UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA DREPT

EXAMEN LA FILOSOFIE JURIDICĂ

Problematica minte-corp

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Prof. Univ. Dr. Constantin Stoenescu

STUDENT:
Costache Iulia-Mădălina

Anul I, Gr.104, ID

București
2023
Introducere :

Problema minte-corp este o problema filosofica privind relatia dintre gandire si constiinta in
mintea umana si creierul ca parte a corpului fizic.
Mintea este ansamblul de caracteristici informaționale care determină personalitatea. Mintea este
un set de facultăți cognitive,
incluzând conștiința, percepția, gândirea, judecata, limbajul și memoria. Este de obicei definită
ca fiind facultatea gândurilor și conștiinței unei entități.[1] Acesta deține puterea de imaginație,
recunoaștere și apreciere și este responsabilă pentru procesarea sentimentelor și a emoțiilor,
rezultând atitudini și acțiuni.
Există o lungă tradiție în filozofie, religie, psihologie și știința cognitivă despre ceea ce constituie
o minte și care sunt proprietățile sale distinctive.
Chestiunea raportului dintre minte si corp s-a pus dintotdeauna in filosofia occidentala, intrucat
filosofia a gasit distinctia dintre suflet, care la oameni cuprinde si mintea, si corp deja facuta cu
simtul comun, informat de gandirea religioasa. Intrebarile care s-au pus, inca de la inceput, au
vizat originea sufletului rational, adica a spiritului, materialitatea sau imaterialitatea lui,
dependenta sau independenta lui ontologica fata de corp, posibilitatea supravietuirii lui dupa
moartea corpului. Aceste intrebari constituie problema larga minte-corp, care a fost tratata
sistematic si amanuntit de toate scolile filosofice ale Antichitatii.[2]

Distincţia dintre minte şi corp a fost făcută desigur cu mult înainte ca ea să devină o
problemă pentru filosofie. Religiile separă adesea mintea de corp şi au în vedere posibilitatea
ca mintea să existe independent de corp sau să migreze dintr-un corp într-altul. Filosofii au
avut, de asemenea, un interes aparte pentru tot ceea ce este legat de minte. O filosofie a
minţii ca atare nu găsim însă, pentru prima dată, decât la Descartes. El este cel care
formulează o distincţie dintre minte şi corp, precum şi o problemă a raportului dintre corp şi
minte.
Rene Descartes, cunoscut de asemenea cu numele latin Cartesius, a fost un filosof si
matematician francez.

______________________________
1
Wikipedia, Minte
2
Bogdan Rusu, Psihologia filosofica si problema minte-corp la inceputul secolului al XIX-lea, p. 119
Deși contribuțiile intelectuale ale lui Descartes au fost extrem de numeroase și substanțiale,
dedicând lucrări și tratate matematicii (algebrei, geometriei, numerelor complexe), fizicii și
muzicii, totuși influența sa dominantă a rămas în filozofie, și mai exact în formularea curentului
filozofic al cartezianismului de care se leagă numele său.[3]

Carteziansim :

1. Introducere.

Filosofia lui Descartes, denumită adesea cartezianism, este unul dintre pilonii esențiali ai
filosofiei moderne. René Descartes, un filosof, matematician și om de știință francez din secolul
al XVII-lea, a căutat să stabilească un sistem de cunoaștere construit pe scepticism și raționalism
riguros. Cartezianismul, cu accent pe îndoială, autoreflecție și separarea minții și a corpului, a
revoluționat gândirea filosofică și a pus bazele cercetării științifice.

2. Indoiala metodologica

În centrul cartezianismului se află îndoiala metodologică, o abordare sistematică a punerii în

discuție și a examinării critice a convingerilor cuiva. Descartes a îndemnat indivizii să suspende
judecata și să supună fiecare opinie unui control riguros, urmărind în cele din urmă să descopere
adevăruri indubitabile. Îndoindu-se de fiabilitatea percepțiilor senzoriale și de existența unei lumi
exterioare, Descartes a căutat să stabilească o bază solidă pentru cunoaștere care ar putea rezista
argumentelor sceptice. Această abordare a deschis calea dezvoltării raționalismului și a
primatului rațiunii ca sursă de adevăr.

3. Cogito, Ergo Sum: „Gândesc, deci sunt”

Poate cea mai faimoasă afirmație din filosofia lui Descartes este argumentul cogito. Descartes
și-a dat seama că, chiar dacă toate convingerile lui erau false, nu se putea îndoi de faptul că se
îndoia.

________________________________
3
Wikipedia, Rene Descartes
 Din acest act incontestabil de gândire, el a dedus existența unui subiect de gândire – un sine.
Argumentul cogito servește ca piatră de temelie a filozofiei carteziene, afirmând legătura
fundamentală dintre gândire și existență. Întemeind existența umană în sinele gânditor,
Descartes a pus bazele unei filozofii care a plasat conștiința și raționalitatea în centrul ei.

4. Dualismul : Distinctia minte-corp.

Dualismul minte-corp sau dualitatea minte-corp este un concept în filosofia minții

conform căruia fenomenele mentale sunt, în anumite privințe, non-fizice, sau că mintea și
corpul sunt distincte și separabile. Astfel, el cuprinde un set de opinii despre relația dintre
minte și materie și între subiect și obiect, și este în contrast cu alte poziții, cum ar fi
fizicalismul și enactivismul, în problema minte-corp. Dualismul este strâns asociat cu
gândirea lui René Descartes (1641), care susține că mintea este o substanță non-fizică și,
prin urmare, non-spațială. Descartes a identificat în mod clar mintea cu conștiința și
conștiința de sine și a distins-o de creier ca sediul inteligenței. De aceea, el a fost primul
care a formulat problema minte-corp în forma în care există astăzi. Dualismul este în
contrast cu diferite tipuri de monism. Dualismul substanței este contrastant cu toate
formele de materialism, dar dualismul proprietății poate fi considerat o formă de
materialism emergent sau fizicalism non-reductiv într-un anumit sens

Dualismul ontologic face angajamente duale cu privire la natura existenței, cu referire la minte și
materie, și poate fi împărțită în trei tipuri diferite:

1. Dualismul substanței afirmă că mintea și materia sunt tipuri de bază fundamental

distincte.
2. Dualismul proprietății sugerează că distincția ontologică constă în diferențele dintre
proprietățile minții și materiei (ca în emergentism).
3. Dualismul predicatelor pretinde ireductibilitatea predicatelor mentale la predicatele
fizice.

Dualismul substanței sau dualismul cartezian :

Dualismul substanței este tipul de dualism cel mai bine apărat de René Descartes, care afirmă că
există două tipuri de bază: mental și corp.
Această filosofie afirmă că mentalul poate exista în afara corpului, iar corpul nu poate gândi.
Dualismul substanței este important din punct de vedere istoric pentru că a dat naștere la multe
dispute în ceea ce privește faimoasa problemă minte-corp. Dualismul substanței este o poziție
filosofică compatibilă cu majoritatea teologiilor care pretind că sufletele nemuritoare ocupă un
domeniu independent de existență distinct de cel al lumii fizice.

Dualismul proprietății :

Dualismul proprietății afirmă că o distincție ontologică constă în diferențele dintre proprietățile

minții și ale materiei și că conștiința este ireductibilă ontologic față la neurobiologie și fizică. Se
afirmă că atunci când materia este organizată în mod corespunzător (adică, în modul în care sunt
organizate corpurile umane vii), apar proprietăți mentale. Prin urmare, este o sub-ramură a
materialismului emergent. Ce viziuni intră corect în dualismul proprietății este ea însăși o
problemă de dispută. Există diferite versiuni ale dualismului proprietății, dintre care unele susțin
clasificări independente.

Fizicalismul non-reductiv este o formă a dualismului proprietății în care se afirmă că toate stările
mentale sunt cauzal reduse la stările fizice. Un argument pentru acest lucru a fost făcut sub forma
monismului anormal exprimat de Donald Davidson, unde se susține că evenimentele mentale
sunt identice cu evenimentele fizice și că există relații de cauzalitate stricte guvernate de legi. Un
alt argument pentru acest lucru a fost exprimat de John Searle, care este apărătorul unei forme
distincte de fizicalism pe care o numește naturalism biologic. Opinia sa este că, deși stările
mentale sunt ireductibile ontologic la stările fizice, ele sunt cauzal reductibile. El a recunoscut că
“pentru mulți oameni”, opiniile sale și cele ale dualiștilor de proprietate arată foarte asemănător.
Dar el afirmă că comparația este înșelătoare.

Epifenomenalism :

Epifenomenismul este o formă de dualism al proprietății, în care se afirmă că una sau mai multe
stări mentale nu au nicio influență asupra stărilor fizice (atît ontologic, cît și cauzal ireductibile).
Se afirmă că, în timp ce cauzele materiale dau naștere la senzații, voințe, idei, etc., astfel de
fenomene mentale nu provoacă nimic altceva: ele sunt terminale de cauzalitate. Acest lucru poate
fi comparat cu interacționismul, pe de altă parte, în care cauzele mentale pot produce efecte
materiale și invers.
 Dualismul predicatelor :

Dualismul predicatelor este o concepție susținută de fizicaliștii nonreducționiști precum Donald

Davidson și Jerry Fodor, care susțin că în timp ce există o singură categorie ontologică de
substanțe și proprietăți ale substanțelor (de obicei fizice), predicatele pe care le folosim pentru a
descrie evenimentele mentale nu pot fi redescrise în termeni de predicate fizice (sau reduse la)
ale limbajelor naturale. Dacă caracterizăm monismul predicatelor ca punct de vedere acceptat de
materialiștii eliminativi, care susțin că astfel de predicate intenționate, cum ar fi credința, dorința,
gândirea, simțul etc., vor fi în cele din urmă eliminate atât din limbajul științei cât și din limbajul
obișnuit întrucât entitățile la care se referă nu există, atunci dualismul predicatelor este cel mai
ușor definit ca negarea acestei poziții. Dualiștii predicatelor consideră că așa-numita “psihologie
populară”, cu toate atitudinile sale propoziționale, este o parte ineliminabilă a procesului de
descriere, explicare și înțelegere a stărilor și comportamentelor mentale umane.

Davidson, de exemplu, subscrie la monismul anormal, conform căruia nu pot exista legi stricte
psihofizice care să conecteze evenimentele mentale și fizice sub descrierile lor ca evenimente
mentale și fizice. Cu toate acestea, toate evenimentele mentale au și descrieri fizice. Din punct de
vedere al celor din urmă, astfel de evenimente pot fi legate în relații asemănătoare cu legile cu
alte evenimente fizice. Predicatele mentale sunt ireductibile în caracter (rațional, holistic și
necesar) din predicatele fizice (contingente, atomice și cauzale).

5. Dumnezeu ca Garant al Adevărului

Descartes a căutat să reducă decalajul dintre scepticism și certitudine prin introducerea

existenței lui Dumnezeu în cadrul său filozofic. El a susținut că un Dumnezeu perfect și
binevoitor nu ar înșela oamenii și, prin urmare, garantează fiabilitatea ideilor clare și distincte.
Descartes credea că, prin cercetarea rațională, indivizii puteau accesa cunoștințele înnăscute și
își puteau forma credințe de încredere. Această încredere în Dumnezeu ca garant al adevărului
a acționat ca un răspuns la îndoielile sceptice și a oferit o bază pentru cunoașterea obiectivă
bazată pe rațiune.

6. Moștenire și critici

Cartezianismul a lăsat o amprentă de neșters asupra dezvoltării filozofiei și a disciplinelor

conexe.
 Accentul său pe rațiune și scepticism a deschis calea pentru epoca iluminismului și revoluția
științifică care a urmat. Cu toate acestea, cartezianismul s-a confruntat și cu critici, în special
în ceea ce privește dualismul său minte-corp și problema interacțiunii dintre cei doi. Filosofi
precum Gilbert Ryle și Baruch Spinoza au contestat poziția lui Descartes, prezentând teorii
alternative care au integrat mintea și corpul mai perfect.

Cartezianismul, așa cum a fost dezvoltat de René Descartes, a pus bazele filosofiei moderne
introducând scepticismul riguros, raționalismul și separarea minții și a corpului. Îndoiala
metodologică a lui Descartes și argumentul cogito au remodelat înțelegerea cunoașterii umane

Alte perspective :

Mulți filozofi contemporani resping dualismul în favoarea materialismului.

Materialismul este o formă de monism filosofic care susține că materia este substanța

fundamentală în natură și că toate lucrurile, inclusiv aspectele mentale și conștiința, sunt
rezultate ale interacțiunilor materiale.[ 4 ] Materialiștii susțin că activitatea creierului și stările
mentale corespund, că stările și procesele mentale sunt identice cu stările și procesele creierului.
Cu alte cuvinte, mintea nu este o entitate separată de corp. În schimb, este un produs al
proceselor fizice ale creierului.

O altă perspectivă în problema minte-corp este funcționalismul,

Functionalismul este o teorie filosofică care afirmă că ceea ce face ca ceva să fie o stare mentală
de un anumit tip nu depinde de constituția sa internă, ci mai degrabă de modul în care
funcționează sau rolul pe care îl joacă în sistemul din care face parte.[5]. Funcționaliștii cred că
stările mentale sunt echivalente cu anumite stări fizice ale creierului, dar nu identifică stările
mentale cu acele stări fizice. Ei susțin că stările mentale sunt determinate de funcția lor într-un
sistem, așa că un computer ar putea avea stări mentale dacă ar fi programat într-un mod care să
producă aceeași ieșire funcțională ca și mintea unui om.

________________________________
4
Wikipedia, Materialism
5
Stanford Encyclopedia of Philosophy, Functionalism
Una dintre cele mai radicale opinii cu privire la problema minte-corp este eliminativismul.

Eliminativismul este o poziție materialistă în filozofia minții care susține că majoritatea stărilor
mentale din psihologia populară nu există și nu au nicio bază neurală coerentă. Această poziție
radicală susține că înțelegerea noastră obișnuită și de bun simț a minții este profund greșită și că
unele sau toate stările mentale postulate de bunul simț nu există de fapt și nu au niciun rol de
jucat într-o știință matură a minții.[ 6]

În concluzie, problema minte-corp implică întrebarea dacă mintea și corpul sunt entități separate
sau dacă sunt unite într-un fel. Există multe teorii diferite legate de această problemă, inclusiv
materialism, dualism, funcționalism și eliminativism. În cele din urmă, răspunsul la întrebarea
relației dintre minte și corp este încă dezbătut și este un subiect complex și permanent de
conversație filozofică.

______________________________
6
Routledge Encyclopedia of Philosophy, Eliminativism
Bibliografie :

1. Bogdan Rusu, Psihologia filosofica si problema minte-corp la inceputul secolului al XIX-

lea
2. Wikipedia, Rene Descartes
3. Stanford Encyclopedia of Philosophy, Functionalism (Stanford Encyclopedia of
Philosophy)
4. Routledge Encyclopedia of Philosophy, Eliminativism - Routledge Encyclopedia of
Philosophy