RETORICA

MEŞTEŞUGUL BUNEI
CUVÂNTĂRI
TEMA I
 Subiecte:

1. RETORICA: PREZENTARE ŞI MOTIVARE (importanţa

retoricii; etimologia retoricii; definirea retoricii; obiectivul şi

sarcinile retoricii, in grosso modo, ca disciplina de studiu, in
stricto; evoluţia retoricii; contribuţia oratorilor la dezvoltarea
retoricii).
2. Funcţiile retoricii.
3. Genurile şi speciile retoricii.
4. Impactul retoricii asupra comunicării judiciare.
 Motto: „Fie că vrem, fie că nu vrem, RETORICA s-a insinuat în
cotidian cu multiplele sale forme şi constructe, modificând modul

nostru de gândire.”

Michel Meyer
în Questions de rhétorique.
Langage, raison et seduction
(1993)
 Istoria retoricii
se confundă aproape cu cea a
omenirii, fiind strâns legată de
devenirea omului în societate şi
de dezvoltarea acesteia.
 Importanţa retoricii
Întreaga infrastructură a interacţiunii cotidiene este
retorică.
Miza exerciţiului democratic şi a comunicării sociale
este argumentarea, negocierea şi nu coerciţia,
altfel spus, forţa dreptului şi nu dreptul forţei.

COERCÍȚIE s.f. (Livr.) Constrângere

 Libertatea de exprimare
nu este o idee nouă în istoria gândirii, deşi trebuie
remarcat faptul că boom-ul informaţional şi mediatic pe
care îl cunoaşte societatea modernă îi atribuie o
importanţă fără precedent.
 Dreptul la expresie şi libertatea presei
au fost manifestări ale ideilor iluministe,
În 1790, în urma Revoluţiei Franceze, au fost votate
articolele 17 şi 18 din Constituţia franceză care stipulau:

„comunicarea liberă a gândurilor şi a opiniilor este

unul dintre drepturile cele mai preţioase ale omului.
Orice cetăţean poate vorbi, scrie, tipări liber
cu condiţia
să răspundă la abuzul acestei libertăţi, în cazurile
prevăzute de lege.”
 Pe plan internaţional,

Art. 9 alin (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului arata că
orice persoana are dreptul la libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie;

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului arată în

art. 18 că

orice individ are dreptul la libertatea opiniei şi a

exprimării, ceea ce implică dreptul de a nu fi îngrijorat
pentru opiniile sale …
Libertatea de exprimare nu poate prejudicia
demnitatea, onoarea, viaţa particulară a
persoanei şi nici dreptul la propria-i imagine;

sunt interzise de lege: defăimarea ţării şi a

naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură
naţională, rasială, de clasă sau religioasă,
incitarea la discriminare, la separatism teritorial
sau la violenţă publică, precum şi manifestările
obscene, contrare bunelor moravuri.
 „RETORICA „RETORICA
DISPERĂRII” DINTRE X ŞI Y”
 ETIMOLOGIA RETORICII

< fr. rhétorique,

< lat. RHETORICA

< gr. Rhetorike < ρεω „a curge”

 Definirea
RETORICA
reprezintă un termen atribuit unui concept complex.

Analiza mai multor definiţii ale termenului va arăta,

pe de o parte, lipsa unei perspective unitare asupra
sensului acestuia, şi, pe de altă parte, faptul că adesea
asupra conceptului se proiectează o viziune proprie
unei epoci, unui cercetător, unei şcoli etc.
Elocinţa este talentul de a convinge, retorica este arta care
dezvoltă acest talent.

RETORICĂ ELOCINŢĂ
„Elocvenţa,
talentul de a convinge,
este un dar al naturii,

retorica,
arta de a conduce talentul,
este un fruct al studiului”.
(Dimitrie Gusti)
Obiectivul general al retoricii:

Scopul ei suprem şi ultim este de

A VORBI BINE şi de A CONVINGE
prin cuvânt.”
(Quintilianus)

Sarcinile retoricii:

 să persuadeze, adică, în sens pascalian,

 să convingă (aspectul raţional),
 să placă (aspectul iraţional sau afectiv),
 să comunice idei,
 să producă emoţii.
 Ca disciplina de studiu
RETORICA are drept scop:
• prezentarea sistemului retoric dintr-o perspectivă istorică,
• stimularea interesului pentru aplicaţii în domeniul retoricii
juridice, politice, mediatice, publicitare
• înţelegerea funcţionării discursului de orice tip (politic, mediatic,
publicitar, didactic etc.);
• facilitarea unei „lecturi“ critice a textelor politice, publicitare,
mediatice conform unei grile de decodare care presupune
instituirea unor mecanisme de apărare/imunizare în faţa
manipulării;
• producerea unor discursuri adecvate situaţiilor de comunicare
într-o eră comunicaţională care a depăşit stadiul

informaţional” etc.
 Funcţiile retoricii
FUNCŢIA PERSUASIVĂ – constanta principală a
discursului retoric fiind folosirea cuvintelor de către
actanţii umani în scopul formării de atitudini sau al
incitării la acţiune a altor actanţi umani.

FUNCŢIA EURISTICĂ – (gr. Heuriskein = a afla)

identifică şi angajează demersul retoric –
indiferent de climatul social – într-o
FUNCTIA HERMENEUTICA argumentare logică cu un amplu suport ideatic.
Funcţia hermeneutică, obligă pe autorul unui
discurs:
a) să explice cu claritate principalele
componente ale discursului său;
FUNCŢIA CRITICĂ
b) să demonteze resorturile teoriilor adverse.
Funcţia critică impune o analiză reflexivă a
discursului, o disecare minuţioasă a acestuia, în
vederea asigurării unei rigurozităţi pertinente
problemei cercetate.
Ex.:Procurorul nu are dreptul să se refere la probe care nu au fost studiate în
şedinţa judiciară. El urmează nu doar să enumere probele, ci să le analizeze critic şi
să le dea o apreciere obiectivă

5) FUNCŢIA METALINGVISTICĂ
Funcţia metalingvistică (gr. Meta = în afară, după) Funcţia cognitivă
este o consecinţă a faptului că retorica este un
„limbaj despre limbaj”. Metalimbajul retoric Funcţia pedagogică
presupune cunoaşterea şi conştientizarea valorii Funcţia revelatoare
cuvintelor.
 CLASIFICAREA RETORICII

Retoricia nominalistă - vide Confucius …

Retorica clasică - „meşteşugul bunei cuvântări”, până spre sfârşitul secolului al
XIX-lea.
Neoretorica - teoria comunicării persuasive: argumentarea devine o
componenta esenţială a activităţii discursive în general, a celei politice,
publicitare, în particular.
Retorica rediviva - corelată cu pragmatismul în filozofie şi ştiinţă.
Macroretorica, prin lucrările lui C. Perelman, vizând reinterpretarea teoriei
aristotelice a argumentării într-o lume guvernată de imperativul comunicării,
inclusiv în cadrul activităţii ştiinţifice.
Microretorica sau teoria figurilor de stil, reteoretizate de Grupul µ în Retorica
generală.
Retorica albă (raţională) - presupune o analiză critică, lucidă a
procedeelor discursive.
Retorica neagră (manipulatoare) - Roland Barthes utilizează conceptul de
retorica neagra pentru aceasta strategie falsificatoare, manipulatoare a discursului.
 Incursiuni în diacronia RETORICII

Retorica antică s-a dezvoltat în trei direcţii:

curentul asiatic
(şcoala din Pergam, Asia Mica), caracterizat printr-un stil amplu şi
înflorit,
curentul neo-aticist
(şcoala din Atena), caracterizat prin sobrietate şi echilibru, şi
curentul rodian
(şcoala din insula Rodos), care folosea temperat ambele stiluri.
 APARIŢIA RETORICII

Legenda spune că prin anii 485 î.e.n.,

doi tirani sicilieni, Gelon şi Hieron, făceau deportări şi transferări din
populaţia Siracuzei aducând în loc mercenari.
Când aceştia au fost răsturnaţi şi când se dorea revenirea populaţiei pe
locurile avute anterior, procesele pentru recâştigare a drepturilor
de proprietate se desfăşurau cu o mare frecvenţă.
Aceste procese, de dezvoltare a democraţiei, erau de un tip nou.
Ele mobilizau numeroşi juri populari în faţa cărora, pentru a
convinge, trebuia să fii „elocvent”.
Momentul apariţiei retoricii
este fixat în secolele

al V-lea şi al IV-lea î.Chr.

în Sicilia
 GRECIA ANTICĂ

Empedocle din Agrigent (Sicilia) – apud Aristotel, în Sofistul,

primul învăţat care s-a ocupat de arta cuvântului – adică
inventatorul retoricii .
A abolit Senatul, a respins tirania ce i se oferise şi a adoptat o
constituţie democratică.
 GRECIA ANTICĂ

Corax – redactarea manualului Technè rhétorikè, care constituia

un ansamblu de precepte practice însoţite de exemple edificatoare.
Şi discipolul său

Tisias ca cei dintâi care au codificat şi difuzat învăţătura retorică

(prin sistematizarea şi transmiterea modului de elaborare a acestor
procedee). Ei au redactat formulare-ghid pentru uzul părţilor în
litigiu. O datare relativă plasează în anul 460 î. Chr.
 GRECIA ANTICĂ
Protagoras din Abdera (c. 486–c. 410 î. Chr.),
autorul celebrei maxime „omul este măsura tuturor lucrurilor“, afirma dintr-o
perspectivă relativistă şi sceptică faptul că
orice subiect poate fi tratat după două teze opuse.

Protagoras din Abdera este autorul a

două lucrări – Antilogiile şi Arta de a
discuta – în care îşi expune metoda sa
dialectică (înţeleasă ca tehnică sau artă a
dialogului).
La baza acestei metode punea două teze:
1.în orice problemă există două puncte de
vedere opuse;
2.a face să triumfe opinia mai slabă în
detrimentul celei mai tari.
 Primii LOGOGRAFI al Greciei Antice
Antiphon din Rhamnus (480–411 î. Chr.)
Concepţiile sale se opuneau democraţiei şi se bucura de un prestigiu deosebit în
rândul oligarhilor atenieni.

La question de savoir si Antiphon de

Rhamnonte de l'oligarchie des Quatre-
Cents et Antiphon d'Athènes sont un seul
et même personnage historique, d'une
part, et si les textes de l'orateur, du
politique, du logographe, du rhéteur auteur
des Tétralogies5,6,7 et du sophiste auteur
des fragments sur papyrus8 de De la
concorde et De la vérité d'autre part, sont
du même ou de plusieurs auteurs fait
l'objet de débats toujours d'actualité9.
Enfin, d'autres Antiphon ont été connus en Papyrus original de "Sur la vérité."
Grèce antique10 à qui Aristote fait référence
dans La Rhétorique11.
 Gorgias
reprezentantul sofiştilor
În anul 427 î. Chr., retorul Gorgias părăseşte Sicilia şi vine la Atena, unde
rosteşte un discurs în faţa adunării poporului.
Acest moment este considerat cel al
naşterii discursului epidictic (=demonstrativ) şi al prozei artistice.

Principalele sale teze sunt:

•Nu există nimic.

•Dacă ar exista ceva, nu ar putea fi cunoscut.
•Dacă ar exista şi ar putea fi cunoscut, cunoaşterea nu ar putea fi
comunicată.
 LYSIAS
Lysias (în greacă:Λυσίας, n. ca. 445 î.Hr. – ca. 380 î.Hr.) a fost
un retor şi logograf elin.

A scris pledoarii remarcabile prin compoziţie, arta naraţiunii şi a construirii

tablourilor şi portretelor, abilitatea mânuirii detaliului, simplitatea elegantă şi
concisă a discursului, pentru care este considerat un clasic al elocinţei atice.

Scrieri:
403 î.Hr.: Kata Eratosthenous ("Împotriva lui Eratostene")
Kata Diogeitonos ("Împotriva lui Diogiton")
395/386 î.Hr.: Kata ton sitopolon ("Împotriva negustorilor de grâu")
Hyper ton Eratosthenous phonou
("Uciderea lui Eratostene").

Lui Lysias i se atribuie peste 200 de discursuri şi

lucrarea Technai rhetorikai.

Se impun meserii noi ca cele de logograf şi de

synegoros.
 Licurg
este un legislator legendar din Sparta.

Semnificaţia numelui său este „cel care alungă lupii”. Se presupune că Licurg ar
fi trăit în secolele IX-lea - VIII-lea î.Hr.

Principala sursă istorică despre Licurg este Plutarh, 'Vieţile paralele ale
oamenilor iluştri', scrisă sub formă de biografii paralele.

A conceput astfel întregul mecanism social,

încât fiecare dintre legile şi decretele elaborate
trebuiau să aibă ca ultim efect
EDUCAŢIA.

http://www.slideshare.net/diogene753/plutarch-licurg
 Aristotel
a fost unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale, spirit
enciclopedic, fondator al școlii peripatetice.

Statul = anterior familiei şi individului, este un organism natural; ideal este statul având clase
sociale bine determinate
Statul = scopul său este fericirea, dobândită ca stare ce însoţeşte practicarea virtuţilor; statul
condus de omul cel mai virtuos este monarhia (poate degenera în tiranie). Alte forme de
guvernământ sunt aristocraţia (poate degenera în oligarhie), republica (poate degenera în
demagogie – guvernarea celor inculţi)
Ştiinţele = sunt:
• Teoretice (matematică, fizică, metafizică)
• Practice (etică, politică, economie)
• Poetice (arte tehnice, retorica, poetica)
Adevărul = corespondenţa conceptelor cu realitatea

Portretul lui Aristotel,

sculptură de Lysippos, Muzeul Luvru
 Isocrate
(în greacă: Ἰσοκράτης; 436–338 î.Hr.) a fost un orator elin, cunoscut mai ales
pentru şcoala de retorică înfiinţată la Atena.
Opera sa, de amplă vibraţie patriotică, este dedicată unirii statelor greceşti şi
este novatoare în planul compoziţiei prin centrarea în jurul unei idei
fundamentale. În plan stilistic, a inventat marea perioadă oratorică, antrenată
de ritmul amplu şi puternic.

Isokrates, discipolul lui Gorgias,a fost

educatorul antichităţii într-o cetate
democratică ce solicita elocinţa şi tehnicile
sale.
În opinia lui Isocrate, pentru a deveni
orator trebuia să îndeplineşti trei condiţii
majore: aptitudini naturale, o practică
susţinută, o învăţare sistematică.

Isokrates şi remarcabila sa doctrină au

demonstrat că
arta de a vorbi bine înseamnă
să înveţi să gândeşti bine şi chiar
să trăieşti bine.
Bustul lui Isocrate, aflat la Muzeul Puşkin
 Platon
(Gr.: Πλάτων; Plátōn) (n. cca. 427 î. Hr. — d. cca. 347î. Hr. )
a fost un filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate şi
învăţător al lui Aristotel. Împreună cu aceştia, Platon a pus
bazele filozofice ale culturii occidentale.

Platon a pus bazele

Academiei din Atena, prima instituţie de învăţământ superior
din lumea occidentală.

A fundamentat RETORICA din punct de

vedere filozofic
 Eschine
(în greacă: Αἰσχίνης) (n. c. 389 î.Hr. – d. c. 314
î.Hr.) a fost un orator şi om de stat elin,
adversar al lui Demostene. Printre discursurile
sale se remarcă:
Împotriva lui Timarh (Κατά Τιμάρχου, "Kata
Timarchu")
Despre ambasada necredincioasă (Περί της
Παραπρεσβείας, "Peri tes parapresbeias")
Împotriva lui Ctesifon (Κατά Κτησιφώντος, "Kata
Ktesiphontos").
Se remarcă mijloacele retorice variate, tonul de
gravitate elegantă, fraza amplă, bogat ornată.
Eschine a înfiinţat o şcoala
de retorică la Rhodos.
 Demostene sau Demosthenes

(384-322 i.e.n.)
a fost cel mai mare orator al Greciei antice şi unul din cei mai de
seamă oratori ai tuturor timpurilor, fiind imitat până în Epoca
Modernă.

Demostene reprezintă un exemplu

grăitor al adevărului că oratoria
se dobândeşte prin muncă; ea nu
este numai un har.
 Retorica în Roma antică
Cato cel Bătrân - Marcus Porcius Cato
( 234 î.C., Tusculum - 149 î.C., Roma)

Istoric şi agronom, om de stat, scriitor şi istoric, care a jucat un rol important în

perioada cea mai strălucitoară a Republicii romane.
Cato este considerat fondatorul oratoriei romane.
În cuvântările sale se remarca profunzimea gândirii şi
a sensurilor.

În calitatea sa de acuzator Cato pornea de la esenţa

cazului, expunându-şi gândurile clar şi logic,
evaluând, prezentând obiectiv faptele. Orice oponent
se lăsa învins.

Говорил Катон с особым подъемом,

целеустремленно, с жестикуляцией, что
считалось главным достоинством оратора.
Основные качества его речей — это точность,
краткость и стилистическое изящество.
 Servius Sulpicius Galba (24 decembrie 3
î.Hr. - 15 ianuarie 69) a fost împărat
roman din iunie 68 până la moartea sa. A
fost primul împărat alAnului celor patru
împăraţi.

Славу выдающегося судебного оратора

приобрел Гальба, который обладал юридическим
мышлением, умел собирать и располагать в речи
доказательства.
Ораторское мастерство Гальбы в полной
мере соответствовало требованиям Цицерона к
оратору, который должен уметь убеждать
точными доводами, волновать души слушателей
внушительной и действенной речью,
воодушевлять судью.
 В середине II в. до н.э. значение судебного красноречия в Древнем
Риме возрастает; теория судебной речи разрабатывается на базе греческого
наследия.
Судебная речь делилась обыкновенно на пять частей: 1) вступление; 2)
изложение обстоятельств дела; 3) приведение доводов в пользу своей точки
зрения; 4) опровержение доводов противника; 5) заключение.

Начало речи должно было привлечь внимание судей и настроить их

благосклонно, поэтому его необходимо было тщательно отделать, однако оно
должно быть скромным по форме.
Для аргументации существовал целый ряд правил. Все самые
действенные приемы оратор оставлял на заключительную часть. Для каждой
композиционной части существовали соответствующие украшения речи.
Римские риторические школы старались привить ученикам навыки
судебного ораторского искусства, учили подбирать аргументы, применять так
называемые общие места, учили пользоваться украшениями. Риторы
прекрасно владели правилами публичной речи, знали и учитывали законы
логики, умели внушать свои мысли огромной аудитории.
 Знаменитым судебным оратором этого периода был Гай
Папирий Карбон (ум. 82 до н.э.), который блестяще показал себя во
многих процессах по уголовным и гражданским делам. Цицерон называл
его в числе великих и самых красноречивых ораторов.

В те же годы был еще один знаменитый адвокат — Гай Скрибоний

Куриондед. Цицерон назвал его оратором поистине блистательным,
а речь Куриона в защиту Сервия Фульвия о кровосмешении — образцом
красноречия.
 Судебные речи Марка Антония (143—87 до н.э.) имели
политический оттенок. Главным оружием в его защите был пафос.
Антоний обладал способностью мгновенно оценить обстановку и,
обладая даром импровизации, прибегнуть то к вкрадчивости, то к
мольбе, то к сдержанности, то к возбуждению ненависти.
Решительно недостижимым, по характеристике Цицерона,
судебным оратором был Красс. Речи его отличались тщательной
подготовленностью. Это касалось, прежде всего, юридической
обоснованности, а также стилистического изящества. Цицерон называл
его «лучшим правоведом среди ораторов»,
Последним ярким представителем доцицероновского периода
римского судебного красноречия был Квинт Гортензий Гортал. Речь
Гортензия, всегда отработанная, изящная и доступная, покоряла
слушателей благородством мыслей, точным и уместным выбором слов
и конструкций.
Ясность речей достигалась тем, что оратор умело выделял
главные пункты, анализировал и оспаривал доводы противной стороны
и в конце представлял новые, бесспорные аргументы. Гортензий ввел
два приема, каких не было ни у кого другого: разделение, где
перечислял, о чем будет говорить, и заключение, в котором напоминал
все доводы противника и свои.
 Marcus Tullius Cicero
Наиболее важными условиями успеха Цицерон считал убежденность
самого оратора и стремление убедить суд, а решающим фактором в
выступлении оратора — знание.
Если говорящий плохо знает дело, то никогда не сможет убедить
слушателей, каким бы искусством ни обладал; знание же «дает содержание
красноречию, материал для выражения». Оратор, по его убеждению, должен
подобрать материал и доказательства, уметь расположить их.
Главная сила речей Цицерона — в их содержательности, умении
подбирать веские доказательства, в логичном расположении материала. Он
постепенно и целенаправленно разбивал все нападки противников, старался не
столько победить, сколько убедить.
Глубокому содержанию речей Цицерона соответствовала яркая форма.
Все изобразительные средства были использованы и «разбросаны по речи с
умом», особенно сильны были его патетические заключения с риторическими
вопросами.
 Quintilianus

Квинтилиан так оценил ораторское мастерство Цицерона: «Небо послало

на землю Цицерона, по-видимому, для того, чтобы дать нам пример, до
каких границ может идти могущество слова… С полной справедливостью
современники провозгласили его царем адвокатуры».
В IV—V вв. искусство судебной речи развивается в Древней Грузии. Оратор
IV в., видный деятель знаменитой Колхидской риторической школы Фартадзе
считал, что судебная речь должна быть строго аргументирована юридически.
Древнеармянский философ VI вв. Давид Анахт среди жанров ораторского
искусства выделял судебное красноречие.
В XII—XIV вв. искусство публичного спора в Грузии и Армении достигло
высокого уровня.

В XIV в. успешно развивается судебное красноречие в Италии.

А в XV в. красноречие в сфере правовых отношений развивалось в

государствах Средней Азии.
Яркие страницы в историю мирового судебного ораторского искусства
вписали французские судебные ораторы. Если в XI—XV вв. речи
адвокатов были пересыпаны цитатами из церковных книг, то
постепенно они освобождаются от этого и приобретают светский
характер. Растет авторитет римского права. Появляются сочинения,
посвященные теории судебного красноречия, например, «Диалог об
ораторах» Луазеля. Авторы теоретических работ требуют от судебного
оратора,прежде всего глубокого знания дела. В XVII в. были известны
такие мастера судебного слова, как Леместр, Патрю, де Саси, Жербье,
Кошен, де Молеонь.

Но большего расцвета судебное ораторское искусство достигло здесь

в XIX в., его представляли настоящие мастера судебной речи: Фавр,
Лашо, Беррье, братья Дюпен, Шэ д'Эст Анж, Лабори, Кремье, Морнар.
Их речи отличает ясность изложения, изящество формы. Речи легко
читаются и воспринимаются, так как мысли в них выражены точно,
доказательства приведены последовательно.
 Retorica în Evul Mediu

În Evul Mediu şi în Renaştere, rămâne un ideal formativ, dar într-un alt sens
decât cel din antichitate.
Noile condiţii social-politice imprimă retoricii o direcţie teologală.
Talentul oratoric nu mai înseamnă erudiţie – care presupune cultură,
multilateralitate – ci se rezumă la cel literar,
iar teoria argumentării se reduce la o structură a limbajului discursiv (logic).

Retorica tinde acum să se transforme dintr-o ştiinţă a argumentării şi

persuasiunii, într-o simplă tehnică a discursului literar bazată pe câteva reguli şi
figuristilistice pe care oratorul (sau autorul) urmează să le înveţe.
 Didacticismul retoricii din perioada Renaşterii.
O istorie a retoricii (oratoriei) acestei perioade ar trebui să
înregistreze predicile misticului panteist Meister Eckart (1260–
1327) şi ale discipolului său, călugărul dominican Jean Tauler
(1297–1361), ale lui Luther (1483–1546) şi ale apărătorului
regalităţii Etienne Pasquier (1529–1615), autor al Încurajării pentru
prinţi şi domni.

Rigorile retoricii din perioada clasicismului

Clasicismul francez al secolului al XVII-lea s-a caracterizat prin
imitarea modelelor greco-romane şi a promovat ordinea, claritatea,
echilibrul, obţinute prin respectarea regulilor care guvernează
diversele genuri. Oratoria înregistrează progrese remarcabile prin
Cuvântările funebre ale lui Bossuet (1627–1704): Panegiricul
Sfântului Paul, Panegiricul Sfântului Francisc din Assisi.

Secolul al XVIII-lea
Istoria Franţei secolului al XVIII-lea este
jalonată de discursurile revoluţionare ale
lui Danton, ale lui Robespierre (1758–
1794)

Secolul al XIX-lea
Retorica franceză înregistrează realizările oratorilor
religioşi şi universitari (discursurile lui Frayssinous
şi, mai ales, celebrele Conferinţe de la Notre-Dame de
Paris ale lui Lacordaire).
 Epoca romantică – un recul al RETORICII

În ciuda avântului pe care îl cunoaşte genul oratoric, secolul al XIX-

lea este cel care consemnează declinul retoricii clasice.

Deşi anumite specii discursive rămân fidele tradiţiei (discursurile de

tribunal, de barou, de cameră), epoca romantică va promova un sistem
de valori în care aprecierea pozitivă va merge în direcţia simplităţii, a
conciziei şi a naturaleţei.

Tzvetan Todorov consideră că retorica clasică îşi încheie

existenţa la începutul secolului al XIX-lea,
ca urmare a anti retorismului epocii, îndreptat, în special, împotriva
caracterului normativ-prescriptiv al disciplinei în sistemul pedagogic şi a

proliferării necontrolate a clasificărilor domeniului.

RECUL (= mișcare îndărăt; retragere)

 Secolul al XX-lea

Istoria frământată a secolului al XX-lea consemnează discursurile

politice ale lui Clémenceau, Jaurès, Mussolini, Hitler, Goebbels,
Charles de Gaulle, Nicolae Titulescu, F.D. Roosevelt, John F.
Kennedy, Martin Luther King.

Şcoala franceză contemporană (T. Todorov, R. Barthes, G. Genette)

repune în discuţie retorica din perspectiva figurilor, fără a recurge la
constrângeri normative sau încorsetări în clasificări rigide.
Grupul μ propune prin lucrările sale fundamentale – Rhétorique
générale şi Rhétorique de la poésie – o reinterpretare a figurilor bazată pe
concepţia clasică a lui Quintilian asupra modalităţilor de realizare a
figurilor.
Neoretorica, redefinită din perspectiva teoriei argumentării, îi
numără printre fondatori şi teoreticieni pe Chaim Perelman,
Tzvetan Todorov, Nicolas Ruwet, Gérard Genette, Lausberg.
„Logicile non-formale“ au contribuit decisiv la schimbarea
perspectivei asupra retoricii şi teoriei argumentării.
 RETORICA în SPAŢIUL ROMÂNESC

Augustin Bunea

Titulescu, Nicolae

Ioan Piuariu Molnar

Simeon Marcovici

Dimitrie Gusti

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Scriitorul Delavrancea, celebrul avocat al cauzelor pierdute. L-a apărat inclusiv pe

Caragiale într-un proces de calomnie
Citeste mai mult: adev.ro/nxzl3y
 Lingvistica
Dreptul

Terminologia
Filozofia

RETORICA

Psihologia
Logica

... Pedagogia
Bibliografie:
1.Pierre Fontanier. Figurile limbajului,, Traducere, prefaţă şi note Antonia
Constantinescu, Bucureşti. 1977. Editura UNIVERS
2.Neculai Bobică, Retorică, Note de curs 2009 Universitatea Danubius
3.Florescu Vasile. Retorica şi neoretorica, Bucureşti, Editura Academiei,
1973.
4.Eugenia Florescu // Feedback şi norme procedurale Buletin de informare
legislativă nr. 3/2007
5.ADRIANA SFERLE, Limbajul juridic şi limba comună
6.http://www.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integra
re_europeana/Lucrari5/IETM5_Part97.pdf
7.https://bibliotecalibera.files.wordpress.com/2008/06/tehnici-retorice-si-argumentative.pdf
8.http://issuu.com/raducom/docs/constantin_salavastru-mic_tratat_de
9.Adrian Toni Neacșu, "Convinge judecătorul – Tehnica și arta convingerii instanței" – B.
2014
 DECALOGUL COMUNICĂRII:

1. Nu poţi să nu comunici.
2. A comunica presupune cunoaştere de sine şi stimă de sine.
3. A comunica presupune cunoaşterea nevoilor celuilalt.
4. A comunica presupune a şti să asculţi.
5. A comunica presupune a înţelege mesaje.
6. A comunica presupune a da feedback-uri.
7. A comunica presupune a înţelege procesualitatea unei relaţii.
8. A comunica presupune a şti să îţi exprimi sentimentele.
9. A comunica presupune a accepta conflictele.
10.A comunica presupune asumarea rezolvării conflictelor.
(Sursă necunoscută)
 SURSELE
COMUNICĂRII Surse externe Surse externe
JUDICIARE

NAŢIONALE :
INTERNE : PUBLICE :

Direcţii Ministere CNEI

Agenţii CNA
Secţii SIS
Servicii Departamente
Compartimente

PRIVATE : INTERNAŢIONALE :
BAROU
BIROU NOTARIAL CEDO
EXTERNE :
BĂNCI DE DATE ONU
Asociaţii profesionale FMI
Reviste, ziare, cărţi, studii