TITLUL XII

OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

CAPITOLUL 1
Noţiunea şi fundamentul obligaţiei legale de întreţinere

Obligaţia legală de întreţinere este îndatorirea impusă de lege unei

persoane de a asigura altei persoane mijloacele necesare traiului, precum şi -
în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori - a
mijloacelor necesare educării şi pregătirii profesionale.
Deşi este destinată a satisface, în primul rând, nevoile alimentare ale
creditorului, obligaţia legală de întreţinere este mai complexă decât o simplă
îndatorire alimentară, pentru că are menirea de a procura celui îndreptăţit
resursele necesare împlinirii şi a altor trebuinţe, precum cele privind
asigurarea unei locuinţe, a tratamentelor medicale etc.
Temeiul obligaţiei legale de întreţinere se află în îndatorirea de
sprijin moral şi material pe care sunt datori să şi-1 acorde persoanele legate
prin raporturi de rudenie, de căsătorie sau prin alte raporturi asimilate, sub
unele aspecte, celor de rudenie.

Secţiunea 1. Caracterele juridice ale obligaţiei legale de

întreţinere

Caracterele juridice ale obligaţiei legale de întreţinere sunt

următoarele:
- caracterul legal, în sensul că obligaţia de întreţinere este stabilită
de lege şi există numai în condiţiile şi între persoanele prevăzute de aceasta;
principiul este reafirmat în art. 513 din N.C.civ.
Obligaţia legală de întreţinere este diferită de obligaţia de întreţinere
de natură contractuală, însă regulile acesteia din urmă constituie dreptul
comun în materie. Deoarece nu există incompatibilitate între cele două tipuri
de obligaţii de întreţinere, este posibilă coexistenţa acestora, în sensul că
acelaşi creditor este îndreptăţit la întreţinere din partea aceluiaşi debitor atât
în temeiul dispoziţiilor legale, cât şi în temeiul unei convenţii.
- caracterul personal al obligaţiei legale de întreţinere constă în
faptul că aceasta există numai între persoanele anume prevăzute de lege,
fiind inseparabil legată atât de persoana celui îndreptăţit să primească
întreţinere, cât şi de persoana celui obligat să o presteze şi este destinată
exclusiv asigurării trebuinţelor de zi cu zi ale beneficiarului.
Creanţa de întreţinere este insesizabilă, deşi nu în întregime, aşa cum
rezultă din prevederile art. 409 alin. 1 din C.pr.civ. Creanţa de întreţinere
191
este incesibilă atât activ, cât şi pasiv; prin urmare, este exclusă cesiunea de
creanţă, novaţia prin schimbare de debitor sau stipulaţia pentru altul.
Creanţa de întreţinere este exceptată de la regula compensaţiei legale.
Compensaţia judecătorească este admisibilă, deci poate fi dispusă de
instanţă, dar numai cu privire la creanţe de întreţinere, ceea ce se întâmplă în
cazul părinţilor divorţaţi, când fiecăruia i s-au încredinţat copii spre creştere
şi educare. În nici un caz creanţa de întreţinere nu poate fi compensată cu o
creanţă de altă natură, de exemplu cu obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare.
Obligaţia legală de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii
oblice, dar creditorii debitorului obligaţiei legale de întreţinere vor putea
cere pe această cale sistarea întreţinerii sau reducerea cuantumului acesteia.
Obligaţia de întreţinere nu poate fi transmisă moştenitorilor, în afară de
obligaţia de întreţinere datorată minorului care poate trece asupra
moştenitorilor debitorului.
- caracterul, în principiu, reciproc al întreţinerii rezultă în prezent
din dispoziţiile legale, însă fără ca existenţa obligaţiei să fie condiţionată de
reciprocitatea îndeplinirii acesteia. Spuneam că obligaţia legală de
întreţinere, în principiu, are caracter reciproc, pentru că excepţiile de la
regulă sunt numeroase.
- caracterul succesiv al obligaţiei legale de întreţinere este
explicabil, întrucât, de regulă, executarea sa are loc prin prestaţii periodice,
corespunzător ritmului nevoilor beneficiarului, nevoi pe care este destinat să
le satisfacă. De aceea, în principiu, plata anticipată a întreţinerii sub forma
unei prestaţii globale nu este acceptabilă.
Totuşi, potrivit Deciziei de îndrumare nr. 2/1973 a fostei instanţe
supreme, părţile pot conveni ca suma ce totalizează prestaţiile periodice pe
întreaga durată, stabilită prin hotărâre judecătorească, să fie anticipat depusă
la C.E.C., cu autorizarea părintelui căruia i s-au încredinţat copiii spre
creştere şi educare să încaseze periodic suma fixată, pe baza unei clauze de
retragere.
De asemenea, potrivit practicii judiciare, pensia de întreţinere
stabilită ca prestaţie succesivă poate fi înlocuită cu o sumă globală pentru
toată perioada pe care este datorată, în cazul în care unul dintre părinţi
emigrează împreună cu copilul care i-a fost încredinţat spre creştere şi
educare, iar executarea obligaţiei ar fi imposibilă altfel. Chiar dacă
executarea întreţinerii s-ar face printr-o plată globală, în condiţiile de mai
sus, creditorul întreţinerii nu îşi pierde dreptul de a solicita majorarea
cuantumului întreţinerii, dacă s-au modificat criteriile avute în vedere iniţial
la stabilirea nivelului pensiei de întreţinere1.
Finalitatea obligaţiei legale de întreţinere este aceea de a asigura
satisfacerea nevoilor curente ale creditorului, astfel că, dacă aducerea la
1
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 17/1962, CD. 1962, p. 29-31.
192
îndeplinire a acesteia se face prin constrângerea debitorului, întreţinerea se
acordă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar nu de la
data pronunţării hotărârii, întrucât promovarea acţiunii semnifică punerea în
întârziere a debitorului.
În principiu, întreţinerea nu poate fi acordată pentru o perioadă
anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, fiindcă până la data
sesizării instanţei se prezumă că cel îndreptăţit (creditorul) nu a avut nevoie
de întreţinerea altei persoane2; prezumţia este relativă şi poate fi răsturnată
dacă se dovedeşte că promovarea cererii a fost întârziată din motive
imputabile debitorului, urmând ca acesta să fie obligat la acoperirea
cheltuielilor de întreţinere aferente unei perioade premergătoare, stabilite
prin hotărârea instanţei3.
- caracterul prin excelenţă variabil al obligaţiei legale de
întreţinere, dat fiind faptul că existenţa, cuantumul, precum şi modalităţile
concrete de executare ale acesteia diferă de la caz la caz, fiind determinate
de starea de fapt concretă în care se găsesc părţile, adică de starea de nevoie
a celui care pretinde întreţinerea şi de posibilităţile materiale ale celui
obligat să asigure întreţinerea, acestea fiind criteriile generale avute în
vedere la stabilirea şi apoi, dacă este cazul, la modificarea cuantumului sau a
modalităţilor de executarea obligaţiei.
- caracterul divizibil al obligaţiei legale de întreţinere, atât sub
aspect activ, adică al creditorilor întreţinerii, cât şi sub aspect pasiv, al
debitorilor obligaţiei. De drept comun, obligaţiile sunt divizibile, căci
solidaritatea nu se prezumă (art. 1041 C.civ).
Aşadar, când mai mulţi creditori sunt deopotrivă şi concomitent
îndreptăţiţi la întreţinerea aceluiaşi debitor, iar debitorul nu poate asigura în
întregime întreţinerea cuvenită fiecăruia în parte, instanţa poate hotărî,
potrivit art. 523 N.C.civ., fie ca întreţinerea să fie prestată numai unuia
dintre creditori, fie ca întreţinerea ce poate fi stabilită în sarcina debitorului
să fie împărţită între mai mulţi creditori sau toţi creditorii (divizibilitate
activă); în ipoteza în care mai multe persoane sunt ţinute a acorda asistenţă
aceluiaşi creditor, fiecare dintre debitori va contribui la plata întreţinerii
proporţional cu mijloacele de care dispune (divizibilitate pasivă).
În ceea ce priveşte divizibilitatea activă a obligaţiei, dacă debitorul
ţinut concomitent la întreţinerea mai multor creditori nu are mijloace
îndestulătoare pentru a acoperi în întregime starea de nevoie a fiecăruia
dintre creditori, instanţa de judecată, ţinând seama de trebuinţele fiecărei
persoane îndreptăţite la întreţinere, poate hotărî fie ca întreţinerea să se
presteze unei singure persoane, fie ca întreţinerea să se împartă între mai
2
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 786/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 91; Trib. Suprem, secţia
civilă, decizia nr. 1978/1989, Dreptul nr. 4/1990, p. 71.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1978/1989, cit. supra.
193
multe sau între toate persoanele în drept să o primească - situaţie în care se
va stabili, prin aceeaşi hotărâre, modul în care se împarte întreţinerea între
beneficiarii acesteia. Creditorul neîndestulat, în totul sau în parte, poate
solicita întreţinere de la alte persoane obligate în ordinea imediat următoare.
Divizibilitatea pasivă a obligaţiei legale de întreţinere are ca ipoteză
situaţia în care mai multe persoane sunt deopotrivă chemate la întreţinerea
aceleaşi persoane, fiecare dintre debitori urmând să contribuie proporţional
cu mijloacele sale. Esenţial este ca debitorii să fie obligaţi în aceeaşi ordine;
divizibilitatea nu operează între debitori de rang diferit.
Regula divizibilităţii face ca persoana îndreptăţită la întreţinere să fie
nevoită să acţioneze in justiţie pe toţi cei îndatoraţi pentru a obţine
acoperirea integrală a creanţei, întrucât fiecare dintre debitori este ţinut
numai în măsura propriei sale părţi; dacă, totuşi, reclamantul se îndreaptă
numai împotriva unuia sau împotriva unora dintre debitori, nu i se va putea
impune chemarea în judecată şi a celorlalţi obligaţi, dar instanţa va stabili
contribuţia pârâţilor ţinând seama de partea fiecăruia4. Aceasta înseamnă că
nu se poate ajunge la obligarea în întregime la plata întreţinerii de către
debitorii chemaţi în judecată şi, respectiv, la scutirea celorlalte persoane
care, deşi potrivit legii datorează întreţinere, nu au fost chemate în judecată.
Principiul divizibilităţii obligaţiei legale de întreţinere comportă
două excepţii, când obligaţia revine mai multor debitori solidari şi oricare
dintre aceştia poate fi acţionat pentru întreaga creanţă, urmând ca debitorul
plătitor să se întoarcă împotriva celorlalţi obligaţi cu o acţiune în regres
pentru partea ce revine fiecăruia:
- părintele îndreptăţit la întreţinere, în caz de urgenţă, se poate
îndrepta împotriva unuia dintre copiii săi, cu posibilitatea recunoscută
descendentului care a prestat întreţinerea de a se întoarce împotriva celorlalţi
obligaţi, pentru partea fiecăruia. Cum s-a precizat în literatura de
specialitate, această ipoteză de solidaritate pasivă se fondează pe ideea de
urgenţă în care se găseşte părintele aflat în stare de nevoie; prin urmare,
condiţia urgenţei trebuie verificată de către instanţă; pe de altă parte,
solidaritatea este facultativă pentru părintele creditor, care poate urmări pe
unul dintre copii săi şi numai pentru partea ce revine acestuia.
- oricare dintre moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui
minor sau dintre moştenitorii celui care a dat întreţinere unui copil fără a
avea obligaţia legală, poate fi acţionat în judecată pentru întreaga creanţă
cuvenită minorului, moştenitorul care a executat în întregime întreţinerea
având la îndemână calea acţiunii în regres împotriva celorlalţi debitori
solidari, pentru partea contributivă a fiecăruia, stabilită proporţional cu
valoarea bunurilor moştenite. Este de precizat că obligaţia moştenitorilor

4
Trib. jud. Braşov, decizia civilă nr. 145/1972, R.R.D. nr. 11/1972, p. 166.
194
este una subsidiară, deci nu poate fi valorificată decât dacă părinţii
minorului au murit, sunt dispăruţi ori se află în stare de nevoie.
Regula divizibilităţii mai cunoaşte o abatere, deşi nu este explicit
nominalizată de legiuitor ca fiind o altă excepţie – de aceea nu o putem
include printre cazurile de divizibilitate, anume ipoteza creditorului minor
îndreptăţit la întreţinerea părinţilor, acesta fiind îndrituit să obţină întreaga
creanţă de la oricare dintre părinţi. De această dată, obligaţia este in
solidum, o categorie controversată, contestată de unii autori dacă aplicaţia se
face la obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii lor minori.

CAPITOLUL 2
Persoanele între care există obligaţia legală de
întreţinere şi ordinea în care se datorează

Obligaţia legală de întreţinere se fondează pe solidaritatea

intrafamilială, pe datoria morală a fiecăruia de a acorda asistenţă
persoanelor apropiate aflate în stare de nevoie şi invers, de a putea beneficia
de sprijinul material al rudelor sau al altor persoane de care suntem legaţi
prin raporturi asimilate celor de familie.
Potrivit art. 516 - 518 din N.C.civ., obligaţia legală de întreţinere
există între următoarele persoane:
- între soţ şi soţie;
- între părinţi şi copii, fără a deosebi după cum filiaţia este firească
sau adoptivă. Cât priveşte adopţiile cu efecte restrânse încuviinţate sub
imperiul regimului juridic al adopţiei în vigoare până la Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 (în prezent abrogată) - varietate a rudeniei
civile care îşi produce nestingherit efectele, întrucât legătura de rudenie
firească a celui adoptat faţă de părinţi şi rudele acestora nu a încetat, ci a fost
„dublată" de o legătură de filiaţie adoptivă, prioritară faţă de cea firească,
inclusiv sub aspectul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti
- obligaţia legală de întreţinere există, cu caracter de reciprocitate,
între părinţii adoptivi şi cel adoptat şi, de asemenea, însă numai în subsidiar,
între părinţii fireşti şi cel adoptat cu efecte restrânse de filiaţie firească.
- între bunici şi nepoţi;
- între străbunici şi strănepoţi;
- între fraţi şi surori;
- între celelalte persoane anume prevăzute de lege:
* între foştii soţi din căsătoria desfăcută. Soţul din a cărui vină
exclusivă a fost pronunţat divorţul are drept la întreţinerea celuilalt soţ doar
timp de un an de la data desfacerii căsătoriei (rămânerea irevocabilă a

195
hotărârii de divorţ), dar poate fi obligat oricând în viitor să presteze
întreţinere fostului său soţ, câtă vreme acesta din urmă nu s-a recăsătorit;
* între foştii soţi din căsătoria desfiinţată; dacă amândoi soţii au fost
de bună-credinţă la data încheierii căsătoriei nule sau anulate, fiecare dintre
ei poate invoca beneficiul putativităţii, inclusiv dreptul la întreţinere al
fostului soţ. Când numai unul dintre foştii soţi a fost de bună-credinţă,
numai acesta are acest avantaj, deci se va putea bucura de întreţinerea
fostului soţ de rea-credinţă. Dacă instanţa, desfiinţând căsătoria, a reţinut
reaua-credinţă a ambilor soţi, nici unul nu este îndreptăţit şi nu este dator să
primească, respectiv să acorde întreţinere;
* soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ
este obligat să continue a da întreţinere copilului pe timpul minorităţii
acestuia, însă numai dacă părinţii fireşti sunt decedaţi, dispăruţi ori sunt în
nevoie (art. 517 din N.C.civ.);
* copilul care a beneficiat timp de cel puţin 10 ani de întreţinerea
soţului părintelui firesc (adică a părintelui vitreg) poate fi la rândul său
obligat a da întreţinere soţului părintelui
firesc (art. 517 din N.C.civ.);
* moştenitorii celui obligat la întreţinerea unui copil, precum şi
moştenitorii celui care, deşi nu avea obligaţia legală, a dat întreţinere unui
copil, sunt datori a continua întreţinerea, fiecare în măsura valorii bunurilor
moştenite, însă numai pe perioada minorităţii copilului şi, în subsidiar, faţă
de părinţii copilului, deci doar dacă părinţii, obligaţi în primul rând, au
murit, sunt dispăruţi ori se află în stare de nevoie (art. 518 din N.C.civ.);
* cel care ia un copil (găsit sau părăsit de părinţi) pentru a-1 îngriji
sau proteja temporar, până la stabilirea unei măsuri de protecţie, are
obligaţia de a-1 întreţine (art. 13 alin. 2 din Legea nr. 272/2004); obligaţia
are caracter tranzitoriu, fiind limitată pe perioada în care minorul se află în
mod efectiv sub ocrotirea debitorului. Luând copilul în grija sa, debitorul
întreţinerii urmează ca, în termen de 48 de ore, să anunţe autorităţile
administraţiei publice locale de la domiciliul său în vederea declanşării
procedurilor de instituire a uneia din măsurile de protecţie prevăzute de
Legea nr. 272/2004.
Legea stabileşte ordinea imperativă a prestării întreţinerii, instituind
o ierarhie a celor obligaţi, în funcţie de calitatea sau de proximitatea relaţiei
de rudenie faţă de cel îndreptățit la întreținere.
Art. 519 din N.C.civ. stabileşte această ordine:
- soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
- descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar
dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai
apropiat este obligat înaintea celui în grad mai îndepărtat.

196
 Să luăm un exemplu: creditorul are descendenţi şi ascendenţi -
evident, excludem prezenţa unui soţ al creditorului aflat în situaţia de a da
întreţinere. El va pretinde întreţinere mai întâi copiilor, adică descendenţilor,
care sunt obligaţi înaintea ascendenţilor, şi abia pe urmă, dacă descendenţii
nu sunt în măsură să îndeplinească obligaţia, se poate întoarce împotriva
părinţilor, adică a ascendenţilor.
Când acelaşi creditor are mai mulţi descendenţi şi/sau mai mulţi
ascendenţi, de pildă există copii, nepoţi, strănepoţi şi/sau părinţi, bunici, el
se va îndrepta mai întâi împotriva descendenţilor, şi anume a descendenţilor
de grad mai apropiat, adică împotriva copiilor, apoi a nepoţilor, apoi a
strănepoţilor, şi doar dacă niciuna dintre aceste categorii de descendenţi nu
poate asigura întreţinerea se va orienta spre ascendenţi, întâi împotriva
părinţilor, iar apoi, dacă este cazul, împotriva bunicilor. În aplicarea acestei
reguli, în practică s-a decis că bunicii vor putea fi obligaţi la întreţinerea
nepoţilor numai dacă părinţii minorului, din cauze independente de voinţa
lor, nu dispun de mijloace materiale sau aceste mijloace sunt
neîndestulătoare5;
- cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti.
Este vorba de adopţia cu efecte restrânse încuviinţată sub imperiul
reglementărilor anterioare Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997
(act normativ abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 273/2004
privind regimul juridic al adopţiei), când cel adoptat, precum şi descendenţii
săi, deveneau rude numai cu adoptatorul, nu şi cu rudele acestuia, păstrând
în acelaşi timp relaţia de rudenie firească faţă de părinţi şi rudele acestora,
implicit şi drepturile şi obligaţiile aferente raporturilor de rudenie. Obligaţia
de întreţinere a părinţilor fireşti, precum şi a rudelor acestora are caracter
subsidiar, adoptatul urmând să ceară întreţinere părintelui său adoptiv şi
numai dacă acesta este decedat, dispărut sau lipsit de mijloace se va putea
îndrepta împotriva părinţilor fireşti, iar dacă nici aceştia nu pot asigura
aducerea la îndeplinire a obligaţiei legale de întreţinere, împotriva celorlalte
rude fireşti. În cazul tuturor adopţiilor încuviinţate sub imperiul Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 şi apoi al Legii nr. 273/2004, cel
adoptat, întocmai ca un copil firesc al adoptatorului, are drept la întreţinere
din partea adoptatorului, apoi a rudelor acestuia; când adoptatorul este soţul
părintelui firesc, obligaţia de întreţinere se află in solidum în sarcina ambilor
părinţi, cel adoptiv şi cel firesc (art. 51 din Legea nr. 273/2004).
- fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, dar înaintea
bunicilor;
- în cazul desfacerii adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai
de la rudele sale fireşti sau, după caz, de la soţul său (art.520 N.C.civ.).

5
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1802/1991, Dreptul nr. 5/1992, p. 87.
197
 Cât priveşte „celelalte persoane prevăzute de lege", în lipsa
dispoziţiilor exprese, urmând indicaţiile legiuitorului, ordinea în care se
datorează întreţinerea este următoarea:
- între foştii soţi divorţaţi sau a căror căsătorie a fost desfiinţată,
întreţinerea se datorează în aceeaşi ordine ca şi între soţii dintr-o căsătorie în
fiinţă, adică înaintea oricărei alte persoane;
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ
datorează întreţinere copilului, dar numai dacă părinţii fireşti sunt decedaţi,
dispăruţi ori se află în nevoie;
- copilul întreţinut timp de cel puţin 10 ani de soţul părintelui firesc
poate fi obligat la întreţinerea părintelui vitreg. Dacă soţul părintelui firesc,
părintele vitreg din perspectiva debitorului potenţial, are copii fireşti obligaţi
în termeni imperativi, considerăm că instanţa va putea stabili o pensie de
întreţinere, numai dacă descendenţii fireşti nu dispun de mijloace
îndestulătoare pentru acoperirea integrală a stării de nevoie a beneficiarului.
- moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui copil,
la fel ca moştenitorii celui care, fără a avea obligaţia legală, a prestat
întreţinere unui copil, sunt datori a continua întreţinerea copilului pe timpul
minorităţii acestuia, dar numai în subsidiar, dacă părinţii copilului au murit,
sunt dispăruţi sau se află în nevoie;
- întreţinerea datorată de cel care a luat copilul pentru a-1 îngriji sau
proteja temporar (art. 13 alin. 2 din Legea nr. 272/2004), prin definiţie, are
caracter subsidiar faţă de obligaţia impusă părinţilor, de vreme ce are drept
creditor copilul găsit sau părăsit de părinţi.

CAPITOLUL 3
Condiţiile obligaţiei de întreţinere

Legiuitorul, stabilind persoanele între care fiinţează obligaţia legală

de întreţinere, determină, într-o manieră implicită, categoriile de persoane cu
vocaţie la întreţinere. Dreptul la întreţinere se naşte şi, corelativ, obligaţia de
a da întreţinere devine activă, numai dacă cel îndreptăţit se află în stare de
nevoie, fiind lipsit de un câştig din muncă datorită incapacităţii de a munci,
iar cel virtual desemnat pentru a presta întreţinere poate fi obligat în concret
numai dacă are la dispoziţie mijloacele necesare înfăptuirii acesteia.
În noul Cod civil se stabileşte imperativ, conform art. 524, că are
drept la întreţinere numai cel ce se află în nevoie, neputându-se întreţine din
munca sau din bunurile sale.
O persoană este îndreptăţită la întreţinere numai dacă îndeplineşte,
cumulativ, două cerinţe: se află în stare de nevoie; cauza stării de nevoie în
care se găseşte este incapacitatea sa de a munci.

198
 Această stare evocă neputinţa unei persoane, fie şi parţială, de a-şi
procura prin mijloace proprii cele necesare traiului zilnic, adică alimente,
îmbrăcăminte, locuinţă, medicamente şi alte asemenea. Se află în această
situaţie cel care nu obţine venituri dobândite prin muncă ori produse de
bunurile sale şi nici nu deţine bunuri de care, potrivit traiului obişnuit, s-ar
putea dispensa valorificându-le.
Întrucât starea de nevoie nu trebuie să fie absolută, faptul că o
persoană beneficiază de o pensie de invaliditate sau de o pensie pentru
limită de vârstă nu exclude posibilitatea de a primi şi o pensie de întreţinere
potrivit Codului familiei, deoarece pensia obţinută în cadrul sistemului de
asigurări sociale se fondează pe alte criterii decât starea de nevoie a
titularului.
Starea de nevoie este o chestiune de fapt ce trebuie analizată şi
apreciată de la caz la caz, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte
cel care pretinde întreţinere, nivelul de trai al părţilor, păstrându-se
echilibrul între standardul de viaţă al creditorului şi cel al debitorului
întreţinerii.
În mod distinct, art. 252 din N.C.civ., reglementează situaţia
dreptului de întreţinere al minorului.
Art.525 alin.1 din N.C.civ. stabileşte că „minorul care cere
întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din
munca sa, chiar dacă ar avea bunuri”. Deci starea de nevoie a
descendentului minor se prezumă până la proba contrară. În cadrul acţiunii
având ca obiect stabilirea pensiei de întreţinere în favoarea sa, descendentul
minor va fi protejat de această prezumţie, în sensul că va fi scutit de a proba
starea de nevoie.
Avantajul nu este de neglijat, pentru că, afară de cazul în care cel
împotriva căruia se îndreaptă cererea de întreţinere, adică părintele pârât, s-
ar opune admiterii acesteia, dovedind că minorul, având mijloace proprii, nu
se află în nevoie, copilului reclamant nu i se pretinde nici un efort de
probaţiune privind temeinicia pretenţiei, spre deosebire de situaţia persoanei
majore prezumate a dispune de mijloace proprii suficiente şi care, solicitând
pensie de întreţinere, va trebui să facă de la început dovada stării sale de
nevoie.
Starea de nevoie prezumată a descendentului minor creează
dificultăţi în situaţia în care acesta, deşi nu obţine venituri, dispune de
bunuri proprii. Alin. 2 al art. 525 din N.C.civ. dă, însă, posibilitatea instanţei
să încuviinţeze ca întreţinerea să se asigure prin valorificarea bunurilor pe
care minorul le deţine, cu excepţia celor de strictă necesitate.
Spre deosebire de regula de drept comun, conform căreia numai cel
aflat în stare de nevoie determinată de incapacitatea sa de a munci este
îndrituit la întreţinere, legiuitorul stabileşte în mod expres dreptul la
199
întreţinere al descendentului minor, oricare ar fi pricina nevoii în care se
află. În consecinţă, singura cerinţă impusă descendentului minor este starea
sa de nevoie, iar aceasta este prezumată iuris tantum pe toată durata
minorităţii. Minorul care obţine venituri îndestulătoare întreţinerii sale nu va
putea pretinde întreţinere; dacă veniturile sau resursele sale materiale
acoperă numai în parte starea de nevoie, părinţii debitori sunt datori la
întreţinere proporţional cu nevoia copilului creditor.
Dispoziţiile N.C.civ. detaliază, în cuprinsul mai multor texte, care
anume sunt acele nevoi ale minorului a căror asigurare cade în sarcina
părinţilor.
Art. 530 din N.C.civ. stabileşte, în alin. 1, în termeni imperativi,
obligaţia părinţilor de a-şi întreţine copilul minor. Obligaţia de întreţinere ce
incumbă părinţilor minorului are caracter complex, fiind mai cuprinzătoare
comparativ cu îndatorirea de a da întreţinere potrivit dreptului comun, având
ca finalitate procurarea nu doar a mijloacelor necesare traiului, ci şi
asigurarea condiţiilor materiale reclamate de procesul de formare a copilului
prin şcolarizare şi pregătire profesională.
Cât priveşte obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor
minori, este de necontestat că amândoi părinţii sunt datori să contribuie,
fiecare proporţional cu mijloacele de care dispune, la acoperirea cheltuielilor
legate de creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copilului. Oricare
dintre părinţi poate fi urmărit pentru întreaga creanţă a întreţinerii, iar
părintele care a executat în întregime prestaţia are la îndemână o acţiune în
regres împotriva celuilalt părinte pentru partea ce revine acestuia. În ceea ce
priveşte celelalte persoane care solicită întreţinere, în afara minorilor,
incapacitatea de muncă poate avea cele mai diverse cauze: boala,
infirmitatea, vârsta înaintată etc. şi poate fi totală sau parţială, definitivă sau
temporară. Dreptul la întreţinere există în toate aceste cazuri, dar în limite
diferite, corespunzător potenţialului real de muncă al beneficiarului
întreţinerii.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a pus problema dacă împlinirea
vârstei de pensionare marchează, prin ea însăşi, pierderea capacităţii de
muncă. Credem că obţinerea unei asemenea prestaţii în temeiul Codului
familiei, şi, respectiv în temeiul noului Cod civil, va fi condiţionată, la fel ca
în cazul altor categorii de persoane, de proba incapacităţii de muncă. Fără
îndoială, dovada este mai uşor de produs în această ipoteză, criteriul vârstei
de pensionare putând fi reţinut ca prezumţie simplă de diminuarea
capacităţii de muncă (iar nu de pierdere a acesteia), lăsată la aprecierea
instanţei.
Proba incapacităţii de muncă, la fel ca şi cea a stării de nevoie, se
face prin oricare din mijloacele de dovadă reglementate de lege (înscrisuri,
martori, prezumţii etc.).
200
 O persoană poate fi obligată la întreţinerea alteia numai dacă sunt
întrunite următoarele cerinţe legale: debitorul dispune de mijloacele
necesare asigurării întreţinerii altei persoane (art. 527 din N.C.civ.); nu
există o altă persoană obligată la întreţinere înaintea debitorului, în ordinea
de preferinţă stabilită prin art. 516-523 din N.C.civ.
În ceea ce priveşte noţiunea de mijloace de care dispune debitorul
obligaţiei de întreţinere, vor fi avute în vedere toate mijloacele materiale ale
debitorului, cum ar fi: câştigul din muncă
- dacă este cazul, salariul obţinut la fiecare din locurile de muncă - ,
precum şi celelalte câştiguri cu caracter de continuitate6, cum ar fi sporul de
vechime, indemnizaţia de conducere etc., dar şi ajutorul pentru incapacitate
temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în caz de desfacere a
contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale, precum
şi sumele cuvenite şomerilor; de asemenea, economiile realizate, bunurile
care, nefiindu-i necesare, ar putea fi înstrăinate.
Nu vor fi luate în calcul veniturile întâmplătoare, cum ar fi
indemnizaţia de deplasare sau de transfer, sporul pentru condiţii deosebite
de muncă, alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutorul pentru
îngrijirea copilului bolnav, ajutorul de maternitate, cel acordat în caz de
deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte
asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială.
În principiu, faptul că cel care urmează să plătească întreţinere nu are
venituri sau alte mijloace, întrucât nu prestează vreo muncă, deşi are
capacitatea de a munci, nu este de natură să înlăture obligaţia sa de
întreţinere.
În asemenea situaţii – inexistenţa veniturilor cu caracter de
continuitate –, în practică s-a prezumat existenţa mijloacelor la nivelul
salariului minim pe economia naţională, stabilit periodic prin hotărâre de
guvern.
În ceea ce priveşte privarea de libertate, invocată ca motiv de
împiedicare a executării obligaţiei de întreţinere, se consideră că urmează a
se distinge între debitorul condamnat pentru infracţiunea de abandon de
familie, care poate fi obligat la întreţinere, şi cel condamnat pentru o altă
infracţiune, acesta din urmă fiind, în principiu, scutit de plată pe durata
detenţiei, dacă salariul reprezenta singurul său venit.
La stabilirea posibilităţilor materiale ale debitorului se va ţine seama,
alături de resursele propriu-zise ale acestuia, şi de sarcinile cărora trebuie să
le facă faţă, cum ar fi alte obligaţii de întreţinere, cheltuieli impuse de
nevoile personale – inclusiv pentru îngrijirea sănătăţii -, costurile
gospodăriei sale etc., fiindcă nici în această materie nu se poate da
6
Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr. 193/1991, cu note de B. Diamant, V. Luncean , V.
Pătulea, Dreptul nr. 10-11/1991, p. 91 şi urm.
201
satisfacţie absolută dreptului unei persoane (dreptul la întreţinere al
creditorului) împovărând peste măsură o altă persoană, periclitând dreptul
debitorului întreţinerii de a-şi asigura sieşi mijloace rezonabile pentru un trai
decent.

CAPITOLUL 4
Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere

Noul Cod civil stabileşte în art. 530 că obligaţia de întreţinere se

execută în natură prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a
cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională; dacă
obligaţia de întreţinere nu se execută de bună voie în natură, instanţa va
dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere stabilite în bani.
Pensia se poate stabili sub forma unei sume sau la o cotă procentuală
din venitul net lunar al celui ce datorează întreţinerea, formularea din noul
Cod civil tranşând controversele din practica instanţelor legate de stabilirea
unei cote procentuale, în condiţiile reglementării din Codul familiei. În plus,
faţă de vechea reglementare, N.C.civ. stabileşte în art. 531 alin. (2) că pensia
de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept trimestrial în
funcţie de rata inflaţiei.

Secţiunea 1. Cuantumul obligaţiei de întreţinere

În ceea ce priveşte cuantumul întreţinerii, şi N.C.civ. în art. 529 preia

vechile dispoziţii ale Codului familiei arătând că:
 întreţinerea datorată de părinte se stabileşte până la o pătrime din
venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o
jumătate pentru trei sau mai mulţi copii;
 cuantumul întreţinerii datorate copiilor împreună cu întreţinerea
datorată altor persoane nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar
al celui obligat.
În concret, condiţiile de înfăptuire a întreţinerii vor fi detaliate prin
hotărârea instanţei, potrivit circumstanţelor cauzei, avându-se în vedere
nevoia creditorului şi posibilităţile debitorului, indicându-se - dacă este
cazul - fie bunurile ori serviciile care urmează a se furniza beneficiarului
întreţinerii, fie cuantumul pensiei de achitat, iar în cazul modalităţii mixte de
executare, elementele care se vor asigura în natură şi câtimea prestaţiei
băneşti. Felul executării se poate stabili şi prin învoiala părţilor, dar, pentru
a fi protejate interesele ambelor părţi, este necesar ca instanţa să
încuviinţeze o astfel de învoială.

202
 Dacă intervin modificări în împrejurările avute în vedere de instanţă
la data stabilirii modalităţii de executare a obligaţiei, la cerere, aceasta va fi
adaptată stării de fapt actuale, conform prevederilor art. 531 din N.C.civ..
Pensia de întreţinere se datorează de la data cererii de chemare în
judecată conform dispoziţiilor art. 532 din N.C.civ. În mod excepţional,
pensia poate fi acordată şi pentru o perioadă anterioară dacă introducerea
cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului
obligaţiei.
Prestaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească cu titlu de întreţinere
cuvenită minorului sunt acordate până la data când beneficiarul împlineşte
vârsta majoratului. Dobândind capacitate deplină de exerciţiu, creditorul
întreţinerii îşi va putea valorifica dreptul la întreţinere personal şi singur,
formulând o nouă cerere de întreţinere, de această dată cu respectarea
condiţiilor de drept comun în materie de întreţinere. Dacă cererea sa va fi
admisă, cuantumul pensiei fixate anterior pentru perioada minorităţii poate
suferi modificări, deoarece elementele în funcţie de care se determină
această câtime - nevoia creditorului şi mijloacele materiale ale debitorului -
sunt şi ele variabile; de altfel, prin art. 94 alin. 2 şi art. 44 C.fam. se prevede
în mod expres că „instanţa judecătorească va putea mări sau micşora
obligaţia de întreţinere sau a hotărî încetarea ei", în funcţie de evoluţia
elementelor ce au stat la baza stabilirii ei7.
În caz de divorţ, instanţa este obligată să se pronunţe, chiar din oficiu
dacă părţile nu au formulat o cerere expresă, asupra contribuţiei fiecărui
părinte la cheltuielile de creştere, educare şi învăţătură ale copiilor. Şi de
această dată, pensia de întreţinere se stabileşte începând cu data introducerii
cererii de divorţ – cererea privind stabilirea pensiei de întreţinere fiind
accesorie cererii principale -, iar nu de la data pronunţării divorţului sau a

7
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1973, CD. 1973, p. 13 şi Decizia de
îndrumare nr. 19/1964, cit. supra. În practică, au fost pronunţate şi unele soluţii discutabile
sub aspectul legalităţii. De exemplu, instanţa a admis cererea de majorare a pensiei de
întreţinere stabilite în favoarea copilului, motivată prin schimbările intervenite în situaţia
materială a debitorului care a primit o sumă însemnată cu titlu de despăgubiri pentru
prejudiciul încercat în urma unui accident; judecătorul a apreciat că un astfel de „venit"
trebuie inclus în categoria celor care definesc mijloacele materiale ale debitorului, în funcţie
de care se calculează nivelul pensiei de întreţinere datorate - Trib. jud. Tulcea, decizia civilă
nr. 204/1975, R.R.D. nr. 97/1977, p. 62. O primă observaţie: după cum rezultă din datele
speţei, „venitul" de care se face vorbire este o sumă globală acordată debitorului victimă a
accidentului; aşa fiind nu ne aflăm în prezenţa unui venit din categoria celor vizate de
legiuitor în contextul normelor privitoare la obligaţia legală de întreţinere, pentru că lipseşte
caracterul de continuitate al venitului; cel mult s-ar putea discuta dacă şi în ce măsură
despăgubirile obţinute sporesc mijloacele aflate la dispoziţia debitorului întreţinerii. În al
doilea rând, sumele acordate cu titlu de desdăunări au întotdeauna o destinaţie precisă,
adică sunt menite să repare prejudiciul încercat de victimă, de aceea cu greu s-ar putea
admite că pe această cale vor spori mijloacele materiale ale debitorului.
203
rămânerii irevocabile a hotărârii8. Dacă pensia cuvenită copiilor a fost
stabilită printr-o hotărâre separată, anterior pronunţării divorţului, instanţa
învestită cu soluţionarea cererii în desfacerea căsătoriei, datoare să statueze
asupra obligaţiei de întreţinere a părinţilor, va dispune obligarea debitorului
cu începere de la data pronunţării hotărârii de divorţ.

Secţiunea 2. Stingerea obligaţiei de întreţinere

Cauzele generale de stingere a obligaţiei legale de întreţinere sunt

următoarele:
- dispariţia stării de nevoie a creditorului întreţinerii.
Descendentul ajuns la vârsta majoratului, dacă nu se află în
continuarea studiilor, beneficiază de întreţinere în condiţiile dreptului
comun, deci făcând proba stării de nevoie în care se găseşte datorită
incapacităţii sale de a munci. Tânărul care îşi continuă studiile are drept la
întreţinere până la finalizarea studiilor, însă fără a depăşi vârsta de 26 de ani.
Întrucât, exceptând categoria descendenţilor minori, starea de nevoie a
creditorului întreţinerii trebuie să fie consecinţa incapacităţii de muncă,
dreptul la întreţinere se stinge odată cu dispariţia cauzelor de incapacitate,
chiar dacă starea de nevoie s-ar menţine;
- debitorul obligaţiei nu mai dispune de mijloace îndestulătoare
prestării întreţinerii. Această cauză de stingere a obligaţiei poate fi reţinută,
de pildă, în situaţia în care persoana ţinută să presteze întreţinere şi-a pierdut
capacitatea de muncă, iar veniturile sale nu acoperă nici propriile nevoi.
Încetarea obligaţiei de întreţinere nu este cu titlu definitiv, astfel că se va
putea reveni asupra măsurii sistării prestaţiilor imediat ce s-au schimbat
împrejurările care au justificat luarea acesteia, adică de îndată ce situaţia
materială a debitorului se va fi îmbunătăţit;
- decesul creditorului sau al debitorului obligaţiei de întreţinere;
- expirarea termenului pentru care obligaţia de întreţinere a fost
prevăzută de lege;
- pierderea calităţii avute în vedere de legiuitor prin impunerea
obligaţiei de întreţinere (de exemplu, ca urmare a desfiinţării, desfacerii sau
încetării căsătoriei, recăsătorirea fostului soţ îndreptăţit la întreţinere,
nulitatea şi desfacerea adopţiei). Este o altă consecinţă a caracterului
personal al obligaţiei legale de întreţinere.
8
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 641/1990, Deciziile Curţii Supreme de Justiţie pe anii
1990-1992, p. 208; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1556/1976, CD. 1976, p. 175;
Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 749/1978, R.R.D. nr. 1/1979, p. 54. În sensul că
instanţa de divorţ, în lipsa unei cereri exprese a părţii interesate, stabilind din oficiu pensia
de întreţinere, va dispune obligarea debitorului cu începere de la data pronunţării hotărârii
de divorţ, iar nu de la data promovării cererii, Trib. jud. Sălaj, decizia civilă nr. 281/1980,
R.R.D. nr. 3/1981, p. 58.
204
 De remarcat faptul că unele cauze duc la încetarea definitivă a
obligaţiei de întreţinere, altele, ca de exemplu, lipsa mijloacelor materiale
ale debitorului, determină doar încetarea temporară a acesteia9. În unele
cazuri, odată cu stingerea unor obligaţii de întreţinere, iau naştere sau pot
lua naştere noi obligaţii de întreţinere, fie între aceleaşi persoane, fie între
una din ele şi alte persoane.

Secţiunea 3. Plata pensiei de întreţinere

Conform art. 533 din N.C.civ., pensia de întreţinere se plăteşte în

rate periodice, la termenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, la
termenele stabilite prin hotărârea judecătorească.
Părţile pot conveni, aşa cum am mai arătat, ca întreţinerea să se
execute prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de
întreţinere.

9
Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, op. cit., p. 333.
205