Sunteți pe pagina 1din 20

Ludwig Wittgenstein

O conferinţă despre etică

(lectură publică pentru Gramo's World)


Consideraţii preliminare:
posibile dificultăţi de înţelegere

(1) Wittgenstein vorbeşte în limba engleză şi are


reţineri că o să reuşească să exprime bine ceea
ce vrea să spună.
(2) Aşteptările publicului sunt greşite. Wittgenstein
nu intenţionează să ţină o conferinţă despre o
chestiune tehnică, teoretică. Şi nici o conferinţă
de popularizarea ştiinţei.
(3) Poate fi dificil de văzut ce îşi propune să
realizeze Wittgenstein în conferinţă şi în acelaşi
timp şi cum anume va realiza ceea ce urmăreşte.
Subiectul conferinţei: Etica

 Domeniul eticii este pentru Wittgenstein


domeniul valorilor – aici intră tot ceea ce este
important, dă sens vieţii etc. Nu este vorba doar
de evaluări morale, ci şi de alte evaluări.
Sensul absolut şi sensul relativ al
termenilor valorici

 Când folosim expresii precum "bun", "important",


"valoros", "plin de sens" ş.a., putem avea în
vedere:
 un sens relativ ("bun de mâncat", "bun ca
fotbalist", "important pentru sănătate", "plin de
sens printre articolele din presa cotidiană
despre subiectul cutare" etc.)
 un sens absolut ("om bun", "sensul vieţii",
"ceea ce este cu adevărat important sau
valoros" etc.)
Evaluările etice sunt absolute.
Necesar vs. contingent
 Folosim termenii pentru evaluări etice în sens
absolut şi nu relativ.
 Judecăţile de valoare "etice" – cele în cadrul cărora
folosim termenii în sensul absolut, implică o anumită
necesitate pe care evaluările relative nu o implică.
 Acestea din urmă sunt, în ultimă instanţă,
reductibile la judecăţi factuale – afirmaţii prin
intermediul cărora descriem diferite fapte care se
petrec pe lume.
 Iar faptele au un caracter contingent – ele ar putea
sta (sau ar fi putut sta) şi altfel.
Judecăţile despre valori
sunt ireductibile la judecăţi despre fapte
 Atunci când vorbim despre fapte nu facem judecăţi
de valoare în sens absolut.
 Şi nici nu putem deduce dintr-o descriere a unor
fapte vreo judecată de valoare în sens absolut.
 Pe scurt, întreaga istorie (corectă) a faptelor
petrecute în Univers nu conţine nici o evaluare
(morală sau estetică sau de alt tip – o evaluare în
sens absolut).
 Wittgenstein: "toate faptele stau la acelaşi nivel" (din
punctul de vedere al descrieri faptelor)
Nu trebuie să înţelegem ca valorile sunt subiective
 Din afirmaţia că enunţurile despre valori (în sens
absolut) sunt ireductibile la enunţuri despre fapte (şi
nu pot fi deduse din astfel de enunţuri) nu trebuie să
înţelegem că domeniul valorilor este, de fapt,
domeniul subiectivităţii omeneşti.
 A fi într-o anumită stare subiectivă (mentală) e un
fapt.
 Descrierile stărilor mentale ale oamenilor nu duc la
judecăţi de valoare în sens absolut.
 Nu există stări psihice cu valoare morală sau de alt
fel (absolută) intrinsecă.
Etica e inefabilă
 Nu poate exista o teorie etică (în felul în care
există teoriile ştiinţifice).
 Nu putem scrie un tratat care să conţină
adevărurile fundamentale despre sensul vieţii,
binele absolut ş.a., fiindcă limbajul nostru nu poate
fi utilizat decât pentru a descrie fapte, iar judecăţile
de valoare "etice" (în sens absolut) nu descriu nici
un fel de fapte şi nu se pot baza pe descrieri ale
unor fapte.
 Etica nu poate fi exprimată în limbaj.
Lămuriri suplimentare: Ce e drumul bun în mod
absolut? Cum ar putea fi binele absolut un fapt?
 În sens relativ, drumul bun către locul X e drumul pe
care ar trebui să îl alegem pentru a ajunge în cel mai
scurt timp în locul X.
 Drumul bun în sens absolut ar fi drumul pe care ar
trebui în mod necesar să îl urmăm (indiferent unde
anume vrem să ajungem).
 Necesitatea drumului bun în sens absolut e mai
puternică decât cea a legilor naturii (legile naturii ar fi
putut fi altele, drumul cel bun, în sens absolut, nu ar fi
putut fi altul)
 La fel stau lucrurile şi cu binele absolut. Acesta nu
poate fi un fapt, pentru că faptele sunt contingente.
Ce încercăm totuşi să exprimăm
prin judecăţile "etice"?
 Pentru a înţelege acest lucru mai bine ar trebui să ne
uităm la situaţiile în care folosim expresii evaluative în
sens absolut.
 Wittgenstein vorbeşte despre experienţe personale pe
care le asociază cu încercarea de a vorbi despre ce e
important, valoros, cu sens ş.a.m.d.:
 Experienţa uimirii în faţa existenţei Universului.
 Experienţa de a te simţi absolut în siguranţă,
indiferent ce s-ar întâmpla.
 Vom lua în considerare, în continuare aceste
experienţe (şi alte experienţe asemănătoare).
"Sunt uimit de existenţa lumii!"
 Exprimarea aceasta este de fapt lipsită de sens.
 Pot fi uimit de existenţa unui lucru pe care mi-l pot
imagina ca neexistând (aceasta pentru că există alte
lucruri)
 Dar nu îmi pot imagina despre lume, luată în
întregime, că nu ar exista. Nu îmi pot imagina
Nimicul. :-)
 Pot fi uimit de faptul că lumea este aşa cum este şi
nu altfel (în moduri pe care mi le pot imagina).
 Dar nu pot fi uimit de lume în totalitate, indiferent cum
ar fi. Ar fi ca şi când aş fi uimit de o tautologie. :-)
Experienţa siguranţei absolute
 La fel stau lucrurile şi atunci când încerc să vorbesc
despre o "siguranţă absolută". Tot ceea ce încerc să
spun va fi lipsit de sens.
 Are sens să vorbesc despre siguranţă doar într-un
mod relativ, pentru a spune că nu sunt expus la
anumite pericole, că dacă s-ar întâmpla cutare sau
cutare lucru, eu nu aş fi afectat.
 Dar nu are sens să spun că mă simt ca şi când am
certitudinea că nu aş fi afectat indiferent ce s-ar
întampla.
 În cazul ambelor experienţe folosesc greşit anumite
cuvinte ("uimire", "existenţă", "siguranţă").
Greşeala de limbaj caracteristică utilizării
tuturor expresiilor etice şi religioase

 În toate cazurile vorbim ca şi când ne-am baza


pe o analogie între folosirea relativă şi folosirea
absolută a cuvântului pe care îl utilizăm (vezi, de
pildă, analogia "bijuterie valoroasă" – "viaţă
valoroasă").
 Termenii religioşi par să fie folosiţi tot pe baza
unor astfel de analogii, jucând fiecare un anumit
rol într-o alegorie mai amplă: Dumnezeu este ca
un om foarte puternic, pe care îl rugăm să ne
ajute, să ne ierte ş.a.m.d.
Paranteză: Experienţele descrise anterior
pot fi puse într-un context religios
 Experienţele luate în considerare mai înainte au o
strânsă legătură şi cu atitudini şi exprimări ale
oamenilor religioşi:
 uimirea că lumea există se asociază cu ideea
miracolului creaţiei divine
 sentimentul siguranţei absolute e asociat cu
încredinţarea vieţii proprii "în mâinile lui Dumnezeu"
 la acestea se poate adăuga şi sentimentul vinovăţiei
(nu în sensul de vină particulară pentru o anumită
acţiune, ci de vină generică); o astfel de experienţă
este, pentru un credincios, asociată cu ideea
păcatului (şi cu dorinţa de a obţine mântuirea)
Greşeala de limbaj caracteristică utilizării tuturor
expresiilor etice şi religioase: falsele comparaţii
 Atunci când utilizez o comparaţie pentru a descrie un
fapt ("Vasile e ca Himalaya"), pot întotdeauna să
descriu faptul respectiv şi direct, lăsând comparaţia la
o parte ("Vasile are 2,80 metri").
 În cazul judecăţilor de valoare în sens absolut sau al
formulărilor religioase nu putem lăsa deoparte
comparaţia. Aici nu există fapte despre care să putem
vorbi în mod direct.
 Dar posibilitatea de a lăsa deoparte comparaţia este
esenţială pentru utilizarea cu sens a comparaţiei.
 De aici se vede, din nou, că expresiile etice şi
religioase sunt lipsite de sens.
Dar cum pot avea experienţele "mistice"
o valoare intrinsecă absolută?
 Experienţele despre care am vorbit (şi alte experienţe
asemănătoare), în măsura în care pot fi avute, trebuie
să fie tot nişte fapte – se petrec la un moment dat, au o
anumită durată etc.
 Ca fapte, nu pot fi mai importante decât oricare alte
fapte de pe lume (sau alte experienţe pe care le putem
avea)
 Dar atunci nu are sens să spui că astfel de experienţe
ar avea o valoare absolută.
 Wittgenstein: "Paradoxul este că un fapt poate părea a
avea o valoare supranaturală".
Şi totuşi, care e explicaţia?
 Wittgenstein ne propune să ne uităm la cazul unui fapt
pe care l-am considera, în primă instanţă, un miracol.
 Dacă, după uimirea iniţială, considerăm că este vorba
doar despre un fapt extraordinar pentru care nu avem
încă o explicaţie, dar urmează să găsim una, nu mai
privim faptul respectiv ca miracol (în sens absolut).
 Wittgenstein: "modul ştiinţific de a privi un fapt nu este
modul de a-l privi ca pe un miracol"
 Uimirea cu privire la existenţa lumii poate fi văzută, în
acest sens, drept experienţa de a privi lumea ca pe un
miracol. Ea nu poate fi exprimată în limbaj, ci prin
existenţa limbajului însuşi. Adică nu poate fi exprimată.
Experienţele privilegiate
nu pot fi descrise cu adevărat
 Descrierea inteligibilă a primei experienţe "mistice"
despre care vorbea Wittgenstein e doar descrierea
unei stări psihologice obişnuite – cea pe care o are,
poate, un om de ştiinţă care se întreabă cum a apărut
Universul.
 Chiar şi atunci când încercam să descriem
experienţele respective spuneam lucruri lipsite de
sens.
 În limbajul pe care îl avem noi, ca oameni, la dispoziţie,
nu putem descrie cu adevărat nişte experienţe
privilegiate, "mistice", profunde, care să fie asociate cu
judecăţile etice sau religioase.
Obiecţie: Poate experienţele privilegiate ne arată că
putem vorbi despre ce e important, valoros, bun etc.
 Un oponent ar putea spune: "Dacă există experienţe
care ne tentează să le atribuim o valoare absolută,
atunci poate că există, printre fapte, valori absolute,
despre care să putem vorbi. Poate există judecăţi de
valoare cu sens, dar noi nu înţelegem încă prea bine
cum funcţionează"
 Răspunsul lui Wittgenstein: Esenţa judecăţilor etice
şi religioase este tocmai asta, că sunt lipsite de
sens. Dacă mi-ar spune cineva o formulare cu sens,
ar fi limpede pentru mine de la bun început că
aceasta nu are cum să exprime valori absolute.
Concluzie: Nu putem vorbi
despre ceea ce e important
 (Wittgenstein prespune aici că limbajul este o "oglindă
a lumii", ambele având aceeaşi structură logică)
 Când vreau să vorbesc despre ceea ce este important
în sens absolut, sau despre valori, vreau să trec
dincolo de lume.
 Vreau, altfel spus, să ies din domeniul faptelor. Dar
limbajul cu sens e circumscris acestui domeniu, iar noi
nu putem trece dincolo de graniţele limbajului nostru.
 Însă încercarea de a face asta, chiar dacă e inutilă, e o
expresie a spiritului omenesc pe care nu trebuie să o
ridiculizăm.