Istoricul şi princiipile psihanalizei

Sinteză după dr. I. Popescu Sibiu şi Dr. C.I. Parhon

Istoricul psihanalizei

Dintre precursorii şcolii psihanalitice îi vom menţiona pe cei mai de seamă. Jean-
Martin Charcot de la Spitalul Salpêtrière din Paris şi Paul Julius Möbius (Moebius)
(Leipzig, 1888) au emis ideea psihogenezei unor nevroze ca isteria, în a cărei etiologie
au insistat asupra importanţei trecutului psihosexual al bolnavului, spunând, că ,,unele
accidente corporale isterice sunt modificări corporale în raport cu idei şi amintiri’’.
(Charcot). Théodule Ribot a pus bazele psihologiei afective, Pierre Janet prin concepţia
,,automatismului psihologic’’, apoi prin introducerea noţiunilor de ,,energie psihică’’ şi
,,tensiune psihologică’’ în studiul psiho-fiziologiei, Henri Bergson prin filosofia lui,
Gustave le Bon prin contribuţiile ce le-a adus în domeniul psihologiei colective, în
sfârşit Havelock Ellis prin bazele ce le-a pus psihologiei sexuale pot fi consideraţi ca
precursori ai concepţiei psihanalitice.
Ca elev (1885 – 1886) al marelui Charcot, Freud a fost atras de experienţele şi
ideile neuropsihiatrului francez, mai ales în ceea ce priveşte problema atât de complicată
a isteriei. În 1883 Charcot, emisese ideea psihogenezei isteriei A reuşit să producă
simptome isterice (ca: paralizia unui braţ, contractură, anestezie cutanată, etc.), în felul
următor: după ce aşeza bolnava isterică în stare de hipnoză, îi sugera idea, de exemplu:
că braţul îi este ,,paralizat’’. La trezire braţul prezenta simptomul ,,pseudoparalitic’’,
simptom care persista un timp oarecare. Aşadar prin hipnoză reuşise să transforme un
element pur psihic (reprezentarea, idea sugerată) în echivalentul său somantic
(simptomul organic: pseudo-paralizia braţului). S-a relevant astfel influenţa stărilor
psihice asupra manifestărilor organice.
Astfel, în faţa acestor transformări, Freud a trecut de la fenomenul hipnozei la cel al
isteriei, bănuind o analogie între mecanismele celor două procese psihice. Întradevăr ,
hipnotismul şi isteria au desigur multe afinităţi. Este de asemenea sigur, că o persoană
hipnotizată şi care execută actele sugerate în hipnoză, are cea mai mare asemănare cu o
isterică sau isteric, care execută acte, trăieşte scene autosugerate, etc. ( C.I Parhon – Rev
Med. Nr. 5-6/1901)
Freud a început astfel să dezvolte în mod logic şi sistematic ideile maestrului său
Charcot. În acelaşi timp un bătrân medic vienez, Dr. Joseph Breuer, încerca să trateze
isteria în felul următor: aşeza bolnava în stare de hipnoza, în cursul căreia însemna tot
ceea ce aceasta răspundea la diferitele întrebări puse. Breuer a observat astfel, că
bolnava mărturisea lucruri ca fiind spusele ei, ...totuşi aflându-şi destăinuirile ce le-a
făcut în timpul somnului hipnotic, simţea ameliorări în simptomele organo-psihice.
Breuer observă atunci, că simptomele n-ar fi decât expresia unor stări psihice anterioare,
din viaţa bolnavei, stări de dată veche pe care bolnava le-a uitata: aduse însă din nou în
sfera cunoştinţei ei (făcând-o să le retrăiască), simptomele se ameliorau şi chiar
dispăreau temporar. Proceda deci cu un fel de ,,purgaţie mintală’’, ,,dezinfecţie mentală’’
– de unde şi numele de metodă ,,cathartică’’ (de la cuvântul grecesc catharsis care
înseamnă curăţare, purificare) cum au denumit-o Breuer şi Freud, în cursul ei
efectuându-se o ,,evacuare binefăcătoare a energiei afective’’.
Însă faptul că simptomele isterice recidivau de la un timp după tratament, l-a
determinat pe Freud să studieze mai amănunţit procesele hipnozei. Pentru aceasta pleacă
(în 1899) la universitatea din Nancy, la Bernheim şi Liébault, cei mai însemnaţi
reprezentanţi ai hipnotismului; a rămas totuşi nemulţumit de rezultatele terapeutice ale
hipnozei… ceea ce l-a făcut s-o înlocuiască prin cura de conversaţie, nucleul metodei
psihanalitice ca procedeu terapeutic.
Precum am văzut, Breuer şi Freud au verificat şi completat experienţa lui Charcot,
arătând că simptomele isterice pot fi expresia concretă şi a unor factori psihici
(reprezentări, emoţii, etc.) ai bolnavului însuşi, din acel domeniu al psihicului care nu
cade sub lumina conştiinţei lui clare, şi-anume din acel al inconştientului. Astfel s-au
consolidat din ce în ce mai mult bazele concepţiei psihologice a genezei psihonevrozelor
şi mai ales ale isteriei, concepţie bănuită de Charcot.
În 1894 Freud începe să lucreze singur continuând drumul vederilor sale geniale,
reuşind în scurt timp să înceapă formarea şcolii de psihanaliză.
Concepţiile acestei şcoli au început de altfel să iasă din cadrul medical în care s-au
născut sub forma unei psihoterapii. Rezultatele unor cercetări minuţioase şi verificate pe
terenul clinicii psihiatrice au deschis noi orizonturi şi au pus noi probleme în domeniul
psihologiei normale, abordând astfel studiul tuturor manifestărilor psihice şi îndepărtând
în mare parte misterul ce înconjura mecanismele esenţiale ale activităţii psihomotorii sub
toate aspectele ei.
Nu este câtuşi de puţin surprinzător faptul, că psihanaliza îşi găseşte materialul de
lucru şi aplicaţiile ei în domenii atât de variate (în medicină, psihologie, literatură,
pedagogie, politică, criminologie, filozofie, artă, teologie, etc.).Varietatea acestor domenii
este numai aparentă, deoarece analizându-le nu sunt decât elaborări diverse ale aceleiaşi
energii: ale psihismului individual şi colectiv, atât în manifestările lui normale cât şi în
cele morbide.
Astfel psihanaliza, se ridică de la o simplă metodă psihoterapeutică la nivelul unei
concepţii a ,,panpsihismului’’(Concepţie idealistă potrivit căreia toate elementele din
natură ar fi însufleţite şi înzestrate cu psihic; fr. panpsychisme, cf. gr. pas – tot, psyche –
suflet), la nivelul unei doctrine psihologice vaste expusă în numeroase lucrări ale noii
şcoli vieneze (mai târziu şi ale şcolilor disidente). Majoritatea lucrărilor psihanalitice apar
în periodicele editate de Freud şi elevii lui: ,,Internationaler Psychoanalytischer
Verlag’’(Viena). În mai toate ţările au apărut numeroase reviste psihanalitice, numeroase
cercetări sunt publicate fie în broşuri, volume, fie în majoritatea celorlalte reviste literare,
medicale, psihologice, etc. Literatura psihanalitică devine atât de vastă încât în 1921, sub
îngrijirea D- rului Theodor Reik s-a înfiinţat la Viena un oficiu special pentru
centralizarea ei.
Din 1926, în fiecare an a apărut Almanahul Psihoanalizei (la Viena), prezentând
numeroase lucrări, cercetări, eseuri, psihanalitice ale adepţilor din Europa şi America în
deosebi.
În România, Prof. Dr. G. Marinescu a expus trăsăturile generale ale doctrine,
criticând-o imparţial. Rezultatele practice însă obţinute în clinică şi clientelă, de către Dr.
C. Vlad, se impun prin succesul lor, evidenţiind valoarea utilă, reală a noii psihoterapii,
atunci când este condusă de îndemânarea şi răbdarea necesară aplicării acestei metode
,,cu două tăişuri’’.
Prima teză de doctorat (în medicină), ocupându-se de problema psihanalitică este a
Dr. C. Vlad - ,,Contribuţiuni la studiul tratamentului psihanalitic’’ în 1923.
Cu aceste începuturi lumea medicală românească este în largă măsură preocupată de
valoarea ştiinţifică a vederilor psihanalitice. Prin forţa faptului, că psihanaliza – mai ales
aplicată – impune o cultură generală serioasă, psihiatrul este nevoit să se familiarizeze cu
toate problemele psihologiei individuale şi sociale, normale şi morbide în legătură cu
problemele psihanalitice.
Pentru o cunoaştere temeinică a psihanalizei, pentru obţinere de rezultate practice de
valoare medicală, socială pe care le oferă această investigaţie subtilă de psihoterapie, se
cer astfel sacrificii materiale şi morale, dar mai ales de timp.
În ramura medicinei legale, primele eseuri de psihanaliză judiciară sunt cele ale lui
Petre Pandrea (,,Psihanaliza juridică’’- Ed. Cultura Rom., Bucureşti 1934) şi Petre
Marcu-Balş (,,În jurul interogatoriului Psihanalitic’’- Revista Penală, iulie – august 1927),
conturând valoarea interogatoriului psihanalitic şi posibilităţile practice oferite de datele
psihanalitice oferite expertizelor judiciare. În lucrarea ,,Criminologia dialectică’’ din
1945, Petre Pandea datele psihanalizei – privind diversele probleme în legătură cu
psihologia criminalului, cu penologia, cu biologia şi sociologia criminală – sunt utilizate
cu multă judiciozitate.
Prof. Dr. Mina Minovici în colaborare cu Dr. J. Westfried (studiul ,,La médecine
légale devant la psychanalyse’’, Paris 1926) iar mai târziu cu Dr. C. Vlad (studiul ,,La
responsabilité du déliquant’’, 1932) publică în revistele franceze două studii în acelaşi
sens evidenţiind serviciile ce le poate aduce examenul psihanalitic expertizei medico-
legale, lărgind în acelaşi timp şi concepţia psihologică a delictelor, a responsabilităţii şi a
sancţiunilor penale.
În 1935 Dr. Maxim Pop, în lucrarea ,,Psihanaliza şi ştiinţele criminale’’, publică
unele consideraţiuni cu mult simţ critic, privind aceeaşi problemă a psihanalizei judiciare.
Acesta întrevede multiplele aplicaţiuni ce le prezintă psihanaliza criminalistică având
perspective, ce ar duce la inaugurarea unei ,,noi ştiinţe şi şcoli criminale, care desigur va
influenţa în multe direcţii, doctrine şi legislaţia penală a viitorului’’.
 Un eveniment demn de remarcat îl constituie apariţia în 1935 a ,,Revistei Române de
Psihanaliză’’ ca organ oficial al Cercului român de studii psihanalitice. Revista
trimestrială a publicat câteva lucrări interesante de psihanaliză literară (Dr. C. Vlad -
,,Mâinile Lady-i Macbeth’’; Dr. Neuman - ,,Întoarcerea di raiu’’ de Mircea Eliade),
socială şi clinică.
Dacă pe tărâmul medical au apărut lucrări restrânse în raport cu activitatea centrelor
străine, literaţii români au fost influenţaţi pe o scară mai largă în creaţiile lor literare.
Cităm astfel ,,Somnul’’ de Cezar Petrescu (publicată în ,,Viaţa Românească’’ Nr. 7 din
1927), o nuvelă, ce oglindeşte complexitatea cu care este infiltrat sufletul femeii de
eternele preocupări erotice, cât şi mecanismul psihologic al visului în sensul concepţiei
freudiene.
În domeniul psihologiei, Conf. M. Moldovan în lucrarea ,,Doctorul Freud şi
psihologia inconştientului’’ din 1924, face prima expunere psihanalitică a inconştientului,
ca un convins şi adânc cunoscător al concepţiei freudiene.
Din punct de vedere pedagogic, Prof. G.G. Antonescu în lucrarea ,,Psihanaliza şi
educaţia’’1928, expune contribuţiile practice de mare însemnătate în ,,cunoaşterea şi
influenţarea integrală a sufletelor copiilor (elevilor) noştri’’, Prof. C. Narly îl consideră pe
Freud un ,,mare educator’’ iar ,,sublimaţia un minunat mijloc educativ’’ în lucrarea ,,Patru
mari educatori: J. Locke, V. Conta, S. Freud şi G. Kerchensteiner’’ publicată în 1933.
În domeniul esteticii, atât prof. T. Vianu cât şi Liviu Rusu utilizează cu multă
competenţă şi într-o largă măsură datele psihanalitice în investigaţiile ce le fac privind
problemele cardinale ale esteticii. Aceasta mai ales în lămurirea procesului psihologic atât
de subtil al inspiraţiei, al creaţiei, proces în a cărui geneză şi semnificaţie elementele
dinamice ale inconştientului, conflictele intrapsihice au un rol hotărâtor.
Subtilul nostru gânditor Lucian Blaga considera problema psihanalitică ca având o
importanţă deosebită, prin faptul că ,,oferă un imens material cu extraordinare efecte
dramatice şi de fecunditate rară’’. Oprindu-se asupra structurii inconştientului (,,Orizont
şi stil’’ – 1936), L. Blaga îl descrie ca ,,o realitate psihică de mare complexitate, cu funcţii
suverane şi de o ordine şi de un echilibru lăuntric, graţie cărora el devine un factor în mai
mare măsură sieşi suficient decât e conştiinţa’’.
Doctrina psihanalitică a şcolii lui Freud a exercitat o influenţă deosebită asupra
centrelor intelectuale ale omenirii. La nivelul unei asemenea poziţii doctrina se
conturează astfel ca o vastă concepţie şi se afirmă ca valoare de cultură ce trebuie
cunoscută de cei ce poartă răspunderea orientării energiilor psihologice ale realităţilor
sociale. Cunoaşterea acestora este condiţionată de o cât mai adâncă cunoaştere a
psihologiei individuale. Ori, tocmai această cunoaştere constituie obiectivul întregii
concepţii psihanalitice.

Principiile psihanalizei
 După ce-am conturat amploarea curentului psihanalitic, vom face o scurtă expunere
a principiilor fundamentale ale doctrinei freudiene.
a) Principiul psihodinamismului. Viaţa psihică exprimă un complex de
tendinţe ce se găsesc într-o mişcare continuă, orice proces psihic
reprezentând forţa unei cantităţi de energii psihice pe cale de elaborare.
Din acest punct de vedere, psihologia freudiană ia aspectul unei psihologii
dinamice (mulţi termeni tehnici ai psihologiei freudiene sunt împrumutaţi
din fizică şi mecanică, domenii eminamente dinamice) ce contrastează cu
psihologia clasică asociaţionistă, statică. Concepţia panenergetismului
universal ,,orientează psihanaliza într-o direcţie psihomotorie’’.
b) Principiul determinismului intrapsihic. Sentimentul liberului-arbitru,
scăpând oricărei explicaţii raţionale, psihanaliza susţine că fenomenele
psihice sunt supuse unui determinism riguros. Nici un alt act psihic nu
este elaborat la întâmplare; nu facem nimic din obişnuinţă, distracţie sau
din capriciu. Nici o manifestare psihomotorie nu este deci ininteligibilă,
inexplicabilă; geneza ei recunoscând condiţii şi determinări bine stabilite,
exclude noţiunile de hazard, distracţie, obişnuinţă, capriciu, nărav, etc.
c) Principiul afectivităţii. Factorii afectivi sunt generatorii vieţii psihice.
Psihologia lui Freud din acest punct de vedere este prin exelenţă o
psihologie afectivă întrucât afectivitatea deţine primatul, locul cel mai
important, în mecanismul elaborărilor psihomotorii în general, din punct
de vedere atât filogenetic, cât şi ontogenetic. ,,Energia psihică derivă din
afectivitatea ce-o posedă întregul organism’’.(Regis şi Hasnard - 1922)
d) Principiul inconştientului. Factorii psihosexuali reprezintă elementele
determinante principale ale vieţii psihice individuale şi colective. În urma
numeroaselor cercetări psihanalitice efectuate în clinică şi în afara ei,
Freud a fost surprins de frecvenţa cu care descoperea factori,,de natură
psihosexuală’’ ca germeni etiologici ai psihonevrozelor. Studiind serios
problema psihosexualităţii, Freud şi adepţii şcolii sale au dezlegat
numeroase probleme ducând astfel la concepţia cunoscută sub numele de
teoria lui libido.
e) Principiul psihologiei infantile. Procesele mentale şi afective infantile
condiţionează întreaga dezvoltare ulterioară a vieţii psihice. Copilul se
naşte cu o sinteză de tendinţe unele primare, ca instinctul sexual, de
agresivitate şi de conservare individuală (proprii materiei vii), iar altele
derivate (căpătate) sub influenţa ambianţei sociale (educaţia sub toate
formele ei). Calitatea acestui capitol psihic va nuanţa întreaga activitate
psihică ulterioară a individului.