Managementul relației medic-pacient

Prof. univ. dr. Gheorghe RAFTU

 •Relația medic-pacient reprezintă esența îngrijirii clinice. Relația medic-pacient ocupă un loc
important în viața socială și apare în momentul în care pacientul apelează la cunoștințele medicului
care, prin mijloacele de care dispune, acceptă să-l îngrijească.
•Suportul acestei relații îl reprezintă comunicarea, prin intermediul căreia, pacientul transmite
medicului idei, atitudini, sentimente, informații despre starea lui care sunt apoi folosite de acesta în
diagnosticare și tratament.

• Între medic și pacient se stabileşte o relaţie cu valențe deosebite. În această relație sunt implicați,
pe de o parte medicul şi implicit stautul acestuia, dar și pacientul care se află în ipostaza de a
decide pentru sine.
 • Pacientul, simțind o șubrezire a stării de sănătate, apelează la medic cu scopul de a-și
căpăta starea de bine și de a se integra în societate. Pacientul se prezintă la medic cu
deschidere și încredere în profesionalismul acestuia. În cadrul actului medical, pacientul are
menirea de a-l informa pe medic cu privire la simptomatologia bolii, să comunice foarte
bine, astfel încât medicul să răspundă nevoilor acestuia.

• E. May, în lucrarea sa "Heilen und Denken", afirma cum că "medicii, văd în patul de
clinică ființa vie, dar nu omul cu suflet". Medicul trebuie să fie util nu numai prin
cunoştinţele sale de specialitate, ci şi prin sfaturile pe care le dă în vederea unei
reconstrucţii sufleteşti şi morale. Bolnavul așteaptă ajutorul medicului într-o stare afectivă
excepțională, care-i subminează obiectivitatea și-i exacerbează ambivalențele.
 • Acesta, se simte neputincios și precum remarca R. Kourilski, în
lucrarea, "La formation psychologique des medicins", "abordat de către un
psihiatru, bolnavul se va simți obiectul unei clasificări.
• Abordat de către un psihanalist, el se simte în prezența unui soi de
experimentator, a unui înregistrator impasibil; acesta trebuie să extragă din
personalitatea sa o serie de fapte, care-i par foarte îndepărtate de suferințele
de care se plânge.
• Iar abordarea zisă psihosomatică, este o juxtapunere și o comparație a
fenomenelor cere se desfășoară simultan în cele două registre".
 •Asimetria relației medic – pacient, existentă și în medicina tradițională, se accentuează odată cu
modernizarea mijloacelor de investigație. Omul, purtător al unor valori etico – morale și spirituale,
este așezat în postura de obiect și manipulat de cel chemat să-i acorde ajutorul.
•Medicul, pentru a desființa această barieră, are datoria morală de a manifesta față de pacient o
deschidere maximă și de a stabili cu acesta o relație bazată pe afecțiune.
•Lebedinski și Miasiscev, în lucrarea, "Vvedenie v mediținskuiu psihologhiiu", 1966, afirma că,
atitudinile, ca și întreaga conduită a medicului, trebuie astfel modelate, încât "să corespundă
particularităților, personalității bolnavilor, stării generale și timpului lor de reacție la boală".
•Atitudinea pe care pacientul o are faţă de medic şi actul medical, este foarte importantă, și ea se
conturează în contextul primului contact cu medicul, prin felul în care se desfăşoară prima
consultaţie medicală.
 • Cabinetul medical este locul în care pacientul se întâlnește cu medicul, îşi expune
suferinţele sale, iar pentru medic aceasta este cea mai importantă oportunitate pentru astabili
diagnosticul şi tratamentul. Lipsa de profesionalism a medicului, neputința exprimată deschis
de a stabili diagnosticul are influenţă negativă asupra bolnavului.
• Pacientul, are nevoie de suport emotional și de empatie. Prezentându-se la medic,
pacientul, are nevoie de un tratament special – de respect și compasiune, deoarece consideră că
problema lui trebuie tratată cu înalt profesionalism.
• Atitudinea "realistă" a unor doctori de a spune că pacientul nu are nimic poate determina
ostilitatea deschisă a pacientului. De asemeni, medicii, implicați în activitatea profesională,
atenți să nu le scape ceva, stresați de pacientii nerăbdători de la ușa cabinetului, uită adesea să
mai vorbească, să mai asculte și altceva decât răspunsurile la întrebările despre simptome sau
tratament.
 • În stabilirea unui diagnostic corect și a unui tratament corespunzător, medicul, are
nevoie de informații certe de la pacient, iar acestea pot fi obținute în urma unor
întrebări clare. De asemeni, este necesară o relație de încredere între medic și pacient.

• Sunt studii care arată că într-un procent covârșitor, informațiile necesare stabilirii
diagnosticului primar, sunt obținute în timpul interviului cu pacientul.

• La rândul său, pacientul trebuie să fie informat în legătură cu starea sa de sănătate

pentru a putea fi capabil să ia o decizie. Pacientul trebuie să fie încurajat să spună totul,
să se exprime liber, fără teamă și fără inhibiții. De calitatea comunicării medic –
pacient, depinde, în cele mai multe cazuri, promptitudinea în elaborarea diagnosticului.
 • Indiferent de afecțiunea pe care o are, "pacientul în fața medicului este subiectiv, iar
medicul trebuie să facă un efort pentru a înțelege acest lucru". De asemeni, pacientul va
trebui să înțeleagă sensul actului investigativ sau terapeutic, cu convingerea utilității și
eficienței sale.

• Astfel, pacientul va putea coopera mai bine, ajutându-l pe medic să răspundă în mod
corect la problemele clinice. Devenind aliatul medicului, în relația cu boala, pacientul
dobândește un confort moral.

• "Consecințele pozitive" ale unei astfel de colaborări asupra bolii sunt extrem de
importante, deoarece dialogul dintre medic și pacient în adevăratul sens, va contribui nu
numai la creșterea moralului pacientului aflat în fața bolii, ci "va avea și consecințe
terapeutice" pe măsura așteptărilor.
I.1 Comunicarea medic-pacient

• Etimologic, termenul -comunicare- provine din limba latină, unde „communis” înseamnă "a fi în relație
cu, a pune de acord"

• Comunicarea medic-pacient este o componentă majoră a procesului de îngrijire a sănătății. Medicii se

află într-o poziție unică de respect și putere. Hippocrates a sugerat că medicii pot influența sănătatea
pacienților. Comunicarea efectivă între medic și pacient poate fi o sursă de motivație, stimulare, reasigurare
și sprijin. O bună relație medic-pacient poate crește satisfacția profesională și poate întări încrederea
pacienților, motivația și viziunea pozitivă asupra stării lor de sănătate.

• "A şti să asculţi este prima condiţie a unui dialog". În sanctuarele Greciei antice, Esculap nu vorbea, ci
asculta. Dicționarul de sociologie definește comunicarea ca un proces de emitere a unui mesaj și de
transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea
receptării .
 • Dicționarul de psihologie definește comunicarea ca relație între indivizi ce implică transmitere
intenționată sau cu influențe asupra receptorului și cu efect retroactiv. Comunicarea are rolul de a
pune în relație sistemele (omul) cu mediul în care evoluează.
• Comunicarea eficientă dintre medic și pacient reprezintă o funcție clinică centrală în
construirea unei relații terapeutice, care este inima și arta medicinei. Acest fapt este important în
furnizarea asistenței medicale de înaltă calitate. Multe nemulțumiri ale pacienților și multe
plângeri se datorează alterării relației medic-pacient. Cu toate acestea, mulți medici tind să
supraestimeze capacitatea lor de comunicare.
• Abilitățile de comunicare de bază, izolate, sunt insuficiente pentru a crea și a susține o relație
terapeutică reușită dintre doctor și pacient, care constă în percepții și sentimente împărtășite în
ceea ce privește natura problemei, scopurile tratamentului și sprijinul psihosocial [14, 51].
 • Comunicarea adecvată integrează atât abordările centrate pe pacient, cât și pe medic.
• În comunicarea nonverbală se folosesc "seturi de semne, coduri care, prin combinare, dau o anumită structură”. De
fapt, aceste semnale sunt stimuli senzoriali care impresionează simţurile omului: văz, auz, pipăit, miros. Pe baza tipului
semnelor şi a canalelor de transmitere a lor s-au produs multiple clasificări ale comportamentelor nonverbale şi ale
comunicării nonverbale [41].
• Comunicarea paraverbală este parte a comunicării și vizează aspectele legate de voce (modulație, ritm, volum) sau
prin pauzele în vorbire.
• Comportamentul nonverbal este definit ca un comportament fără conținut lingvistic [90]. Putem face distincția între
comportamentul de vorbire - cum ar fi privirea, precum și comportamentul din timpul vorbirii - tonul vocii sau timbrul
de vorbire. Dacă oamenii se bazează pe comportamentul verbal sau nonverbal pentru a interpreta un mesaj comunicat
acestora, depinde de factori situaționali distinși. Dacă, de exemplu, un mesaj verbal este ambiguu, indicii nonverbali
devin importanți în interpretarea a ceea ce s-a spus. Atunci când conversează la telefon, oamenii acordă mai multă
atenție vocii, cum ar fi tonul vocii, decât în ​interacțiunile față în față, unde există multe comportamente nonverbale
legate de vorbire.
 • Comunicarea verbală în cadrul consultului medical este recunoscută ca fiind importantă pentru furnizarea
asistenței medicale și este, de obicei, ușor de interpretat și analizat. Acest tip de comunicare are la bază
obiective clare, are loc într-un singur mod, este în mare parte sub control voluntar și comunică gândurile
noastre cognitive mai mult decât emoțiile noastre [51].
• Comunicarea în vederea colaborării este o relație reciprocă și dinamică, care implică schimbul de
informații pe două căi [60]. Într-o lume ideală, medicii ar trebui să colaboreze cu pacienții lor pentru a oferi cea
mai bună îngrijire deoarece medicii tind să ia decizii pe baza unor evaluări rapide [60]. Acest lucru necesită ca
medicii să acorde timp sau să creeze oportunități pacienților în a discuta despre opțiunile de tratament sau în a
împărți responsabilitatea [14, 94]. Schimbul reușit de informații asigură explorarea îngrijorărilor și explicațiile
privind opțiunile de tratament echilibrate și înțelese pentru a permite luarea unor decizii comune [14, 94].
• În această abordare, medicul facilitează discuția și negocierea cu pacienții, iar opțiunile de tratament sunt
evaluate și adaptate contextului situației și nevoilor pacienților, mai mult decât un protocol standardizat [14,
94].
I.2 Comportamentul omului bolnav

• Comportamentul omului bolnav, este reprezentat prin capacitatea individului de a-și percepe starea
de boală, de a o interpreta adecvat și de a lua decizii care influențează însănătoșirea. Așa cum afirma
Doina Cosman, în "Psihologie medicală", "comportamentul, oscilează între un pol de normalitate și
unul de exagerare, chiar de catastrofizare în funcție de personalitatea bolnavului și în funcție de felul
cum acesta percepe starea în care se află. Comportamentul de bolnav poate fi de două feluri: adaptativ
sau dezadaptativ" [45].
• Psihicul unei persoane aflată în situație de boală are sarcina extrem de importantă de a se adapta la
boală și la situația generată de aceasta. De asemenea respingerea ideii de boală, este o reacție normală
în faza de instalare a bolii, deoarece se creează o temporizare ce are rol adaptativ. Neacceptarea bolii
devine periculoasă pentru viața bolnavului, în situația în care respingerea se permanentizează.
Comportamentul omului bolnav, este întreținut de anumiți factori:

• a) Trăsăturile de personalitate, sub noțiunea ipohondrie, se înțelege [173], "starea de supraevaluare (cu anxietate și îngrijorare) a unor
tulburări existente", somatice sau psihice, lipsite de importanță din punct de vedere obiectiv, dar și un tip al comportării sufletești. În
astfel de situații, bolnavul se prezintă medicului fără un temei obiectiv. E. Bleuer, în "Lehrbuch der Psychiatrie", afirma că "ipohondricii
sunt schizofreni latenți". Ipohondria reprezintă o stare de frică de boală. Bolnavulului ipohondric îi este frică doar de boală, el fiind un
om normal în acțiunile din timpul vieții;
• b) Educația reprezintă un factor care-i influențează pe unii pacienți în a-și exterioriza suferința și starea deplorabilă a sănătății
gândind că astfel vor primi compasiune de la cei din jur și astfel vor dobândi starea de bine. De asemeni sunt pacienți care-și
interiorizează suferința, considerând că se vulnerabilizează, dacă vorbesc de problemele lor;
• c) Modelul cultural –traumele sunt evaluate în raport de temperamentul și cultura persoanei iar sănătatea mentală și fizică, depind de
condițiile social culturale.
• Astfel că, fiecare pacient, gestionează boala într-un stil propriu. Trăirea bolii, este determinată de "factori obiectivi" - boala cu
simptomele ei și de "factori subiectivi" - conceptualizarea bolii și a suferinței, trăsăturile de personalitate, relația cu medicul și cu
membrii echipei medicale [45]. În momentul în care bolnavul conștientizează semnificația și consecințele bolii, apar reacțiile depresive.
Este foarte important ca aceste reacții să nu evolueze înspre o tulburare depresivă severă, astfel pot deveni un factor de agravare al bolii.
I.3 Tipuri de relații medic pacient, analizate din perspectiva valorilor implicate

• Având în vedere importanța relației dintre medic și pacient, se vor supune analizei, modele referitoare la
autonomia și implicarea pacientului în luarea deciziilor. În opinia lui E. Emanuel, L. Emanuel (Four models of
physician-patient relationship) acestea se structurează astfel: modelul paternalist, modelul informativ, modelul
interpretativ și modelul deliberativ [54].
• Modelul paternalist
• În cadrul acestui model, "medicul manifestă o atitudine paternală față de pacient, iar pacienții beneficiază de
intervenția care promovează starea de sănătate". În cadrul acestui model, "medicul își folosește toată priceperea
pentru a diagnostica boala, pentru a determina stadiul evolutiv și pentru a recomanda un tratament care să
restabilească starea de sănătate sau să amelioreze suferința" [47]. Medicul după ce în prealabil a cules date despre
pacient, l-a investigat clinic, își sintetizează informațiile, le prezintă pacientului, cu scopul de a obține din partea
acestuia consimțământul pentru intervenția pe care o propune, considerând-o ca fiind cea mai potrivită.
 •Se pleacă de la ideea că medicul, având date complete despre
pacient, poate decide care este interesul maxim al pacientului, acționând
ca un apărător, fără a se solicita o contribuție prea mare din partea
pacientului.
•În foarte multe situații, având încredere în medic și în
profesionalismul acestuia, pacientul, acceptă atitudinea paternalistă a
acestuia, considerând că el este cel mai în măsură de a lua decizia
optimă, mai ales în situațiile când sunt multe opțiuni.
 • Modelul informativ
• Conform modelului informativ, medicul este perceput de către pacient sub forma persoanei care are
dublu rol: oferă informații și prestează servicii medicale. În acest sens, medicul are rolul de a oferi
informații complete cu privire la: starea de sănătate a pacientului, procedurile de tratament, riscurile
presupuse de un anumit tratament sau de neurmarea unui anumit tratament. Pacientul, la rândul său, este
perceput ca fiind consumatorul de servicii medicale și are rol în decizia asupra intervenției terapeutice.
• Obligația medicului de a informa în mod real și corect pacienții este prevăzută în cadrul deontologiei
profesionale. În urma acestor informări aduse de către medic pacientului, acesta este obligat să decidă
deoarece pacientul este cel care deține majoritatea informațiilor despre starea proprie de sănătate.
Problematica acestui fapt este reprezentată de inexistența sau insuficienta pregătirea în domeniu a
pacientului și implicarea propriei persoane, motiv pentru care pacientul devine temător în a lua decizia
potrivită.
 • Modeul interpretativ
• Prin oferirea a cât mai multe informații pacienților care cuprind: natura bolii,
avantajele tratamentului, riscurile tratamentului, medicul are rol de consilier. Pacientul
are rolul de a lua decizia potrivită. Conform acestui model, sarcina medicului este de a
informa pacientul, însă nu are rolul de a judeca alegerile pacientului asupra unui anumit
tratament sau de a impune un tratament. Așadar, singurul care are capacietate de decizie
în vederea tratamentului este pacientul.
• Modelul deliberativ
• După ce medicul a adunat suficiente informații și a cunoscut foarte bine pacientul
prin utilizarea unor investigații complete, va sprijini pacientul în luarea deciziei potrivite.
I.4 Informarea pacientului de către medic

• În mod tradiţional, medicii sunt cei care furnizează informaţii pentru pacienţi în ceea ce priveşte
diagnosticul afecţiunilor, opţiunile de tratament alocate sau prognosticul acestora.
• Pacientul este un participant activ în realizarea actului medical. Calitatea de pacient evidențiază
starea alterată de sănătate, însă nu și personalitatea, acesta păstrându-și drepturile cetățenești. "Dreptul
la informare" reprezintă un drept fundamental al pacientului. În acest sens, "conflictul dintre medic şi
pacient apare adeseori din cauza necunoaşterii de către bolnav a specificului bolii, a dificultăţilor
profesiei de medic şi a posibilităţilor uneori limitate a ştiinţei medicale" [121, 48].

• Din aceste considerente, pacienţii tind să explice de multe ori eşecurile terapeutice prin acţiunile
incorecte ale personalului medical. "Carenţele de informare a pacientului complică procesul de
comunicare dintre medic şi pacient şi adeseori devin cauză a dezvoltării unui conflict" [121].
•Pacientul, neavând posibilitatea de a fi informat cu privire la starea sa de sănătate, nu poate lua decizii în
cunoștință de cauză față de intervențiile terapeutice ce i se fac. Pacienţii, atunci când își arată starea de
nemulțumire față de serviciile medicale, fac referire implicit la "lipsa de comunicare cu medicii și la lipsa de
informare în procesul derulării actului medical" [17, 168].
• C.L. Sprung și B.J. Winick (1989) [155], afirmau că "pacienţii nu sunt întotdeauna interesaţi de drepturile
ce le revin prin lege". M.L. Schwarze (2007) [147] explică acest dezinteres prin "frica pe care o au pacienţii să
discute subtilităţile procedurii chirurgicale care îi priveşte".
• Informarea pacientului reprezintă o "obligație a medicului şi trebuie privită din prisma oportunității de a
avea o relaţie umană cu pacientul" [102]. Legile din țara noastră, oferă posibilitatea pacienților și aparținătorilor
lor să primească informații despre boală, despre evoluția acesteia și despre modalitățile de tratare.
• Pe parcursul actului medical, pacientul are posibilitatea legală să primească informaţii despre procedurile medicale ce i se
aplică, despre riscul potenţial şi eficacitatea terapeutică și despre metodele alternative. De asemeni, pacientul are dreptul de a fi
informat cu privire la costurile pe care le implică actul medical.
I.5 Transmiterea informațiilor negative în comunicarea medicală

• Unul dintre cele mai delicate momente din cadrul comunicării dintre medic și pacient, este
reprezentat de comunicarea diagnosticului. Cel care comunică pacientului o informație
negativă, trebuie să fie înzestrat cu "o mare capacitate de dăruire, de empatizare și abilități de
comunicare deosebite" [1].
• Comunicarea veștilor proaste influenţează în mod negativ aşteptările pacientului. Este foarte
delicat pentru un medic, care a investit speranță în reușita unei terapii sau a unui tratament, să-i
transmită pacientului cu care stabilise o oarecare legărură emoțională, o veste tristă. La fel de
delicat este, să transmită vești proaste pacienților și medicii care se află la început de carieră,
având în vedere insuficiența tactului pedagogic.
• Responsabilitatea este enormă pentru medicul care transmite vesti proaste pacientului sau
familiei acestuia.
 • Un medic poate să comunice eficient cu pacientul după ce au stabilit o relație fundamentată pe
încredere.
• Comunicarea veștilor proaste trebuie făcută de către medic, într-un cadru emoțional adecvat, pacientul
are nevoie de o pregătire aperceptivă, de un cadru securizat și familiar. Atunci când medicului îi este greu
să comunice pacientului diagnosticul nefavorabil, acest lucru poate fi făcut și de psiholog sau de către o
persoană apropiată. Diagnosticul nefavorabil trebuie comunicat pacientului de către specialiști, într-un
limbaj simplu, pe înțelesul lui, să-l explice, până se asigură că l-a înțeles.
• În general, "pacienţii sunt interesați să cunoască diagnosticul" [33]. Un studiu realizat în România,
privind interesul pacienților de a fi informați cu privire la diagnostic, a reliefat că "95% dintre pacienţii
români sunt dornici să ştie de ce suferă" [200].
• În revista "The Oncologist" martie/aprilie 2005, a fost publicat protocolul SPIKES, care furnizează "o
strategie simplă, uşor de învăţat, de comunicare a veştilor proaste şi sugerează căi de apreciere rapidă a
situaţiei, pe măsură ce ea evoluează, pentru a le răspunde pacienţilor rapid şi constructiv" [132].
 • Setting (S) – Cadrul de comunicare - Securizarea locului în care are loc discuţia: diagnosticul trebuie comunicat într-
un loc considerat sigur pentru pacient, "cabinet medical, un birou, se creează cadrul intim, se încuie ușa, se trag draperiile
din preajma patului bolnavului, i se cere permisiunea de a fi îndepărtați toți factorii perturbatori- se oprește radioul, se
închide televizorul".
• La comunicarea diagnosticului, este indicat să participe un aparținător, în cazul că sunt mai mulți, se deleagă dintre
aceștia, persoana cea mai apropiată de bolnav. Este indicat ca "medicul să se așeze aproape de bolnav, la marginea patului,
pentru a se evita bariera de comunicare".
• Privirea, să fie atentă și calmă. Menţinerea contactului vizual confirmă faptul că medicul îi acordă atenție pacientului.
În timpul comunicării, "dacă se poate, este indicat ca pacientul să fie atins pe mână sau pe braț, acest lucru, oferindu-i o
stare de confort" [117].
• Ascultarea activă. Tăcerea şi repetarea informaţiei sunt două tehnici de comunicare prin care medicul oferă veştile
pacientului. Tăcerea medicului (în sensul de a nu-l întrerupe pe pacient și de a nu vorbi peste) reprezintă un act de respect
pentru ceea ce spune și că îl "ascultă activ".
• Disponibilitatea. "Înainte ca discuţia să înceapă, medicul trebuie să se asigure că nu va fi deranjat de nimeni, că nu-i va
suna telefonul, pentru a nu-i da senzația pacientului că este mai puțin important" [132].
•Perception (P) – Percepţia
•Acest pas este centrat de principiul "Înainte de a spune, întreabă". În timp ce comunică cu pacientul, medicul trebuie să
aibe în vedere și gradul de înțegere a ceea ce el transmite. În cadrul dialogului, atenția medicului trebuie să fie îndreptată către
limbajul și cuvintele pe care pacientul le foloseşte, precum și la răspunsurile pe care le dă. "Răspunsurile pacientului, pot fi
utilizate de medic în formulările sale, dar și în evaluarea decalajului între aşteptările pacientului şi situaţia lui medicală reală"
[99].
•În timpul discuției cu pacientul, este posibil ca acesta să nu accepte boala, de aceea el nu trebuie contrazis sau forțat să o
accepte, deoarece negarea este un mecanism inconştient ce îl ajută pe pacient să suporte mai uşor [14].
• Invitation (I) - Invitaţia –
•Printre drepturile pacienților, se află și dreptul de „a ști sau de a nu ști” despre afecțiunea de care suferă. De aceea
medicul trebuie să primească acceptul pacientului înainte de a-l informa, cu toate că mare parte dintre pacienți sunt curioși să
afle care este afecțiunea de care suferă și care este stadiul acesteia.
• Knowledge (K) – Cunoaşterea
•În comunicarea veștilor proaste, medicul îl pregătește mai întâi aperceptiv pe pacient, oferindu-i în felul acesta timp să
reflecteze pentru ce urmează să afle. Comunicarea trebuie făcută cu un limbaj simplu, accesibil pacientului, pentru a se evita
înțelegerea grșită a informației.
 • Empathy (E) - Empatia -
• În procesul de transmitere a informațiilor negative, un moment delicat pentru medic, este reprezentat de
"confruntarea cu emoţiile pacientului". Atunci când încărcătura emoțională este ridicată, din dorința de a-l menaja
emoțional pe pacient, medicul are tendința de a diminua severitatea situaţiei sau de a oferi un prognostic plin de
speranţă. Numai că, "această strategie, este defectuoasă pe termen lung, deoarece se reduce încrederea pacientului în
medic" [182].
•Strategy and summary (S) - Strategie pentru viitor şi sumar – "Una dintre cele mai bune metode de a implica
pacientul în decizia terapeutică este aceea de a fi sigur că pacientul a înţeles corect informaţiile de până în acel
moment" [117]. Medicul se va asigura, ca după fiecare discuție cu pacientul, mesajul transmis a fost înțeles. De
asemeni, pacientul trebuie să primească asigurări din partea medicului că întrevederea nu s-a încheiat și că vor urma
și alte întâlniri unde se vor lămuri unele dileme.
• Fiecare întâlnire dintre medic și pacient trebuie să se încheie cu un plan de acțiune și specificat rolul fiecăruia în
îndeplinire. Întreg personalul medical trebuie să fie pregătit pentru a fi în slujba pacientului, oferindu-i starea de bine
de care acesta are nevoie.
I.6 Consimțământul informat

• Consimțământul, are la bază unul dintre principiile fundamentale reprezentat de libertatea pacientului, implicând direct pacientul în
decizia terapeutică.
• Pe parcursul întregului act medical, medicul, are obligația de a-l informa pe pacient despre starea sa de sănătate, tatamentule
propuse, riscurile potenţiale ale fiecărei intervenții medicale, alternativele terapeutice propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului
şi nerespectării recomandărilor medicale.
• Informaţiile medicale, trebuie transmise de către medic, pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu asigurarea că nu mai există
semne de întrebare.
• Toți pacienții au dreptul la păstrarea confidențialității informaţiilor despre starea lor de sănătate, diagnostic și tratament. De asemeni,
pacienții au dreptul la intimitate pe toată perioada cât se derulează examinările, consultaţiile şi tratamentele medicale ori chirurgicale.
• Informaţiile medicale rămân confidenţiale chiar și după decesul pacientului. Pacientul își poate asuma în scris refuzul de a nu se
supune unei intervenții medicale, acesta fiind informat în prealabil asupra avantajelelor și riscurilelor pe care intevenția le implică.
• Medicul, are responsabilitatea de a explica pacientului consecinţele refuzului aplicării actului medical.
• Obținerea consimțământului informat al pacietului nu este obligatorie în anumite situații. Una dintre aceste situaţii este legată de
urgenţele medicale cu risc vital, iar alta ar fi acutizarea unei tulburări psihice care a dus la abolirea discernămantului. În aceste două
situaţii, lipsa consimţămantului este acceptată cu condiţia ca medicul să urmărească, prin demersurile sale medicale, binele pacientului.