Experimentul Stanford

Proiect realizat de:

Boitan Ana Emilia

Ciocan Alexandra-Diana
Gijga Izabela
Matei Catinca-Maria

Clasa a X-a A, Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”

Semestrul al II-lea, an scolar 2018-2019

 Experimentul Stanford
I. Începerea experimentului

Experimentul Stanford a fost un experiment de psihologie socială care a încercat să

investigheze efectele psihologice ale puterii percepute, concentrându-se asupra zbuciumului
dintre prizonieri și ofițeri de închisoare. A fost efectuat la Universitatea Stanford, între 14 și 20
august 1971, de către un grup de cercetare condus de profesorul de psihologie Philip Zimbardo,
folosind studenți. În cadrul studiului, voluntarii au fost repartizați la întâmplare pentru a fi
"gardieni" sau "deținuți" într-o închisoare falsă, iar Zimbardo însuși a servit ca supraveghetor.
Mai mulți "prizonieri" au plecat la jumătatea experimentului, iar întregul experiment a fost
abandonat după șase zile. Rapoartele anterioare privind rezultatele experimentale au susținut că
elevii și-au îmbrățișat rapid rolurile atribuite, unii gardieni aplicând măsuri autoritare și, în cele
din urmă, supunându-i pe unii prizonieri la tortură psihologică, în timp ce mulți prizonieri au
acceptat pasiv abuzul psihologic și, la cererea ofițerilor, au hartuit în mod activ alți prizonieri
care au încercat să îl oprească. Experimentul a fost descris în multe manuale introductive de
psihologie socială, deși unii au ales să îl excludă, metodologia sa fiind uneori pusă la îndoială.
Criticii au remarcat faptul că Zimbardo a instruit "gardienii" să exercite control
psihologic asupra "prizonierilor" și, de asemenea, că unii dintre participanți s-au
comportat într-un mod care ar ajuta studiul, astfel încât, după cum a subliniat un "paznic",
"cercetătorii ar avea ceva de lucru".Variante ale experimentului au fost efectuate de alți
cercetători, dar niciuna dintre aceste încercări nu a replicat rezultatele experimentului Stanford.
Site-ul oficial (arhivat) al Experimentului închisorii Stanford descrie scopul
experimentului după cum urmează:
“Am vrut să vedem care sunt efectele psihologice în urma devenirii unui prizonier sau
gardian al închisorii. Pentru a face acest lucru, am decis să înființăm o închisoare simulată și apoi
să observăm cu atenție efectele acestei instituții asupra comportamentului tuturor celor din
interiorul zidurilor sale.”
Un articol din 1997 al serviciului de știri Stanford a descris obiectivele experimentului
într-un mod mai detaliat:
Principalul motiv al lui Zimbardo pentru efectuarea experimentului a fost acela de a se
concentra asupra puterii de roluri, reguli, simboluri, identitate de grup și validare situațională a
comportamentului care, în general, ar repugna indivizi obișnuiți. "Am desfășurat cercetări de
câțiva ani în domeniul delimitării, vandalismului și dezumanizării care au ilustrat ușurința cu
care oamenii obișnuiți ar putea fi determinați să se angajeze în acte anti-sociale, punându-i în
situații în care s-au simțit anonimi sau poate ii percepeau pe alții în modalități mai puțin decât
umane, ca dușmani sau obiecte ", a declarat Zimbardo la simpozionul de la Toronto în vara
anului 1996.
II. Subiecții experimentului

Subiecţii au fost recrutaţi printr-un anunţ în presa locală şi selectaţi pe baza rezultatelor la
diferite teste de personalitate şi la interviuri clinice. Din 75 de candidaţi, au fost aleşi 21. Aceștia
au fost cu predominare caucazieni și de clasă socială mijlocie. Grupul a fost ales intenționat
pentru a-i exclude pe cei cu probleme psihice, penale și medicale. Din aceştia, pe baza tragerii la
sorţi, 10 au primit rolul de deţinut şi 11 rolul de gardian. Toţi subiecţii erau studenţi care
participaseră la cursuri de vară la Stanford şi care fuseseră atraşi de salariul de 15 dolari
(echivalentul a 85 de dolari pe zi din 2012) pe zi oferit de experimentatori. Cu toţii şi-au dat
acordul scris pentru participare.
Cercetătorii au organizat o sesiune de orientare pentru gardieni cu o zi înainte de
experiment, în care i-au îndrumat pe aceștia să nu le dăuneze fizic prizonierilor. În filmul de
studiu Zimbardo poate fi văzut vorbind cu gardienii și spunându-le: „Puteți crea prizonierilor
sentimente de plictiseală, un sentiment de teamă în anumită măsură; li se poate crea noțiunea că
viața lor este controlată în totalitate de către noi,de către sistem, că nu vor avea nici o
intimitate… Le vom lua individualitatea în diverse moduri. În general, le vom da un sentiment de
neputință. În această situație noi vom avea toată puterea și ei vor fi neputincioși.”
Potrivit înţelegerii cu experimentatorii, pe data de 14 august, subiecţii au fost arestaţi la
domiciliu si acuzati de jaf armat de un echipaj al Palo Alto City Police Department şi transportaţi
la secţia de poliţie unde li s-au luat amprentele şi li s-au întocmit fişe personale. La atât s-a
rezumat colaborarea poliţiei locale. Subiecţii au fost apoi duşi la “Stanford County Prison”,
unde-i aşteptau falşii gardieni şi unde urmau să petreacă două săptămâni. Cercetătorii au
intenţionat o “simulare funcţională“ a închisorii. Ei mărturisesc că design-ul experimental şi
procedurile au avut la bază discuţii îndelungate cu un fost deţinut, care ispăşise 16 ani de
închisoare şi care le-a servit drept consilier, precum şi parcurgerea atentă a literaturii despre
închisori şi despre lagărele de concentrare. La subsolul clădirii departamentului de psihologie
fuseseră amenjate trei celule, fiecare având o suprafaţă de 2m x 3m in care erau introdusi cate 3
prizonieri. Existau, de asemenea, o cameră pentru gardieni, unde aceştia îşi puteau schimba
hainele şi se puteau odihni, o cameră pentru testări psihologice şi interviuri şi o încăpere pentru
folosinţa directorului închisorii, nimeni altul decât Philip Zimbardo. Pe marginea coridorului din
fața celulelor se afla un mic dulap care devenea "The Hole" (“Gaura”) sau izolarea solitară. Era
un spațiu întunecat și foarte restrâns, de aproximativ doi metri în lățime și doi metri în înălțime,
dar destul de înalt încât un "prizonier rău" să poată să se ridice. La un capăt al sălii era o mică
deschizătură prin care au putut înregistra evenimentele care au avut loc. Un sistem de interfonie
plasat în secret în celule le-a permis sa monitorizeze ce au discutat prizonierii și sa facă publice
anunțurile prizonierilor. Închisoarea era lipsită de ceasuri și ferestre, ceea ce a dus mai târziu la
experiențe de distorsiune de timp. Prizonierii au fost lăsați să rămână în celulele lor, zi și noapte,
până la sfârșitul studiului. Fiecare deţinut primea un săpun, un prosop precum şi o salopetă pe
care trebuia să o îmbrace fără lenjerie intimă şi care avea pe piept şi pe spate imprimat numărul
de identificare. Deţinuţii aveau părul acoperit cu cască de nylon, pentru a se simula tunderea la
piele a deţinuţilor din închisorle adevărate. Gardienii purtau şi ei uniforme constând din
pantaloni şi cămăşi kaki. Însemnele puterii lor erau bastonul de lemn, fluierul, cătuşele şi cheile
de la celule. Purtau ochelari de soare cu lentile care făceau contactul vizual imposibil,
accentuând deindividualizarea. Ei lucrau în schimburi, 8 ore din 24, în vreme ce deţinuţii
rămâneau, fireşte, 24 de ore din 24 în celule.

III. Desfășurarea experimentului

Legați la ochi și într-o ușoară stare de șoc după arestarea surpriză de către poliția
orașului, prizonierii au fost puși într-o mașină și au fost condamnați la "închisoarea Stanford".
Prizonierii au fost apoi adunați în închisoare unul câte unul și întâmpinați de către gardian, care
le-a transmis gravitatea infracțiunii lor și noul lor statut de prizonieri. Fiecare deținut a fost căutat
în mod sistematic și dezbrăcat. Apoi au fost dați cu un spray pentru a elimina posibilitatea de a
avea germeni sau păduchi. Aceasta este o procedură de degradare a fost concepută pentru a umili
prizonierii și a fost executata similar scenelor din închisoarea din Texas.
Prizonierul primea apoi o uniformă. Partea principală a acestei uniforme era o rochie pe
care fiecare prizonier o purta fără nimic altceva. Aceasta avea în față și în spate numărul de
identificare al prizonierului. Pe glezna dreaptă a fiecărui prizonier era un lanț greu purtat mereu.
Sandalele de cauciuc erau încălțămintea și fiecare prizonier își acoperea parul cu o plasa
improvizata din dresuri de nylon pentru femei.
S-a încercat o simulare funcțională a închisorii - nu o închisoare literală. In realitate
prizonierii nu poartă rochii, însă adevărații prizonieri masculi se simt umiliți și emasculați, iar
scopul a fost să producem rapid efecte similare. Într-adevăr, de îndată ce unii dintre prizonieri au
fost îmbrăcați în aceste uniforme, ei au început să meargă și să stea diferit - într-o maniera mai
mult feminina.
Lanțul de pe picior, care, de asemenea, este neobișnuit în majoritatea închisorilor, a fost
folosit pentru a reaminti deținuților opresiunea mediului înconjurător. Chiar și atunci când
deținuții dormeau, nu puteau scăpa de atmosfera opresiunii. Când un prizonier se întorcea, lanțul
îl lovea pe celălalt picior, îl trezea și-i reamintea că încă mai este în închisoare, în imposibilitatea
de a scăpa chiar și în visuri.
Folosirea numerelor de identificare a fost o modalitate de a face pe deținuți să se simtă
anonimi. Fiecare deținut a trebuit să fie chemat doar prin numărul de identificare al acestuia și
putea să se refere numai la el și la ceilalți prizonieri prin număr. Plasa de pe cap era un substitut
pentru părul prizonierului ras în cap. Procesul de a avea capul ras, care are loc în majoritatea
închisorilor, precum și în armată, este conceput în parte pentru a minimiza individualitatea
fiecărei persoane, deoarece unii își exprimă individualitatea prin stilul părului sau lungimea.
Este, de asemenea, o modalitate de a face pe oameni să înceapă să respecte regulile arbitrare ale
instituției.
 Gardienii au forțat prizonierii să repete numerele atribuite pentru a le consolida ideea că
aceasta este noua lor identitate. Gărzile au folosit în curând acest detaliu pentru a-i hărțui pe
prizonieri, folosind pedeapsa fizică, cum ar fi exercițiile prelungite pentru erorile numărului de
prizonier. Exercițiile constau în flotari. Inițial s a crezut că era o pedeapsă inadecvată pentru o
închisoare - o formă de pedeapsă destul de minoră și minimă. Cu toate acestea flotările au fost
adesea folosite ca o formă de pedeapsă în lagărele de concentrare naziste. Este demn de remarcat
că unul dintre gardieni, de asemenea, a pășit pe spatele prizonierilor în timp ce aceștia executau
pedeapsa sau a îndemnat alți prizonieri să facă același lucru.
După o primă zi relativ nefericită, în cea de-a doua zi prizonierii din celula 1 au blocat
ușa celulei cu paturile lor, refuzând să iasă sau să urmeze instrucțiunile gardienilor. Gărzile din
alte schimburi s-au oferit voluntar să lucreze ore suplimentare, pentru a ajuta la suprimarea
revoltei și, ulterior, au atacat prizonierii cu stingătoare de incendiu fără a fi supravegheați de
personalul de cercetare. Găsind că manipularea a nouă prizonieri cu doar trei paznici pe tura a
fost o provocare, unul dintre gardieni a sugerat să se folosească tactici psihologice pentru a le
controla. Ei au înființat o "celulă privilegiată" în care deținuții care nu erau implicați în revoltă
aveau sa fie tratați cu recompense speciale, cum ar fi mese de calitate superioară. Deținuții
"privilegiați" au ales să accepte privilegiul.
După doar 35 de ore, un prizonier a început să se comporte "ca un nebun", după cum a
spus Zimbardo: "# 8612 a început apoi să acționeze nebun, să strige, să blesteme, să intre într-o
furie care părea necontrolată, am devenit convinși că suferă într-adevăr și că trebuie să-l
eliberăm. " Condițiile sanitare au scăzut rapid, decizia gărzilor de a permite anumitor prizonieri
să urineze numai într-o găleată plasată în celulă contribuind la acest lucru. Ca pedeapsă, gardienii
nu i-ar fi lăsat pe deținuți să golească galeata. Saltelele erau un element valoros în închisoare,
astfel că gardienii ar pedepsi prizonierii luându-le saltelele, și lăsându-i să doarmă pe beton. Unii
prizonieri au fost forțați să fie goi ca o metodă de degradare. Mai mulți gardieni au devenit din ce
în ce mai cruzi, pe măsură ce experimentul continua; experimenterii au raportat că aproximativ o
treime dintre gărzi au prezentat adevărate tendințe sadice. Majoritatea gardienilor au fost supărați
atunci când experimentul a fost oprit după doar șase zile.
Zimbardo menționează propria sa absorbție în experiment. În cea de-a patra zi, unii dintre
gardieni au declarat că au auzit un zvon că prizonierul eliberat urma să se întoarcă cu prietenii săi
să elibereze deținuții rămași. Zimbardo și gardienii au dezasamblat închisoarea și s-au mutat pe
alt etaj al clădirii. Însuși Zimbardo a așteptat în subsol, în cazul în care fostul prizonier ar fi
apărut, și a planificat să-i spună că experimentul a fost întrerupt. Prizonierul eliberat nu s-a întors
niciodată, iar închisoarea a fost reconstruită în subsol.
Zimbardo a constatat că deținuții și-au internalizat rolurile, deoarece unii au declarat că
vor accepta sa fie eliberați timpuriu, chiar dacă ar însemna pierderea “salariului”, în ciuda
faptului că renunțarea ar fi obținut același rezultat, dar fără întârzierea implicită în așteptarea
solicitării de eliberare de a fi acordată sau refuzată. Zimbardo a susținut că nu au niciun motiv să
continue să participe la experiment după ce și-au pierdut toate compensațiile financiare, dar
totuși au făcut-o, pentru că au internalizat identitatea prizonierului.
 Prizonierul nr. 416, un prizonier nou admis, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la
tratamentul celorlalți deținuți. Gardienii au răspuns cu mai multe abuzuri. Când a refuzat să-și
mănânce cârnații, spunând că se afla într-o grevă a foamei, gardienii l-au mutat la "închisoarea
solitară", "paznicii au instruit apoi ceilalți prizonieri să bata în mod repetat cu pumnul în ușă în
timp ce strigă la 416". Gărzile au spus că va fi eliberat din izolare numai dacă deținuții și-ar
abandona păturile și s-ar culca pe saltelele goale, lucru pe care numai unul a acceptat să-l facă.

IV. Încheierea experimentului

Experimentul Stanford a fost încheiat înaintea termenului prevăzut de experimentatori din

pricina reacţiilor extreme ale subiecţilor, doar după 6 zile. Philip Zimbardo, şeful proiectului de
cercetare, s-a văzut nevoit să oprească totul după şase zile. Decizia aceasta a fost luată la
îndemnul Chistinei Maslach, viitoarea soţie a lui Zimbardo, care tocmai îşi susţinuse teza de
doctorat în psihologie şi care, vizitând închisoarea, a fost şocată de tratamentul inuman aplicat
subiecţilor. Ea şi-a dat sema că cercetătorii înşişi, în special Zimbardo, erau foarte implicaţi în
desfăşurarea experimentului şi ignorau reguli fundamentale de protecţie a subiecţilor. Sub
presiunea argumentelor ei, Zimbardo şi echipa lui au admis în cele din urmă că imaginaseră o
situaţie absurdă, de pe urma căreia sufereau oameni nevinovaţi.
Se afla experimentul Stanford in flagranta contradictie cu principiile de etica ale
cercetarii? Din multe puncte de vedere, nu se poate oferi decat un raspuns pozitiv la aceasta
intrebare. Fara nici un drept de indoiala, subiectilor li s-a provocat durere fizica si au fost umiliti,
deci au suferit un rau psihic. Zimbardo recunoaste ca ar fi trebuit sa-i puna capat experimentului
inca din a doua zi, atunci cand a fost silit sa elibereze primul detinut cu simptome psihice
pronuntate. Recunoaste, de asemenea, ca violarea codului etic s-a produs, in principal, din cauza
ca el si-a asumat rolul de director al inchisorii. Subiectii au fost urmariti timp de un an dupa
incheierea studiului, constatandu-se ca efectele negative ale participarii au disparut treptat.
Un articol critic la adresa experimentului efectuat de Zimbardo si colaboratorii sai este
cel publicat de Banuazizi si Mohavedi. Experimentului Stanford i s-a adus aceeasi obiectie ca si
experimentelor lui Milgram asupra obedientei. Banuazizi si Mohavedi susțin, în esența, ca
subiecții au intrat în experiment cu stereotipuri puternice asupra rolului de gardian si deținut, ca,
în contextul experimental, s-au aflat numeroși indici care le-au îngăduit subiecților sa ghicească
ipoteza si ca, supunându-se cerințelor percepute din situația experimentala, subiecții au furnizat
date în acord cu ipoteza.
Autorii au realizat un studiu empiric pentru a da consistenta demersului lor critic. Ei le-au
prezentat subiecților o descriere a experimentului Stanford si le-au cerut sa formuleze ipoteza.
Au constatat ca 81% dintre acești subiecți au fost capabili sa articuleze intenția cercetătorilor,
deci ipoteza generala a studiului. Aceiași subiecți, de asta data în proporție de 89, 9%, au făcut
predicția ca gardienii din experimentul Stanford se vor comporta opresiv si ostil fata de deținuți.
Pe baza acestor rezultate, se poate trage concluzia ca si participanții în experimentul din vara
anului 1971 au intuit ipotezele. Banuazizi si Mohavedi considera ca subiecții lui Zimbardo si ai
colegilor sai au reacționat la caracteristicile de cerere, dar nu ca urmare a presiunilor situaționale
extraordinare. Sa remarcam totuși ca subiecții celor doi autori n-au putut prezice cum se vor
comporta deținuții din închisoarea de la Universitatea Stanford.
Psihologul american a dovedit astfel că persoane sănătoase mintal, în circumstanțe
deosebite pot deveni agresivi / agresive. Mediul joacă un rol esențial în comportamentul uman.
Se pare că experimentul, după ani de zile, nu a avut influențe negative asupra vieții
participanților. Acesta se datorează faptului că li s-a explicat că erau doar martori, participanți la
un experiment. Cei selectați ar fi fost perfect sănătoși mintal iar experimentul a avut loc într-o
locație sigură, astfel încât după ce subiecții au predat uniformele aceștia s-au întors la o viața
normală. Cercetătorii i-au asigurat că nu trebuie să aibă sentimente de remușcare sau de rușine.
Una dintre alte concluzii a fost de asemenea că rolurile sociale pot afecta dezvoltarea
personalității unui individ. După evenimentele de abuz a prizonierilor din cel de-al doilea război
în Irak,Zimbardo a reamintit rezultatul experimentului care arată că împrejurările din detenție în
general sunt deosebit de favorabile violenței. El a subliniat că evenimentele din închisoarea de la
Abu Ghraib nu sunt de fapt din vina soldaților, ci a sistemului de încarcerare. Gardienii din lipsă
de activitate inventează metode de tortură sofisticate.
Experimentul lui Zimbardo a fost repetat de mai multe ori.
Problemele etice ridicate de acest experiment sunt foarte similare cu cele a unui
experiment efectuat de către Milgram, în 1963 la Universitatea Yale. Stanley Milgram a fost un
coleg de clasă a lui Philip Zimbardo.

TEME DE DISCUTIE

- Luați în considerare procedurile poliției care îi determină pe deținuți să se simtă

confuzi, temători și dezumanizați. Rețineți că acest polițist poartă ochelari de soare,
la fel ca și cei pe care îi poarta "gardienii" din experiment.
- Care sunt efectele traiului într-un mediu fără ceasuri, fără viziune asupra lumii
exterioare și stimulare minimă senzorială?
- Luați în considerare consecințele psihologice ale dezbrăcării și rasului capetelor
prizonierilor sau membrilor armatei. Ce transformări au loc când oamenii trec
printr-o astfel de experiență?
- Majoritatea prizonierilor au crezut că subiecții selectați pentru a fi gardieni au fost
aleși deoarece erau mai mari decât cei care au fost făcuți prizonieri, dar, de fapt, nu
a existat nicio diferență în înălțimea medie a celor două grupuri. Ce credeți că a
cauzat această percepție greșită?

Surse:

1. https://www.academia.edu/8026364/Experimentul_Stanford
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Experimentul_Stanford
3. https://www.scientia.ro/homo-humanus/52-psihologie-experimente-cu-oameni/369-
experimentul-inchisorii-universitatea-stanford-august-1971.html
4. https://www.prisonexp.org/
5.
 Gărzile purtau și ochelari de soare speciali, o idee împrumutata din filmul “Cool Hand
Luke”. Ochelarii de soare împiedicau pe oricine să le vadă ochii sau să le citească emoțiile,
ajutând în continuare a anonimatului lor. Desigur, erau studiați nu numai prizonierii, ci și
paznicii, care se aflau într-un nou rol încărcat de putere.
Ca și prizonierii adevărați, prizonierii s-au așteptat la hărțuire, la violarea intimității și a altor
drepturi civile în timp ce erau în închisoare.
Pentru a anihila rebeliunea, gărzile au dat buzna în fiecare celulă, i-au dezbrăcat pe prizonieri, le-
au scos paturile, i-au forțat pe conducătorii răzvrătirii prizonierilor să rămână în izolare în
“Gaura” și, în general, au început să hărțuiască și să-i intimideze pe prizonieri.
 Plasa de pe cap era un substitut pentru părul prizonierului ras în cap. Procesul de a avea
capul ras, care are loc în majoritatea închisorilor, precum și în armată, este conceput în parte
pentru a minimiza individualitatea fiecărei persoane, deoarece unii își exprimă individualitatea
prin stilul părului sau lungimea. Schimbarea dramatică a aspectului de a avea capul ras poate fi
văzută pe această pagină.
Suspectul a fost arestat la domiciliu, acuzat, avertizat de drepturile sale legale, căutat și încătușat.
Legați la ochi și într-o stare de șoc ușoară în urma arestării lor surpriză de către poliția orașului,
prizonierii au fost puși într-o mașină și au fost condamnați la "închisoarea Stanford". Prizonierii
au fost apoi adunați în închisoare unul câte unul și întâmpinați de către gardian, care le-a
transmis gravitatea infracțiunii și noul lor statut de prizonieri.
 Lanțul de pe picior, care, de asemenea, este neobișnuit în majoritatea închisorilor, a fost
folosit pentru a reaminti deținuților opresiunea mediului înconjurător. Chiar și atunci când
deținuții dormeau, nu puteau scăpa de atmosfera opresiunii. Când un prizonier se întorcea, lanțul
îl lovea pe celălalt picior, îl trezea și-i reamintea că încă mai este în închisoare, în imposibilitatea
de a scăpa chiar și în visuri.
 Când o mamă a spus că nu l-a văzut niciodată pe fiul ei așa de rău, i s-a răspuns,
schimbând focusul de la situație la fiul ei: Ce-i cu băiatul tău? Nu doarme bine? Apoi l-am
întrebat pe tată: Crezi că băiatul tău nu va rezista aici? Răspunsul lui a fost: Bineînțeles că poate
- este un copil dur, un lider. Întorcându-se la mama, a spus: Haide, dragă, am pierdut deja destul
timp.