Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova

Academia ,,Ștefan cel Mare” a MAI

Facultatea Drept, Ordine Publică si securitate civilă

Disciplina: Retorica Juridică

Tema: Arta oratorică

A elaborat: A verificat:

Odajiu Vitalie Ina Balan

Chișinău 2020
 Introducere
Oratoria este o artă, arta de a compune și de a rosti discursuri, arta de a vorbi în public
frumos, emoționant, convingător, cu pasiune și creativitate.

Oratoria este considerată cea mai înaltă formă de artă deoarece cuprinde toate celelalte
discipline. Este nevoie de o cunoaștere a literaturii, de o capacitate de a construi proza și de o
ureche pentru ritm, armonie și muzicalitate. Oratoria nu înseamnă doar vorbire, ci înseamnă vorbire
care apelează la sentimentele noastre cele mai nobile, animă suflete, stimulează pasiunile și emoțiile
și inspiră. În perioadele de criză, război, durere, frică, oratoria reprezintă un ghid pentru cei care nu
pot înțelege haosul, un mod care te poziționează pe drumul cel bun.

Puterea cuvântului vorbit este incontestabilă. În toate marile crize din istorie găsim mari
discursuri care au influențat viitorul; discursuri importante care au motivat oamenii să lupte
împotriva nedreptății, să elimine tirania și să-și dea viața pentru o cauză nobilă. Cuvintele pot face
oamenii să se schimbe, să râdă, să plângă, să-și redobândească valorile sau să simtă că sunt patrioți.
 Discursurile oratorice ale lui M.T.Cicero.
Cuvântările lui Cicero se pot împărţi în pledoarii şi cuvântări politice. A fost un mare avocat,
fiind atras mai mult de procesele penale ,care erau în legătură strânsă cu viaţa politică. Activitatea
politică şi oratorică îl consacră ca “rege al baroului”,optimul orator . Majoritatea discursurilor sale
au fost rostite fie în faţa unui tribunal ,fie în faţa senatului ,fie în faţa unei adunări publice.
Discursurile sale judiciare, de apărare (pro) se împletesc cu cele politice, de acuzare (in). Dintre
acestea le amintim pe cele mai importante: In Catilinam, In Verrem, Pro Murena, Pro Milone,
Philippicae, Pro Placio. Cicero a fost admirat şi apreciat de Quintilianus (Arta oratorică, X, 1,
112) : “Pe bună dreptate contemporanii lui l-au numit regele baroului, iar posteritatea a ajuns să
vadă în Cicero nu un om , ci simbolul elocinţei”.
Elocinţa lui Cicero s-a perfecţionat în decursul vieţii sale. Când şi-a început cariera de
avocat, în elocinţa romană era la modă curentul asianic, caracterizat printr-un exces de patos, folosit
de oratorii respectivi prin toate mijloacele. Un stil artificial şi încărcat, o gesticulaţie exuberantă.
Primele discursuri ale lui Cicero au fost rostite sub această influenţă asianică. După călătoria în
Asia, Cicero va reuşi să-şi nuanţeze discursurile îmbinând asianismul cu aticismul (argumentaţie
simplă, logică, fără înflorituri), îmbinare preluată de la retorul Molon din Rodos.
Elocvenţa oratorului excelează prin:

 Naraţiuni –expunerea situaţiei este de un pitoresc, de o claritate şi de o abilitate fără

pereche.
 Prin arta de a atrage şi a încânta pe judecători şi auditori; el întrebuinţează anecdote
potrivit circumstanţelor, gluma vie şi variată, tablouri pitoreşti şi variate. Foloseşte
insinuarea cu deosebită abilitate şi tact. Oratorul reuşeşte să ducă auditoriul încotro vrea
el.
 Pateticul –el însuşi prin temperament reuşeşte să se emoţioneze repede şi se identifică,
cu toată simţirea lui cu cauza pe care o susţine. Cicero are talentul de a stârni în sufletul
auditorilor sentimentele dorite de el.
 Emfază –urmărind efectele oratorice, el exagerează şi cade în emfază (fiind un mare
maestru în a stăpâni auditorii prin punerea în mişcare a sentimentelor, el dă uneori în
pledoarii mai puţină atenţie argumentării juridice, ocolind miezul problemei).
 Discursul – Cicero a folosit ca armă de luptă discursul, nu numai pronunţându-l, ci şi
scriindu-l. Cicero se va ocupa de arta discursului, arătând în tratatele sale de retorică
tipul discursurilor, scopul, etapele rostirii şi redactării lor, precum şi părţile componente
ale unui discurs.

Un exemplu de artă oratorică îl constituie fără îndoială, discursul “In Catilinam Orationes
Quattuor”. Cicero dă dovadă de mare energie şi alternează magistral, adresările muşcătoare către
Catilina cu monologul. Oratorul îl acuză pe Catilina de complot împotriva statului şi-i cere să plece
din Roma. În anul 63 a. Ch., în timpul consulatului, informat de complotul lui Catilina din noapte
de 6-7 NOV., Cicero convoacă senatul în templul lui Iuppiter Stator, şi prin măsurile luate
zădărniceşte complotul. Rosteşte prima Catilinară şi are loc plecarea lui Catilina din Roma. În 9
nov., în for Cicero îşi motivează în faţa poporului conduita şi-i ameninţă pe conjuraţii rămaşi la
Roma. Rosteşte cea de-a doua Catilinară. În 3 dec.,graţie scrisorilor găsite asupra deputaţilor
alobrogilor, Cicero reuşeşte stăvilirea complotului. Le comunică senatorilor ce urma să se întâmple
şi informează poporul prin cea de-a treia Catilinară. La 5 dec., Cicero consultă senatul în privinţa
pedepsei rezervate conjuraţilor. Pronunţă cea de-a patra Catilinară.
Oratorul adaptează părţile discursului la scopul urmărit:

Exordium:

-principium (introducere în problema aflată în discuţie)

Pentru îndrăzneala lui neînfrânată, Cicero îl atacă pe Catilina ex abrupto (direct ,fără introducere )
procedeu retoric de mare efect utilizat de orator.
-insinuatio ( atragerea bunăvoinţei auditorilui) Cicero urmăreşte să-şi atragă senatul de
partea sa, amintind de asprimea măsurilor pe care înaintaşii le luau împotriva duşmanilor periculoşi
pentru stat.
Narratio:

-confirmatio (prezentarea probelor pe care auditoriul este convins de adevărul celor

susţinute.

"Adevarata elocventa consta in a spune tot ce trebuie si a nu spune decat ce trebuie." La

Rochefoucauld
Se vorbeste despre elocinta cuvintelor si despre cea a trupului; despre elocventa profesorului,
a avocatului, a psihologului etc. A fi elocvent inseamna a avea darul de a fi convingator, expresiv si
chiar emotionant. Exista situatii diverse in care e nevoie sa fim elocventi si exista profesii in care
elocinta e o arta. Din vremuri vechi, sa fim elocventi ne-au invatat marii oratori: Demostene (Grecia
antica), Cicero (Roma antica) si Quintilian (Roma antica), cei care au lasat
stiintelor ca mostenire arta elegantei verbului.
A face pe cineva sa adopte o parere pe baza de dovezi si argumente, a-l face sa recunoasca
ceva ca adevarat, este consecinta elocventei discursului. Credibilitatea discursului retoric este
generata de forta cognitiva si amplitudinea afectiva; lipsit de unul dintre acesti piloni, el se sprijina
pe celalalt. Recunoastem in componenta afectiva a oricarui rationament, drept forta care face
posibila aderarea si trecerea la actiune. In discursul oratorilor, logica ratiunii se impleteste in egala
masura cu acea "logica a sentimentelor" de care vorbea Th. Ribot si care are ca fundament
credintele, opiniile, prejudecatile si expectantele oamenilor; acel ansamblu de idei mai mult sau mai
putin sistematice, considerate adevarate sau preferate altora.
Actul retoric propriu-zis urmareste sa informeze, sa dovedeasca si sa obtina asumarea; trei
obiective fundamentale a caror realizare depinde in mare masura de acordul auditoriului de a intra
in "dansul" initiat de orator. Si daca "dansul" acesta nu porneste din convingerea asupra legitimitatii
tezei sustinute, cu atat mai mult starnirea emotiilor auditoriului ii va fi unica garantie. O emotie
poate declansa un intreg lant asociativ. Acest mecanism este important de cunoscut si utilizat atat in
hipnoterapie cat si in elaborarea discursului oratoric.
Este un exemplu bine cunoscut acela al parfumului unei flori care evoca o stare sufleteasca
ce a coexistat candva cu aceeasi mireasma. Legatura dintre starile intelectuale si emotii este
biunivoca. Astfel, o senzatie olfactiva, o perceptie vizuala pot determina pe cineva sa intre intr-o
transa spontana, re-experimentand o anume experienta din trecut legata de floarea sau mirosul
respectiv, dupa cum bucuria traita cu ocazia primirii unei flori, poate produce o transa spontana. Ne
aflam in fata unor elemente cu rol de ancora. Tot asa, cuvintele sau imaginile dintr-un discurs
oratoric sau uneori niste gesturi ale retorului pot actiona ca ancore. Insasi existenta ancorelor
justifica transele noastre zilnice, ceea ce ne face sa credem ca transa hipnotica nu este un fenomen
neobisnuit.
Atata timp cat constiinta este depotentializata, exista posibilitatea unui dialog interior si a unei
explorari inconstiente. In felul acesta se poate realiza comunicarea cu inconstientul (in limbajul
emisferei drepte) utilizand o modalitate indirecta de adresare, prin metafore, sugestii paradoxale,
"duble legaturi" etc. Extrapoland acest fapt la situatia discursului oratoric,putem constata
urmatoarele similitudini: expunerea retorului este una in care metafora ocupa un loc de cinste.
Elementele limbajului oratoric se adreseaza fara indoiala inconstientului celor care asculta. Intentia
oratorului (ca si a terapeutului ericksonian) este de a declansa o schimbare, iar pentru
aceasta cuvantul este o arma mai redutabila decat multe altele.
Dincolo de tehnicile specifice terapiei ericksoniene si oratoriei, limbajul ramane
instrumentul comun celor doua arte, asigurand comunicarea pe mai multe niveluri si astfel,
atingerea scopurilor prestabilite. Grinder si Bandler sustineau ca sensul oricarei comunicari - nu
doar in hipnoza, dar si in viata - nu este ceea ce credem ca este, ci raspunsul pe care ea il determina.
"Se spune deseori ca soarta unui cuvant nu depinde de gura care-l spune, ci de urechea la care
ajunge[…].Cuvintele hipnotizatorului nu sunt cuvinte magice[...]; cuvintele dobandesc o anumita
putere doar daca intalnesc ceva anume in universul interior al pacientului: credinte, asteptari,
experiente etc." Comunicarea hipnotica are ca obiectiv principal
mobilizarea resurselor inconstiente ale pacientului.
Cuvintele faciliteaza rationamentul emotional si asociatia fundamentata afectiv. Limbajul
exprima legaturile ce se stabilesc spontan intre reprezentarile unor senzatii fizice si stari emotionale,
legaturi care apar fara reflectie, printr-o asimilare inconstienta, care pare mai curand simtita decat
cunoscuta. De aceea, discursul oratoric va contine, pentru reusita sa, o importanta componenta
afectiva. In discursul retoric frumusetea exprimarii se subordoneaza eficientei. Este retorica orice
figura instrumentalizata sa influenteze publicul prin limbajul discursului care
trebuie sa placa, sa instruiasca, sa emotioneze.
Metafora intruchipeaza in egala masura, spune Aristotel, si ceea ce este clar si ceea ce este
placut si ceea ce este rar. Metafora se adreseaza inconstientului, activandu-l. Prin multitudinea de
sensuri pe care o poarta, limbajul, in general, si metafora, in special, mobilizeaza
resursele si disponibilitatile psihice ale publicului.
Mai frumos decat am mai putea noi spune, a vorbit Cicero aducand elogiu elocventei:
"Exista oare ceva mai impresionant decat faptul de a vedea un om ridicandu-se singur in fata unei
imense multimi, inarmat doar cu aceasta facultate pe care, de altfel, fiecare a primit-o de la natura,
folosind-o insa asa cum numai el, sau aproape numai el, este in stare?...Ce mai forta si aceasta care
imblanzeste pasiunile poporului, invinge scrupulele judecatorilor, clatina fermitatea senatului; ce
miraculos rezultat al vocii unui singur om!"

Functia persuasiva a artei oratorice.

Mecan i s mel e p e rsu asi u n i i

Pentru ca prin discursul oratoric individul trebuie sa exercite o influenta asupra celorlalti,arta
oratorica este strans legata de persuasiune.
Persuasiunea(Kant) = o forma de influenta prin care ne asumam o idee in baza unor
criteriis ubi ect i ve; di n punct de vede re or at ori c ea est e uni di r ect i onal a
oratorul urmareste sa-linfluenteze pe receptor in sensul acceptarii ideilor proprii.Relatia de
influentare discursiva de tip oratoric se organizeaza pe trei dimensiuni:
•ethos – tine de orator, de calitatile lui, de autoritatea de care se bucura in raport
cuauditoriul
•logos – vizeaza modul de constructie a discursului
•pathos – are in atentie auditoriul, cu ansamblul sau de trairi psihologicePentru ca
persuasiunea este direct legata de orator, doar primele doua dimensiuni (ethos si logos)
ajuta oratorul sa-si atinga scopul.
Ethos- p e r s u a d a m p e c i n e v a p r i n c a l i t a t i l e n o a s t r e p e r s o n a l e -
p r e s t i g i u , a u t o r i t a t e , disponibilitate pentru altul, sau chiar prin calitati fizice
Logos– persuadam pe cineva prin modul nostru de a vorbi, de a construi discursul
2.Ethosul persuasiv si ,,liderul charismatic”
Un orat or des avarsi t poat e i nfl u ent a gr at i e ch ari sm ei pe c a re o ar e, i n vi rt ut ea
unei m ari aut ori t at i ( aut ori t at e epi st e m i ca aut ori t at ea cel ui car e st i e; s i
aut ori t at e deont i c a autoritatea celui care detine o functie).Autoritatea asigura o
anumita charisma oratorului sicontribuie la succesul discursului sau, desi, in absolut,
lucrurile nu ar trebui sa se petreacaastfel ( doi indivizi care spun acelasi lucru ar trebui sa
influenteze in acelasi grad, dincolo dediferenta lor de autoritate).
In viziunea lui Alexandre Dorna omul charismatic este acela care ,,
e s t e u n r e v e l a t o r formidabil al adevarurilor ascunse cu ajutorul unei<<inteligente
emotionale>>.”, adica omul charismatic vede ceea ce ceilalti nu vad si, pe deasupra, le arata si
celorlalti ceea ce ei nu vad. Prin aceasta el poate influenta publicul care, adesea, este
dea dreptul entuziasmat de aceste calitati. Charismaticul, prin calitatile sale, prin
abilitatea de a pune viata sa afectiva in slujba discursului pe care il tine, reuseste sa
antreneze, cel putin din punct de vedere afectiv, mase mari de oameni care il urmeaza fara
cracnire, fapt care poate fi periculos in anumite contexte (ex. Adolf Hitler). Insa, oricat de
charismatic ar fi oratorul, este foarte important ca si contextul sa fie favorabil discursului
acestuia (economic, social, afectiv, etc.).
3.L ogosu l ca su rsa a p ersu asi u n ii
-expresivitatea constructiei discursive poate sa influenteze intr-un grad mai
mare sau mic publicul care asculta- o c o n s t r u c t i e d i s c u r s i v a e s t e e x p r e s i v a d a c a
s e a b a t e d e l a c e e a c e R o l a n d B a r t h e s numeste ,,gradul zero al scriiturii”, adica,
de la sensurile originale ale cuvintelor carei nt ra i n t r -
u n as t fel d e di scurs. Ex .: ,, Ir oni a est e graunt el e de s are, d at ori t a carui a mancarea
capata gust.”(TH. Mann).-un di scurs ca re fo l osest e sensuri l e fi gurat e al e cuvi nt el or
va i nfl uent a put erni c pe acei a c are sunt capabi l i sa re cept e z e adeva rat ul sens s i
adevar at el e i nt ent i i di scursi ve al e oratorului si va lasa in afara influentei pe ceilalti
persuasiunea indusa de expresivitatea limbajului (cazul actorilor) se
r e g a s e s t e s i i n folosirea cu abilitate a figurilor retorice; acestea asigura o anumita demnitate
prezentei discursive a oratorului si pot scoate discursul din cotidian si din amatorism
-l i m baj ul presarat cu fi guri ret o ri ce at ra ge p ri n eni gm a t i cul sau, i n car e
ci t i t orul rafi nat descopera „secventa ironica” pe care oratorul o presara in discursul sau as t fel ,
p u t em obs erva c a et hosul persuasi vs e ad reseaz a un ei m ase d e oam eni , fa ra
cunostinte prea mari in arta oratoriei, iar logosul este adresat unui anumit public,iar acesta poate
observa ,,finetea artei”
 Concluzii
Vorbirea este, fara indoiala, caracteristica esențiala a omului, care il deosebește fundamental
de alte viețuitoare. Aceasta, insa, cunoaște mai multe forme; cele mai multe dintre ele sunt primare,
strict necesare comunicarii in familie și societate, integrarii in cotidian; altele sunt evoluate,
superioare, utilizate in unitațile de educație și cultura, in activitatea academica, in politica, in cadrul
diverselor profesii, inclusiv in avocatura.
Intrucat in unele activitați vorbirea este esențiala – reprezinta un instrument de lucru – a
aparut nevoia cultivarii ei, perfecționarii acesteia, tinzandu-se la dobandirea unei arte specifice,
distincte: arta oratorica.
In funcție de natura mesajelor transmise, vorbirea poate avea un rol pozitiv din punct de
vedere social și uman, dar și unul negativ.
Vorbirea pozitiva este cea blanda, prietenoasa, amabila, cea prin care se transmit idei,
informații, cunoștințe interesante, valoroase, utile, necesare in diverse colectivitați sau medii
sociale.
Vorbirea poate avea un rol negativ cand este agresiva, neprietenoasa, eminamente critica,
cand este utilizata pentru amenințari, injurii, rautați. In aceasta categorie se inscrie și barfa, adica
difuzarea de informații defaimatoare, rautacioase, inventate la adresa altor persoane, colportarea
lor.
 Bibliografie
 Placerea textului. Roland Barthes despre Roland Barthes, Chișinău, Editura Cartier, 2006
 Pro Quinctious. Marcus Tullius Cicero
 https://ru.scribd.com/doc/214520623/Arta-Oratorica
 http://optdolari.blogspot.com/2011/02/arta-oratorica-in-grecia-antica.html
 https://m.ujmag.ro/beletristica/vorbirea-si-arta-oratorica