UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

INTRODUCERE ÎN FILOZOFIA MINŢII

DUALISMUL CARTEZIAN

ÎNDRUMĂTOR, STUDENT,
Prof. univ. dr. Dumitru GHEORGHIU POPA Alina-Manuela
GRUPA 4
ANUL I, ID

BUCUREȘTI
2015

Acest referat tratează tema dualismului cartezian, care constă în faptul că omul este
alcătuit din substanța gânditoare, res cogitans, sufletul și substanța materială, caracterizată de

1
extensiune, corpul, res extensa. Deși sunt substanțe independente, separate, ele coexistă într-o
unitate și anume individul, al cărui statut existențial este dual, alcătuit din trup si suflet .
Teza principală a dualismului cartezian este distincția minte-corp. Descartes susținea
că mintea e o substanță non-fizică. Descartes e cel care a identificat mintea cu conștiința de
sine și a separat-o de creier, “locașul” inteligenței, formulând problema dualismului minte-
corp, în forma existentă în prezent.
Descartes credea că omul este constituit din:
 Materie: Lucrul fizic care merge, vorbește și cântă la acordeon
 Minte: Substanța non-fizică (uneori asemănată cu sufletul) care gândește, se îndoiește,
își aduce aminte
Descartes credea într-o viziune mecanică a lumii materiale care își urmează propriile legi și își
vede de treburile ei cu excepția momentului când intervine mintea și lucrurile se schimbă.
În “Meditații asupra primei filozofii”, Descartes pornește într-o călătorie pe parcursul
căreia se îndoiește de tot ceea ce știe, pentru a descoperi lucrurile concrete. A ajuns la
concluzia că se poate îndoi de existența corpului sau (simpla iluzie sau vis), dar că nu poate
pune la îndoială existența minții sale. Acest lucru l-a condus la concluzia că mintea și corpul
sunt două substanțe diferite. Mintea, era o substanță “gânditoare” și imaterială. Această
substanță reprezenta esența unei persoane, lucrurile de care se îndoiește, în care crede, pe care
le speră și gândește.
Primul argument din dualismul cartezian este Argumentul Îndoielii.
Descartes începe prin a concluziona că, deși el poate concepe posibilitatea ca percepția
propriului corp ar putea fi falsă dar, el nu poate concepe posibilitatea că el este fără minte.
Acest lucru se datorează faptului că, prin actul îndoielii el este un lucru care gândește, că
trebuie să existe ceva acolo care il face să se îndoiască. Următorul pas Descartes propune că
mintea și corpul sunt două entități separate și distincte, iar argumentul său este următorul:

Sunt sigur că eu sunt un lucru care gândește.

Nu sunt sigur că eu sunt un lucru fizic.
Deci , eu nu sunt un lucru fizic.

Acest lucru este parafrazat de unul dintre criticii lui Descartes, Antoine Arnauld- "Pot
să mă îndoiesc că am un corp. Cu toate acestea, eu nu pot să mă îndoiesc că sunt sau că exist.
De aceea, eu care mă îndoiesc și gândesc nu sunt un corp. Pentru că, în acest caz, având
îndoieli cu privire la corpul meu ar trebuie sa am îndoieli și despre mine " (1). Arnauld
continuă să discrediteze acest argument desenând linii paralele între acest lucru și ideea unui
triunghi cu un unghi drept. El spune că un lucru, cum ar fi lungimea ipotenuzei este egal cu
suma pătratului celorlalte două laturi poate fi pusă la îndoială de către cineva care nu știe .
Totuși, acest lucru, nu face ca declarația să fie falsă. Descartes răspunde la critici în a doua
parte a Meditațiilor spunând că el nu a vrut să "excludă orice este fizic de la esența mea" (2).
El a vrut în schimb să folosească argumentul îndoielii pentru a ajunge la o percepție de sine în
care exclude tot corpul dar nu pentru a ajunge la concluzia că a fost în mod obiectiv cazul (3).
Deci, în concluzie, Descartes în cele din urmă a ajuns la concluzia că nu poate exclude
posibilitatea că există o parte materială a sufletului.
Urmând drumul îndoielii sistematice cu scopul de a putea edifica o construcţie cu totul
nouă, întemeiată doar pe acele cunoştinţe ce-i par sigure, Descartes ajunge la cunoştiinţa
propriei existenţe ca o consecinţă a faptului de a gândi. „Eu sunt, exist – afirmă el în cea de a

1
A parta obiecțiune: Lucrări despre Descartes VIII 198
2
Scrieri filozofice ale lui Descartes, II 7
3
Descartes- John Cottinghan 1986, p.113

2
II-a meditaţie - ; e lucru sigur”.(4) Cu alte cuvinte „sunt un lucru adevărat şi fiinţând cu
adevărat”. Ce fel de lucru, însă? Categoric,„unul cugetător”. (5) Subliniind caracterul a-corporal
al cugetării postulează, astfel, principala caracteristică a sufletului, anume aceea de a gândi, a
cugeta. Iată, deci, atributul definitoriu al acestei substanţe nemuritoare.
Însușirea îndoielii este, într -adevăr, o proprietate a gândirii, însă argumentul îndoielii
nu este unul puternic: îndoiala în sine nu poate fi considerată reală, validă, este o proprietate
subiectivă specifică unei anumite gândiri, aceeași îndoială nu poate fi generică tuturor
gândirilor, i.e. dacă eu mă îndoiesc de un lucru, altcineva nu se îndoiește neaparat de același
lucru. De altfel, atunci când Descartes spune că substanța corporală este ireală, o iluzie a
gândirii, un interlocutor poate susține că el cert nu se îndoiește de ceea ce se află în fața
ochilor lui, corpul fizical.
Așasar, un contra-argument simplist la argumentul îndoielii poate suna astfel:
(1) A. se poate îndoi de existența păsărilor (pentru că păsările nu cugetă) → A. există
(2) B. se îndoiește de posibilitatea ca păsările să nu existe
(3) Îndoiala contestă existența lui B. ca ființă gânditoare, conform principiului lui
Descartes.
(4) Prin urmare, dacă B se îndoiește că îndoiala lui A poate fi adevărată → care dintre
îndoielile celor două substanțe gânditoare poate fi validă?
Consider ca argumentul îndoielii este un argument slab,oricine poate privi o aceeași situație
din unghiuri diferite.
Al doilea argument este Argumentul percepției clare și distincte( separabilității), si
este parte a Meditațiilor în care Descartes încearcă să demonstreze că mintea este, fără
îndoială, distinctă de corp și că mintea nu este doar separată de corp, dar că ea poate exista și
fără el. Aceasta ipoteză ne arată că, dacă două lucuri pot exista independent unul de celălalt,
atunci ele pot fi două lucurui distincte și separate.
Acest argument se bazează în principal pe premisa: tot ceea ce pot concepe este
posibil. Astfel, filosoful susține că putem concepe că existăm separat de corp, astfel fiind
diferiți de acesta, facând apel la principiul existenței: dacă este posibil ca X să existe fără ca
Y să existe, atunci X nu este identic cu Y(6).
Pe baza unei formule foarte simple, Descartes promovează separabilitatea dintre cele
două substanțe: fizicale si mentale. Problematica dualismului și a relației corp-minte este într-
adevăr o foarte veche preocupare a omenirii încă nerezolvată, astfel, putând permite diferite
abordări și teorii asemeni acestei mai înainte enunțate, iar din această perspectivă (tot ceea ce
putem concepe este posibil), argumentul separabilității nu poate fi anulat pur și simplu.
Dacă însă, același principiu este aplicat unei alte probleme, poate evidenția punctulslab
al lui. De exemplu, cineva poate concepe că, pe baza legii lui Leibniz, doi gemeni identici
sunt calitativ și numeric identici, iar acest lucru nu este adevărat, întrucât, fenotipul (aspectul
exterior) poate fi identic, însă genotipul este unic fiecăruia, nimeni nu are aceleași proprietăți
cu altcineva.
Dacă există posibilitatea ca noi să ne imaginăm că aceste două lucrui diferite pot exista
separat unul față de celălalt, atunci Dumnezeu trebuie să fie capabil să le producă(determine).
Așadar dacă Dumnezeu poate să le determine să existe separat atunci ele trebuie să fie
distincte unul față de celălalt. Dacă acest lucru se aplică în cazul corp-minte, atunci cele două
sunt distincte, cu proprietăți diferite pe care nu le împart între ele( gândul aparține minții și

4
Descartes, Două tratate filozofice, 254; AT, VII, 27: “Ego sum, ego existo ; certum est”; AT, XI, 21: “Je
suis, j’existe: cela est certain”.
5
Lucrări despre Descartes, XI, 21: „cogitans” ; „une chose qui pense”.
6
Dumitru Gheorghiu, Introducere în filosofia minții, curs an I, Facultatea de Psihologie, Universitatea Titu
Maiorescu, 2013

3
întinderea aparține corpului). Dacă mintea este așadar distinctă față de corp atunci este posibil
ca ea să existe ca o minte fără corp.
Neuroștiința susține că mintea este un produs al creierului. Creierul este o parte materială a
corpului. Deci mintea este o parte materială a corpului.
Descartes spunea că este sigur un lucru care cugetă, deci gândește, dar se îndoia că
este un lucru material, atunci cum interacționezi cu creierul care produce mintea și cu care nu
ai nimic în comun? De aceea eu cred că mintea și corpul sunt într-adevăr într-o relație destul
de strânsă și dependentă. Mintea ca produs al creierului nu ar exista dacă nu ar fi un corp care
să găzduiască acest creier ce produce mintea. Deci îndoindu-mă de ce zice Descartes am
descoperit că sunt alții care au demonstrat că între minte și corp exista o legătură inter
dependentă. Nici corpul nu poate exista fără minte nici mintea fără corp.
Întrebarea este, doar fiindcă unul poate sa perceapă clar și distinct că mintea și corpul sunt
diferite, asta înseamnă că ele chiar sunt diferite?
De exemplu cazul unei statui de bronz. Ea este făcută din metal, dar în starea ei de
statuie ca obiect, metalul și statuia sunt percepute ca fiind unul și același lucru. Dar dacă
statuia este topită, atunci metalul rămâne, dar statuia nu mai există. Deci două lucruri ce sunt
diferite pot fi percepute ca fiind un întreg dar pot fi percepute și ca fiind lucruri seprate ce fac
parte dintr-un întreg.
Al treilea argument este Argumentul divizibilității, și provine de la ideea că tot ceea ce
este extins este divizibil în părți. Corpul este extins, și prin urmare este divizat în părți
separate (picioare, brate, etc.). Cu toate acestea, Descartes nu crede că mintea este divizibilă
în părți, chiar dacă zonele ei sunt etichetate diferit și sunt asociate cu diferite procese
cognitive. Acest lucru se datorează faptului că el a crezut că toate aceste părți diferit etichetate
au aceeași forță motrice în spatele lor. Deci, dacă mintea nu poate fi divizată în părți, și toate
lucrurile extinse pot fi divizate în părți, atunci mintea nu poate fi un lucru extins. Acest lucru
conduce la concluzia că mintea este o substanță diferită de corp și prin urmare, trebuie să fie
separabilă și distinctă.
Pornind tot de la legea lui Leibniz, argumentul divizibilității ridică în discuție diferența
dintre trup și suflet pe baza caracteristicii de a fi sau nu divizibil. Întrucât corpul poate fi
divizibil, iar sufletul (eu-ul) nu, neavând aceeași proprietate, rezultă că cele două substanțe nu
sunt numeric identice (circularitate)
Astăzi știm că distrugerea oricărei părți a creierului poate provoca un prejudiciu în
vorbire / vedere / memorie etc., însă Descartes nu ar fi destul de fericit și de acord cu acest
lucru, așa cum el ar spune că,creierul nu joacă niciun rol în activitățile mentale. Acesta este
aspectul "gândului pur", pe care Descartes îl crede de neatins de nimic material, deoarece nu
implică existența niciunui eveniment fiziologic la nivelul creierului sau oriunde altundeva 7).
Această credință îl forțează pe Descartes să ateste că sufletul trebuie să continue să
gândească chiar și atunci când corpul este într-un somn adânc sau în timpul dezvoltării
fetale.
Dacă, de exemplu, în urma unui accident este afectat prozencefalul (creierul anterior)
și acest lucru afectează gândirea sau întelegerea limbajului, persoana respectivă, a cărei
gândire este schimbată/ deformată, mai este aceeași persoană cu cea dinainte de accident?
Conform lui Descartes, persoana este cea care gandește, iar dacă gândirea nu mai are aceleași
proprietăți ca înainte de accident, în acest caz putem spune că persoana a fost afectată, că este
divizibilă? Adaptând aici legea lui Leibniz: persoana de după accident nu mai are aceleași
proprietăți cu cea dinainte de accident, în acest caz, nu mai e vorba de una și aceeași
persoană?

7
Descartes –john Cottingham p.116

4
 Descartes găseşte ocazia să introducă speculaţiile asupra raportului dintre cel două
substanţe consemnând existenţa durerilor. El consideră că sufletul gânditor este strâns legat de
trup, la modul cel mai intim şi profund, alcătuind împreună „un singur lucru”.(8)
În ciuda acestei strânse corelaţii între trup şi suflet nu pierde niciodată ocazia de a sublinia „că
este o mare deosebire între spirit şi corp, prin faptul că cel din urmă e totdeauna divizibil din
firea sa, pe când spiritul e cu desăvârşire indivizibil”.(9)

Aici parerea mea personală este alta. Și pot susține că sufletul este și el divizibil
formând așa zisele ”fragmente de suflet”. De exemplu noi toți atunci când ne atașăm de un
lucru, de o persoană, de o situație punem parte din sufletul nostru acolo în acel lucru, acea
persoană, acea situație. Când lucrul, persoana sau situația rămân în urma noastră, în trecutul
nostru, părți din sufletul nostru rămân acolo cu ele. De aceea uneori nu ne simțim întregi,
simțim că sufletul nostru este pustiu...și da este pustiu fiindcă nu este întreg. Mai sunt
fragmente împrăștiate de-a lungul vieții ce trebuiesc adunate pentru reîntregirea lui. Deci da
eu cred ca sufletul este și el divizibil în părți.

Bibliografie

8
Descartes, Două tratate filozofice, 294; Lucrări despre Descartes, VII, 81 şi Lucrări despre Descartes, IX, 64.
9
Ibidem, 298; Lucrări despre Descartes, VII, 85-86 şi Lucrări despre Descartes, IX, 68

5
1. Adam C. and Tannery P., Lucrări despre Descartes,12 vol., ediție revizuită, Paris:
Vrin/ CNRS, 1964-76
2. Cottingham J., Stoothoff R. & Murdoch D., Scrieri filozofice ale lui Descartes,2 vol,
Cambridge: Cambridge University Press, 1985
3. Cottingham J.,Descartes,Blackwell Publishers, 1986
4. Adam C. and Tannery P ,Descartes, Două tratate filozofice, 254, VII, 27
5. Adam C. and Tannery P., Lucrări despre Descartes, XI, 21, ediție revizuită, Paris:
Vrin/ CNRS, 1964-76
6. Gheorghiu D., Introducere în filosofia minții, curs an I, Facultatea de Psihologie,
Universitatea Titu Maiorescu, 2013.
7. Cottingham J., Descartes,Blackwell Publishers, 1986, p 116