Sunteți pe pagina 1din 6

3.3.

Strategii de control-comunicare in relatia medic-pacient


Comunicarea este procesul transmiterii , receptionarii, stocarii, prelucrarii si utilizarii
informatiilor.

Orice act elementar de comunicare presupune existenta unui:

- emitator;
- mesaj;
- canal de transmitere a mesajului;
- receptor.

Comunicarea este considerata a fi principala punte de legatura intre oameni, un mijloc prin care o
persoana transmite un mesaj unei alte persoane si asteapta raspuns din partea acesteia.

O serie de oameni de stiinta, printre care si psihiatrii Paul Watzlawich si D.Jackson, si-au
inscris cercetarile in problemele de socializare punand un mare accent pe dimensiunea
comunicarii ca relatie interumana. Acestia au emis o serie de axiome ce caracterizeaza
comunicarea interumana:
1. Comunicarea este inevitabila- nu doar componenta verbala este importanta ci si intregul
complex al miscarii corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor, privirii, tacerii,
spatiului individual, vestimentatiei, toate au o bogata valoare comunicativa.
2. Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de-al
doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai.
3. Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza-efect
sau stimul-raspuns;
4. Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie o forma analogica- acest lucru se refera
la faptul ca noi putem transmite un mesaj printr-o modalitate pur lingvistica fara a
implica sentimentele in redarea acestuia, iar acest mod de transmitere este numit mod
digital de genul “spun totul sau nimic”, pe cand modalitatea paralingvistica de
transmitere a unui mesaj (intonatie, ritm, timbru) tine cont de impactul din spatele
mesajului asupra receptorului, comunicarea paralingvistica este numita drept comunicare
analogica.
5. Comunicarea este ireversibila- odata emis, mesajul produce efecte
6. Comunicarea presupune raporturi de forta si ea implica tranzactii simetrice sau
complementare- pe intreg procesul comunicarii se mentin rolurile participantilor care nu
pot fi schimbate ca si status, rolurile raman fixe si inegale iar intre acestea se interpun
interactiunile de tip tranzactional ( ex. relatia medic-pacient la consultatie, profesor-elev
la cursuri) dar mai pot exista si “interactiuni personale” ce nu presupun disparitia
rolurilor, ci o fluidizare a lor ( ex. relatia dintre prieteni, soti, etc.)
7. Comunicarea presupune procese de ajustare si acordare- aceste procese intervin in
comunicare datorita polisemiei termenilor folositi de vorbitori, de diferentele de
experienta dintre vorbitori ( ex. conflictul dintre generatii).
Tipuri de comunicare

Exista doua tipuri de baza ale comunicarii interumane: verbala si non-verbala.


Comunicarea verbala se refera la tot ceea ce este scris sau spus. Comunicarea scrisa implica
formulari clare si logice, pe cand comunicarea orala este insotita si de factorii paralingvistici
( intonatie, ritm, timbru).

Comunicarea non-verbala este cea care transmite cele mai multe informatii despre actorii din
cadrul comunicarii. Acest tip de comunicare completeaza comunicarea verbala si creeaza
adevarate limbaje ce traduc starea de spirit a vorbitorilor.

Principalii indici non-verbali sunt:


 expresia fetei;
 gesturile- miscarea mainilor, a corpului;
 orientarea corpului catre interlocutor;
 pozitia corpului- modul in care stam, in picioare sau asezati;
 proximitatea- distanta la care stam fata de interlocutor;
 contactul vizual;
 contactul corporal;
 miscari ale corpului;
 aspectul exterior- vestimentatie sau infatisare fizica;
 aspectele non-verbale ale vorbirii- variatii ale tonului;
 aspecte non-verbale ale scrisului- scrisul de mana , acuratetea si aspectul vizual general.

Comunicarea este procesul cheie in medicina intrucat ea furnizeaza, in buna parte, datele
necesare stabilirii diagnosticului. Pentru multe boli cronice, ea este singurul suport al bolii si
unica forma de tratament.

Majoritatea studiilor privind punctul de vedere al pacientilor cu privire la ingrijirea medicala


releva concluzia comuna conform careia cei mai multi sunt nesatisfacuti de cantitatea si calitatea
informatiei primite in cursul ingrijirii.

Cauzele insuficientei comunicarii medic-pacient constau in:

1. atitudinea profesionala- unii medici se retin in a furniza informatii clare si precise


bolnavilor in legatura cu boala lor pe motivul de a nu-i nelinisti iar alti medici
considera comunicarea informatiilor cu privire la boala lor drept una dintre sarcinile
esentiale ale actului medical pe langa terapia propriu zisa;
2. stilurile de interviu- unii medici pun intrebari strict legate de simptomele unui bolnav,
iar altii sondeaza si problemele persoanale, colaterale aparitiei bolii;
3. problema incertitudinii- in cazul bolilor cronice, etiologia lor nu este suficient
cunoscuta si de aceea medicii au rezerve in a informa bolnavii cu privire la evolutia bolii
lor;
4. neincrederea pacientului- exista bariere in relatiile terapeutice din cauza diferentelor de
clasa si de statut, aceste diferente altereaza informatiile de la pacient catre medic;
5. perspectivele diferite ale medicului si pacientului;
6. dificultati in exprimare- medicul poate folosi un limbaj mult prea stiintific in redarea
informatiilor legate de boala pacientului, iar pacientul nu va intelege starea sa de fapt
datorita terminologiei medicale.

Strategiile de control in relatia medic-pacient pot fi grupate in 4 categorii:

1. persuasiunea;
2. negocierea;
3. incertitudinea functionala;
4. comportamentul non-verbal.

Persuasiunea se regaseste de partea ambelor parti: atat de paretea pacientului cat si de partea
medicului. Pacientul poate convinge medicul ca un anumit tratament este mult mai eficient
pentru problema sa de sanatate decat un altul iar medicul poate convinge pacientul ca experienta
sa in aplicarea tratamentului propus este una pozitiva si se bazeaza eminamente pe cercetari
stiintifice si experimetale de laborator cu un bun grad de eficacitate pe subiecti umani.

Negocierea se refera la procesul prin care medicul si pacientul ajung la un compromis.

Incertitudinea functionala intervine doar atunci cand medicul, fiind sigur de evolutia unei boli
sau de rezultatul unei terapii, poate prelungi in mod deliberat incertitudinea pacientului.

Comportamentul non-verbal se poate manifesta printr-o variata serie de gesturi realizate atat
de catre medic cat si de catre pacient.

Comportamentul profesional al asistentului medical in actul terapeutic

Acest comportament se caracterizeaza prin:

- asimilarea temeinica la cel mai inalt nivel a cunostintelor teoretice si a deprinderilor practice;
- stapanirea metodelor si tehnicilor de investigare si de terapie;
- administrarea operativa si in cunostinta de cauza a tratamentului;
- crearea unui climat de munca adecvat;
- perfectionarea continua.

Se identifică cateva principii şi valori etice de care trebuie să ţină cont asistentul medical:
1. autonomia;
2. binefacerea (beneficienţa);
3. non-maleficienţa;
4. dreptatea;
5. veracitatea;
6. sinceritatea;
7. confidenţialitatea.

Autonomia – conform acestui principiu, individual trebuie să i se dea posibilitatea de a hotărî


singur asupra propriilor acţiuni

Beneficienţa – reprezintă obligaţia de a face bine şi de a evita producerea de prejudicii altor


persoane. A acţiona conform acestui principiu înseamnă a-i ajuta pe pacienţi să obţină ceea ce le
este benefic şi de a reduce riscurile.

Asistentele medicale sunt obligate ” să promoveze sănătatea, să prevină îmbolnăvirile, să redea


sănătatea şi să aline suferinţele” (I.C.N., 1973, Codul de Etică)

Aceste linii de conduită profesională se materializează în efecte benefice pentru persoana


îngrijită sănătoasă sau bolnavă.

Non-maleficienţa - prin tot ceea ce facem nu trebuie să facem rău persoanei îngrijite.

Dreptatea - asistentul medical trebuie să trateze cu aceeaşi responsabilitate şi profesionalism toţi


pacienţii indiferent de vârstă, condiţie socială, economică, criterii religioase, etnie

Veracitatea - obligaţia de a spune adevărul, de a nu minţi pacientul. Relaţia între asistentul


medical şi pacient trebuie să se bazeze pe adevăr.

Sinceritatea - este considerată o dovadă de respect datorată persoanei îngrijite. Asistentele


medicale au obligaţia să fie sincere şi de bună credinţă, să spună adevărul despre boală, despre
tratament, fără însă să-şi depăşească limitele de competenţă.

Confidenţialitatea - asistenta medicală este obligată să păstreze secretul profesional; toate


informaţiile cu privire starea pacientului nu vor fi împărtăşite altei persoane din afara echipei de
îngrijire, decât cu consimţământul pacientului, facând excepţie cazurile prevăzute în mod expres
de lege.

Răspundere şi responsabilitate în asistenta medicala


Fara aceste doua atribute asistentul medical nu-şi poate desfăşura activitatea.

Răspunderea profesională – concept etic important care are la bază relaţia asistent medical-
pacient în acordarea îngrijirilor. Asistenta medicală are răspundere faţă de pacient, profesia sa şi
societate, pentru ce a făcut sau nu a făcut în activitatea de îngrijire.
Responsabilitatea profesională - este o autoangajare conştientă şi voită într-o acţiune. Fiind
conştienţi de fiecare atitudine şi acţiune, înţelegem să justificăm şi să luăm asupra noastră toate
consecinţele. Asistentul medical are responsabilităţi individuale, de grup precum şi specificului
unde lucrează. El îşi desfăşoară activitatea în cadrul echipei de îngrijire bazându-se pe relaţii de
parteneriat şi solidaritate profesională, complementaritate. Activitatea în echipă presupune
respectarea autonomiei profesiei cât şi buna colaborare pentru realizarea scopului propus ducând
astfel la satisfacţia profesională.

Asistentii medicali au responsabilitatea de a propaga drepturile pacientului:


 să-i asigure o îngrijire adecvată în orice condiţie;
 îngrijirea să fie echitabilă, umană şi fără discriminări privind, rasa, culoarea,
naţionalitatea, resursele financiare ori convingeri etice;
 să informeze pacientul despre tratament, riscurile aferente, în termeni pe care ei şi familia
lor să-i înţeleagă cu uşurinţă, iar ei să-şi dea consimţământul după ce s-au informat şi au
înţeles tot;
 să-i informeze şi să-i facă să participe la toate deciziile legate de sănătatea lor;
 să li se asigure confidenţialitatea în timpul discuţiilor, examinării şi tratamentului;
 să le respecte decizia privind refuzul tratamentelor, participarea la cercetări sau
experimente, fără să recurgă la acţiuni primitive împotriva lor;
 pacienţii au dreptul să fie educaţi şi informaţi de către personalul care îi îngrijeşte în aşa
fel încât să fie capabili să-şi asigure un nivel optim de stare de bine şi să înţeleagă care le
sunt nevoile de bază.

Legislativ – asistenta medicală are datoria de a :

 promova ce e cel mai bine pentru pacient


 se asigura că toate nevoile pacientului au fost rezolvate
 proteja drepturile pacientului.
 Standarde de îngrijire – asistenta medicală trebuie să respecte :
 standardul de îngrijire profesională: evaluare, diagnostic, identificarea efectelor,
rezultatelor, planning;
 standardul de practică profesională: îngrijiri de calitate, educaţie, colaborare, etică,
utilizarea resurselor, cercetare, performanţă, evaluare.

Concluzii:
1. rezultă 4 responsabilităţi esenţiale ale asistentului medical:

- promovarea păstrării sănătăţii;


- prevenirea îmbolnăvirilor;
- restaurarea sănătăţii;
- inlăturarea suferinţei.

Acestea au o semnificaţie de nezdruncinat, pe care se pot structura metode şi programe indiferent


de definiţii, strategii, opinii, metalităţi şi care stau la baza standardelor pentru un comportament
etic.

2. in procesul de îngrijire se impune necondiţionat parteneriatul cu pacientul, echipa de îngrijire


(medic, asistent medical, medic, infirmieră, etc)

3. persoanele îngrijite au nevoie de asistenţi medicali, iar asistenţii medicali au nevoie de


recunoaşterea importanţei activităţii lor de către pacienţi, medici, cât şi de societate.