Constantin (Costache) Negruzzi (n. 1808, satul Hermeziu, județul Iași – d.

24 august 1868) a fost un om politic și

scriitor român din perioada pașoptistă.

Costache Negruzzi și-a început învățătura în greacă cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iași, iar să
citească românește a învățat singur dintr-o carte a lui Petru Maior. Izbucnind revoluția din 1821, a fugit în Basarabia
cu tatăl său. La Chișinău face cunoștință cu poetul rus Pușkin, care-i trezește interesul pentru literatură și cu un
emigrant francez de la care ia lecții de limba și literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale
încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822.

După moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viața politică, cum făceau mulți fii de boieri pe
atunci.

În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de Marmontel), și câteva
nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioților de peste munți, studiază istoria și dă la lumină
poemul Aprodul Purice ca un fel de protest indirect la adresa domnului și a boierilor din timpul său. Negruzzi
debutează cu traducerea poeziei Șalul negru după Aleksandr Pușkin. Apoi întreprinde traducerea baladelor lui Victor
Hugo. O altă traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din rusește, făcută împreună cu Alexandru
Donici. Negruzzi a scris și poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din opera lui. Cea mai
însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat cumva, dar interesul și
calitățile poetice scad la un moment dat, și de aici încolo este numai o cronică rimată. Operele în proză sunt
împărțite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele tinerețelor (1857). În prima intră Amintirile din junețe,
câteva povestiri, din care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) și O alergare de cai (1840), nuvele în
care intriga e bine condusă și plină de interes, iar limba e românească și cu expresiuni nimerite. Fiziologia
provințialului reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba română. Tot în această grupă intră și povestea
Toderică, jucătorul de cărți (1844), imitată cu destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. Dintre
fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este Alexandru Lăpușneanul, publicată în Dacia
Literară în 1840, una din nuvelele de referință ale literaturii române. Nuvela se compune din patru părți, fiecare
purtând un motto, care este tema ei. A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăți.
În unele se găsesc observații critice și satirice asupra obiceiurilor societății; în alte notițe despre diferiți scriitori
(Scavin, Alexandru Donici), în altele amintiri personale sau povestiri din istoria țării. Negruzzi s-a ocupat și de teatru.
Știm că a fost unul din cei care au pornit mișcarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză și a scris și lucrări
originale - slabe ca întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii, vodevil într-un act (1857) și Muza de la
Burdujeni (1850), în care își propune să ridiculizeze pe puriști și neologiști.