezi
D.Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura All, Bucureşti, 2000, p.162
158
“pattern global” în terminologia lui W.Dresler şi R. de Beaugrande, 1981,citat în D.Rovenţa-Frumuşani,
Argumentarea. Modele şi strategii, Editura All, Bucureşti, 2000, p.162
159
are deci o direcţie, o orientare
BIBLIOGRAFIE specială:
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana (1999) , Conversaţia. Structuri şi strategii, Editura All Educaţional,
Bucureşti
Goffman E. (1967).Interaction Ritual. Essays on Face-to-face Behavior, Garden City, N.Y., Doubleday
/ Co., Inc.
Searle, J. (1970) Speech Acts. An Essay in the Philosophy of Language, Cambridge University Press
Brown, P., Levinson, S., (1987) Politeness. Some Universals in Language Usage, Cambridge
University Press
Leech, G.N. : 1983 Principles of Pragmatics, Londra –Nee York, Longman
SURSE:
DSL
DF, Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978
LF, Graf, A.; Le Bihan, C. , Lexic de Filosofie, Institutul European, 2000 (colecţia Memo)
Antony Flew, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999
Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1995
*Jürgen Habermas, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Editura All, Bucureşti, 2000, p.65

Retorica Si Teoria Argumentarii Silviu Savulescu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Retorica Si Teoria Argumentarii Silviu Savulescu

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

RETORICĂ ŞI TEORIA ARGUMENTĂRII

Motto: “Înainte exista sofistica.Învăţau oamenii cum să gândeşti despre orice

“…nu socotim că discuţiile sunt o pagubă pentru fapte, ci lipsa de lămurire

Termenul “retorică” se referă la evoluţia şi complexitatea unui fenomen care a caracterizat

3. “ansamblul regulilor care ajută la însuşirea acestei arte” 1.

Aristotel a realizat o îmbinare între o definiţia substanţială :“retorica este tehnica

Diderot insistă asupra a trei accepţii4 fundamentale pentru articolul “Retorică” în

Retorica impregnează ansamblul relaţiilor sociale, transpare în procesul comunicării, al interacţiunii

Această extraordinară implicare a retoricii în comunicare este motivată şi de apariţia şi

Unii autori17 consideră că retorica are patru funcţii esenţiale:

3. Legăturile retoricii cu alte discipline

Tratând conţinutul discursului, ea se află în relaţii strânse cu logica şi argumentaţia.

1. DEX’96 înregistrează, de asemenea, şi sensurile cu marca distratică “peiorativ” , care ilustrează

În concluzie, renunţarea, de către majoritatea actorilor politici la subtilităţile oratoriei, pare a fi o

* Constantin Noica, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990

Concepte de bază : retorică ; retorică clasică; neoretorică

Glosar: discurs oratoric:

Un moment important îl reprezintă contextul istoric al disputelelor politice generate de

Retorica va fi asimilată de sofişti. Noile concepţii asupra discursului şi a elocinţei marchează

Începând cu Aristotel (384-322 î.Chr.), retorica se prezintă ca o metodă de

În contextul politic al începutului de mileniu, la Roma, Quintilian 19 (30-98), Seneca20, Pliniu

În cadrul Occidentului creştin, filozofia scolastică impune conceptul de trivium

După o lungă cantonare în tradiţia antichităţii greco-romane, apoi a Renaşterii, retorica nu

Retorica franceză înregistrează realizările oratorilor religioşi şi universitari (discursurile lui

Grupul μ propune prin lucrările sale fundamentale : Rhétorique générale şi Rhétorique de

Genul epidictic se regăseşte în forma alocuţiunii, a elogiului, a complimentului, a oraţiei funebre, a

în Sofistul că Empedocle a inventat retorica, iar Zenon dialectica.[vezi M. Marinescu-Himu, Pagini

Anecdota poate beneficia de o “lectură” multiplă :

René Bary, La Rhétorique française, 1653

*Tucidide, Războiul peloponesiac, Ed.Ştiinţifică, 1966, p.258 [Pericle, Discursul funebru]

FLORESCU, Vasile, La Rhétorique et la néorhétorique. Genèse, évolution, perspectives, Les Belles

* Cicero, De Oratore, 5, 20 şi 6, 21, traducere de Camelia Marinescu, în Limba latină. Analize

Glosar: act perlocuţionar, act ilocuţionar , forţa ilocuţionară, act locuţionar

Retorica nu priveşte comunicarea ca pe o abstracţiune ci ca pe un fenomen aflat în relaţie

Ansamblul de determinări care condiţionează modul în care se organizează discursul poate

RAMURILE /GENURILE ORATORIEI (JUDICIAR, DELIBERATIV, EPIDICTIC)

Oratoria clasică distinge trei tipuri de discursuri, adecvate circumstanţelor/situaţiilor de

Astfel, în retorica clasică, oratoria era împărţită în trei ramuri:

Ramură a oratoriei timp obiective topice/locuri speciale de invenţie

Judiciar trecut acuzare/apărare justiţie/injustiţie

îndrăzneala ta neînfrânată? Oare nu te-au impresionat deloc garda de noapte a

Un exemplu semnificativ pentru oratoria deliberativă îl constituie următorul fragment din

“Suntem astăzi martori nu la victoria unui partid, ci la sărbătorirea libertăţii, care

Vechilor noştri aliaţi, cu care împărtăşim tradiţii culturale şi spirituale comune, le

CATEGORIILE (CANOANELE) RETORICII CLASICE

1. INVENŢIUNEA13 (inventio) <lat.invenire a găsi, a afla.

Cicero stabileşte legături între anumite strategii retorice şi părţile caracteristice

Amplificarea cuprinde, de obicei, un sistem eterogen de descrieri şi digresiuni15, de formulări

Canonul memoria sugerează, de asemenea, modalităţile de considerare ale aspectelor de pregătirea

“Priviţi, pumnalul Cassius pe-aici

27 Analiză la nivelul lexicului de specialitate: gramatică, retorică, logică; analiză gramaticală şi

Motto: ”Figura e purtătoare de absenţă şi de prezenţă”

“…nu mai există limbă dincoace de aceste figuri…”

“Limba exprimă, stilul subliniază”

Clasificarea figurilor retorice

Istoria retoricii se confundă în unele perioade cu încercarea de a circumscrie într-o clasificare

Astazi se acceptă următoarea clasificare:

1. Figuri de sunet 18 (metaplasme în terminologia Grupul μ) sunt legate de nivelul sonor al

2. Figurile de construcţie sau figurile sintactice legate de structura frazei ;(metataxe în

DSL propune pentru acesată grupă următoarele subcategorii :

3. Figuri semantice -tropi, (metasememe în terminologia Grupul μ).