Secțiunea de aur ÎN ARTE

MATEMATICĂ ŞI POEZIE
Șirul lui Fibonacci
Secțiunea de aur
• Secțiunea de aur (numită uneori și Raportul de aur, Proporția de aur, Numărul de
aur) (sectio aurea în limba latină), notată cu litera greacă Φ  număr irațional descoperit
și definit în istorie. El este aproximat(phi majuscul) sau și cu φ (phi minuscul), care se
citesc „fi”, este primuliv egal cu 1,618033 și poate fi întâlnit în cele mai surprinzătoare
împrejurări.
• Definiție matematică
• Euclid l-a denumit pe Φ ca fiind simpla împărțire a unui segment de dreaptă în ceea ce
el a numit "medie" și "extremă rație". Iată cuvintele lui: "Spunem că un segment de
dreaptă a fost împărțit în medie și extremă rație atunci când segmentul întreg se
raportează la segmentul mai mare precum se raportează segmentul cel mare la cel mai
mic".Cu alte cuvinte, în imaginea din dreapta, dacă {\displaystyle (a+b)/a=a/b}{\
displaystyle (a+b)/a=a/b}, atunci segmentul a+b a fost împărțit intr-o secțiune de aur
cu simbolul Φ.
SECŢIUNEA DE AUR ÎN ARTE
• Secţiunea de aur” se poate identifica cu uşurinţă în creaţia celebră a lui Leonardo DaVinci, „Mona Lisa”. În
crearea capodoperei, DaVinci a folosit acest raport în mod intenţionat, creând una dintre cele mai
renumite tablouri din lume. În anul 2009 tabloul a fost asigurat cu o sumă de 700 de milioane de dolari
americani (prin acest fapt se poate dovedi aspiraţia omului spre perfecţiune şi frumuseţe). Mulţi
specialişti care au analizat tabloul au ajuns la concluzia că DaVinci a folosit precis şi atent „secţiunea de
aur” în creaţia sa, deoarece se creează impresia că ochii Mona Lisei parcă îl urmăresc pe spectatorul care
se deplasează în jurul tabloului. Principalele trăsături ale „raportului de aur” au fost evidenţiate în tabloul
de mai jos. Privind tabloul în întregime, distanta între degetul drept şi fruntea Mona Lisei este de 1,618
ori distanta dintre degetul drept şi clavicula acesteia. Partea dreaptă a obrazului este în „raport de aur” cu
latura mică a „dreptunghiului de aur” original. „Proporţii de aur” din tablou:  distanţa dintre baza gâtului
şi pupila ochiului cu distanţa dintre baza gâtului şi partea de sus a frunţii  distanţa dintre partea dreaptă
a obrazului şi partea dreaptă a nasului cu lăţimea feţei  distanţa dintre bărbie şi partea de jos a buzelor
cu distanţa dintre bărbie şi baza nasului Având în vedere atracţia omului spre frumuseţe, putem zice că
folosirea „raportului de aur” a dus numai la crearea unor capodopere ale căror nume va răsuna
întotdeauna în istorie şi în memoria oamenilor. Aşa cum „secţiunea de aur” se regăseşte în lumea
perfectă a Domnului, aşa se regăseşte şi în creaţiile perfecte ale artiştilor renumiţ
Alte exemple:
„Raportul de aur” în artele plastice româneşti
• Proporţia clasică, cunoscută şi ca „raportul de aur”, se regăseşte în
natură, precum şi în artele plastice, fiind de asemenea surprinsă şi în
operele de artă cele mai importante ale ţării noastre. Printre cei care au
folosit „raportul de aur” îi putem menţiona pe următorii: Nicolae
Grigorescu, născut în 1938 în satul românesc Pitaru. La vârsta de 10 ani
a început să picteze icoane. Picturile religioase şi picturile de mănăstiri
au fost principalele subiecte pentru un timp îndelungat. În anul 1861 a
plecat la Paris pentru a urma cursurile de la Ėcole des Beaux-Arts, în
urma obţinerii unei burse de studiu. În imagine: „Fete lucrând la
poartă”.
Alte exemple:
• Theodor Aman, născut în 1831, a fost un pictor român de origine
armeană. Prin stilul său este adesea considerat a fi un predecesor al
impresionismului. În imagine: „Țiganca”.
• Constantin Brâncuşi (1876 –1957) a fost un sculptor român de renume
internaţional în ale cărui lucrări se amestecă simplitatea şi
sofisticarea. A fost un predecesor pentru mai mulţi sculptori
modernişti. Un număr mare din sculpturile sale moderniste au fost în
principal reprezentări clasice ale formei umane. Câteva dintre lucrările
sale excepţionale sunt: „Sărutul”, „Coloana Infinitului” şi „Poarta
Sărutului”.
MATEMATICĂ ŞI POEZIE
• Este un adevăr incontestabil acela că, atât în matematică cât şi în poezie, întâlnim armonie şi echilibru perfect, căci etapele creaţiei
sunt aceleaşi: pregătire conştientă, incubaţie, iluminare, desăvârşire. Am vorbit, mai înainte, de armonie şi echilibru. Nu văd
justificare mai elocventă decât aceea de a aminti de poeziile cu formă fixă (sonetul, rondelul şi trioletul), bazate pe o serie de reguli şi
cerinţe, amintind prin exactitatea lor de aspecte comune matematicii. În structura acestor poezii, matematica joacă un rol
important; numărul strofelor şi al versurilor, ritmul şi împerecherea rimelor sunt bine definite pentru fiecare caz în parte. Este lesne
de înţeles că aceste restricţii pur matematice implică o mare perfecţiune artistică, de fapt, condiţia sine qua non a durabilităţii lor la
impactul cu generaţiile succesive de cititori.
• Astfel, în structura sa, sonetul seamănă cu demonstraţia unei teoreme enunţată, de altfel, în ultimul dintre versuri. Rondelul şi
trioletul ne încântă prin simetria lor, prin forma lor perfectă şi, totuşi, atât de suavă. Dar nu numai poeziile cu formă fixă sunt
caracterizate de armonie şi echilibru. Lirica eminesciană este edificatoare în acest sens. Cum am putea uita poezia ,,Plumb" de
George Bacovia sau ,,Cântecele" lui Octavian Goga? Şi suntem departe de a epuiza numeroasele exemple în sprijinul acestei idei.
• Nu este, însă, mai puţin adevărat că matematicianul aflat în plenitudinea puterii sale creatoare este un visător al formelor
abstracte şi necunoscute, un poet în felul lui. Numai astfel ne putem explica, de exemplu, prezenţa în opera lui Ion Barbu, alături de
expresii ermetice sau durităţi din cele mai neaşteptate, a unor gingăşii comparabile doar cu deosebita candoare a florilor albe de
nufăr încremenite pe suprafaţa apei reci, nesfârşite. Să amintim cuvintele sale: ,,Am mai vorbit cu alte ocazii de acea curăţie de grup
cristalografic a ceea ce este: ardere imobilă şi neprihănit îngheţ - versul", dând astfel versului una din cele mai răscolitoare şi poetice
definiţii. Mărturisesc însă că, în ceea ce mă priveşte, fiind un iubitor de poezie şi un pasionat al matematicii, nu am trăit o emoţie
mai adâncă şi energică decât cea generată de lectura unui catren intitulat semnificativ ,,Poezia", dedicat cititorului de către poetul
de la Mălini, Nicolae Labiş:
• ,,Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure
• Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
• Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
• Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup."
• Rămâne aceasta o simplă încercare de a defini poezia? Nu. Să demonstrăm acest lucru. Nicolae Labiş reuşeşte să cuprindă,
în câteva cuvinte, întregul univers al poeziei, relevând, în fond, poezia ca pe o sinteză a universurilor ireductibile. Faptul că
poezia , din punct de vedere al conţinutului este compusă din ,,implicaţii şi rămurişuri pure"- este aceasta o formulare
dincolo de care nu poate trece nici expresia desăvârşită a matematicii – trădează însăşi raţiunea ei de a lega posibilul, acolo
unde ajunge raţiunea (,,implicaţii pure") de imposibil, acolo unde poate ajunge doar metafora (,,rămurişuri pure") şi chiar
imposibilul de imposibil (,,cristale limpezi ce scânteind se rup"), făcându-le verosimile.
• În cele ce urmează, vom trece practic la exemplificarea compatibilităţii dintre matematică şi poezie, aşa cum rezultă ea
din literatura română, nu înainte de a preciza, însă, metoda de lucru. Vom urmări, aşadar, să prezentăm câteva din
conceptele matematice care apar în versurile celor mai de seamă poeţi români, încercând să stabilim câteva puncte de reper
şi conexiuni în favoarea ideii pe care o susţinem.
• Concepând matematica drept o poezie de înaltă factură spirituală, capabilă să ne arate adevărata valoare a cuvântului,
iar poezia ca pe o ,,iscodire a lucrurilor", cum se exprima Lucian Blaga, deci o formă a cunoaşterii, înţelegem de ce
matematicienii au scris versuri, de ce poeţii au fost atraşi de conceptele matematice sau de ce popoarele primelor civilizaţii
au făcut matematică în versuri.
• La Ion Barbu este evidentă tendinţa de a proiecta poezia, într-o viziune originală, în câmpul specific geometriei
caracterizat de o serie de reguli şi relaţii şi de a căuta , apoi, între acestea eventuale corespondenţe cu mijloace de expresie
caracteristice poeziei. Numai având această viziune asupra problemei în discuţie, înţelegem marele adevăr exprimat de către
acelaşi autor în cuvintele: ,,Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile
de existenţă”.
Șirul lui Fibonacci
• Leonardo Pisano Bogollo, (c. 1170 – c. 1250) cunoscut și sub numele
de Leonardo din Pisa, Leonardo Pisano, Leonardo Bonacci, Leonardo
Fibonacci, sau pur și simplu Fibonacci, a fost un matematician italian
considerat de unii drept “cel mai talentat matematician din Occidentul
Evului Mediu”.
• Fibonacci este cel mai bine cunoscut lumii moderne pentru:
• Răspândirea sistemului de numărare hindu-arab în Europa, prin publicarea în primul rând la începutul secolului al 13-lea a cărții sale
denumită Cartea de calcul , sau Liber Abaci.
• Un șir de numere, care i-a purtat ulterior numele, și anume șirul lui Fibonacci, pe care el nu l-a descoperit, dar pe care l-a folosit ca un
exemplu în cartea sa, Liber Abaci.
• Șirul lui Fibonacci
• Numerele Fibonacci sunt numere naturale care fac parte din următorul șir, în care fiecare număr este egal cu suma celor două de dinainte:
• 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, …
• Uneori, șirul este extins cu încă un termen, la început:
• 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, …
• Termenul Fn este calculat prin următoarea relație de recurență:
• Fn = Fn-1 + Fn-2
• cu valorile inițiale F1=1, F2=1 sau F0=0 și F1=1.
• Algoritm
• Cum determinăm primii N termeni din șirul lui Fibonacci? Vom folosi trei variabile simple a b c. Două dintre ele vor reprezenta termenii
anteriori Fn-1 și Fn-2, iar a treia va reprezenta termenul curent